Bebelușul nu se ”răsfață” când e luat în brațe

V-am zis deja că noua mea pasiune sunt studiile medicale în cascadă ce tot apar pe subiectele ce mă interesează pe mine.

Însă nu reușesc să mă mișc rapid cu scrisul imediat ce le citesc, așa că pe această temă s-a scris deja în limba română, vă dau mai jos linkurile:

Mitul “răsfățului”, demontat științific?   - Andreea scrie MINUNAT pe tema aceasta, exact cum am simțit și am gândit și eu. Am ajuns să trebuiască să demonstrăm că apa e udă. Știu că cititorii blogului meu deja știau despre beneficiile brațelor, dar pentru sceptici aceste studii sunt binevenite.

Nu vă temeți să vă luați bebelușii în brațe de fiecare dată când plâng! - un articol pe un site mai mainstream, tot în limba română, și deci tot bun de trimis la bunici și alte rude care vă agasează.


Așadar, ce știam deja noi care studiem teoria atașamentului, bebelușii ținuți în brațe devin adulți mai sănătoși și mai fericiți. 


De ce scriu totuși, chiar dacă deja s-a aflat? Pentru că nu puteam să nu scriu din moment ce autoarea studiului e unul dintre experții mei preferați, Darcia Narvaez. Am tradus câteva articole de-ale ei de pe site-ul Psychology Today începând de aici (linkuri la final spre celelalte postări).   

Care sunt experții mei preferați în care am mare încredere?

Michel Odent - naștere
James McKenna - somnul bebelușilor
Jack Newman - alăptare
Katherine Dettwyler - antropologie
Darcia Narvaez - dezvoltarea psihologică a copilului
Nils Bergman - kangaroo care
Alfie Kohn - parenting
John Holt, Peter Gray - școlire

și mai am câțiva autori preferați de cărți, dar mă tem că dacă mă bag și mai în detalii, aceștia primii își pierd din importanță.
 

Ajutați-vă prietenii să nu cadă în capcanele ”experților”

Să presupunem că există un expert care câștigă mulți bani din păcălirea noilor părinți, o categorie de oameni atât de vulnerabilă. Spun ”păcălirea” pentru că sunt convinsă că nici expertul nu crede ce spune. Dar nu poți câștiga bani cu un om informat, pentru că pe acesta nu-l poți păcăli. Așa că normal că pseudo-expertul se sperie când vede că din ce în ce mai mulți părinți se informează și știu cum se comportă un bebeluș normal și știu care e modul ideal de a-l crește pentru a-i oferi cele mai bune șanse de dezvoltare. 
 
Normal că se sperie că din ce în ce mai mulți părinți ajung să își respecte copiii. Cine va mai da bani să îi dreseze acum? Și atunci decide că ar fi bine să le spună cât e de rău Attachment Parenting-ul. În speranța că măcar câțiva vor citi/auzi despre Attachment Parenting pentru prima data din tastatura/gura acestui pseudo-expert și se vor speria teribil și nu vor dori să ajungă astfel. Și vor bloca orice informație ulterioară ce vine dinspre parenting-ul cu dragoste și respect.

Da, știam deja că pseudo-expertul se pricepe să mintă și să păcălească. Și că plătește infiltrarea între părinții ce își cresc copiii cu respect, fie că e vorba de site-uri dedicate lor sau grupuri de Facebook unde noii părinți vor să își crească bebelușii fără dresaj. Ce parșiv! Și ce josnic din partea celor care își vând spațiul cu consecințe atât de grave pentru noii părinți... Până acum tot citeam minciuna că ”tehnica” ar fi și pentru părinții AP. Însă părinții AP sunt informați și știu că nu ai nevoie de tehnici, așa că s-a schimbat placa, acum se blamează AP cum că nu ar fi conform teoriei atașamentului.


Vreau deci să contrazic niște inepții citite cândva undeva. De aceea am început în iulie să scriu cu pas de melc pe subiectul acesta.


1. Attachment Parenting nu este un set de reguli. 
 
Am mai scris despre ce este și ce nu este Attachment Parenting aici. Poți să nu alăptezi și să nu-ți porți copilul și tot să fii părinte atașat. Singurul aspect care diferențiază Attachment Parenting-ul de alte tipuri de parenting este RESPECTUL FAȚĂ DE COPIL. Adică să îl tratezi ca pe o persoană. Să nu ai impresia că e un mic șantajist. Să nu îl minți, să nu îl păcălești. Să știi că în spatele oricărui comportament există o motivație foarte bună, nu încearcă să te ”manipuleze”. Găsiți mai multe explicații în linkul de mai sus.


2. Attachment Parenting este feminist!

Dați un Ctrl+F în postarea amintită mai sus după ”misogin” ca să înțelegeți diferența între sentimentul de putere dat de INFORMARE ȘI ALEGERE și comparați-l cu a citi un articol mincinos de pe un site care la fiecare pas te convinge că ceea ce simți instinctual e fals și că trebuie să asculți docilă de informațiile oferite de acest pseudo-expert. Care din ele este putere feminină și care tratează femeia ca o proastă fără putere și fără posibilitatea de a gândi?


3. Attachment Parenting nu este un stil de creștere a copiilor bazat pe frică 

(Nu-mi vine să cred că am citit asta :)). )

Hai să dau un exemplu personal din domeniul... somnului :D.

La primul copil am apucat să citesc multe bullshituri înainte să ajung la attachment parenting. Toate îmi induceau un sentiment de vinovăție și frică. Mă făceau să mă tem că nu sunt o mamă suficient de bună din moment ce nu doarme copilul meu după norme. Îmi era rușine de câte ori mă întreba cineva dacă s-a trezit noaptea. Parcă și mie mi se părea foarte grea toată treaba asta cu adormitul și readormitul copilului noaptea, din moment ce nu se derula ”ca la carte”. Am citit-o chiar și pe Pantley, care, deși nu-mi e pe plac, e la kilometri distanță de pseudo-expertul despre care vorbesc acum pe o axă a respectării copilului.

Și apoi treptat am dat de informația adevărată. Aceea bazată pe antropologie, deci cum ar trebui noi să fim ca specie, cum ar trebui crescuți puii de mamifer-om ca să își atingă potențialul maxim și care e normalul speciei noastre. Aceea bazată pe studii psihologice care au demonstrat că bebelușii crescuți cu respect ajung oameni împliniți, întregi, fericiți și sănătoși. Iar bebelușii lăsați să plângă ajung oameni depresivi, neîncrezători în sine și în cei din jur, incapabili să aibă relații fericite.

Și aflând eu normalul somnului bebelușului pentru specia noastră, modul în care bebelușii dorm acolo unde nu există pseudo-experți care să te păcălească , m-am RELAXAT.  Vă dau link la articolul tradus al minunatei antropoloage Katherine Dettwyler. Originalul e pe site-ul ei. Dintr-o dată nimic nu mi s-a mai părut greu, nici trezirile multiple, nici adormitul altfel decât predică pseudo-experții. Am devenit odihnită, relaxată, încrezătoare în mine.

Toată oboseala era indusă de așteptările neîmplinite, așteptări date de articole false. Dar când mi-am dat seama că așteptările nu erau normale dintr-o dată am vazut că nu e greu nimic.

• Nici adormitul cu copilul în pat nu e greu (nu pot înțelege cum mi s-a părut cândva greu, doar pentru că mi s-a indus această frică), 
• nici adormitul copilului la sân nu e greu (nu știu cum să zic, dar tocmai scriu această postare în timp ce îmi adorm copilul de aproape 3 ani la sân și jur că nu transpir de efort :)))) ), 
• nici faptul că pruncul de aproape 3 ani suge foarte des noaptea din cauza ultimei masele ieșite nu e greu deloc (pentru că se servește singur, pentru că vai! am ales ce e mai comod pentru mine și mai sănătos pentru el - am ales să dormim împreună! De frică dorm împreună cu el, nu? Da, de teama că îmi va fi așa de dor de pui de om încât voi mai face al treilea bebe :)).)

Deci care parenting oare e bazat pe frică? Cel în care știi că e normal ca bebelușul să se trezească noaptea chiar și la 2-3 ani și că e normal să îl lași să adoarmă la sân, așa cum adoarme cel mai bine și cel mai repede? SAU Cel în care măsori cât și cât de des suge copilul, cel în care calculezi cât și când doarme copilul, cel în care te stresezi să impui ore de somn, cel în care mamelor li se spune ca nu cumva să adoarmă copilul afară la plimbare? Cel în care te chinui ore întregi să înlocuiești sânul, provocând suferință tuturor membrilor familiei? Cel în care mamelor li se induce ideea că dacă nu schimbă somnul copilului, acesta va fi distrus și nu i se va dezvolta creierul? Care e bazat pe frică și care e bazat pe informare?   

Când văd cât de convingătoare par articolele pseudo-expertului despre ceea ce se poate întâmpla cu creierul copilului dacă nu îl determinăm să doarmă așa cum dictează doar măria sa... Mă întreb oare cineva care își ia un nou pui de cățel începe să-i calculeze somnul și să îl lase să plângă pentru a-l determina să nu strige după ajutor când are o nevoie? De ce nu avem încredere în puii noștri puri că știu exact cât au nevoie să doarmă? De ce credem că trebuie noi să-i dresăm? De ce nu avem încredere că atunci când s-au dezvoltat suficient și când sunt pregătiți să treacă la pasul următor, o vor face?

Dacă tot am amintit mai sus de Pantley, măcar ea nu dictează prin înfricoșare. Sau Sarah Ockwell Smith. Apropo, am impresia ca postarea anti-AP e determinată de succesul lui Sarah in țara noastră, și a vrut cumva în felul acesta să îi convingă pe cei care ar alege s-o citească pe Sarah că de fapt Sarah Ockwell Smith este într-o mare eroare... Hahaha... Din câte știu eu, Sarah Ockwell Smith îți spune care e somnul normal al bebelușului, cu documentație serioasă, și apoi, dacă totuși decizi că normalul și naturalul și sănătosul nu e pentru tine, îți oferă sfaturi cum ai putea schimba asta într-un mod în care să nu-ți distrugi copilul. Să comparăm acest stil cu cel în care minți părinții referitor la somnul sănătos și normal al copilului, cel în care minți părinții referitor la efectele negative ale lăsatului bebelușului să plângă și bagi frica în ei ce teribile lucruri se pot întâmpla dacă nu intervin în forță, și îi faci să se simtă prost dacă totuși instinctul le spune că parcă totuși nu e bine să își lase copilul să plângă. Care e tehnică bazată pe frică și care e bazată pe informarea și respectul părinților?


4. Attachment Parenting are drept consecință un atașament sigur, conform teoriei atașamentului. Iar CIO distruge atașamentul dintre părinte și copil.

Demonstrații aici, la prima postare din cele trei din această serie, scrisă în iulie.


5. Există studii care au arătat efectele negative ale lăsării bebelușului să plângă.

Pe care le puteți vedea aici, la a doua postare din această serie, scrisă în august.  


Nu, nu voi da linkul, și chiar vă rog să nu căutați articolul la care fac referire. Nu de alta, dar am mai mult trafic decât acel site și nu aș vrea să îi cresc rankingul și mulți părinți inocenți să îi găsească postările în google înainte de a da peste informații adevărate. Atâta vreau să vă rog, dacă aveți în jur viitori părinți emoționați și stresați, spuneți-le ori să își asculte instinctul, ori să se bazeze pe știință, nu să asculte de pseudo-experți care distrug vieți. 

Attachment Parenting are drept consecință un atașament sigur, conform teoriei atașamentului. Iar CIO distruge atașamentul dintre părinte și copil.

Se vehiculează în mediul online românesc ideea că Attachment Parenting nu are nicio legătură cu teoria atașamentului și că lăsarea bebelușului să plângă nu are nicio consecință negativă. Fiind spuse aceste idei una după alta, mai că-ți vine să tragi concluzia că AP determină un atașament nesigur, spre deosebire de CIO, care are ca efect un atașament sigur între părinte și copil.

Aș vrea să scriu pe această temă, însă din moment ce iar mi-a ieșit o postare prea lungă, o voi împărți pe segmente. Azi despre această teorie a atașamentului.

Dacă e să citiți un singur paragraf din aceste postări, atunci sper să fie acesta. Există chiar un studiu care a demonstrat că dacă un bebeluș este îngrijit atent și noaptea, și i se îndeplinesc nevoile, va dezvolta un atașament sigur față de părinții lui, iar dacă nu, dacă nu i se răspunde la chemări, va dezvolta un atașament nesigur.

Q.E.D.

Iar după cum puteți citi în postarea despre Attachment Parenting, asta înseamnă Attachment Parenting, disponibilitatea de a îndeplini nevoile copilului, îngrijirea lui cu respect. Iar tehnicile de sleep training sunt, oricât ar fi de blânde sau de dure, metode de a nu îndeplini nevoile bebelușului sau de a amâna îndeplinirea lor.

Chiar dacă studiul de mai sus demonstrează tot ce am avut de spus, vreau să mai aduc câteva dovezi.

Există părinți atașați pentru care totul vine instinctual, dar majoritatea ne-am pierdut instinctul și căutăm reasigurări. Părinții atașați se informează. Știu despre Bowlby și Ainsworth, nu ne poate fraieri nimeni doar amintind numele lui Bowlby într-o postare contra Attachment Parenting-ului.

Din moment ce am scris despre Bowlby în postarea despre Siegel, voi cita de acolo:

”Bebelușii au nevoie de un adult care să aibă grijă de ei în mod special, care să răspundă cu atenție nevoilor lor. Senzația de siguranță ce provine din această îngrijire este ceea ce renumitul cercetător John Bowlby a numit "bază sigură". Este dovedit și deja acceptat de orice om de știință că atașamentul sigur le permite copiilor să se dezvolte optim în toate domeniile vieții lor (social, emoțional, cognitiv,...). Influențează în adolescență și la maturitate optimismul, starea de bine, gradul de succes, încrederea în sine. Atașamentul sigur se regăsește la copiii care au parte de o comunicare conjugată cu părinții lor. Copiii se simt astfel conectați, înțeleși, protejați. ”

” Mary Ainsworth a demonstrat că acei copii care au părinți atenți care le îndeplinesc prompt nevoile dezvoltă un atașament sigur. Părinții neatenți sau care își resping copiii "creează" un atașament evitant la copil. Părinții care sunt aleatoriu disponibili copilului, care au un comportament imprevizibil, au copii cu atașament ambivalent.”

Deci un copil respectat, căruia i se îndeplinesc nevoile, fie că vorbim de nevoia de hrană sau de nevoia de apropiere, va avea un atașament sigur cu părintele lui. Un copil căruia i se refuză sânul, un copil care e lăsat să plângă, un copil căruia i se refuză luatul în brațe sau somnul aproape de părinte va avea un atașament evitant (dacă îi sunt refuzate constant nevoile), ambivalent (dacă uneori e băgat în seamă – de exemplu doar ziua, sau o dată la 10 minute, cum scrie ”programul”) sau dezorganizat (dacă e lăsat să plângă singur, dacă e certat când își cere nevoile). Atașamentul dezorganizat e descris de Siegel pe scurt în schița aceasta (pe lung în carte):

Nu știu voi, dar eu nu vreau un copil nesigur, un copil nefericit, depresiv, anxios, neîncrezător în sine, neîncrezător în familie sau în oricine încearcă să intre într-o relație cu el, nu vreau un copil disperat să atragă cumva atenția, aprecierea, iubirea.

Da, aceste metode de sleep training vor funcționa pe moment uneori. Vor funcționa nu în sensul că brusc copilul va adormi liniștit singur și va dormi toată noaptea odihnit. Toți ne trezim noaptea, și noi oamenii mari. E foarte important pentru bebeluși să se trezească noaptea, e un mod de a se feri de Sindromul Morții Subite a Bebelușului. Atâta că noi, oamenii mari, avem capacitatea de a adormi la loc singuri. Bebelușii nu o au. Nu e un moft, pur și simplu în primii ani nu au încă dezvoltată acea parte din creier care se ocupă cu auto-reglarea emoțiilor. Un bebeluș lăsat să plângă ca să ”învețe” să adoarmă singur nu va mai plânge la un moment dat. Nici seara când e lăsat singur, nici noaptea când se trezește și trebuie să readoarmă singur. Dar asta nu pentru că e liniștit și fericit și pentru că nevoia i-a fost îndeplinită.  Ci pentru că a învățat că mama nu e cea care îi îndeplinește nevoile. Nu are rost s-o strige. Când se oprește din plâns și ”adoarme”, acela nu e somn. Oamenii de știință au demonstrat că e o stare de leșin, ca o comă, numită de ei ”neajutorare învățată”,  în care intră ca să își păstreze resursele până când îl găsește cineva, pentru că el consideră că mama lui nu mai este, din moment ce nu vine când el o cheamă. Ca un pui de mamifer lăsat în sălbăticie singur, la fel reacționează și puiul de mamifer om care nu are cum să știe că s-a născut într-un secol în care el ar trebui să doarmă departe de mamă din cauza unor convenții sociale. Tot oamenii de știință au demonstrat că nivelul crescut de cortizol rămâne crescut și când se oprește din plâns și ”doarme”, și în nopțile următoare în care ”adoarme” fără plâns. Aceasta demonstrează că bebelușul rămâne stresat, disperat, chiar dacă aparent el pare că a ”învățat să adoarmă singur”. Nivelul ridicat de cortizol distruge neuronii. Și nu, cortizolul nu e ridicat atunci când plânge din alte motive (durere, de exemplu) și e in brațele mamei. Dacă acestea nu sunt dovezi că lăsarea bebelușului să plângă este ceva nociv pentru copil și că nimic nu merită să îi facem așa ceva... apoi nu știu ce este.

*************************

Dr. Darcia Narvaez este Profesor de Psihologie la Universitatea Notre Dame și Director Executiv al revistei Journal of Moral Education. Am tradus pe blog seria ei de articole din revista Psychology Today despre somnul bebelușilor și efectele sleep-trainingului asupra lor. Găsiți link către toate articolele din seria despre somn la finalul celei mai importante postări, cea în care descrie efectele lăsatului bebelușului să plângă.

Articolele sunt foarte interesante, vă invit cu drag să le vedeți, veți descoperi inclusiv faptul că acei copii cărora li se îndeplinesc nevoile ajung mai independenți decât cei forțați spre independență prea devreme. 

Din postarea despre efectele metodei plânsului controlat, copiez ceva legat de tema de azi, de modul în care CIO erodează relația dintre părinte și copil și cum îndeplinirea nevoilor duce la un atașament sigur:

”Încrederea este subminată. După cum a scos în evidență Erik Erikson, primul an de viață este o perioadă sensibilă pentru stabilirea unui simț al încrederii în lume, în lumea îngrijitorului și în lumea proprie. Când nevoile unui bebeluș sunt îndeplinite fără suferință, copilul învață că lumea este un loc în care poate avea încredere, că relațiile sunt încurajatoare, că persoana proprie este o entitate pozitivă care poate face în așa fel încât nevoile să-i fie îndeplinite. Când nevoile unui bebeluș sunt respinse sau ignorate, copilul dezvoltă un sentiment de neîncredere în relații și în lume. Și încrederea în sine e subminată. Probabil copilul va încerca toată viața să umple golul interior.

Sensibilitatea îngrijitorului poate fi deteriorată.Un îngrijitor care învață să ignore plânsul bebelușului va învăța mai mult ca sigur să ignore semnele mai subtile cu care un copil își semnalizează nevoile. Punându-și la îndoială intuiția care îi spune să oprească suferința copilului, adultul care ignoră nevoile bebelușului exersează și învață progresiv să își “întărească inima”. Reciprocitatea dintre îngrijitor și bebeluș este ruptă de către adult, dar nu poate fi reparată de cel mic. Bebelușul este neajutorat.”

*************************

Am descris anul trecut un studiu științific recent apărut, despre efectele atașamentului dintre părinte și copil asupra dezvoltării lui ulterioare. Chiar dacă era de la sine înțeles pentru toată lumea că un atașament sigur e ceea ce ne dorim (aspect afirmat și de postarea contra Attachment Parentingului), totuși amintesc despre acest studiu pentru că în descrierea lui apar și modurile prin care se construiește acest atașament, asta apropo de faptul că postarea care m-a determinat să scriu azi a afirmat că AP nu are ca efect un atașament sigur și că a-ți lăsa bebelușul să plângă e ceva sănătos. Ce spunea acest studiu? Pe lung, în linkul de mai sus. Pe scurt:

Atașamentul sănătos cu un părinte este cheia pentru încrederea copilului. Raportul Sutton Trust, numit Baby Bonds, demonstrează că acest atașament are un impact important și asupra șanselor educaționale viitoare ale copilului, nu numai asupra sănătății lui emoționale. Raportul se bazează pe analiza a mai mult de 100 de studii din domeniu, cu peste 14.000 de copii studiați, inclusiv vizite la domiciliu și aprecieri și observări ale copiilor dintr-o gamă largă de țări. Sophie Moullin, autorul principal, a afirmat: ”Atașamentul sigur chiar îi ajută pe copii să se dezvolte social și emoțional și să își gestioneze comportamentul. Când părinții sunt atenți la copii, când răspund nevoilor lor și sunt o sursă de alinare pe care se pot baza, acei copii învață să își gestioneze propriile sentimente și comportamente. Aceste atașamente sigure cu părinții lor le oferă copiilor o bază cu ajutorul căreia se pot dezvolta la potențial maxim. ”

(Nu văd nicăieri să spună că un atașament sigur apare atunci când copilul e ignorat și lăsat să plângă, sau când e păcălit și amânat ca să nu sugă și să nu vrea în brațe. )

Din cei 40% (procentul de copii din cei studiați care nu au un atașament sigur cu părinții lor), studiul arată că 25% dintre copii își evită părinții când sunt supărați, pentru că ei știu că părinții le ignoră nevoile și pentru că știu că părinții îi fac să sufere.

Studiul a arătat că cei care au un atașament sigur cu părinții lor au format această legătură prin acțiuni simple, cum ar fi ținutul copilului în brațe cu dragoste și reacția de răspuns la nevoile acestuia. Astfel de acțiuni sprijină dezvoltarea socială și emoțională a copiilor, care mai departe le întărește dezvoltarea cognitivă.

Susan Campbell, profesor de psihologie la Universitatea din Pittsburgh, care studiază dezvoltarea socială și emoțională a copiilor mici și a bebelușilor, afirmă că atașamentele nesigure apar atunci când îngrijitorii principali ai copilului nu sunt receptivi la semnalele sociale ale bebelușului, mai ales la plânsul și suferința din primele luni. ”Când bebelușii neajutorați învață repede că li se va răspunde la plâns, învață de asemenea că nevoile le vor fi îndeplinite, și e foarte posibil să dezvolte un atașament sigur cu părinții lor. Dar, când îngrijitorii sunt copleșiți din cauza propriilor lor dificultăți, bebelușii vor învăța că lumea nu este un loc sigur - aceasta rezultând într-un copil frustrat și închis în el, dezorganizat, care cere mereu afecțiune.”

Uitasem că am descris acest studiu, mi-am amintit recent, când am văzut share-uit un articol despre el, din care citez și traduc:

”Atunci când un părinte îi răspunde copilului într-un mod afectuos, sensibil și atent — cum ar fi să ia în brațe copilul când plânge, să-l îmbrățișeze și să-l aline – copilul se simte în siguranță și are încredere că nevoile îi vor fi îndeplinite. ”  (Cu ce seamănă aceste afirmații? Cu descrierea unui părinte atașat care răspunde nevoilor copilului lui, sau cu descrierea unui părinte care face sleep training cu copilul lui și care ignoră nevoile acestuia? Care rezultă într-un atașament sigur?)

În articol ni se descriu modalități prin care putem să îmbunătățim legătura pe care o avem cu copiii noștri: prin atingere (breast crawl, kangaroo care, skin to skin), prin hrănirea conștientă, prin purtarea bebelușului, prin respectarea plânsului bebelușului și... prin evitarea sleep-trainingului! Citez și traduc:

”Modul în care te ocupi noaptea de copil are o mare influență în conexiunea dintre mamă și bebeluș. La început, vei dori ca bebelușul să fie aproape de tine și noaptea și ziua, pentru a putea răspunde mai repede semnalelor ce le dă când vrea să sugă (și deci să minimizezi plânsul). Dormitul cu bebelușul aproape prin practicarea bed-sharing-ului (dormitul în același pat) – sau prin alipirea unui pătuț fără o laterală patului tău mare – va permite acest răspuns rapid. Culcatul bebelușușui în aceeași cameră cu mama este recunoscut ca fiind un mod important de a reduce riscul Sindromului de Moarte Subită a Bebelușului.  Recomandările sunt de a dormi împreună cel puțin 6-12 luni. Trezirile nocturne sunt normale și în primul, și în al doilea an de viață. Hrănirea din timpul nopții e de asemenea foarte importantă. Deși multe familii acceptă acest fapt, altele caută metode de sleep training pentru a reduce sau a elimina hrănirile nocturne. Există multe motive pentru care trebuie să fiți atenți în legătură cu unele tehnici și trebuie să luați în considerare ce impact au asupra atașamentelor sigure ale unui copil.

Metoda de exterminare, cunoscută și drept Cry It Out (CIO) este cea mai puțin interactivă metodă de antrenament de somn. Părinților li se spune să își lase bebelușii singuri când e timpul pentru somn și să le ignore complet plânsul. Bebelușii plâng pur și simplu până la epuizare. Acesta este motivul pentru care în trecut auzeai povești despre oameni care au intrat într-un orfelinat din România și au văzut că toți bebelușii stăteau în tăcere. Renunțaseră la orice speranță, pentru că nu erau suficiente brațe pentru a alina toți bebelușii.

Metoda de exterminare graduală, cunoscută și sub numele ”metoda plânsului controlat”, instruiește părinții să își lase, la fel, bebelușii singuri în momentul când trebuie să adoarmă, urmând să alterneze momentele de minimă îngrijire și cele de plâns singur la intervale din ce în ce mai lungi de timp. Această practică a continuat în ciuda recomandărilor Asociației Australiene pentru Sănătatea Mentală a Bebelușilor (nota mea: articolul e australian, de aceea e amintită această asociație). Studii recente au demonstrat că după folosirea tehnicilor de sleep training, bebelușii într-adevăr plâng mai puțin noaptea și nivelul de stres al mamelor e mai scăzut. Totuși, nivelul de stres al bebelușilor rămâne ridicat – indicat de nivelul ridicat al hormonului cortizol. Pur și simplu bebelușii încetează să-și cheme mama, dar NU SE DESCURCĂ FĂRĂ EA. O mamă relaxată și un bebeluș stresat sunt DESINCRONIZAȚI. Au pierdut ceea ce se cheamă ”interacțiune sincronizată”. INTERACȚIUNILE SINCRONIZATE SUNT FUNDAMENTALE PENTRU DEZVOLTAREA ȘI MENȚINEREA UNUI ATAȘAMENT SIGUR ÎNTRE MAMĂ ȘI BEBELUȘ.

Metoda bazată pe semnale: acestea înseamnă să răspundem la semnalele de plâns ale bebelușului noaptea. Această metodă este extrem de recomandată de profesioniști educați și calificați, care sunt de asemenea și teoreticieni în știința atașamentului. Ei consideră că disponibilitatea maternă și răspunsul la semnalele bebelușului la ora de culcare sunt necesare pentru copii. ”

În următoarea postare voi scrie despre efectele negative ale lăsării bebelușului să plângă. Da, din nou.

Cum putem crea o lume mai pașnică prin modul în care ne creștem copiii

Cultivând compasiunea de la început

de Jan și Jason Hunt

Articol tradus de aici: http://www.naturalchild.org/jan_hunt/peaceful_world.html

Este cel mai recent articol de pe blogul lor, a fost publicat ieri, și deși e scris de fapt în 2014, este mai actual ca oricând. Probabil de aceea l-au publicat în aceste zile.

"Dacă vrem să obținem pace adevărată în această lume și dacă vrem să ducem un război adevărat împotriva războiului, va trebui să începem cu copiii. Și dacă ei vor crește în inocența lor naturală, nu vom avea lupte, nu va mai trebui să luăm decizii sterpe fără bază, ci vom trece din iubire în iubire și din pace în pace, până când în final toate colțurile lumii vor fi acoperite de acea pace și iubire de care, conștient sau inconștient, toată lumea e flămândă." - Mahatma Gandhi

    

Noi toți tânjim după pace. Și totuși mult prea des aceasta pare doar un vis, fără speranță, greu de atins. În locul vieții liniștite pe care o dorim cu toții, avem conflicte în familii, în comunități și între națiuni. Ne pierdem speranța pentru ceva mai bun și începem să ne gândim că nimic nu se va schimba vreodată. Visul nostru de pace rămâne de neatins.

Acesta este un vis greu de abandonat, pentru că a început la naștere. Fiecare nou-născut radiază atunci când în familie este pace și privește perplex sau plânge atunci când nu e. Pentru un bebeluș conflictul este o enigmă. Ca nou-născuți, nu numai că vrem ca toți să se înțeleagă, dar chiar asta ne așteptăm să experimentăm. Suntem născuți pentru a experimenta în mod implicit pace. Chiar și ca adulți suntem șocați și întristați de fiecare nouă poveste de brutalitate. Credem în continuare că viața poate și ar trebui să fie pașnică. Dar știm că în fiecare zi, în mult prea multe locuri, vor fi conflicte, bătălii, omoruri și chiar și război. Dacă toți iubim pacea în perioada de bebelușie, ce ne face să devenim adulți atât de învrăjbiți? Ce nu funcționează bine? Cum putem repara?

Ne trezim în fiecare dimineață cu speranța că lucrurile se vor schimba, dar în fiecare zi apare o altă poveste tristă și șocantă. Suntem toți derutați și vrem să înțelegem ce nu a funcționat cum trebuia. Pare a fi în natura umană să ne concentrăm pe cele mai recente evenimente, nu pe cele îndepărtate în trecut. Așa că ne întrebăm ce s-ar fi putut face în zilele dinaintea unei tragedii, pentru a o preveni. Ce intervenții de ultim minut ar fi putut să schimbe situația? Ce s-ar f putut face diferit la fața locului pentru a salva vieți?

Nu e nimic greșit să ne punem aceste întrebări – ele ar putea ajuta la prevenirea viitoarelor acte de violență. Dar pentru a reduce potențialul pentru violență în general, ar putea fi constructiv să privim legăturile timpurii, nu cele recente. Deși sunt mulți factori care duc la violență, cea mai bună prevenție este întotdeauna cea timpurie – cea care previne căderea primei piese de domino.

După cum a scris psihiatrul Elliott Barker, "Cum putem îndeplini sarcina de a scădea numărul psihopaților și cantitatea de psihopatie din societatea noastră? Pentru mine aceasta este același lucru cu a întreba 'Cum creștem numărul de oameni cu capacități bine dezvoltate pentru încredere, pentru empatie și pentru afecțiune în societatea noastră?' "¹

Iată niște căi posibile pentru a reuși să realizăm acest ideal: 

1. Încurajați tinerii să se gândească atent dacă sunt pregătiți să iubească și să crească un copil.

2. Oferiți cursuri prenatale locale și grupuri de sprijin care să se concentreze pe legătura părinte-copil, cum ar fi întâlnirile La Leche League.

3. Oferiți-le părinților sprijinul de care au nevoie, în așa fel încât să aibă timp să se îndrăgostească de copilul lor – restul toate pot aștepta.

4. Reamintiți-le părinților de beneficiile substanțiale ale alăptării și ale înțărcării ghidate de copil.

5. Educați pe toată lumea despre importanța răspunsului la plânsului bebelușului repede și cu sensibilitate.

6. Încurajați părinții să îi învețe pe bebeluși limbajul semnelor pentru ca aceștia să poată să-și comunice nevoile și sentimentele și înainte de a putea vorbi.

7. Informați părinții despre beneficiile dormitului împreună în familie.

8. Promovați purtarea bebelușului, mai ales piele-pe-piele.

9. Recomandați părinților să evite dispozitivele ne-necesare pentru bebeluși, care pot interveni în legătura părinte-bebeluș.

10. Ajutați părinții să afle despre alternativele pline de compasiune pentru pedepse, pentru a promova cooperarea bazată pe iubire, nu pe frică.

11. Consiliați părinții să dea fiecărui copil o voce proprie, ascultându-le deschis și fără judecată comunicarea.

12. Predați competențe de comunicare pentru a îmbunătăți relațiile dintre toți membrii familiilor.

13. Sprijiniți alternativele educaționale, cum ar fi unschooling-ul și școlile democratice, care cultivă dragostea naturală a copilului pentru învățare.

14. Educați consilierii familiali să accentueze importanța critică a tratării copiilor cu demnitate și respect.

15. Interveniți să luați partea copiilor ale căror nevoi și sentimente nu sunt auzite.

16. Militați pentru drepturile copiilor acasă, la școală și oriunde altundeva.

17. Mai presus de orice, reamintiți-le părinților să ia în serios, cu respect, sentimentele și nevoile copiilor lor, încă din prima zi.

Alegerile părinților de a-și purta copiii, de a-i alăpta, de a dormi împreună cu ei și de a le răspunde cu alinare atunci când plâng aduce beneficii copilului în multe feluri. Oferă capacitate pentru empatie și pentru putere emoțională și pregătește copilul pentru o viață de relații pline de încredere și de respect reciproc. Aceste practici oferă de asemenea beneficii semnificative pentru părinți, deoarece relația lor cu copilul va deveni mai ușoară și mai plăcută.

Toți facem ceea ce credem că e cel mai bine pentru copiii noștri. Din păcate deseori primim sfaturi greșite de a folosi abordări precum bătaia, colțul sau scaunul rușinii, refuzul privilegiilor și lăsarea bebelușului să plângă. Deși aceste sfaturi ar putea fi bine intenționate, aceste strategii îi creează inevitabil copilului furie și frustrare, care se pot acumula în timp și care duc la comportament agresiv. Pot de asemenea să scadă stima de sine a copilului și să le împiedice abilitatea de a se conecta cu părinții sau cu oricine altcineva.

Fără o legătură puternică cu cineva în care să aibă încredere totală, un copil care e abuzat, terorizat, furios sau frustrat (acasă, la școală sau oriunde altundeva) poate să simtă că nu are pe nimeni care să-l sprijine și să-l înțeleagă². Agresiunea poate atunci să devină singura lor supapă pentru a-și comunica sentimentele de furie, de lipsă de putere și de disperare.

Adulții știu că cu cât mai blând își tratează un prieten, cu atât mai cooperativ și mai săritor va fi acel prieten, pentru că va fi motivat de iubire, nu de frică. La copii nu e altfel. Părinții care au cu copiii lor o relație de răbdare și empatie modelează în aceștia abilități de rezolvare pașnică a problemelor, abilități care pot fi folosite de copil pe parcursul întregii sale vieți.

Cel mai constructiv lucru pe care îl putem face pentru a crea o lume pașnică este să ne concentrăm pe creșterea capacității de empatie a fiecărui copil. Importanța îndeplinirii nevoilor unui copil cu înțelegere și compasiune este cunoscută de psihologi și cercetători de decenii ³. Haideți să împărtășim tuturor importanța critică a primilor ani de viață. Concentrându-ne pe acești primi ani nu numai că putem preveni tragedii viitoare, dar le putem oferi copiilor noștri cel mai bun start posibil către o viață împlinită, plină de bucurie.

Note bibliografice:

1. Citat din "How Do We Prevent Crime?" de Dr. Elliott Barker

2. Vezi "The Essential Role of an Enlightened Witness in Society" de Alice Miller

3. Vezi secțiunea de parenting research pe site-ul naturalchild.org

Citate: Mohandas Gandhi, Montessori Training College, London, October 28, 1931

Jan Hunt este directorul Proiectului The Natural Child și autoarea cărților The Natural Child: Parenting from the Heart și A Gift for Baby. Ea oferă consiliere prin email și telefon în întreaga lume, cu focusul pe parentingul cu compasiune și pe învățarea naturală. Fiul ei, Jason, un unschooler de o viață, este co-director și webmaster la naturalchild.org, și co-editor împreună cu Jan a cărții The Unschooling Unmanual.

Narcisismul nesatisfacut la varste mici

Mi-am gasit ciorna asta din noiembrie din perioada alegerilor. M-am gandit s-o postez totusi, poate i se pare cuiva interesant, desi "conflictul" s-a racit.


 
Ma pregateam sa share-uiesc pe Facebook un articol, dar asa mult s-a prelungit textul meu atasat linkului, incat probabil e mai bine sa il trec aici. Mai ales ca noile valuri politice de pe Facebook ar face ca articolul sa treaca neobservat.

Banuiesc ca nu prea sunteti la curent cu cazul reporterului radio canadian Jian Ghomeshi. Pe scurt, in ultima vreme au iesit la iveala abuzurile sale fizice si emotionale, de cele mai multe ori de natura sexuala, asupra mai multor femei, unele chiar personalitati publice canadiene. Saptamana trecută am citit un articol foarte bun pe tema asta, scris de una din victimele lui, Reva Seth, avocată și autoare pe site-ul Huffington Post. Ce trebuie sa retinem din el este umilirea ce o simt victimele unei agresiuni atunci cand se gandesc sa isi denunte agresorul. Si cat e de greu cand e doar cuvantul victimei impotriva cuvantului agresorului.

Revin la primul articol mentionat. Autorul (Dr. Gabor Mate) spune ca problema e mai mare, e in "cultura violului", si sunt sigura ca o vedeti peste tot, de exemplu in reclamele in care femeile sunt dominate fortat. Autorul foloseste des expresia "furie masculina narcisista". Traduc in continuare un fragment:

"De unde izvoraste aceasta furie masculina narcisista?

Un narcisist vede si experimenteaza lumea in primul rand prin prisma propriilor lui nevoi. Totul este despre el; alti oameni doar ii indeplinesc nevoile sau il frustreaza refuzandu-i-le, fara sa aiba, din punctul lui de vedere, individualitate, demnitate sau nevoi proprii. 

Exista o perioada a vietii, in frageda copilarie, cand toti suntem narcisisti. In aceasta faza timpurie a dezvoltarii credem implicit ca lumea se invarte in jurul nostru, si pe buna dreptate: trebuie doar sa simtim o nevoie, si lumea se misca sa ne-o indeplineasca. Oamenii care raman blocati in narcisism (fie ca e vorba de narcisism de zi cu zi, exprimat ca un egoism obisnuit, fie ca e vorba de formele extreme pe care le catalogam ca fiind patologice) sunt aceia care nu s-au dezvoltat niciodata complet in acea faza timpurie. Absolvim o faza de dezvoltare doar cand nevoile de la acel stadiu au fost pe deplin satisfacute. Si in societatea noastra copiilor nu li se prea indeplinesc nevoile. 

Dezvoltarea unui ego sanatos depinde de interactiuni emotionale abundente, armonioase , cu parinti prezenti emotionali si disponibili. Parintii stresati, deprimati sau nervosi, sau cei care au fost la randul lor traumatizati, pot fi incapabili sa le ofere copiilor lor acest gen de interactiune. In cultura noastra din ce in ce mai instrainata, mai izolata si mai ultra-stresata, multi copii cresc in niste conditii caracterizate de psihologul si cercetatorul Alan Schore ca fiind o "separatie apropiata": parintii sunt prezenti fizic, dar adeseori sunt absenti emotional. In acest context dezvoltarea umana sanatoasa este defectuoasa. Asa ca narcisismul se raspandeste in cultura noastra. 

Furia impotriva femeilor are radacini in ceea ce Dorothy Dinnerstein a numit "monopolul feminin al ingrijirii timpurii a copilului", situatia in care o femeie izolata este vazuta de copil ca fiind unica sursa de hrana, de alinare fizica si de sprijin emotional. Intr-o societate mobila si instabila economic, se ajunge ca o singura femeie sa devina lumea intreaga pentru copil. Cand copilului de gen masculin nu ii sunt indeplinite nevoile, dezvolta furie. Asa cum a zis genialul psiholog canadian Gordon Neufeld, "frustrarea este motorul agresiunii".

Furia impotriva mamei se generalizeaza mai tarziu in furie impotriva femeilor. In cazuri patologice, ostilitatea este exprimata chiar in momentele de intimitate, cum ar fi actul sexual, pentru ca in primele momente de intimitate vulnerabila rana narcisista a fost sustinuta. Furia este o amintire implicita a separarii apropiate intense. In plus, multi baieti sunt martori la ostilitatile tatilor extenuati de munca si instrainati emotional, si absorb aceste atitudini, invinovatindu-si inconstient mama pentru ca nu i-a protejat."


Deci ce putem invata de aici? Sa le indeplinim copiilor nevoile, altfel vor creste in cel mai bun caz egoisti, narcisisti, daca nu chiar abuzatori. Multi considera ca indeplinirea nevoilor produce copii razgaiati, egoisti, narcisisti. Insa nu e asa, doar un copil caruia i se indeplinesc nevoile poate invata ce inseamna empatia si altruismul.

Va recomand doua bloguri

Eu nu reusesc sa scriu aici cat mi-as dori. Am un timp limitat la calculator, in care de-abia apuc sa lucrez la KiddyShop.

Insa altii au timp si ma bucur mult sa profit si eu de cunostintele lor. Ambele bloguri pe care vi le recomand sunt foarte bine documentate, cu studii stiintifice pentru orice afirmatie. Unul e in engleza (si la un moment dat va voi bombarda din nou cu articole traduse, ca in primavara), iar celalalt e in romana, si literatura virtuala din Romania ducea lipsa de un blog atat de bun.

si


In brate la mami

Ce este si ce nu este Attachment Parenting?

Am nevoie de diferentele dintre AP si alte stiluri de parenting cu care e confundat pentru al doilea articol despre Michael Thompson. Oricum voiam de multa vreme sa fac aceste clarificari.

Nota: cand vorbesc despre Attachment Parenting ma refer la cresterea copilului in modul cel mai natural pentru specia umana, prin respect si empatie si implinirea nevoilor. Nu ma refer la cartile lui Dr. Sears, cel care a scris prima data despre concept si a incercat sa-l explice, dand un set de reguli. Ma refer la parentingul continuumului omenesc, la parentingul evolutionist, la natural parenting, peaceful parenting, gentle parenting, positive parenting, instinctive parenting. Acest stil de crestere a copiilor nu este nou, doar numele “attachment parenting” este modern. De fapt nici cele de mai sus nu inseamna acelasi lucruri, doar unele chestiuni se suprapun, chiar cele ce tin de atasament. In rest fiecare are anumite filozofii in plus la care tine (de exemplu scutecitul textil nu are nicio legatura cu Attachment Parentingul, chiar daca asa ar parea; si puteti fi un parinte atasat si fara sa mancati bio).

Eu se pare ca imi cresc copiii cel mai mult in acord cu natural parentingul. Pentru ca am auzit de AP tarziu si primele alegeri pentru Alex le-am ales din punct de vedere al sanatatii si al naturalului. Nu stiam ca alaptarea ii face fericiti sau ca ii ajuta la dezvoltarea emotionala si la stabilirea unei legaturi sanatoase psihologice cu mama lor, stiam doar ca e cea mai sanatoasa alegere din punct de vedere al sanatatii fizice. Eu am avut probleme de fertilitate si de sanatate si le-am invins contrar tuturor pronosticurilor avand un stil de viata sanatos. De aceea voiam sanatate si pentru copilul meu. Daca eu nu mai mancasem zahar, margarina, E-uri si junk de cativa ani fara exceptii sau devieri, cum puteam sa-i dau copilului meu asa ceva intr-o sticla din prima zi de viata, in organismul lui pur, neatins de nicio substanta chimica? Daca eu stiam ce fac in organism medicamentele, cum puteam sa-i dau de cateva ori pe zi, zilnic, saptamani intregi medicamente de colici? Chiar daca nu stiam nimic despre beneficiile babywearingului, stiam ca e o metoda de a calma durerile de burta ale bebelusului si de a evita astfel medicamentele. Asadar eu am ajuns intai la “natural”, si abia apoi la “natural parenting” si “attachment parenting”. Ce are in plus natural parenting fata de attachment parenting? Faptul ca pledeaza pentru joaca in natura, cu obiecte naturale, in locul plasticelor zgomotoase, unschoolingul, scutecele textile, cosmeticele naturale, remediile naturale si medicina holistica, mancarea sanatoasa si naturala, etc.

AP nu este un set strict de reguli, ci o stare. Nu devii un parinte atasat datorita marsupiului ce il folosesti si nici nu  esti “detasat” daca folosesti din cand in cand caruciorul. Nici faptul ca bebelusul tau e alaptat sau suge dintr-o sticla nu te face un parinte atasat sau “detasat” pentru ca si sticla poate fi oferita cu dragoste si respect, si sanul poate fi oferit cu resentimente. Nici dormitul pe aceeasi saltea nu e o regula. Nici statul acasa cu copiii. “Definitia” ar fi data de modul in care parintele interactioneaza cu copilul. De faptul ca incearca sa le dedice cat timp e posibil, si nu considera ca acestia ii deranjeaza viata. De faptul ca ii respecta acestuia individualitatea, nevoile, sentimentele si gandurile. De faptul ca nevoile copilului sunt prioritatea principala, carora li se raspunde cu dragoste, respect si promptitudine. De faptul ca exista o legatura intre parinte si copil, nu acea scena de razboi in care copilul e privit ca un dusman ce vrea sa ne manipuleze. AP este atunci cand se considera ca un copil este bun. Si cand oferindu-i-se copilului incredere se creeaza o legatura intre parinte si copil si o baza de siguranta pe care o va avea toata viata.

AP nu e o noua “moda”, care vine si trece, e modul in care puiul de om se asteapta in mod animalic, natural, instinctual, biologic, ca specie, sa fie crescut atunci cand vine pe lume. Asa au fost crescuti puii de om timp de 99.9% din timpul omului pe pamant, pe cand partea cu indepartarea fortata de copilul “rau” care ne mananca viata noastra perfecta a avut loc doar in ultimele decenii, o perioada infima pentru umanitate, la ale carei consecinte nu ne putem gandi. Puiul de om nu a apucat sa isi modifice modelele anatomice pentru a preintampina aceste aspecte (indepartarile moderne fata de parinti). Parentingul natural ofera mediul ideal pentru cresterea optima fiziologica si psihologica a puiului de om.

AP este respect si pentru parinte, nu numai pentru copil. Si aici incepe diferenta dintre AP si parentingul permisiv. Parentingul permisiv este imposibilitatea de a-i da copilului limite sanatoase. Cel mai des aceasta imposibilitate apare din cauza ca parintele nu poate sa suporte manifestarile emotionale ale copilului si ar face orice pentru a le evita. De multe ori un parinte permisiv explodeaza la un moment dat, devenind un parinte ce pedepseste, lucru ce deruteaza mult copilul. Un parinte AP practica limitele sanatoase, potrivite stadiilor de dezvoltare ale copilului. Desi scopul AP este de fapt o legatura puternica intre parinte si copil, aceasta legatura nu e creata prin indulgenta. AP este intr-adevar impotriva pedepselor folosind disciplina pozitiva. Si AP nu neaga sau nu previne emotiile negative ale copilului. Un parinte AP ofera insa un raspuns si un sprijin acestor sentimente puternice. AP nu inseamna ca il lasam pe copil sa aleaga orice vrea el. Copiilor AP li se pun limite, desigur. Diferenta poate e legata de faptul ca nu li se impun fara nicio urma de respect sau intelegere. Ci li se explica, la fel cum am face daca ar fi vorba de un om mare (exemplu: “dragul meu, trebuie sa mergem acasa din parc”). Si un parinte AP e alaturi de copilul lui atunci cand acestuia ii e greu sa accepte ceva(“nu vreaaaauuu”). Un parinte AP accepta si valideaza si sentimentele de neputinta, de revolta si de frustrare (“stiu ca esti suparat ca trebuie sa plecam”). Nu le pedepseste (“daca mai plangi, nu te mai aduc niciodata in parc!”), nu le neaga (“din atata lucru plangi?”), nu il pacaleste pe copil ca sa le uite (“uite catelul! Ce frumos catel, hai sa-l vedem cum iese din parc, unde merge”), nu il mituieste pe copil (“daca vii si nu plangi iti cumpar o masinuta”), nu considera aceste “accese” in mod egoist ca fiind atacuri la adresa lor (“iar imi faci asta?”), nu il injoseste pe copil (“doar copiii mici plang din asa ceva”), nu isi bate joc de el (“ce urat esti cand plangi!”), si multe altele. In lumea moderna se pare ca doar adultul are dreptul sa isi exprime supararea, copilul trebuie sa fie bibelou. Un parinte AP stie ca lacrimile sunt un mod de exprimare a emotiilor, nu o forma de manipulare. Si se comporta cu copilul in consecinta, la fel cum ar face-o cu partenerul de viata sau cu un prieten, pe care nu l-ar trimite la colt pana se calmeaza, nu? Daca nu ii consideram prieteni apropiati cand sunt mici, si nu vrem sa isi exprime sentimentele de fata cu noi, cum vrem sa faca toate acestea cand sunt mari? Un copil crescut cu respect stie ca parintele il alina si il ajuta sa treaca prin orice emotie. La orice varsta.

Diferenta dintre AP si helicopter parenting (ultra-protector) este mai dificil de explicat.Desi nu poate fi vorba de exagerarea protectiei cand citesti despre situatiile periculoase prin care trec copiii descrisi in cartea Conceptul Continuum. AP este parentingul sensibil (singura traducere ce am gasit-o pentru “responsive”, desi imi vine sa spun “responsiv”). Adica un parinte AP raspunde nevoilor copilului lui. Parentingul ultra-protector este atunci cand anticipezi nevoile, dorintele si stadiile de dezvoltare ale copilului si vii tu in intampinarea lor, preiei aceasta sarcina de la copil si iei controlul total. HP este inabilitatea de a-i permite copilului sa isi dezvolte independenta si sa se confrunte cu provocari si cu esecuri. Desi vine din dragoste si grija, de obicei la baza sta teama. Si culmea e ca, desi in trecut astfel de parinti-elicopter erau exceptiile, acum sunt majoritatea. Si nu imi place cand aud ca cei ce condamna AP o fac acuzandu-i ca sunt ultra-protectori. Nu, un parinte AP va putea fi vazut facandu-si treaba in timp ce copilul lui se catara in copacii din curte sau in timp ce se joaca in noroi. Un parinte ultra-protector va fi vazut nelasand copilul sa se catere si umbland peste tot cu servetele anti-bacteriene. De ce sunt confundati parintii AP cu parintii-elicopter? Pentru ca atunci cand copilul chiar are nevoie de parinte, parintele AP e acolo, si aici fiecare situatie e particulara. Pentru ca fiecare copil e diferit si se simte pregatit in timpul lui sa se desprinda, insa parintele AP e aproape de el atata timp cat copilul are nevoie. Fie ca e parintele unui copil care la 7 luni vrea sa mearga de-a busilea prin tot aeroportul, fie ca e parintele unui copil care la 3 ani inca vrea mereu in brate. Un parinte AP accepta fiecarora particularitatile si stadiile naturale de dezvoltare. Nu forteaza nimic, nici inspre “inmugurirea” prematura, nici inspre legatul de parinte. Respect pentru fiecare copil si incredere in el si in natura, stiind ca el stie cel mai bine de ce are nevoie, cand are nevoie si cand poate face fiecare lucru pe care societatea il asteapta de la el. Nevoile de alinare si de dragoste sunt reale si puternice. Oferirea alinarii si dragostei sunt gratuite si e menirea noastra, a parintilor, sa le dam asa ceva.

AP sustine independenta sanatoasa, potrivita fiecarei varste sau fiecarui stadiu de dezvoltare. Respectul si siguranta pe care relatia cu parintele i le ofera il face pe copilul crescut AP sa aiba incredere pentru a se desprinde si a deveni un om stabil emotional. Atasamentul timpuriu determina o independenta sanatoasa. Parintii AP sunt conectati foarte bine la copiii lor, sunt in armonie reciproca, se inteleg de cele mai multe ori fara cuvinte. Parintele AP ii cunoaste copilului punctele puternice si slabiciunile. Astfel, il poate ajuta pe copil sa isi dezvolte punctele tari in timp ce il asigura in continuare de sprijinul lui, de faptul ca nevoile ii sunt indeplinite. Pentru a se simti in siguranta cand exploreaza lumea, copiii au nevoie de o baza la care sa se intoarca de cate ori au nevoie. Parintii care practica AP nu isi leaga copiii de ei. Intr-adevar le stau la dispozitie pentru momentele cand ei au nevoie de o baza de siguranta. Numele “atasament" vine din faptul ca parintii le permit copiilor sa se ataseze de ei, nu din cauza ca i-ar tine legati cu o lesa. Bine, de multe ori lumea se contrazice: daca un parinte AP merge peste tot cu copiii pentru ca ei vor sa participe la tot ceea ce face acesta si pentru ca parintele se bucura de compania lor, ori i se spune ca nu-i pasa de sine sa aiba timp personal, ori i se spune ca nu-i pasa de copii, si ca lor de fapt le-ar placea sa stea intr-un loc “special” pentru ei...

AP nu va creste un copil “rasfatat”. Ce inseamna “rasfatat”? Egoist si pretentios, fara empatie, care nu ia in considerare dorintele sau nevoile altora. (Mie imi suna, drept sa spun, mai mult ca o caracterizare a parintilor moderni :)) .) Majoritatea oamenilor considera ca daca alini un bebelus ce plange, acesta va plange mai mult, va deveni “rasfatat”. Bebelusii nu au capacitatea sa gandeasca atat de complex incat sa faca planuri “diabolice”. Poate un copil mare caruia nu i se ofera dragoste si apropiere si caruia nu i se indeplinesc in mod normal nevoile va plange mai mult ca sa se bucure cateva secunde de caldura corpului mamei, e posibil. Dar un copil crescut de un parinte AP nu va avea nevoie de tertipuri pentru a se bucura asa cum e natural pentru puiul de mamifer-om, de apropierea fizica de parinte sau de atentia lui. El le are acestea la primul semnal la care le cere, nu ajunge sa planga pentru ele. Un copil crescut cu dragoste, empatie si respect va invata dragostea, empatia si respectul. Un copil crescut cu minciuni, pacaleli si “mita”, le va invata pe acestea. Un copil caruia i se indeplinesc dorinte in loc de nevoi, doar pentru a nu-i implini nevoile, va ajunge un copil rasfatat. Pentru ca acesta va cere mai mult si mai mult, va sti ca parintii ii dau orice in afara de a se da pe ei, in afara sa-i ofere dragostea si apropierea si timpul lor. Va sti ca mai repede primeste o jucarie sau o inghetata decat timp, atentie si apropiere fizica. Pentru ca in societatea noastra consumerista e mai ok sa-i cumperi copilului toate gadgeturile de care nu are nevoie, decat sa-l tii in brate cand plange sau sa-i fii alaturi noaptea, chestiuni de care chiar ar avea nevoie. Pentru un copil mai mare atentia parintelui e atat de importanta, e o nevoie chiar dureroasa fizic,  incat va ajunge sa faca ceva “rau” daca asa vede ca o capteaza, chiar daca primeste certuri si jigniri, pentru copil e mai putin dureros decat sa fie ignorat. Deci un copil “rasfatat” e chiar un copil care are inca nevoie de atentia, dragostea si timpul parintilor, si caruia nu i-au fost oferite acestea nici in bebelusie.

(sursa poza)

[*paranteza*: Referitor la rasfat as dori sa fac niste precizari si ma voi folosi de un comentariu ce l-am scris intr-un grup de mamici:

"nu imi place sa las in aer chestiunea rasfatului, asa ca reinviu subiectul, dupa ce am citit ca R. considera rasfat atunci cand pui copilul undeva, el plange ca nu vrea, si tu il iei.

Am impresia ca unii parinti considera ca pruncii lor sunt niste dusmani, cu care trebuie sa se lupte, carora trebuie sa le arate cine e seful, de care le e teama, sau pe care trebuie sa-i dreseze cumva. Niste monstruleti care au in cap doar idei cum sa ne terorizeze. Cred ca e foarte trist sa iti traiesti asa viata. Copiii sunt niste fiinte pure, care emana dragoste si absorb orice le dam noi. Daca ajung in timp sa fie manipulatori o fac doar pentru ca asta vad la parinti, minciuna si manipulare si pacaleli si ura.

Un copil mic plange cand are o nevoie, nu plange sa ne enerveze, nu are gandirea aceasta diabolica. Ma mira atitudinea asta defensiva la noii parinti si ma intreb uneori daca la fel gandeau despre bebelusul din burta, ca ar face ceva special sa-i enerveze pe ei. Si daca nu, atunci de ce considera ca primele respiratii ii aduc si "rautatea"? E posibil uneori ca noi sa nu ghicim ce nevoie are. Am o cunostinta al carei baiat plangea mult pana cand si-a dat seama ca il deranjau niste ate de la pijama, ii intrau printre degete. Copilul ala pur care ne iubeste de la nastere ce ar fi gandit, ce ar fi simtit, daca maica-sa l-ar fi trantit nervoasa in patut, sa se invete sa nu mai planga? Asa, cunostinta mea il consola cum putea, ii era alaturi in suferinta, ii arata ca il intelege, in timp ce cauta mereu cum sa-l aline.

Copiii mei au avut reflux amandoi. Daca de la verticala ii inclinai si 45 de grade pe spate plangeau pentru ca ii ardea esofagul. Eu puteam sa consider ca sunt niste rasfatati, mama lor de oportunisti, hai sa-i las sa planga sa se invete minte. In schimb am ales sa-i tin la verticala, sa le fie bine. Ziua ii tineam eu mereu sus pe piept, dormeau doar pe mine. Cel mare dormea doar pe sotul meu noaptea, pe pieptul lui, pana la 6 luni, cand a inceput el singur sa se traga intre noi, jos de pe pieptul lui. Pentru ca si un copil caruia i se respecta ritmul evolueaza. Copilul meu mai mare, care sugea si adormea doar plimbat, acum doarme in pat culcat, intre noi, in cel mult 2 minute de cand ne punem la somn. Fericit si iubit. Fara sa fi fost vreodata fortat sa faca ceva ce nu-i place, uite ca nu-l plimb pana la majorat.

Orice copil plange pentru ca are o nevoie. Daca nu reusim sa ne dam seama ce vor, ei se alina oricum tinuti in brate, pentru ca in lumea asta necunoscuta pentru ei mama este singura in care au incredere, pana la proba contrarie.

In toata ecuatia asta RASFATAT este adultul care vrea sa fie copil, care vrea sa fie rasfatat desi i-a trecut timpul, care bate "mental" nervos din picior cerandu-si drepturile in competitie cu copilul, care concureaza cu propriul copil in lupta dupa afectiune. Care spune sau gandeste "si eu??? eu nu merit somn si liniste sau o iesire? trebuie sa ma ocup si de mine. o mama fericita inseamna un copil fericit". RASFATAT in discutia asta este adultul care nu poate sa sacrifice 1-2 ani din viata lui ca sa-i fie bine propriului copil. Care atunci se gandeste in mod egoist la el. De ce fac unii adulti pe copiii rasfatati? Spune si Jean Liedloff in Conceptul Continuum, dar nu e singura, si Speranta Farca scrie despre asta, si Jan Hunt, e pentru ca nu si-au primit iubirea la timpul lor. Un copil care creste neiubit va fi un adult rasfatat si egoist, care nu va oferi iubire, dar n-o va sti nici primi. La fel cum copiii abuzati ajung adulti care abuzeaza. Din invidie fata de copilul pur care ar avea ocazia sa aiba o copilarie lipsita de abuz, "cum sa-i permit asa ceva? el de ce sa fie fericit daca eu nu am fost?", traduse in eternele fraze "dar ce, eu n-am crescut si daca am fost batut / am fost lasat sa plang / n-am fost alaptat / am mancat biscuiti de la 2 luni / etc.". "Daca eu am supravietuit unor practici incorecte, de ce eu sa le ofer copiilor mei sansa sa le fie mai bine?". Asa gandeste un adult care inca tanjeste dupa atentie si iubire. E nevoie de multa putere sa constientizezi lipsa iubirii, o constientizare dureroasa, si e nevoie de si mai multa putere sa rupi lantul, sa nu oferi copiilor tai razbunarea ta egoista de copil neiubit.

Atunci cand facem "luptele de putere" intre noi si copii, cand ne gandim care e mai puternic, hai sa schimbam tactica, sa nu mai vedem care e mai tare pe pozitii in razboiul dintre noi. Hai sa ii invatam si sa le aratam ca suntem puternici emotional si putem oferi dragoste si in situatia in care nu am primit-o. Ca suntem puternici fizic si cateva luni putem sa ne depasim multe bariere doar sa se simta in siguranta si sa vada ca mama sau tata fac orice ca sa le fie lor bine.
 

Societatile traditionale isi lasau bebelusii sa planga in vremuri de razboi, ca sa-i creasca inraiti, invrajbiti, razbunatori, neiubitori. Daca ii vrem infractori, e suficient sa-i batem, sa le aratam ca noi, adultii, care avem capacitatea de reglare a emotiilor, nu ni le putem tine in frau. Sa le aratam si sa ii invatam ca la stres si la nervi se reactioneaza prin violenta fizica sau verbala. Daca le dam dragoste, vor sti oferi dragoste, daca ii invatam ca nevoile lor sunt importante, vor fi altruisti si ei la nevoile altora. E chiar simplu, o data ce reusesti sa privesti din afara cercului vicios. *inchisa paranteza*]

Tot dintre acuzele auzite de parintii AP sunt inca doua chestiuni opuse: ba ca parintii AP sunt lenesi, ba ca AP este o munca prea grea pentru parinti. Multi consideram ca e intr-adevar mai usor sa nu ne tot controlam iesirile si sa le mai dam copiilor o palma peste fund. Ca e mai usor sa-i lasam cu bunici/bone in situatiile in care am avea de fapt de ales, deci cand i-am putea lua cu noi sau cand nu e asa important sa mergem. Ca e mai usor sa iti continui fara nicio schimbare viata de dinainte de copil. Daca ne creste o bona copiii tot timpul, e intr-adevar mai usor, dar nu implinitor. Dar daca noi suntem cei ce ii crestem de fapt, nu ne dam seama ca AP ne face munca mai usoara, si practicile mainstream sugerate de revistele pline de reclame la obiecte care te separa  de copil de fapt iti ingreuneaza viata. Cat de greu mi s-ar parea sa imi duc bebelusul cu caruciorul in oras si el sa nu vrea, sa planga, sa ceara in brate! Sa nu pot sa merg pe unde vreau eu, pe teren denivelat, pe scari, in anumite cladiri, pe munte. Sa intru in depresie pentru  ca nu pot iesi in oras decat cand ma ajuta cineva cu caruciorul pe scarile blocului... Si cat de usor e sa-l pui intr-un mijloc de purtare in care nici nu-i simti greutatea si cu care iti poti continua obiceiurile ce le-ai avut si inainte. Cat de greu e sa calculezi orele ce au trecut de la ultimul supt in timp ce bebelusul plange de foame? Si cat de usor e sa nu te stresezi cu asta si sa-i dai sanul cand il cere, avand incredere in el? Cat de greu e sa te ridici din pat in fiecare noapte de nenumarate ori, sa mergi in alta camera ca sa alaptezi copilul (sau sa fierbi apa pentru formula), care sa se trezeasca de tot cand incerci iar sa-l pui in patut? Si cat de usor e sa alaptezi in timp ce si tu, si copilul va continuati somnul unul langa altul? Exemple sunt foarte multe. Acum, ca parintii AP aleg asta din lenevie, or fi cativa si asa, norocul copiilor lor. Insa majoritatea parintilor pe care ii cunosc eu AP au ajuns asa dupa o redescoperire a instictului matern si patern, ascunse tare sub acoperisul dat de societatea consumerista care te face sa crezi ca trebuie sa-i fortezi copilului separarea de mama cat de repede, chiar de la parasirea uterului, ba hai sa fortam si parasirea, de ce nu?

Asadar AP nu e un parenting egoist, dar nici un parenting in care parintele se sacrifica pe un altar.

AP nu e un parenting centrat pe copil. Un parenting centrat pe copil e un fel de combinatie intre helicopter parenting si parenting permisiv. Se previn si sentimentele negative, si experientele negative. Parentingul centrat pe copil de multe ori confunda dorintele cu nevoile, rezultand intr-un copil rasfatat, cum am spus si mai sus. Daca ar trebui sa spunem ca AP este centrat pe ceva, am putea afirma ca e centrat pe familie. AP considera ca intr-adevar copilul merita sa fie respectat, ca orice alt membru al familiei. Astfel, si nevoile parintelui sunt indeplinite. Parintele nu e nici tiran, nici martir. Centrarea pe familie si pe nevoile membrilor ei dezvolta la copil constientizarea nevoilor altora, altruismul, empatia. Dar aceasta se poate intampla doar daca si nevoile lui sunt indeplinite, doar daca si el e respectat in familie si nu e redus la zero.  Jean Liedloff chiar afirma de multe ori ca asa cum observa la indienii Yequana ca mamele sunt la dispozitia bebelusilor cand acestia au nevoie de ele, la fel vedea si cum bebelusii sunt inclusi in viata de zi cu zi a adultilor, nu intra adultii in lumea copiilor. Din punctul ei de vedere  parintii trebuie sa-i implice pe cei mici in activitatile lor, nu sa creeze momente in care se joaca special pentru ei. In felul acesta probabil nici frustrarile mamei nu apar, nu e tentata sa creada ca parentingul continuumului ar fi un sacrificiu. Se raspunde doar nevoilor copilului, in rest el e liber sa isi gaseasca distractiile singur. Nu il retine parintele ca sa faca tot felul de jocuri ce “dezvolta inteligenta”. In schimb, stiinta dovedeste ceea ce omul face de milenii. Faptul ca daca implici copilul in activitatile tale zilnice, alaturi de oameni de toate varstele, nu in locuri de joaca speciale pentru copii sau obiecte-jucarii, copilul se dezvolta mai bine din punct de vedere intelectual.

AP nu este misogin, cum se spune de multe ori, ca mama AP ar fi o sclava. AP este un parenting instinctual, asa ca orice trebuie sa facem contra naturii, impus de societate, resimtim drept o povara si o neimplinire. La nivel hormonal, biologic. Oricat incercam noi sa devenim egale cu barbatii, acest lucru nu ne va face fericite. Nu stiu de ce am ajuns sa consideram o povara sa fim femei si de ce credem ca feminism inseamna sa ne anulam exact distinctiile feminine. De aceea o mama e mai obosita sa auda plansul bebelusului ei decat sa-l ia in brate si sa-l legene. Insa sunt mame care adopta varianta plansului din cauza ca societatea moderna le-a dat de inteles ca ii fac un bine bebelusului, ca il ajuta sa invete sa se consoleze singur.

• Dupa cum veti citi mai jos in descrierea AP data de Dr. Sears, o mama AP se informeaza despre sarcina si nastere si alege impreuna cu medicul ce e mai bun pentru ea si pentru bebelus. Nu lasa alegerea la cheremul altora, pretinde respect. E informata, deci e puternica. Decizia e la ea. Asta inseamna feminism, nu misoginism. Misoginism e cand se lasa calcata in picioare in cele mai intime momente, inghitind de la toata lumea vorba “lasa, ce ai atatea pretentii? Important e ca e copilul sanatos, restul nu conteaza”. Am crescut crezand ca pentru a lupta cu misoginismul trebuie sa ne masculinizam, sa fim ca ei. Nu, opusul misoginismului nu e masculinizarea, ci feminismul. Si cea mai mare forma de feminism e maternitatea. Si din fatetele maternitatii cea mai feminista parte e singura pe care n-o pot face barbatii: nasterea. Ma uit de multe ori la poze de la nasteri si savurez feminitatea in cea mai pura forma si feminismul in forta aceea care da viata. Un exemplu ce imi vine acum in minte, aici sunt mai multe poze de la nasterea lui Phoenix, nastere renumita pentru poza din concursul National Geographic, cu mama care in expulzie striga “I love you, baby!”. Cititi si povestea scrisa pe site-ul dwfbirthphotographer, in linkul de mai sus. Putere feminina la cel mai inalt nivel.
• Despre alaptarea ca fiind feminista sau misogina am scris mult aici, nu are rost sa repet. Ce e feminist si ce e misogin: sa te folosesti de o putere incredibila pe care doar femeile o au (in mare :D), hranindu-ti copilul cu ce e mai bun (sau copila, daca tot vrem feminism), in timp ce iti scazi si tie riscul de boli cronice, sau sa-ti pastrezi sanii pentru barbati, pentru ceea ce societatea consumerista ne face sa credem ca le e rostul? Pentru reclame la masini eventual :D. Sa avem incredere in noi ca femei si in corpul nostru, sau in firmele ce comercializeaza lapte praf si care ne spun ca nu avem lapte bun?
• Petrecerea timpului cu copilul e feminista sau misogina?
• Cerem, ca femei, respect, dar pentru a fi respectate trebuie si noi sa respectam pe cei mai putin puternici, nu? In plus, un copil crescut AP este un copil empatic si un copil care ii respecta pe cei din jur, inclusiv pe femei. Asadar AP e feminist si pentru ca ajuta la cresterea unei societati respectuoase fata de femei.
• Ce e feminism si ce e misoginism? Atunci cand iti pui langa tine in pat copilul ca sa-l poti alapta usor noaptea fara sa te trezesti de tot nici tu, nici copilul, sau cand te tot ridici, mergi la copil, si apoi incerci sa-l adormi la loc, si pierzi noptile langa un patut? Societatea sau sotul care iti baga in cap ca asa e bine, sunt misogini sau feministi? Se gandesc la binele tau?
• O mama e implinita atunci cand nevoile copiilor ei sunt indeplinite, mai ales daca si ea ajuta la indeplinirea acestor nevoi. Maternitatea instinctuala este feminismul in cea mai pura forma, atunci cand nu iti retii nicio pornire de ingrijire a puiului tau din motive impuse de o societate misogina.

AP nu garanteaza ca vei avea cei mai frumosi/inteligenti/sanatosi/cuminti/realizati copii din lume. Dar crescandu-i asa cum e natural pentru specia umana poti sa fii sigura ca fiecare bebelus crescut natural va fi cel mai inteligent, sanatos, implinit cat poate el sa fie. Au englezii verbul “thrive”, ce imi place mult. Vrem sa avem niste copii care supravietuiesc copilariei lor, cu batai si jigniri, sau vrem sa avem niste copii prosperi, infloritori, care isi ating maximul de inteligenta/sanatate/fericire/empatie?

AP ii indeparteaza pe tati? Am auzit-o si asta. Probabil din marketingul companiilor de formula, care au venit cu absurditatea contra-naturii ca tatii nu se pot atasa de copii decat daca ii hranesc cu biberonul. Mai multe am mai scris despre asta aici. Ma uit in jur la barbatul standard roman dintr-un orasel de provincie si vad un om ce mananca seminte, bea o bere, vorbeste despre fotbal si politica si mai trage o injuratura. Daca mama indrazneste sa ii puna plodul in brate sa faca si ea o mancare, el bodoganeste si se razbuna pe cel mic, ba strigand la el din orice, ba lovindu-l, ba impingand nervos caruciorul in timp ce bebelusul urla. Nervos ca a facut prunci, spunand tuturor amicilor sa nu se insoare pentru ca isi pierd libertatea, frustrat ca nu mai are viata dinainte, razbunandu-se si pe mama ingropand-o in treburi atunci cand el incearca sa-si pastreze tabieturile de dinainte de a fi tata.  Ma uit apoi la tatii AP ce ii cunosc si nu inteleg daca diferentele sunt date de informare sau din cauza schimbarilor hormonale ce au loc atunci cand esti aproape de bebelusul tau. Da, tatii AP citesc sau macar asculta ceea ce sotiile lor citesc. Un tata informat este un tata implicat in cresterea copilului. Da, li se schimba si hormonii asa cum e natural pentru mamiferul-tata-om. Daca stau pe langa copil le scade testosteronul, ceea ce nu e ceva rau, pentru ca asa le scade agresivitatea si sunt predispusi la a-si ingriji sotia si copilul. Si se ataseaza mult de copil daca dorm impreuna cu el. Tatii care participa la nastere isi respecta sotia si mai mult si empatizeaza cu ea, stiind prin ce a trecut. Fizic vorbind, femeia lauza isi conserva puterile pentru initierea alaptarii si pentru crearea legaturii cu bebelusul. De aceea nu numai ca are nevoie de ajutor la treburile casnice (ajutor oferit oricand de un tata cu testosteronul scazut), dar nu se poate concentra momentan si pe nevoile sotului. Un sot AP da dovada de empatie si nu-i pretinde sotiei sa lase copilul sa planga in alta camera, in timp ce cu sufletul tandari sa ii indeplineasca lui nevoile. Un tata AP vrea sa-si petreaca timpul cu copilul lui si ziua cand se intoarce de la munca, si noaptea ca sa recupereze timpul pierdut. Un sot AP isi manifesta empatia si catre sotie. Un tata AP isi poarta copiii in brate, si face astfel o legatura mai puternica decat cu o sticla. Ii face baie copilului, il scoate la plimbare in timpul lor special. De fapt tinutul in brate ii ajuta pe toti membrii familiei sa se conecteze cu bebelusul, creand legaturi de familie puternice.

[In particular, pot vorbi despre sotul meu care a fost AP inainte sa stiu eu ce inseamna asta, in timp ce eu inca imi puneam intrebari de ce copilul meu nu e model de cumintenie mainstream. A facut tot posibilul ca la ambele nasteri sa am niste experiente frumoase, implinitoare, intime. M-a sustinut in orice decizie legata de copiii nostri. Cand a vazut ca Alex nu dormea noaptea si plangea altundeva decat pe pieptul lui a considerat ca e o onoare, a fost mandru de rolul lui si 5-6 luni a dormit doar pe spate, ca sa poata fi fericit Alex. Dupa ce a implinit Alex un an si ceva, iesea seara zilnic cu el, desi venea obosit de la serviciu, ca sa pot eu sa ma relaxez. Acum cand scriu aceasta postare suntem in concediu la mare cu doi copii si isi da seama ca suntem 1 la 1 si ca nu are cum sa aiba pretentii de timp special pentru el. Stie ca David arunca lucruri pe jos din dorinta de cunoastere si nu se enerveaza cand David face asta de vreo 2 ori pe minut in timp ce suntem la masa. Ori eu, ori el ii dam puiului obiectele inapoi si ii zambim fericiti ca descopera lumea, nu nervosi ca ne pune sa facem asa un mic efort. Si de cand e tata a devenit si un sot mai bun, pentru ca empatia nou exersata si altruismul descoperit nu se manifesta doar catre copii.]

Ce este deci AP?

Prin AP, copiii invata sa aiba incredere in ei si in apropiatii lor. Este modul de crestere a copilului in felul in care am fi vrut sa fim tratati in copilarie, in felul in care am vrea sa fim tratati de cei din jur acum, in felul in care am vrea sa ne fie crescuti nepotii (incercati sa faceti un exercitiu de imaginatie).  Este modul in care ne-am trata copiii daca am fi pe o insula pustie, atunci cand nu ne-am mai compara copiii cu cei din jur, cand nu i-am presa sa se dezvolte mai repede decat le e lor natural, cand tehnicile de marketing nu ar ajunge la noi. Ganditi-va un pic cum v-ati creste copilul fara influente de la cei din jur. Prin AP, le dam copiilor un exemplu de dragoste si incredere. Nu consideram ca un copil e un terorist care vrea sa ne domine, pe care trebuie sa-l dresam si sa-l punem la punct. Un copil e o persoana care vine pe lume pur si bun. Doar noi il putem “strica”, facandu-l “rau” prin tratare cu rautate, facandu-l egoist tratandu-l cu egoism. 

Daca nu invata de la noi despre compasiune, de unde sa invete? Copiii nostri se comporta la fel cum sunt ei tratati, bine sau rau, de catre parinti si de catre alti oameni din viata lor. Un copil se naste inocent, iubitor si increzator. Nu trebuie sa-i “aratam noi” cat e de grea viata. Din contra, crescand niste copii iubitori e posibil sa schimbam lumea, sa devina mai buna. Nu trebuie sa-i dresam, copiii in mod natural isi imita parintii si vor sa-i multumeasca. 

(sursa poza)

AP inseamna a raspunde nevoilor biologice ale copilului. Chiar daca radacinile Attachment Parentingului sunt in societatile vechi tribale, si chiar daca toata teoria atasamentului si beneficiile ei sunt dovedite stiintific, attachment parentingul de fapt nu are reguli. Este personal fiecarui parinte, fiecarui copil. Nu e un concurs. Un parinte e AP daca are incredere in copil, daca il respecta si daca raspunde sensibil nevoilor acestuia.

Ce este AP in conceptia lui Dr. Sears?

          1.       Sa te pregatesti pentru sarcina, nastere si parenting, emotional, educativ si fizic. Sa ai o sarcina in care te conectezi cu bebelusul si o nastere cat mai putin traumatizanta pentru el.

          2.       Sa hranesti bebelusul cu dragoste si respect. La cerere, la semnal, oricat, oricand, oricat de des. Cu drag si dedicare. Chiar daca vorbim de hranire cu biberonul, si aceasta se poate face de catre mama mereu, in brate, la piept.

          3.       Sa raspunzi prompt la nevoile copilului, sa fii sensibil la acestea. Sa ai incredere in ceea ce bebelusul incearca sa comunice, chiar si prin plans.

          4.       Sa fii in contact fizic cat se poate de mult cu bebelusul (Sears o numeste “atingere hranitoare”). Bebelusul are nevoie de contact, de atingere, afectiune, siguranta, stimulare si miscare. Contactul piele-pe-piele este in mod deosebit binefacator din toate punctele de vedere pentru bebelus.

          5.       Sa ii asiguri bebelusului un somn sigur fizic si emotional, sa ii indeplinesti nevoile si noaptea, la fel ca ziua. Bebelusul nu are cum sa inteleaga de ce uneori mama ii ofera caldura cand o cheama, si alta data dispare sau refuza nervoasa. Mai ales ca cei mici nu au notiunea timpului, si pentru ei daca mama dispare, ei considera ca sunt abandonati pentru totdeauna.

          (sursa poza)

          6.       Sa ii oferi ingrijire consistenta si iubitoare. Daca parintii nu pot fi mereu cu copilul, aceasta ingrijire sa fie oferita de o anumita persoana de care bebelusul sa se ataseze.

          7.       Sa practici disciplina pozitiva, empatica, iubitoare, plina de respect pentru copil. Fara dresaj. Fara bataie, pedepse si recompense. Pentru ca tu esti cel adult care poate media un conflict, tu esti cel care trebuie sa-i oferi drept exemplu cum ar trebui sa reactioneze cand e furios.

          8.       Sa existe echilibru in familie si intre nevoile membrilor ei.

De ce AP?

De ce AP daca in lume supravietuiesc atatia copii si prin razboaie si foamete? Pentru o lume mai buna, fara razboaie si foamete.

(sursa poza)

Va recomand sa cititi pe tema urmatoarele articole:

http://attachmentparenting.org/blog/2008/09/23/its-not-called-permissive-parenting/

http://attachmentparenting.ro/attachment-parenting/index.html

http://www.babble.com/baby/attachment-parenting-over-helicopter-parents/

http://evolutionaryparenting.com/attachment-versus-attachment-parenting/

http://hippiehousewife.blogspot.ro/2013/03/what-attachment-parenting-is-not.html

http://hippiehousewife.blogspot.ca/p/attachment-parenting.html

http://www.hobomama.com/2012/05/attachment-parenting-is-about-respect.html

http://kellymom.com/parenting/ap-frame-of-mind/

http://loveparenting.org/2013/02/25/continuum-parenting-and-attachment-parenting-whats-the-difference-and-what-is-love-parenting-really-all-about/

http://www.mothering.com/community/a/attachment-parenting-the-art-of-letting-go-slowly

http://www.mothering.com/community/a/what-is-attachment-parenting

http://www.naturalchild.org/jan_hunt/attachment_parenting.html

http://www.phdinparenting.com/blog/2008/11/16/what-is-attachment-parenting.html

http://www.phdinparenting.com/blog/2009/6/18/attachment-parenting-is-not.html

http://www.superficiala.com/?p=1329