Prima data l-am scris ca si comentariu la postarea despre cartile lui Dobson, Pearl si altii ca ei. Dar apoi am mai vorbit cu mamica ce mi-a trimis acest mesaj, si ne-am gandit ca nu e suficient de vizibil acolo. Il voi scrie ca o postare separata. Va recomand sa cititi de doua ori mesajul, are alt impact a doua oara. Si ultimul aliniat va rog sa-l cititi de mai multe ori.
De ce nu-mi (mai) bat copiii
Am tot stat si m-am gandit cum sa incep aceasta scrisoare; am sters inceputul de vreo 3 ori. Chestia e ca stiu clar ce vreau sa spun dar nu stiu cum sa incep. Si nu e vorba ca nu-s obisnuita sa vorbesc despre mine in public ci de faptul ca unele din amintiri inca ma dor. Vindecarea interiorului meu sufletesc a inceput mai demult dar inca nu s-a terminat.
Ar trebui sa va spun ca desi nu am fost o iubitoare de copii in viata mea de adult, nici nu eram o persoana care sa ii respinga. Imi placea sa ii vad la altii, sa ma joc cu ei, dar nu prea mult. Eram oarecum rezervata intr-un fel cam greu de descris. Asta pana i-am avut pe ai mei. Cei trei copii care mi-au transformat viata fiecare la randul lui.
La primul meu copil eram tanara si iresponsabila dar atunci n-as fi recunoscut acest lucru. Ma credeam grozava, nu acceptam nici un sfat si simteam ca toata lumea ar trebui sa se invarta in jurul meu. Cu toate astea imi iubeam cel mai mult copilul, il ingrijeam, il alaptam, faceam tot ce auzem eu ca e mai bine pentru el. Desi eram obosita si nu prea stiam multe despre cresterea copiilor, ma ghidam dupa instinctul matern care era in mine si care era la concurenta cu cel de tanara zvapaiata.
Pot sa zic ca acest copil al meu a facut sa ia nastere in mine anumite sentimente pe cere nu credeam ca le aveam si o dedicare care pana atunci nu o mai avusesem pentru nimeni. In el imi gaseam toata implinirea mea. Totusi existau cazuri cand... ma purtam... altfel. In anumite momente cand facea ceva ce nu-mi convenea, sau nu facea ceva ce vroiam eu, in mine se intampla ceva. Era o revolta dura la adresa lui... care ma cuprindea intr-un moment asemenea unui fulger si care nu ma lasa pana nu se materializa in urlarea la copilul meu si scuturarea lui. Dupa ce ma descarcam eram din nou persoana iubitoare de dinainte insa nu-mi puneam prea multe probleme din cauza asta parandu-mi-se ceva normal sa am reactia asta in fata copilului. Ca doar, nu-i asa? trebuia sa iau atitudine.
Incetul cu incetul iesirile mele deveneau tot mai justificabile si tot mai accentuate. Ajunsesem sa cred ca orice neascultare imi dadea dreptul sa ma port asa. Ca doar eu sunt parintele si nu tolerez neascultarea, nu? Adevarul e ca nu imi pasa de ce nu ma asculta sau de ce are un anumit comportament ci imi pasa doar sa-mi exercit eu rolul de corector.
Nervii mei se contractau intr-o clipa, nici nu imi trebuia macar un timp de pregatire in care mania mea sa creasca gradat ci dintr-o data deveneam o crizata. Imi bruscam copilul in acelasi timp urland si cerand explicatii. Ma enervam ca nu raspundea, dar nici nu avea cand si cum s-o faca. Dar eu aveam asteptarile astea de la el facandu-l sa se simta vinovat. In timp ce-l scuturam de umeri ii ceream sa se uite in ochii mei. Cuvintele tasneau din gura mea. Lacrimile tasneau din ochii lui. Ceva ma facea sa-i dau drumul brusc si sa imi intorc privirea...
Nici nu mai stiu cand bruscarile si tipetele au degenerat in palme peste fund. Stiu doar ca ma speriam de reactia mea. Nu ma mai recunosteam. Izbucneam si eu in plans. Imi dadeam seama ca e in neregula ceva cu mine dar nu intelegeam ce. Si nici de ce. Nu intelegeam cum ma puteam transforma intr-o clipa intr-o asa fiinta. Ce ma facea sa fiu asa impotriva lui? Doar imi iubeam copilul. El era singurul meu ... Il tineam in brate de-atatea ori, nu-mi era scarba sa-l sterg la fund, ma jucam cu el si ii faceam pe plac, il mangaiam. Ce monstru zacea in mine si eu nu puteam sa-l controlez?
Ceea ce m-a socat intr-o zi in timp ce ma avantam catre el, nici nu apucasem sa spun vreun cuvant si copilul a pus deja mana in fata. Ca sa se apere. Atunci s-a intamplat ceva. Am simtit o furie care ma impinge inainte mai hotarata ca niciodata. Nu era furia mea. Nu erau gesturile mele. Nu era mana mea. Nu era glasul meu...
"De ce, mai? De ce?"… Trecusem la un alt nivel. Acela de inchizitor. M-am oprit pentru o clipa. Ce scena. Eram eu? Mama copilului? Ochii lui imi cautau privirea. Suspina. “De-acum ai sa ma asculti!” a cui era vocea asta? I-am sters lacrimile copilului mirandu-ma si eu cat de rece si calma pot fi. O voce imi rasuna in capul meu... "De-acum ai sa ma asculti."
Acest episod desi m-a tulburat profund nu a avut ca rezultat schimbarea mea. Imi puneam intrebari dar in aceleasi timp imi gaseam si scuze: trebuie sa asculte. Trebuie sa stie cine e seful. Nu tolerez asemenea comportament. Trebuie sa se supuna regulilor. In continuare ma consideram o mama buna care isi iubeste copilul, care il ingrijeste. Care-l apara in fata altora. Si care nu face altceva decat sa disciplineze copilul. Cateva palme peste fund nu ii strica si previn rebeliunea ulterioara. Oare?
Ma uitam la el cum se juca in fata mea. Ce copil frumos am. Ce zambet minunat. Ce dulce e. Ce delicat. Ma suprindeam dialogand cu mine:
"Atunci de ce il bati?"
"Da' nu il bat. Ii dau doar cu palma peste fund."
"Cum nu-l bati? Aia e bataie. Pe el il doare."
"Da' alti parinti isi bat copii si mai tare. Aia e bataie. Asta e doar... ... pedepsire. Si a fost doar o data."
Ceea ce nu ma asteptam sa se intample, s-a intamplat. Nici nu mai stiu de la ce a pornit totul. Eram in colturi diferite ale camerei si ma duceam hotarata catre el sa-l pedepsesc. In drumul meu cautam ceva ca sa nu mai dau cu mana. N-am gasit dar asta nu m-a oprit. Doar m-a facut sa pregatesc mai bine momentul. L-am luat de mana si uitandu-ma in ochii lui ii reprosam cuvintele care-mi ieseau pe gura raspicat. El se uita in ochii mei inmarmurit. Mi-am continuat prelegerea simtindu-ma din ce in ce mai puternica si mai sigura pe mine.
"Acum te voi pedepsi." L-am intors sa-i dau la fund.
"Mami, nu. Te rog."
Impasibila am inceput corectia.
"De-acum ai sa ma asculti. Auzi? Ai sa ma asculti." Ma simteam stapana pe mine si pe situatie. Nu stiu cum si in ce fel am dat o data cu mana si m-am lovit pe mine. In timp ce imi masam mana vocea aceea rea din capul meu m-a incurajat din nou: "Ia altceva si da-i."
Copilul meu s-a intors cu capul catre mine si a spus. "Nu mai da. Nu. Mami nu." O manuta mica imi cauta fata. "Nu. Nu, mami."
Fiinta mea se prabusea. "Nu mai da. Nu, nu tati!!"
O durere profunda venea dinauntrul meu si ma coplesea. Recunosteam vocea "Nu. Nu mai da tati. Tati te rog. Nu mai da."
Era vocea mea. Durerea venea la suprafata in valuri. Asemeni unui copil care cere cu mana intinsa, intindeam si eu mana care ma durea catre trecut. Recunosteam vocea "Ai sa ma asculti. Auzi? Ai sa ma asculti!"
Era vocea tatalui meu. Privirea, mana care venea asupra mea, intrebarile, condamnarile, tipetele, toate veneau de-a valma. Frica. Spaima. Frica. Nesiguranta. Durerea. Rugamintile. Lacrimile. Amintirile. Durerea urca la suprafata sub noi forme. Tristetea. Deznadejdea. Ura. De-abia ma recunostem. De-abia ma regaseam. Eram eu si in acelasi timp copilul meu, si in acelasi timp tatal meu. In prezent si in trecut interpretand roluri care nu le vroiam, care ma tulburau…
Acesta a fost doar momentul revelatiei mele. Atunci am constientizat cat de mult m-au controlat in viata aceste sentimente innabusite. Amintiri pe care le-am inghesuit undeva intr-un colt al sufletului meu si peste care s-a asezat praful.
Un copil iubeste pentru ca are aceasta iubire innascuta. El e dependent de parinte si oricum s-ar purta parintele cu el, copilul il iubeste si va ramane agatat de el cu toata fiinta lui.
Insa pe masura ce creste, copilul care n-a cunoscut siguranta in bratele parintelui, acceptarea asa cum este el, care n-a primit dovezi de iubire neconditionata si caruia demnitatea i-a fost incalcata in picioare va aduna in el resentimente, si va creste cu o imagine de sine deformata. Mai tarziu de-abia in perioada scolara sau chiar in adolescenta se vor vedea rezultatele clar.
Pe masura ce procesul vindecarii mele se desfasura am inteles de ce m-am comportat eu in viata intr-un anumit fel, de ce aveam relatiile care le aveam, si de ce fac lucruri cu care nu eram de acord.
Mi-am adus aminte ca la o anumita varsta mi-am jurat ca eu n-am sa ma port asa cu copiii mei (asa cum o facuse tatal meu) insa fara sa vreau, ceva din subconstientul meu ma facea ca in anumite situatii sa alunec incet incet spre tiparul de care fugeam.
Aceasta s-a rezolvat abia cand am fost de acord cu acele trairi si le-am recunoscut ca facand parte din fiinta mea. Asa a inceput procesul iertarii. Avem nevoie sa-mi iert parintele ca sa pot trai libera si sa pot creste copilul meu fara sa-mi atarne mereu povara urii si a reprosurilor.
Nu a fost usor dar a fost necesar. Ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat puterea sa trec prin toate, ca a fost alaturi de mine in tot procesul asta si ca am sansa sa-mi cresc copiii in alt fel.
Noi parintii avem o responsabilitate mare. Formam niste oameni. Ce vor fi ei peste cativa ani depinde in mare masura de noi.
Atunci cand realizezi ca dragostea vindeca totul, abia atunci poti renunta la ideea ca orice altceva reprezinta o solutie mai buna.
Eu exist când nu mă vezi
Acum 11 luni
