duminică, 11 septembrie 2016

Interviuri cu Alex și David înainte de prima zi de școală

Mâine Alex începe școala. Știu că am abandonat blogul și îmi pare rău, îmi cer scuze că nu am răspuns nici măcar la comentarii de atâta timp deja... cred că e aproape un an... Însă nu puteam să nu marchez acest eveniment pe blogul ce spune că ”Alex crește” :).

Am văzut mai demult pe un blog frumos postări aniversare în care mama le pune întrebări copiilor, și apoi au această amintire a gândurilor și preferințelor an de an. Mi-a plăcut și m-am bucurat că mi-am amintit de aceste interviuri acum. Sper să mă pot ține de această tradiție.

Editez în 10 septembrie 2018, pentru că mi-e teamă să fac postare separată. Știu că nu mă voi putea ocupa de blog să postez iar regulat, de aceea nu am curaj să creez o postare nouă. Voi scrie cu verde răspunsurile din 2017 și cu mov răspunsurile de azi. 
Edit 2019: Șiiiiii merge și David la școală de anul acesta!!! 


Așadar...

INTERVIU CU ALEX ȘI DAVI ÎNAINTE DE PRIMA ZI DE ȘCOALĂ 
11 SEPTEMBRIE 2016
/ 2017 / 10 SEPTEMBRIE 2018 / 2019 / 2020

1. Ce vei fi când vei crește mare?
Alex: (După un lung timp de gândire) Explorator care explorează animalele rare.
2017: Fotbalist și dresor de câini. 
2018: Fotbalist. 
2019: Fotbalist
2020: Fotbalist. 

Din 2017 a vrut să răspundă și David:
David 2017: Polițist.
David 2018: Fotbalist. 
David 2019: Fotbalist.
David 2020: Fotbalist.

2. Care sunt jucăriile tale preferate?
Alex: (Tot timp lung de gândire) Magic Jinn și cărțile.
2017: Cărțile cu câini
2018: Lego, Magna/Playmags și jucăriile de pluș.
2019: PlayStation (PS4), mingea, jucăriile de pluș. 
2020: PlayStation, cărți de joc (șeptic, 66/cruce), minge de fotbal. 

David 2017: Lego
David 2018: Patrula cățelușilor, plușurile, Lego și Playmobil.
David 2019: PlayStation (PS4), iPad, mingea, fotbal cu piesele de Lego, jucăriile de pluș, cărțile. 
David 2020: PlayStation, tabletă, Lego, cărți de joc (șeptic), piesele magnetice, minge de fotbal. 

3. Cine sunt prietenii tăi cei mai buni? 
Alex: Edi și Andrei G.
2017: Lucky
2018: Bruno, Yoda, Lucky. (După o pauză lungă în care i-am zis totuși să-mi spună nume de copii:) Ana, Iza, Adi.
2019: Ianis (de la școală), Ana (de la școală), Toni (de la antrenamentele de fotbal), Cristi (de la fotbal), Bruno, Yoda.
2020: Alex C. (de la școală), Ana (de la școală), Edi (de la fotbal), Matei (de la fotbal). 

David 2017: Ana și Iza
David 2018: Ana, Iza.
David 2019: Ana (Nota mea: a lui Alex :))) ), Ianis (de la antrenamentele de fotbal), Denis (de la fotbal), Dănuț (de la fotbal), Yoda și Bruno.  
David 2020: Victor (de la școală), Ianis (de la fotbal), Ana (lui Alex). 

4. Ce te face fericit?
Alex: S-o îmbrățișez pe mama.
2017: Să-l văd pe Lucky bucuros. 
2018: Să-l mângâi pe Bruno, să-l mângâi pe Yoda, să-l mângâi pe Lucky, să mângâi orice câini, să mă joc fotbal. Nota mea: vrea să adaug și îmbrățișarea mea, când i-am citit ce a zis anii trecuți :))
2019: Când mă joc cu câinii. Când stă mama pe canapea cu noi. Să câștig turnee la PlayStation. Să stau cu mama. Când Dinamo câștigă. Când mă joc fotbal. Când câștig la Darts (Nota mea: a jucat pentru prima dată în viața lui în Turcia anul acesta în concediu și a tot câștigat). 
2020: Când mă îmbrățișează mami. Când stau lângă mami. Când mă pupă mami. (toate astea spuse cu palmele pe obraji și cu voce alintată)  ”După toate lucrurile cu mami, să le scrii în detalii, să scrii Când câștigă Dinamo”. 

David 2017: Să mă uit în cărți să-l văd pe Billy (Nota mea: Billy fiind un Beagle pe care încă nu-l are, dar deja i-a dat nume :) )
David 2018: Să mă joc fotbal, să mă joc cu plușurile și să nu mă certe Alex la antrenamente. 
David 2019: Mama. Fotbalul. Când câștig la PlayStation. Când ne citește mama povești. Când mă uit la Beagle-i. Să fiu în Turcia. Să-l bat pe tata la fund.  
David 2020: Mami. Tableta. Bunicii de la Baia Mare. Tata. Și când câștigă FCSB. Când sunt în Turcia. Și când ne citește povești mami. 

5. Ce te întristează?
Alex: Să fiu certat de mama. Să fiu certat de toată lumea.
2017: Să-l văd pe Lucky trist.
2018: Când îi ceartă tata pe Bruno și pe Yoda. Când Yoda îl mușcă pe Bruno. Și când Lucky e singur. Și când Yoda ne sparge mingile. 
2019: Când mama e nervoasă și supărată. Când pierde Dinamo. Să uit să mă joc cu câinii. Când se bat câinii. (Nota mea: nu le-am citit anul acesta răspunsurile anilor trecuți decât *după* ce au răspuns, așa că e interesant cum unele se repetă.)
2020: Când mami e stresată. Când mami e supărată. 

David 2017: Când e mama nervoasă
David 2018: Să-l aud pe Yoda cum plânge, să mă certe Alex și filmele care nu-s de copii.
David 2019: Când mama e supărată. Când mă gândesc că mama o să moară (Nota mea: mi-a șoptit asta la ureche, să nu audă Alex). Să uit să mângâi câinii de ziua lor. 
2020: Când pierde FCSB. Când pierd la FIFA. Când e nervoasă mami. Și când mă ceartă Alex. 

6. Ce îți place să faci cu fratele tău?
Alex: Să îl enervez.
2017: Să mă lupt cu el.
2018: Să mă joc fotbal cu el. Să mă joc cu plușurile cu el. Să mă joc cu Yoda, cu Bruno și cu Lucky cu el. 
2019: Să-l arunc pe jos. Să-i dau croșeu dreapta. Ăăăăăă și să mă joc cu el. 
2020: Să mă uit la Friends. Să mă joc FIFA. Să ne jucăm fotbal afară. 

David 2017: să mă joc cu el.
David 2018: să mă joc fotbal cu el, să mă antreneze și să mă joc cu plușurile cu el. 
David 2019: Să-l bat la Playstation. Să-l bat (trântă). Și să mă joc Minecraft cu el. 
2020: Să mă joc cu el FIFA. Să ne uităm la Friends. Să ne jucăm fotbal. 

7. Care e culoarea ta preferată?
Alex: Mov și roșu. 
(Amintire de-a mea, de când era mic, de două ori și-a ales el scutece textile de la Kiddy Shop, o dată un Charlie Banana roșu, altă dată un Tots Bots mov. Mie nu-mi place deloc movul, deci a trebuit să-mi mușc limba :D )
2017: Roșu.
2018: Roșu și alb (nota mea: e dinamovist).
2019: Verde ocean.
2020: Verde marin. 

David 2017: albastru
David 2018: albastru.
David 2019: albastru.
2020: albastru. 

8. Care e cartea ta preferată?
Alex: Enciclopedia Animalelor - National Geographic și Pietre prețioase - Mică enciclopedie.
2017: Cărțile cu câini.
2018: Cărțile despre câini și cărțile despre fotbal. 
2019: Toate pe care ni le citește mama, să fie frumoase, simpatice și cu multe imagini. 
2020: Pablo The Alpaca, Jurnalul unui câine poznaș, Vahamță frumoasă. 

David 2017: cărțile despre animale.
David 2018: cărțile cu fotbal și cărțile cu Bobiță și Buburuză, cărțile lui Eric Carle, cărțile Micii curioși
David 2019: Elmer și toate cărțile de la Kiddy. 
2020: cărțile de la Ham Hotel. Cărțile cu ponei. 

9. Animalul preferat?
Alex: Ghepardul și șoimul călător.
2017: Câinele. 
2018: Câinii
2019: Câinele, capibara, lamantinul, puma, țestoasele, vacile, caprele, porcii (Nota mea: capre, porci și alpaca ne roagă zilnic să luăm, sau fac diverse pariuri la fotbal cu tatăl lor să își câștige o alpaca...), morsele, Panda, ornitorincii, elefanții, bursucul, măgarul, Koala, wombații, urșii (și polari, și toți urșii), oile, alpaca, lupii, maimuțele, caii, delfinii, porcii de Guineea, perușii, ciușii (Nota mea: am salvat vara asta un pui de ciuș și așa am aflat și noi ce înseamnă :))) ). Dar de fapt trece acolo TOATE ANIMALELE. Ce să facem dacă ne plac toate animalele?
2020: câinii, alpaca, panda, wombat, cangur, măgar. 

David 2017: Câinii și pisicile care nu zgârie
David 2018: Beagle-ul și Terra Nova. Și ghepardul. 
David 2019: (Nota mea: m-am simțit ca o dactilografă, scriam cu viteză din stânga și din dreapta ce spunea fiecare, repede repede, până la final când au ajuns la concluzia că TOATE) Câinele, capibara, ghepardul, delfinul, peștii drăguți, elefanții, râsul, ornitorincul, Panda, Koala, bursucul, măgarul, leneșul, wombații, urșii (toți), lupii, maimuțele, babuinii, cimpanzeii, caii, porcii de Guineea, struții, cucuveaua și bufnițele. Toate. 
2020: Beagle, ponei, koala, ghepard, girafă, elefant, hipopotam, leneș, ornitorinc, zebră, lamantin, foca, morsa, cangur, arici, wombat, delfini, porcușori de Guineea. 

10. Persoane preferate? (Întrebare adăugată de el)
Alex: Mama, tata și bunica.
2017: Lucky, mama, bunica, bunicul, tata.
2018: Lucky, mama, bunica, bunicul, tata, bunica de la Cluj, bunicul de la Cluj, Bruno, Yoda.
2019: Familia, rudele. 
2020: mama, tata, bunicii, Bruno, Yoda. 

David 2017:Ciobăneștii germani ai lui Paul, mama și tata. 
David 2018: Tata, mama, bunicul, bunica și Becali. 
David 2019: Familia.
2020: mami, tata, bunicii (toți), Yoda, Bruno.


11. Melodia preferată?
Alex: Queen - We will rock you.
2017: Pitbull - Rain over me.
2018: Ofenbach vs. Nick Waterhouse - Katchi.
2019: Ce am în playlistul de pe YouTube (dar dintre ele mai ales Vaudeville Smash – ”Zinedine Zidane” și Pitbull - ”We Are One”, adică melodia de la Campionatul Mondial de Fotbal 2014) + ceva ce nu am încă în playlist, Tarkan - ”Şımarık” (Nota mea: a venit la un moment dat când eram toți în mașină și le-am spus că e melodie în turcă. Cum noi în ultimii ani acolo ne petrecem concediile, a decis că îi place, îi aduce aminte de concediu.) 
2020: Eminem ”Lose yourself”, One Republic ”Counting Stars”, ”Don't worry, be happy” Bobby McFerrin. 

David 2017: Pasărea Colibri: Peste răbdări (Nota mea: el îi zice ”sunt înfipt în blugi”)
David 2018: Shakira: Waka Waka, Willy William - Ego.
David 2019: Armin van Buuren - ”Blah Blah Blah”. Melodii din FIFA. Luis Fonsi - ”Despacito”. Shakira. Pitbull - ”We Are One”, de la Campionatul Mondial de Fotbal 2014. Vaudeville Smash – ”Zinedine Zidane”. Magic System - ”Magic In The Air” (melodia de la Campionatul European de Fotbal 2016).   
2020: melodiile de la Bruno Mars, imnurile FCSB, ”Magic in the air”, ”My Stick - A bad lip reading of the last jedi”, ”Happy Llama Sad Llama”, ”Live it up” - Nicky Jam feat. Will Smith. 

12. Mâncarea preferată?
Alex: Shaorma, hamburger, hot-dog, fasole boabe cu ceapă și roșii. 
(Observație, e vorba de hot dog homemade, din cremwursti facut doar din carne si condimente :D)
2017: Pizza
2018: Hamburger.
2019: Uuuu... Multe prăjituri dar nu toate (Albinița, budinca de ciocolată din Turcia). Shaorma, Burgeri. Tăiței chinezești. Pizza. Hot dog. Zacuscă de fasole. Paste. 
2020: Pizza; hamburgeri; hot dog; paste cu piept de pui, porumb, mazăre, maioneză și usturoi; sandwichul de la Dabo Doner; șaorma; tăiței chinezești.  

David 2017: Șnițelul și pizza.
David 2018: Pizza și pastele. 
David 2019: Pizza, hamburgerii, mâncărurile din Turcia, prăjiturile făcute de bunica și hot dogii. 
2020: burgerul de la KFC, hotdogul făcut de bunica, pizza din congelator (găsim o pizza congelată BIO fără prostii în comerț :D), pastele, vinetele cu maioneză. 

13. Ce îți place să faci în timpul zilei?
Alex: Să mă joc cu lego.
2017: Să mă joc cu Lucky, să citesc, să mă joc pe calculator. 
2018: Să mă joc fotbal și să mângâi câini.
2019: Nota mea: vom renunța probabil la această întrebare, amândoi au zis să iau de mai sus de la ce îi face fericiți.
2020: să mă joc FIFA, să mă uit la tv și s-o îmbrățișez pe mami, să mă joc fotbal. 

David 2017: Să joc fotbal.
David 2018: Să joc fotbal, să fac activități și să desenez.
David 2019: Nota mea: vom renunța probabil la această întrebare, amândoi au zis să iau de mai sus de la ce îi face fericiți.
2020: să mă joc FIFA, să mă uit la Friends, s-o îmbrățișez pe mami, să mă uit la tv. 

14. Într-un an de zile, până la începutul următorului an școlar, ce ți-ar plăcea să vezi, să vizitezi sau să înveți?
Alex: Mi-ar plăcea să vizitez un muzeu de istorie din Anglia, să văd un șoim călător și un ghepard și să învăț mai mult despre velociraptor și despre baryonyx.
2017: Să vizitez o expoziție de câini, să văd mulți Saint Bernarzi, să învăț să mă împrietenesc cu foarte mulți câini. (Nota mea: Dacă dorința din 2016 nu i s-a împlinit, cea din 2017 da, chiar am fost la 3 expoziții și a primit un St. Bernard)
2018: Mi-ar plăcea să vizitez Parisul (i-a intrat în cap de când cu Neymar și Paris Saint Germain), să merg la un meci de-al lui Neymar și să învăț tabla înmulțirii și ”braziliana” (Nota mea: nu limba, știu că se numește portugheză :D, dar e cică o schemă la fotbal).
2019: Să văd un meci Dinamo, un meci Galatasaray Istanbul, un meci Paris Saint Germain. Să vizitez Cimitirul Vesel. Să învăț ce trebuie pentru școală și să știu juca mai bine fotbal. (Nota mea în 2020: văzuse deja un meci CFR Cluj-Dinamo, dar după ce și-a pus dorința a mai fost în octombrie la meciul FCSB-Dinamo). 
2020: Să văd cum câștigă Dinamo campionatul, să învăț să dau mai multe goluri și să vizitez Cimitirul Vesel. 


David 2017: Să merg la cineva în vizită.
David 2018: Să vizitez locuri noi. Să învăț să citesc. Să fac experimente. 
2019: (Nota mea: David și-a împlinit dorințele de anul trecut, chiar a învățat singur să citească!) Să merg la un meci Juventus Torino și un meci Galatasaray Istanbul. Să mai vizitez un muzeu (Nota mea: în vara aceasta bunicul i-a culturalizat la toate muzeele din oraș :))) ). Să vizitez Cimitirul Vesel. Să învăț engleză și germană.  
2020: Aș vrea să merg la Arena Națională să văd un meci FCSB (deși a fost de două ori cică deja :D), să mai văd un Beagle. 


Întrebare adăugată anul acesta, 2018, pentru că sunt mari microbiști:

15. Care e echipa de sport preferată și sportivul preferat:

Alex 2018: Dinamo, Galatasaray, AC Milan și Paris Saint Germain. Naționala Braziliei și României. Constantin Budescu și Florin Andone. Kylian Mbappé, Paul Pogba, Neymar Jr., Philippe Coutinho și Gonzalo Higuaín.
David 2018: FCSB, Juventus Torino. Naționala Italiei și Franței. Denis Alibec, Florin Tănase, Florin Niță, Denis Man și Cristi Bălgrădean. Paulo Dybala, Cristiano Ronaldo, Leonardo Bonucci, Ivan Rakitić, Kylian Mbappé și Antoine Griezmann. 

Alex 2019: Cluburi: Dinamo, Paris Saint Germain și Galatasaray Istanbul.
Naționala României.
Florinel Coman și Dan Nistor. 
Mattia Montini, Neymar Jr., Mauro Icardi, Nicolas Pépé, Leroy Sané, Raheem Sterling, Matthijs de Ligt, Paul Pogba, Zlatan Ibrahimović.
Antrenori: Zinedine Zidane, Dušan Uhrin, Jr., Mircea Rednic și Josep Guardiola.
David 2019: Cluburi: FCSB, Juventus Torino, Liverpool FC, FC Internazionale Milano.
Naționala Italiei, României și Franței.
Denis Man, Florinel Coman, Cristi Bălgrădean, Florin Andone și Nicolae Stanciu.
Paulo Dybala, Pierre-Emerick Aubameyang, Presnel Kimpembe, Virgil van Dijk, 
Kylian Mbappé, Raheem Sterling, Samuel Umtiti, Gonzalo Higuaín, Gabriel Jesus, Philippe Coutinho, Anthony Martial.
Antrenori: Josep Guardiola, Maurizio Sarri, Massimiliano Allegri.

Alex 2020: Deian Sorescu, Adam Nemec, Neymar Jr., Kylian Mbappé, Zlatan Ibrahimović
Dinamo, Paris Saint Germain
România
Antrenori: Adrian Mutu, Mirel Rădoi, Cosmin Contra. 
David 2020: Florinel Coman, Dennis Man, Paulo Dybala, Florin Niță, Florin Andone, Virgil van Dijk, Mauro Icardi, Philippe Coutinho
FCSB, Juventus Torino, Liverpool FC
Italia, Franța, România
Antrenori: Bogdan Vintilă, Toni Petrea, Mirel Rădoi.

  
(Nota mea nr. 1 2019: Ei îmi explicau cum se scriu numele acestor jucători de care eu n-am auzit în viața mea!!!)

(Nota mea nr. 2 2019: David are chiar poze împreună cu Florinel Coman, Olimpiu Moruțan, Cristi Bălgrădean, Harlem Edi Gnohéré, MM Stoica și Mihai Teja. Cu Alexandru Ioniţă și Giedrius Arlauskis. Și cu Gigi Becali mai multe :D. 

Adaug în 2020 că David are poze cu: Cosmin Contra, Andrei Vlad, Valentin Crețu, Ionuț Panțâru, Ovidiu Popescu, Răzvan Oaidă, Lucian Filip, Ionuț Vână, Dragoș Nedelcu, Bogdan Planić, Mihai Pintilii, Bogdan Vintilă, Darius Olaru, Aristidis Soiledis, Adrian Popa, Florin Tănase.   

Alex are cu poze împreună cu Florin Bratu, Ionel Dănciulescu, Florinel Coman, Olimpiu Moruțan, 
Harlem Edi Gnohéré, MM Stoica și Mihai Teja. Și cu George Țucudean.

Adaug în 2020 că Alex mai are poze cu: Cosmin Contra, Andrei Vlad, Valentin Crețu, Ionuț Panțâru, Ovidiu Popescu, Răzvan Oaidă, Lucian Filip, Ionuț Vână, Dragoș Nedelcu, Bogdan Planić, Mihai Pintilii, Bogdan Vintilă, Darius Olaru, Aristidis Soiledis, Adrian Popa, Florin Tănase.  
Îmi reamintește că are o poză de când era mic cu tatăl lui și cu Ilie Dumitrescu. 


Post Scriptum 2019. Discuție în timp ce scriam aici răspunsurile lor:
David: ”mamă, dar de ce ne întrebi toate astea?”
Eu: ”ca să vă distrați peste câțiva ani citind ce ați răspuns”
Alex: ”eu le-am citit cândva, am intrat pe blog”
David: ”ce blog?”
Eu: ”alexcreste”
Alex: ”alex crește, david scade blog”
David: ”deci să intru pe safari...”
Și a intrat, a scris singur ”alex creste blog” și m-a găsit! Acum citește chiar această postare! Până acum am absentat de pe blog din lipsă de timp. De acum înainte voi lipsi ca să nu citească pruncii ce scriu despre ei :))).   
 


Le dorim tuturor copiilor care mâine (re)încep creșa, grădinița sau școala să fie fericiți, să își facă prieteni, să fie apreciați și respectați.

sâmbătă, 12 martie 2016

Poșeta mea de la nașterea lui Alex

6 ani, 4 luni și 24 de zile de la nașterea lui Alex.

Azi mi-am făcut curaj să scot din fundul dulapului geanta cu care am fost să nasc. Apare în poză aici, pe umărul soțului. Era geanta mea preferată în 2009. Am mai încercat de câteva ori s-o golesc ca s-o spăl și s-o refolosesc, însă aveam impresia că făcând asta voi uita. Și nu e voie să uit.

Am găsit câteva no-spa-uri deși nu am luat niciunul în sarcină, dar "trebuia" să am mereu la mine, nu? Într-o industrie a fricii.

Am gasit un tabel de feeding chart (mare minune că nu e completat deloc), cu data, ora, câte minute a stat la sân, la care sân, pipi, scaun,... Din aceeași industrie a fricii care ar pierde prea mult dacă noi femeile am avea încredere în noi, așa cum ar fi normal.

Și am găsit biletul acesta care m-a durut cel mai tare.



Mi-l dusesem să întreb asistentele și dr. neonato la internare, am crezut că fiind o clinică particulară pot pune întrebări și pot emite pretenții care să-i ofere copilului meu o sănătate mai bună.

Pot să-mi răspund acum la întrebari.

"Pot sta tot timpul cu bebe?" - NU. Nici pe departe.

"Mâncare mi se poate aduce?" - (eu nu mănanc carne și pește și știam că acolo aduce o firmă de catering mâncare cu carne și mezeluri) oficial NU, mi s-a adus pe ascuns totuși și încercam să mănânc în așa fel încât să nu mă vadă asistentele și să fac apoi ordine în cameră repede, ca să nu se vadă urmele.

"Când pot vorbi cu neonatoloaga despre vaccinuri, picături în ochi și analize bebe?" - Înainte de naștere nu am întâlnit niciun medic neonato. După naștere cândva a reușit soțul meu (care m-a însoțit toată nașterea, deci era acolo) să se întâlnească cu neonato. Cândva. Deci după picăturile cu antibiotice din ochi. Pentru că asta vrem în primele secunde de viață ale bebelușului, să-i distrugem un pic sănătatea pentru că în alte secole unele dintre femeile care nășteau aveau gonoree și nășteau fără să fi fost consultate vreodată în sarcină ca să se știe că au această boală.

"Ce medicamente li se mai dau bebelușilor?" - nu e treaba părinților asta, you motherfuckers, ce-i cu pretențiile astea? Credeți că bebelușul e al vostru sau al sistemului? - nu mi s-a spus asta, dar aceasta era atitudinea, gen "iar ne deranjează asta care vrea să afle ce îi facem bebelușului ei, pe care îl ținem închis aici la noi pentru siguranță?"

"Dacă am colostru, pot alege să nu primească bebelușul lapte praf?" - NU. Eu trebuia încă din sarcină să folosesc absorbante pentru sâni ca să nu-mi ud hainele, atâta colostru aveam. Dar nu, acesta nu e un drept al mamei, să-și hrănească bebelușul cu ce e mai bun. Pentru că hrănirea bebelușului cu colostru probabil ar duce la căderea unui "imperiu", și asta nu e bine deloc.

"Băiță îi fac eu în spital?" - eu aș fi vrut să nu i se facă deloc, dar știam că ar chema cineva protecția copilului, pentru că informația despre calitățile vernixului nu apărea în comunicatele companiilor de lapte praf, ca să ajungă și la urechile lor. Așa că am sperat să îl pot spăla eu, cu un gel de duș bio sau doar cu apă. NU. Dimineața și seara la chiuvetă, în urlete, pe mâna asistentei, cu capul în jos, cu săpun lichid Dalin. Eh, cancerigen și alergen și disruptor hormonal, ce conteaza, cum am zis și la colostru, nu ar supraviețui imperiul dacă i-am spăla la naștere doar cu apă sau nu i-am spăla deloc.


Eu am resimțit nașterea lui Alex ca pe un abuz. Faptul că nu mi-a fost dat copilul în primele lui 30 de ore de viață oricât am plâns și am rugat. Faptul că eram tratată cu dispreț și mi se dădea impresia că deranjez, că sunt un pacient dificil, că sunt nebună doar pentru că îmi doream să am copilul cu mine sau pentru că voiam să știu ce i se face și ce i se dă. Copilului meu. Da, mi se spunea asta politicos, cu rânjetul pe buze, ceea ce mă făcea să răspund cu docilitate în loc să mă cert și să lupt. Cele cărora le spun să lupte știu experiența mea: am fost foarte docilă și politicoasă. Parcă eram în competiție pentru premiul de ”cea mai convenabilă pacientă”. Simțeam că nu am voie să le supăr deloc pe cele care îmi țineau copilul. Credeam că s-ar răzbuna pe copil. În plus, dacă ar fi strigat la mine, cum eram un ghem de emoții, m-aș fi prăbușit plângând în fața lor. Așa mă prăbușeam în pat plângând pe ascuns, să nu le deranjez cu plânsul meu. Plângând de dorul copilului. După 6 ani în care regretele acelor 30 de ore sunt încă acute, dureroase în sufletul și fizicul meu, oare ele mă mai țin minte ce pacient model am fost? Chiar credeam atunci că merită mai mult să le fac lor pe plac decât să îmi smulg copilul de la neonatologie??? Dar lor chiar li s-a părut mai normal să mă vadă stând obosită în picioare la geamul de la neonato în loc să-mi dea copilul?


Sunt multe traumele din acele zile, inclusiv o poveste de la ”lampă” când asistenta nu a vrut să-mi dea copilul la ora 22, chiar dacă depășise recomandarea neonatoloagei, rânjea continuu spunându-mi să merg să mă odihnesc, să dorm, să mă bucur că sunt liberă încă o noapte, fără copil care să mă deranjeze. Și se vedea că n-o spune empatic, chiar crezând bullshit-urile astea, ci doar că dintr-un anumit motiv așa era mai convenabil pentru ea. Am plâns, am implorat, nu m-am mișcat de lângă lampă, până când mi l-a dat. Când am ajuns acasă de la spital am citit un articol din acele zile despre un bebeluș ars la lampa de ultraviolete pe undeva prin Moldova, îl chema Alexandru, asistenta insistase ca mama să se culce, că i-l aduce în cameră la ora 24, dar a adormit. M-am cutremurat.



Ah, tot la lampă nu mi s-a permis să-l iau și să-l alăptez. Cică să mă mulg să-i dea cu biberonul. Să golesc sânul, să mă mulg mult. Iar când îl alăptam în alte zile îmi făceau mamelonul presat să-l bage în guriță simetric, nu asimetric. Nu aveau nici o minimă noțiune despre atașatul corect la sân sau despre cât e de nociv mulsul, sau despre noduli sau despre furia laptelui. Ei, probabil nu-și imaginau că au nimerit pe o idioată care se va chinui cu angorjare încă vreo 6 luni din cauza lor, or fi crezut că voi ceda greutăților cauzate de ele și voi cere o pilulă de ablactare să rezolv problema.


Dar am simțit că nu am avut voie să vorbesc despre asta în ultimii 6 ani pentru că de câte ori am deschis acest subiect mi s-a reproșat că

- exagerez, acestea nu sunt lucruri importante, deja vreau prea mult

- exprimându-mi durerea pentru aspecte atât de ”minore” le jignesc pe cele care chiar au fost traumatizate la naștere cu adevărat sau cărora li s-a întâmplat o tragedie - aceasta e din categoria ”de ce te macini pentru ... când în lume sunt tragedii chiar adevărate”, ”de ce îi ajuți pe nefericiții ăia în loc să-i ajuți pe ceilalți care chiar suferă mai mult”, etc. Competiția suferințelor și compararea traumelor.

- "ai născut până la urmă natural, de ce te plângi, uite mie mi-au făcut cezariană fără să pot comenta" (nu mai vorbesc acum despre cum a fost nașterea, pentru că am putut vindeca mai repede ce mi s-a facut mie ca femeie decât ce i s-a făcut copilului meu fără să-l pot apăra și implicit mie ca mamă)

- "ai născut la privat unde se comportă cu tine politicos, gândește-te cum e să și urle la tine, cum fac la stat" - faptul că rânjeau când mă desconsiderau nu șterge rănile

- "important e că aveai cameră frumoasă, trebuia să stai să te bucuri și să te relaxezi înainte de a merge acasă" - nu puteam să mă bucur de nimic când plângeam după copilul meu, aș fi fost mult mai fericită între gândaci și mucegai, cu copilul în brațe.


Sunt derutată când citesc povești de naștere gen

"și doctorul nu m-a lăsat să nasc în ritmul meu, s-a apăsat cu cotul, mi-a pus oxitocina deși i-am zis să nu, m-a tăiat "jos" deși nu trebuia, a urlat la mine că nu împing cum trebuie, mi-a spus că îl rețin prea mult când lui i s-a terminat tura,...

neonato mi-a luat copilul, i-a dat lp deși aveam colostru, asistentele m-au tras de sâni râzând că din asemenea sâni n-o să iasă niciodată lapte, îi dădeau copilului lp fix înainte să îmi dea voie să-l văd etc etc etc

DAR acum suntem acasă și suge și lapte matern din sticlă, nu numai praf, sunt așa fericită că m-au ajutat doctorii și asistentele, le mulțumesc că "mi-au născut" bebelușul, le sunt atât de recunoscătoare!"


Nu-mi dau seama

- dacă am ajuns ca femei în România să credem că e normal să fim desconsiderate (vă puteți imagina că într-un spital soții voștri ar fi tratați cu acea scârbă și lipsă de respect și IGNORARE cu care ați fost voi tratate?) și să mulțumim frumos sărutând mâna celui care ne abuzează cel puțin verbal? Cred că e și asta adevărat, uitați-vă cât de normal li se pare femeilor din România să fie abuzate verbal și fizic (chiar sexual) de către soții lor sau de către șefii lor. Și probabil tot din capitolul ”nu merit mai mult de atât” se încadrează și milioanele de mame care nu consideră grav că bebelușii lor primesc în primele zile de viață lapte praf când ele au lapte și vor să alăpteze. Dacă mama nu vrea să alăpteze, nu e nicio problemă, dar dacă mama vrea, de ce i se încalcă copilului acest drept? De ce i se distruge, uneori iremediabil, sistemul digestiv? Majoritatea mamelor știu că deși acasă vor alăpta exclusiv, există consecințe pe termen lung chiar și după o singură sticlă de lapte praf. De ce sunt abuzați astfel copiii noștri și li se răpește dreptul la o sănătate mai bună?


(Săptămâna aceasta am aflat că în spitalul județean din Baia Mare nu doar că e impiedicată mama să alăpteze, ca în orice alt spital, dar există o asistentă care le spune mamelor că lichidul de aur, colostrul, e foarte periculos pentru copii (asta e la un cu totul alt nivel decât miile de asistente care mint că nu e suficient) și ce bine că trăim într-o epocă modernă și avem lapte praf, altfel copiii ăștia s-ar îmbolnăvi toți din cauza otrăvii din sânii mamelor de după naștere.)

- sau dacă aceste femei suferă de sindromul Stockholm, în care dezvoltă o legătură emoțională cu abuzatorii lor. Ceea ce iar e foarte posibil, mai ales într-un moment atât de delicat ca perioada post-partum. Plus noul bebeluș care ne face mai iubitoare.

- sau dacă poate aceste femei chiar și-au procesat trauma, nu și-au negat-o, și au ajuns să ierte. Această situație mi se pare cea mai puțin probabilă, din moment ce situațiile acestea le văd foarte des la mame care au născut de câteva zile sau săptămâni și, după cum veți citi în articolele de mai jos, trauma de la naștere e procesată în general după 18 luni.


Însă din moment ce prin această postare vreau să vă rog SĂ RESPECTAȚI DUREREA CELUI DE LÂNGĂ VOI CHIAR DACĂ VOUĂ NU VI SE PARE CĂ ARE MOTIVE (abuzul mamelor la naștere nu e doar atunci când femeia e batjocorită dur pe față), atunci da, cred că trebuie și eu să accept faptul că există mame care își procesează mai ușor traumele și și le vindecă mai repede decât mine.

Și sunt sigură că nu voi uita, așa cum mă temeam când îmi țineam această geantă neatinsă în dulap. Aproape în fiecare zi regret ziua de 16 octombrie 2009, pe care mi-am petrecut-o departe de primul meu pui.  Nu am cum uita. Probabil că e nevoie să crească el suficient de mare încât să înțeleagă și să mă ierte, ca să pot și eu să iert, nu știu.

Felul în care naștem contează, chiar și în cazul în care mama și bebelușul sunt aparent sănătoși. Ne schimbă pentru totdeauna, fie ne face mai puternice printr-o naștere așa cum ne dorim, fie ne reduce la tăcere. La fel contează modul în care suntem tratate după naștere.


Lecturi pe temă

Despre cum modul în care naștem contează:

“All that matters is that your child is healthy and happy” | Evolutionary Parenting

How to Heal from a Traumatic Birth & Bond with Your Baby | Sarah Ockwell-Smith - Parenting Expert

They lied...It matters how you birth – Best of Baby

Birth Trauma: The Silent Struggle New Moms Face | Babble

All That Matters is a Healthy Husband (or: why giving birth matters) | Talk Birth

The First Birth Matters (More Than You Think) - Mothering Community

The Way We Birth Matters: Beyond a Healthy Mother and Baby

A healthy baby is not ALL that matters - The Positive Birth Movement

A License to Rape | Birth Without Fear

I Remember This... This is Rape

BIRTH RAPE | BIRTH OF A NEW EARTH

BIRTH TRAUMA AND THE DARK SIDE OF MODERN MEDICINE | BIRTH OF A NEW EARTH

Birth Trauma - If Restaurants Behaved Like Hospitals - Whole Woman

The Pitfalls of ‘Going With The Flow’ in Birth « The Truth About Traumatic Birth


și despre cum femeile sunt desconsiderate ca pacienți în orice specializare medicală:

Did My Doctor Miss My Cancer Because I'm a Woman?

 (un citat să vă ”fac poftă”:

”The first article I read was a case against Kaiser Permanente where Anna Rahm was awarded $28 million dollars. She'd complained of severe back pain, and instead of an MRI, her doctors sent the five-foot-four, 125-pound 17-year-old to a nutritionist to lose her "belly weight." Her tumor went undetected for months, and Anna's right leg, half her pelvis, and part of her spine were amputated.

Next in the pile: Maya Dusenbery's article asking "Is Medicine's Gender Bias Killing Young Women?" I found her answers chilling. She cites a Yale School of Public Health report that reveals how women delay or downplay their need for treatment—often for fear of being labeled a hypochondriac —despite the fact that women under 50 are approximately twice as likely to die of heart attacks than men.

Dusenbery also illuminates that 75% of autoimmune disease patients are female, and it takes an average of "five years and five doctors" to diagnose them—half of whom report being labeled "chronic complainers." Both "The Girl Who Cried Pain"by Diane E. Hoffmann and Anita J. Tarzian and Karen Calderon's "The Influence of Gender on the Frequency of Pain and Sedative Medication Administered to Postoperative Patients" uncover that "Women are more likely to be given sedatives for their pain and men to be given pain medication." Lena Dunham and Jenni Konner's Lennydevoted an entire recent issue to endometriosis—nearly every piece echoing the same journey: years of debilitating pain, delayed diagnosis, and what Padma Lakshmi describes as a "mangled" relationship with her body.

As I moved through each study, I flashed back to being doubled over in agony in the ER during graduate school. A doctor and two nurses told me: "We'll help you when you stop screaming." I bit my tongue until it bled to stifle the pain, and they reluctantly agreed to a CT. Only when they had irrefutable evidence that my pain was real—I was passing three kidney stones—did they give me pain medication.”)
 

How Doctors Take Women's Pain Less Seriously - The Atlantic  

(”“Female pain might be perceived as constructed or exaggerated”: We saw this from the moment we entered the hospital, as the staff downplayed Rachel’s pain, even plain ignored it. In her essay, Jamison refers back to “The Girl Who Cried Pain,” a study identifying ways gender bias tends to play out in clinical pain management. Women are  “more likely to be treated less aggressively in their initial encounters with the health-care system until they ‘prove that they are as sick as male patients,’” the study concludes—a phenomenon referred to in the medical community as “Yentl Syndrome.””) 




(Știu că nu am răspuns recent la comentarii, dar nu pot de pe telefon în safari, iar din aplicația blogger pot doar posta sau edita postări, îmi cer scuze, voi reveni).  

duminică, 14 februarie 2016

Studiu: dacă mama deprimată e afectuoasă cu bebelușul, contracarează efectele negative ale despresiei asupra lui


Un nou studiu publicat în februarie 2016 de Universitatea din Utah a demonstrat că dacă mama deprimată este afectuoasă cu bebelușul, dacă e sensibilă la nevoile acestuia, dacă îl mângâie și comunică cu el, acesta va suferi mai puține efecte negative datorate depresiei mamei.

Reacția la stres a mamei are efecte încă de când bebelușul e în uter, manifestându-se cel puțin vizibil prin greutate scăzută, dezvoltare neuronală încetinită și predispoziție la anumite boli.

Așadar studiul a investigat inițial cum poate răspunsul la stres al unei mame depresive să programeze axa hipotalamus-hipofiză-suprarenale a bebelușului. Această axă e un set de semmale și relații între cele trei glande endocrine și este responsabilă pentru crearea cortizolului, hormonul care se eliberează ca răspuns la stres. Cercetări existente deja au arătat că această programare poate avea loc și după naștere prin mecanisme epigenetice, sau schimbări în expresiile genelor care nu schimbă genele dar care pot fi date de la o generație la alta, prin calitatea îngrijirii materne.

Autorii studiului însă au bănuit (și au demonstrat) că modul de comportament al mamei poate acționa ca un scut împotriva efectelor depresiei materne, iar acest scut poate fi observat la nivelul epigenomului bebelușului. VIZIBIL. MĂSURABIL. Au demonstrat deci cum calitatea mediului postnatal, mai ales cea a sensibilității materne, este în relație cu metilația ADN-ului genelor implicate în funcționarea axei hipotalamus-hipofiză-suprarenale și a funcționării neuroendocrine în general.

Rezultatul a fost deci uimitor: sensibilitatea bate stresul. Bebelușul nu știe că mama e depresivă, știe doar cum e tratat. 



Eu am mai scris ceva în legătură cu această temă în postarea despre efectele negative ale antrenamentului pentru somn. Copiez fragmentul la care mă refer, deși sper că o veți citi pe toată dacă nu ați făcut-o deja.

Există un studiu din 2002, foarte cunoscut în lumea psihologilor, care a demonstrat că bebelușilor cărora nu li se îndeplinesc nevoile, fie din cauză că mama este depresivă, fie din cauză că intenționat își retrage ”serviciile” pentru vreo tactică strategică (sună cunoscut? Nu sunt cuvintele mele, le-am luat din studiu) li se dereglează funcționarea sistemului adrenocortical. Din cauza nivelurilor crescute de cortizol, hormon al stresului. Ei, și citind eu studiul acesta, am mai găsit ceva pe tema atașamentului, apropo de postarea anterioară. Citez și traduc:

”S-a demonstrat că lipsa de răspuns matern interferează cu formarea unor legături de atașament sigure (vezi, de exemplu, Crockenberg, 1981; Goldberg et al., 1994). În aceste circumstanțe, copiii au mai puține șanse să fie protejați împotriva efectelor stresului. De exemplu, copiii neatașați sigur de mamele lor produc mai mult cortizol ca răspuns la stres (Gunnar et al., 1996; Spangler and Schieche, 1998).”
  


Dacă vă confruntați cu depresie postnatală, poate vă sunt de ajutor ideile scrise de mine pe celălalt blog :).  

sâmbătă, 13 februarie 2016

Studiu: mamele care vor să alăpteze dorm cu copiii și au astfel șanse mai mari de reușită


Un studiu publicat online în februarie 2016 și care urmează să fie publicat în următorul număr al revistei medicale Acta Paedriatica a demonstrat că:

  • mamele care în timpul sarcinii își exprimă dorința certă de a alăpta au șanse mai mari să ajungă să doarmă cu bebelușii (din păcate doar 28%)
  • și mai mult, cele care dorm cu bebelușii au șanse mult mai mari să alăpteze la 6 luni decât celelalte. 

Concluzia de la ultimul punct e evidentă.
Ce mamă ar rezista să alăpteze dacă ar trebui de câteva ori pe noapte
- să se ridice din pat,
- să se trezească de tot,
- să se străduiască să stea trează cât alăptează (să se lupte cu hormonul colecistochinină (CCK), pe care natura l-a pus să se elibereze în corpul mamei fix când alăptează, și care are rol de liniștire și de inducere a somnului, și la mamă, și la bebeluș - ce defectă e natura asta să vrea să te adoarmă când îți alăptezi noaptea bebelușul! :D )
- să trebuiască să readoarmă bebelușul care a apucat să se trezească de tot plângând după mami,
- să se străduiască apoi să-și pună bebelușul în pătuț fără să-l trezească,
- să reușească a patra oară,
- apoi să încerce să readoarmă pentru 30 de minute până când bebelușul plânge iar.

Comparați asta cu o mamă care alăptează în timp ce doarme și ea, și bebelușul. Ciclurile de somn acordate unul la altul, adică bebelușul caută sânul fix când erai semi-trează, gata să te întorci pe o parte, nu te trezești speriată din pat dintr-un somn adânc. Și adormi mai departe în timp ce suge, pentru că își face magia colecistochinina amintită mai sus.


Somn ușor! :)
 

duminică, 7 februarie 2016

Bebelușul nu se ”răsfață” când e luat în brațe

V-am zis deja că noua mea pasiune sunt studiile medicale în cascadă ce tot apar pe subiectele ce mă interesează pe mine.

Însă nu reușesc să mă mișc rapid cu scrisul imediat ce le citesc, așa că pe această temă s-a scris deja în limba română, vă dau mai jos linkurile:

Mitul “răsfățului”, demontat științific?   - Andreea scrie MINUNAT pe tema aceasta, exact cum am simțit și am gândit și eu. Am ajuns să trebuiască să demonstrăm că apa e udă. Știu că cititorii blogului meu deja știau despre beneficiile brațelor, dar pentru sceptici aceste studii sunt binevenite.

Nu vă temeți să vă luați bebelușii în brațe de fiecare dată când plâng! - un articol pe un site mai mainstream, tot în limba română, și deci tot bun de trimis la bunici și alte rude care vă agasează.


Așadar, ce știam deja noi care studiem teoria atașamentului, bebelușii ținuți în brațe devin adulți mai sănătoși și mai fericiți. 


De ce scriu totuși, chiar dacă deja s-a aflat? Pentru că nu puteam să nu scriu din moment ce autoarea studiului e unul dintre experții mei preferați, Darcia Narvaez. Am tradus câteva articole de-ale ei de pe site-ul Psychology Today începând de aici (linkuri la final spre celelalte postări).   

Care sunt experții mei preferați în care am mare încredere?

Michel Odent - naștere
James McKenna - somnul bebelușilor
Jack Newman - alăptare
Katherine Dettwyler - antropologie
Darcia Narvaez - dezvoltarea psihologică a copilului
Nils Bergman - kangaroo care
Alfie Kohn - parenting
John Holt, Peter Gray - școlire

și mai am câțiva autori preferați de cărți, dar mă tem că dacă mă bag și mai în detalii, aceștia primii își pierd din importanță.
 

luni, 1 februarie 2016

Studiu: amestecul salivei bebelușului cu laptele matern promovează o floră microbiană sănătoasă

Din vară îmi apar în cale FOARTE multe studii medicale minunate pe teme care mă interesează. În octombrie am scris despre câteva din ele. Apoi tot am mai găsit până în decembrie și tot am editat să adaug acolo. Superbe studii. Acum am bara de internet plină cu încă vreo 20 de astfel de studii noi interesante. Și nu-mi vine să le închid doar așa fără să spun cuiva de ele, dar nici nu am timp suficient să le explic pe toate într-o postare.

Ca să nu tot amân la infinit, sper să reușesc o dată pe săptămână măcar să scriu 3 rânduri despre fiecare ca să le pot apoi închide :D.

Un studiu din septembrie 2015 din PLOS ONE a urmărit ce se întâmplă când copilul suge la sân. Știm deja că laptele matern ajută la formarea microbiomului intestinal prin ceea ce conține el, prin faptul că e VIU. Însă acum se pare că s-a demonstrat și că interacțiunea dintre saliva bebelușului și laptele matern dă naștere la noi și multi metaboliți care reglează excelent flora microbiană a gurii bebelușului și a intestinului lui. Și deci a imunității lui.

Încă un motiv pentru alăptare versus hrănirea laptelui matern prin biberon. Îmi vin în minte atâtea persoane care îmi spuneau cu nonșalanță să mă mulg înainte de a merge la plimbare, probabil să mă chinui un pic cu muls, sterilizat, cărat genți și recipiente, hrănit cu greutate în sisteme de purtare cu sticla, etc. Noroc că ai mei nu știau și nu voiau să sugă din biberon, că poate m-ar fi prostit cineva să îmi chinui copilul și să nu-i ofer maximul potențial de sănătate pe care suptul la sân îl poate oferi.

Să nu uităm și de modul în care bebelușul îi cere mamei anticorpi doar prin saliva care ajunge pe glandele Montgomery de pe mamelon. Un lapte muls nu va avea niciodată anticorpii de care copilul are nevoie în acel moment, așa cum e cazul laptelui supt direct.

Cum mai nou toată lumea ia concluzia unui studiu drept un afront personal, specific că nu mă refer deloc la mamele care nu reușesc să alăpteze. Ci mă adresez cu aceste noi informații mamelor care pot și vor, să își găsească într-un astfel de studiu puterea de a merge mai departe și de a-i înfrunta pe cei care încearcă să le convingă că e tot atâta și dacă i-ar da bebelușului lapte praf sau lapte muls din biberon. 

vineri, 4 decembrie 2015

David versus Alex

Tot anul 2015 pentru mine a stat sub semnul comparațiilor, chiar dacă nu am făcut asta ”pe față” să simtă copiii. Nu-mi pot da seama de ce acum mai mult decât înainte, dar bănuiesc. Până la 6-10 luni Alex a fost un copil foarte dificil de crescut din cauza grevei suptului, care ne făcea un program oribil. Pe la 2 ani a avut o lună de tantrumuri, chiar înainte să înceapă să vorbească, iar apoi, după 2 ani, parcă s-a dus o ceață din jurul nostru. Brusc nu mai eram judecată, nu mai eram criticată de cei din jur că greșesc în îngrijirea lui pentru că Alex a devenit dintr-o dată un OM mare, atâta că într-un corp mic și toată lumea a început să îl admire și să se mire cât de bine îmi e cu el :D. Înainte de 2 ani avusese în vocabular doar câteva tentative de cuvinte gen mama, apa, tata, apoi brusc a început să vorbească în propoziții și vorbește de atunci perfect. Înțelept și înțelegător ca un om mare, dar bun la suflet ca un copil.

David a avut noroc că eu mi-am făcut ”școala” de parenting cu Alex, că am trecut cu Alex prin toate frământările, astfel că nu îmi fac mari probleme când el, David, nu bifează diverse milestone-uri. Pentru că nu le bifează nici la un an distanță de Alex.

Mai e un motiv pentru care anul acesta nu m-am putut abține din a-i compara, acesta e și motivul pentru care scriu acum: David are acum, în 4 decembrie, vârsta pe care Alex a avut-o când i s-a născut fratele mai mic, așa că tot anul mi-am amintit cum era acum 3 ani, când eu eram gravidă cu David.

- ”Tehnic” vorbind, David încă suge mult, chiar și noaptea. Și la cât e de nervos când nu avem ceva ce își dorește, ar fi fost un coșmar să se trezească brusc că nu am lapte, cum a pățit Alex. Însă nu mă deranjează deloc, mi se pare ”în grafic”.

- Apropo de alăptat, Alex sugea de drag de mine, de drag de țiți, de drag de lapte. David îmi dă impresia că vrea sân să verifice dacă îi dau și când mă apasă pe butoane. 

- Deși e un pofticios și părea că vrea mâncare solidă mai repede decât Alex, și acum la 3 ani și o lună regimul lui e mai mult de 50% sân. Mâncarea e strict de pofte, nu de foame. Alex a început diversificarea la 2 ani și 4 luni și a mâncat bine și mult parcă de la începuturi.  Nu am nicio îngrijorare pe tema asta, n-am văzut la viața mea bărbați nemâncăcioși.

- Alex a început să doarmă toată noaptea pe la 2 ani și jumătate, David încă se trezește. Încă e în sfera normalității pentru puiul de om, Dr. antropolog Dettwyler dă o medie de 4 ani și jumătate și pentru înțărcare, și pentru trezirile nocturne pentru supt.

- Alex a zis că vrea să rămână mereu copil. David abia a așteptat ziua lui, era sigur că va crește brusc mare și s-a enervat foarte tare când a văzut că e tot mic... :)

- Alex vorbește perfect literar în propoziții de oameni mari de la 2 ani, 2 ani și o lună. David are 3 ani și o lună și abia acum a început să facă propoziții, dar pe limba lui, eu îl înțeleg cam în 80% din situații doar pentru că am făcut în timp conexiuni, dar ceilalți din familie îl înțeleg foarte rar. Nu mă îngrijorez, însă mi-ar plăcea să știu dacă vorbitul cursiv l-ar scăpa de frustrări.

- Cât mă stresa lumea din jur că trebuie să-l dau pe Alex la creșă și la grădiniță, pentru că altfel nu e bine, trebuie forțați și lăsați să plângă ca să își dezvolte tehnicile sociale, e spre binele lor... Cât mă stresam dacă aleg bine să îl ascult și să aștept să își dorească el... Mai ales că nu aveam prieteni cu copii cu care să ne întâlnim regulat. Avea 2-3 prietene de vârsta lui cu care se întâlnea o oră o dată pe lună sau mai rar. La locurile de joacă de cartier nu veneau mereu aceiași copii ca să formeze prietenii, cum mi-ar fi plăcut. Așa niciunul nu se juca cu alți copii, pentru că nu se cunoșteau, toți stăteau cu părinții și singurele interacțiuni erau violente. Și eu mă întrebam dacă trebuie să forțez astfel de ieșiri pentru ”dezvoltarea” lui, sau, cum simțeam, să îl las să își aleagă cu cine vrea să socializeze (de exemplu cu doamnele de la biblioteca unde mergea în vizită). Am învățat că dacă îl las să se dezvolte în ritmul propriu e minunat, așa că în ianuarie (2015) când a vrut neapărat să meargă la grădiniță s-a integrat fără probleme, nu a avut nicio clipă de supărare sau suferință și și-a făcut prieteni și a știut cum să interacționeze cu ei și în episoadele mai violente. Sunt foarte liniștită de cum e el acum, nu am nicio grijă. Și tot sper în continuare că dacă am răbdare și cu David, chiar dacă e diferit, va fi bine în final. Fără forțări. Însă David nu are nici acea minimă socializare cu copii pe care a avut-o Alex pentru că nu am deloc prietene cu copii de vârsta lui și pentru că ieșirile nu ne ies :D, iar când ajungem la un loc de joacă nu interacționează cu alți copii pentru că, așa cum am spus mai sus, nici alți copii nu interacționează între ei. Cât tânjesc (degeaba) la o trupă de copii de toate vârstele care să se joace liberi în natură, fără intervenția părinților, care să își creeze singuri regulile jocului și ierarhiile! Așa, într-un astfel de grup, sunt sigură că dezvoltarea lui David ar fi puțin diferită, chiar dacă nu chiar ”normală”.   

- Alex apreciază orice jucărie, orice carte, are grijă de ele, seamănă foarte bine cu mine. Și el știe de la cine are fiecare obiect ce îi aparține, și de când. Și el le conferă cumva un rol mai important decât niște simple obiecte, și îmi pare rău pentru el, eu așa am ajuns să nu mă prea pot debarasa de lucruri :). David strică și pierde orice se poate. Nu îi pasă de nimic, nici chiar dacă e vorba de ceva ce și-a dorit mult.

- Și apropo de păsat, lui David nu îi pasă de altcineva în afara persoanei lui. Și nu mă refer numai la lipsa actelor de generozitate, empatie și înțelegere, pe care Alex le-a avut mereu cu cei din jur, dar nu îi pasă nici dacă ne supără cu adevărat (eu nu m-am prefăcut niciodată că aș fi supărată ca să impresionez, deci vorbesc de situații în care chiar sunt supărată, îngrijorată, nervoasă). Orice i-ai spune nu îl interesează. Ce-i drept că Alex e în cealaltă extremă, de aceea mă preocupă persoanele cu autoritate care ajung în contact cu el, să nu fie unele care să abuzeze de sensibilitatea lui. Adică dacă Alex ar nimeri la o învățătoare care să îi arate că e dezamăgită de el într-o situație, pentru el ar fi o mare tragedie. Pentru David probabil va trebui să caut o învățătoare care să-l poată struni fără violență, care să-i poată canaliza firea răzvrătită spre cunoaștere.

- Și tot apropo de gradul lor de empatie și ascultare, dacă lui Alex i-am zis cândva când era mic că o anumită acțiune e periculoasă, el n-a mai încercat-o niciodată, nici dacă poate acum ar fi fost cazul să mai testeze. Dacă lui David îi spun că stă pe marginea scaunului în dezechilibru, râde în timp ce cade și se lovește rău. Dacă îl rog să nu se apropie de oala de pe foc, pune mâna pe ea și apoi strânge din dinți să îmi arate că nu plânge, deși niciodată nu i-am spus să nu plângă. Se comportă de cele mai multe ori ca și cum nu ar avea încredere în mine și trebuie să testeze ce îi spun. Alex are încredere totală în mine. Însă David... de câte ori trece pe lângă moarte sau pe lângă un accident înfiorător, mă întreb dacă va muri de bătrânețe... Mi-l imaginez la 20 de ani dându-mi aceleași emoții, dacă o să mă mai țină inima, făcându-mi cu mâna de pe o motocicletă sau sărind din avion sau plecând de acasă cu lunile fără să-mi spună unde. Și când îmi amintesc toată istoria lui cu toxoplasmoza și apoi cu pneumonia de la o lună, câteodată mă tem că poate ”în cărți” scria că el nu ar trebui să existe și ”soarta” îl tot tentează cu pericole... Și plâng...

- Când Alex ne cerea ceva, de mic ne întreba dacă avem bani, dacă există acum (fructe de sezon, de exemplu), dacă nu, când vor exista, dacă am putea să cumpărăm ceva. Sau dacă am putea să-i citim ceva, sau să ne jucăm ceva cu el. Atât de simțit și delicat, încât dacă l-ar fi văzut cineva ar fi crezut că am băgat în el instrucție cu cureaua. David? David vrea totul ACUM. TOTUL. Totul i se cuvine LUI. Nu contează că nu se poate, nu contează că cineva are de suferit, nu contează că îi face rău. Poate ar fi fost bine să îi refuz totul ca să îi cresc toleranța la frustrare? Nu știu, parcă îmi vine să mă iau după fler decât după vreo teorie. Și flerul îmi spune să îmi aleg bătăliile. Și ce îi pot oferi din ceea ce cere, să-i dau. Cât de repede, desigur :D. Căpșuni, struguri, lubeniță chiar dacă îi provocau diaree și crampe abdominale? După explicat înainte de mâncare și explicat la fiecare crampă și la fiecare diaree, el continua să urle că vrea, așa că dacă aveam în casă primea. Pâine prăjită în ou la 2 noaptea? ”Da, șefu!” Să mergem să cumpărăm căpșuni la 2 noaptea? ”Nu, îmi pare rău, tata doarme, mâine merge la serviciu, și nu cred că găsim magazine cu căpșuni la ora asta.” Urma, desigur, o oră de urlete, care îmi întăreau convingerea că totuși e o alegere bună să evit astfel de urlete când îi pot îndeplini cererile. Mi-a scos toți demonii și mi s-a terminat toată răbdarea, da, recunosc. Mai ales când urlă nervos că nu îi termin într-o secundă pâinea prăjită în ou :D. Mă enervează faptul că nu se calmează când vede că fac tot posibilul să îi dau ce îmi cere. Că nu se calmează când vede că îi caut jucăria pe care nu și-o găsește în mizeria făcută tot de el. Știu, din afară se vede situația ca și cum îl las să mă conducă, dar nu accept judecăți de la părinți de copii ”normali”, dacă mi-e permis să spun asta fără să se simtă David jignit :). Nu accept judecăți de la părinți de ”Alecși” care probabil au impresia că cei mici sunt atât de liniștiți și deștepți și etc. datorită măiestriei lor părintești :D.


- Să nu se creadă că Alex e un geniu, că ar fi peste media copiilor de vârsta lui, din contră, mi s-a părut mereu normal spre limita inferioară. Adică a început să vorbească printre ultimii din generația lui, abia acum buchisește singur literele, deși alți copii știu citi de la 3-4 ani, cifrele nu le-a stăpânit niciodată, nu știe nicio limbă străină, nu e deloc sportiv și nici activ fizic, e cel mai precaut, prea precaut, dintre copiii de vârsta lui. Da, a înțeles sarcina mea cu David și ideea de frate, dar avea 2-3 ani, când eu văd în jurul meu ”virtual” copii de 1-2 ani care înțeleg aspectele acestea, în timp ce își urmează activitatea Montessori, discută despre univers, poate chiar într-o limbă străină :))).

- As we speak mă joc cu David cu niște mașini și mă distrez să văd că sunt pictate toate de către Alex de când era mic. Nu făceam cu el ”activități”, toate zilele noastre erau dictate de nevoile mele și ale lui, am fi putut fi considerați ”înapoiați” de părinții cu copii de vârsta lui. Și totuși văd că aveam diverse activități dictate de Alex. David a început să picteze abia săptămâna trecută. Când spun să picteze mă refer să vopsească cu pensula o coală întreagă cu albastru, mult albastru, tot albastrul din paleta de acuarele plus jumătate de pahar de apă. Pe coala udă, pe masă, pe jos, pe el, prin toată casa. Dar până acum nu voia să picteze nici așa, de frustrat că nu știe să pună pensula în apă și în culori, cum îl vedea pe Alex. Și de nervi răsturna paharul de apă și mergea de la masă :). Pentru că el trebuie să le facă pe toate, lui nu trebuie să i se arate nimic, el le știe pe toate, el le poate pe toate, el e mare. Ați înțeles, da? :)

- Multe crize de isterie sunt din frustrare când nu reușește el ceva, să facă, să spună. Iar când reușește și vede pe chipul meu un zâmbet, e copleșit de emoția momentului și... urlă. 

- Alex mergea la teatru de păpuși la vârsta asta, David nu ar putea. Nu ar avea răbdare, nu ar înțelege, nu ar intra într-o sală plină de lume și în niciun caz nu ar sta în întuneric.


- Cu Alex mi se părea că îmi e atât de greu pentru că mereu trebuia să-l duc cu mine, la analize, la medic, oriunde, nu voia să stea acasă fără mine. Însă ce nu știam atunci e că îl comparam cu copiii clasici din jurul meu care erau lăsați de mame de mici cu orele și zilele. Poate mă lăsam influențată de toate părerile din jur și de toate compătimirile că umblu cu copilul după mine, de toate întrebările băgăcioase. Și nu m-am gândit cât îmi era de ușor totuși că dacă Alex era cu mine, era împăcat, totul era perfect. Și chiar era perfect și pentru mine, să știu că e fericit, și pentru el. Pentru el singurul lucru important era să fie cu mine, cu noi. Când am mers la București în sarcina cu David, pentru toxoplasmoză, decizie luată în câteva minute, toată lumea m-a criticat că stresez copilul cu un astfel de drum și trebuia să-l las acasă (?!). El nu a fost stresat de brusca schimbare de planuri, el a fost fericit oricând și oriunde dacă a fost cu noi.

Să merg acum la București cu David pe mașină? Vai... păi și acesta a fost un motiv pentru care nu am mers vara aceasta în concediu, pentru că el nu poate merge cu mașina mai mult de o oră, apoi încep crizele de isterie. Să merg cu David unde am ceva de rezolvat pentru mine? La doctori? La analize? La vreo întâlnire cu alte mame? Într-un restaurant? La o nuntă? La bibliotecă? Prefer să nu, nu de alta, dar mă tem să nu cheme cineva salvarea pentru mine sau vreun preot exorcist pentru el. Asta nu înseamnă că mă pot duce singură :)))), asta înseamnă pur și simplu că ajungem să stăm majoritar în casă și în curte și pe strada noastră.

(Știu, după această postare va urma un val de critici și judecăți, un val de ”e vina ta, sigur tu nu ai făcut ceva bine, trebuia să pui limite, să nu îl lași să decidă, să îi creezi o rutină, să îi oferi nu știu ce activități sau nu știu ce jucării care să îi dezvolte creierul nu știu cum”. Eu însă consider că el chiar suferă, nu e ”răsfățat”. Cauzele pentru care suferă astfel și cum văd la el manifestări asemănătoare cu cele din spectrul autist, le voi descrie într-o postare viitoare. Și din moment ce eu chiar cred că e o suferință, am încercat mereu să îl fac să sufere cât mai puțin. Poate oboseala și nesomnul m-au determinat să acționez în fiecare zi în așa fel încât să ne fie mai ușor, să nu mai urle atunci, pe moment, să avem puțină armonie. Poate dacă aș fi fost odihnită aș fi gândit cumva altfel, pe termen lung, chiar dacă pe moment ne-ar fi fost mai greu, nu știu. Și nici nu mi se pare normal să fiu judecată de către cineva care nu a trecut prin experiențele mele de nesomn și care nu are un copil așa ca David, chiar dacă de acolo de sus de la voi pare că datorită priceperii voastre nu aveți un copil ca David.)

- Totul e imprevizibil cu David, oricât am încercat să ne facem niște obiceiuri. De mic e așa. De când era nou-născut urla atât de tare dacă voiam să îi schimb scutecul sau hainele, sau hainele mele, încât încercam să fac acestea doar când era musai. Plângea atât de mult dacă lipseam de lângă el să merg la baie, dar și dacă îl luam cu mine (deși cu Alex funcționa asta), încât am ajuns să încerc să merg cât mai rar :D. Plângea atât de mult toată după masa dacă adormea în oraș la plimbare, încât am ajuns să evit ieșitul la plimbare ca să nu adoarmă. Și îmi amintesc cu jind cum puteam face orice cu Alex oriunde (după vârsta de 10 luni, nu de la început), pentru că dacă voia să doarmă, dormea, dacă voia să sugă, sugea, oriunde mergeam era fericit că e la pieptul meu. Fără urlete, fără teama că ne stricăm apoi toată ziua pentru că am avut ceva de rezolvat în oraș. Când citesc că ar fi așa copiii datorită părinților vreau să strig că nu e adevărat, uite că întâi au fost nervii copilului, apoi anxietatea părinților, altfel cum ar fi ajuns David așa nervos pe plimbări când eu le consideram implicite, ca pe ceva perfect normal, atunci când l-am născut?

Acum că David e totuși e mare, îl întreb în fiecare zi dacă ieșim afară în curte, sau dacă mergem la plimbare în oraș. Orice decide, peste 5 minute ajunge să urle că nu îi place șapca (întâi urlă, apoi încerc să aflu de ce) sau că vrea înapoi în casă sau că eu am îndrăznit să pun mâna pe o mătură ca să curăț ”prispa” noastră. Am ajuns să nu fac nimic ca să nu stric zenul, când acesta există. Să nu îndrăznesc să îi vorbesc când se joacă liniștit cu ceva, ca să nu îi provoc nervi. Să nu îi distrag atenția, să nu mă mișc, să nu vorbesc cu cineva la telefon, ca să nu se termine momentul liniștit. Am ajuns să tresar speriată când Alex îi propune ceva, pentru că știu că va urma potopul. Pentru că el nu poate spune simplu că nu vrea ceva, mârâie sau plânge sau urlă că nu vrea, apoi urlă că ar vrea, apoi iar că de fapt nu. Sau când Alex îl invită undeva unde ar fi trebuit să meargă, la vreun spectacol, la vreo acțiune, la o vizită la dentist... pentru că știu că în primă fază va accepta, pentru ca apoi să facă circ că vrea acasă, și că vrea să mergem toți acasă, nu doar el cu mine sau cu taică-său.
 
Alex între 1 și 2 ani mergea la plimbare zilnic cu tatăl lui în oraș. Aveam în fiecare seară vreo 1-2-3 ore libere în care mergeam la înot. Și încă nu-mi revin din șoc de ce atunci toată lumea credea că mă ”sacrific” ca o proastă pentru copil pentru că stau cu el și nu îl las să plângă în timpul zilei cu altcineva ca să am ”viața mea”. De ce trebuia să le explic tuturor că stau cu el de drag, și eu și Alex voiam să fim împreună lipiți mereu. Când era Alex între 2 și 3 ani mergea cu tatăl lui la ludoteca bibliotecii și conversa cu bibliotecarele și făceau împreună proiecte artistice. OMG ce departe suntem cu David de o astfel de situație... David abia după 1 an a vrut prima dată să stea în brațele tatălui lui, fără să urle speriat, dacă am fost și eu în aceeași cameră. Alex se trezea foarte devreme când era mic și pe la ora 5 coboram cu el la taică-meu și i-l lăsam să mai dorm vreo 3 ore. David abia acum, după 3 ani, mai stă uneori vreo 10 minute cu maică-mea. Cu mine în aceeași casă, desigur. Dar nu când vrem noi, nimic nu e controlat de noi, când vrea el, când găsește ceva interesant. Nu pot să-mi propun să fac ceva fără el 10 minute și să-l las cu mama mea. În aceeași casă, repet, doar în altă cameră. Nici când mai mult de un an de zile eu dormeam maxim 4 ore în total pe noapte (toate făcute bucățele bucățele) nu aveam cui să-l las o oră ziua să îl distreze ca să dorm.

- Vorbind de brațele tatălui mi-am amintit cum făceam eu duș în perioada lohiilor doar de la brâu în jos, cu copilul în brațe. Duș complet foarte rar și foarte rapid, pentru că nu îmi cădea bine deloc să îl aud urlând. Poți bate toate recordurile de spălat rapid când urlă copilul până la epuizare din secunda în care începi sprintul spre baie până când te-ai îmbrăcat și ai revenit. Și dacă urlă din momentul în care îl pui jos din brațe, ce ar spune fanii Montessorii referitor la saltele și oglinzi și suprafețe senzoriale? Ar spune probabil ca RIE că trebuie forțată independența... 

- Cu ieșitul în oraș a fost, cum am scris mai sus, mereu dificil. Singura fereastră când puteam ieși era după ce se trezea dimineața, să fim siguri că nu îi e somn. Adică să îl scoată tatăl lui, cum făcea cu Alex, doar în weekend ar fi fost șanse și ceva a făcut de nu s-a putut niciodată. Altfel, de la prânz încolo oricând ar fi putut adormi (în mașină sau purtat), și dacă ai fi fost martor la vreo manifestare de după trezirile acestea ai înțelege de ce ne luăm cu mâinile de cap când se întâmplă. OMG. Nu știm niciodată dacă doarme de prânz, deci nu putem planifica ieșiri după ”somnul de prânz” pe care uneori îl așteptăm până seara. Când e tot somn de prânz, adică din care se trezește de tot de tot fresh :D. Ce scriu aici sună atât de penibil de parcă ar fi dintr-o comedie neamericană, adică de plâns, nu de râs :D. Încep să mă gândesc că m-a blestemat madam expertă în somn, pe care mă enervam cum sfătuiește mamele inepții din astea să nu își lase bebelușii să adoarmă afară la plimbare. Când toți bebelușii adoră să doarmă afară mie aceste idei mi se păreau o pedeapsă pentru noua mamă, să stea închisă stresată în casă, când s-ar putea relaxa plimbând un copil adormit. Bine, e puțin diferit faptul că ea le impunea, pe când noi ne-am ghidat după reacțiile lui David... Dar tot cred că m-a blestemat și acum jubilează :)).

- Dar revenind la înot, David nu stă fără mine cu nimeni în afara tatălui lui, acum la 3 ani (până acum nici cu el). Dar nici cu taică-său nu oricând și nu previzibil. De aceea când ar trebui să merg cu Alex la vreo activitate cu părinții la grădiniță suntem toți stresați că nu știm până în ultimul minut dacă voi putea pleca sau dacă va trebui să mă înlocuiască tatăl lui. Niciodată nu pot promite cuiva că voi putea merge undeva, nu pot merge nici măcar la sediul firmei decât poate o dată la vreo 2 luni, dar niciodată planificat, să știu cu câteva ore înainte că voi putea...


- Nu doarme nici acum somnul de prânz altfel decât la mine în brațe. Eu, știind că Alex a trecut singur peste faza asta înainte de un an, și după ce îl adormeam puteam să-l pun jos undeva, aștept să îi treacă și lui David singur :D. Nu de alta, dar dacă am încercat să-l pun pe canapea lângă mine în orice fază a somnului s-a trezit și, logic, au urmat ore întregi de isterie. Mie mi-e drag în brațe și sunt obișnuită să nu pot face nimic când doarme un copil pentru că Alex era sensibil la zgomote și nu aș fi putut găti sau spăla vase sau face ordine, pentru că auzea și tastele de la laptop din altă cameră cu ușa închisă și se trezea. Însă începe să mi se înțepenească fundul și să resimt sedentarismul, mai ales că nu fac kilometri zilnic la plimbare cum făceam cu Alex :D.

- Nici dimineața nu îl pot lăsa în pat așa cum făceam cu Alex când deja crescuse și dormea normal. Nu pot să mă ridic de lângă el să îl duc pe Alex la grădi sau să îmi dau vreo întâlnire cu cineva, să rezolv ceva, să răspund la un telefon. În primul rând pentru că spre dimineață suge cel mai des, și în al doilea rând pentru că dacă nu mă vede lângă el când se trezește sau când vrea să sugă e sfârșitul lumii.

(Mă gândeam acum când scriam că poate dacă citesc aici unele mame cu care am ratat întâlniri în oraș în ultimii 3 ani, poate vor vedea că nu a fost din rea intenție. Bine, toate astea plus faptul că noi ”lucrăm” în schimb de noapte și deci ne trezim foarte târziu. Nu zic la ce oră se culcă pentru că îmi urc în cap poliția importanței rutinei impuse cu forța. Just so you know, rutină indusă drăguț tried and failed. Nu, nu dețineți Sfantul Graal, ”tehnica” voastră blândă a funcționat pentru că cel mic a vrut-o de fapt.)


- Apropo de asta, are angoasă față de străini. Știți, faza care se spune că o au pentru scurt timp pe la un an? Și să nu cumva să îi forțăm atunci să intre un străin în zona lor sigură? David o are din ce în ce mai accentuată. Nu numai că urlă dacă vede pe cineva care nu e din familie venind la noi în casă/curte (chiar dacă e cineva cunoscut), dar și la cei din familie urlă dacă vin acasă după ce au lipsit câteva zile. În afara casei dacă se uită la el cineva sau dacă intră cineva în vorbă cu el se iscă un adevărat circ. Și Alex era speriat de lume străină pe la 1 an, dar doar dacă nu era în brațele mele. Dacă îl luam în brațe, putea să se întâmple orice nenorocire în jurul nostru, el se simțea în siguranță. Lui David din contră, nu îi inspir deloc siguranță, motiv pentru care când chiar mergem și noi la o nuntă vrea cu taică-său.

Și dacă vorbesc de nunți, are anxietate față de spații închise și față de locuri străine în general. De aceea mergem rar în concedii, pentru că ne-am săturat ca în fiecare seară să plângă, când era mic fără cuvinte, acum cu ”vreau în casa mea de la Baia Mare, vreau în camera mea, vreau în patul meu”. Să se sperie când intră undeva, să se agațe de taică-său și într-un final, când nu mai poate, să plângă că vrea afară și acasă. În 2014 s-a căsătorit fratele meu și David de-abia a acceptat să stea în holul restaurantului, în sală în niciun caz. De atunci, când suntem invitați la nunți în locuri în care nu se poate sta în afara sălii (cort de nuntă noaptea, fără hol, fără a avea unde sta afară), știm că vom sta puțin.

Și de fapt ratăm multe nunți și ieșiri din cauza răcelilor lor foarte dese. Alex când e răcit, de mic vrea să fie doar ținut în brațe, să stea liniștit să se refacă. Bine, faza cu brațele nu ne mai iese cât vrem noi, pentru că deși David nu e afectuos, devine isteric dacă îi ofer lui Alex afecțiunea de care are nevoie, așa că mă împart cum pot între ei în așa fel încât creierul meu să facă și pauze de liniște între isterii, îmi pare rău, nu pot duce multe. Însă David când e răcit... vai... Plânge și se vaită la orice muc de parcă e sfârșitul lumii, și de aceea și pe mine a ajuns să mă sperie orice semn de răceală la el... Vrea să-l plimb continuu pentru că nu poate respira bine altfel, ore întregi, toată ziua și toată noaptea, și doar așa se mai oprește uneori din mârâieli și plânsete. Când știi că dacă va răci urmează o săptămână de plânsete și de somn de maxim 1-2 ore din 24, în fund, pe canapea, cu el în brațe, în reprize de 5-10-15 minute o dată, da, normal că mă speriu când cineva cu copii răciți vine să se întâlnească cu noi, mulțumesc că mă considerați nebună. Când îți mai amintești și trauma spitalizării de la vârsta de o lună, când copilul nu părea răcit (nu muci, nu tuse, nu febră, doar un ușor fornăit când respira) și totuși când ai mers cu el la spital pentru că brusc de două ore părea prea somnoros,  ai aflat că e în insuficiență respiratorie, da, poți deveni paranoic în legătură cu bolile. Pentru că nu mai ai încredere în tine că îți vei da seama dacă e ceva grav, și mai ales pentru că nu vrei să ajungi iar acolo să retrăiești coșmarul și în plus să îi distrugi sănătatea cu medicamente (detalii în postarea viitoare). Nu, imunitatea nu se creează cu super-bolile acestea cu care bieții copii ajung internați și înfundați de medicamente. Nu îl țin sub clopot de sticlă, îl las să mănânce pământ dacă vrea :D, însă ”pe vremea mea” nu erau astfel de răceli grave. Un muc, cel mult o febră. Eu am tușit prima dată doar când m-am apucat de fumat, nu am fost niciodată spitalizată până la 19 ani când mi s-a părut cool să îmi scot apendicele. De la școală am lipsit prima dată din cauze medicale când eram liceeană, pentru că așa am preferat :D, dar nu am fost niciodată bolnavă la grădiniță sau la creșă sau în școala generală să trebuiască să stau acasă, și niciunul dintre colegii mei nu erau bolnavi. Acum pneumonii, laringite, bronșite, bronșiolite, antibiotice, cortizoane peste cortizoane, perfuzii, internări... de unde iei alte boli într-un cerc vicios ce nu se mai termină...

(Am văzut și zilele acestea share-uit ceva status cum că cei mici se îmbolnăvesc din cauza anxietății părinților. Cei care au luxul să afirme asta nu își dau seama că și noi, părinții anxioși în prezent, am fost cândva părinți relaxați și am devenit anxioși doar în urma experiențelor mai grele. Sunt mamă din 2009, dar sunt anxioasă în legătură cu bolile doar de la o laringită groaznică din toamna 2013, un coșmar, care a avut loc chiar dacă eu eram relaxată! E atât de ușor să judeci când nu treci printr-o experiență, știu și din postura de om care judecă (și încerc mereu să mă opresc, să gândesc, să empatizez), și din postura de om criticat. Eh, de aș avea câte un leu pentru fiecare ironie, critică și sprânceană ridicată pentru mâncatul meu sănătos, pentru refuzul zahărului, pentru faptul că nu prăjesc pe teflon și multe altele... aș fi un om bogat. Oamenii aceștia genetic norocoși și sănătoși nu își dau seama că alții trebuie să facă eforturi pentru a nu avea 90 de kilograme și pentru a putea avea copii. Ah, cu kilogramele mi-am amintit câtă lume îmi bătea apropouri ce pot mânca atâta de sunt așa plinuță... când eu mâncam de maxim 700 de calorii pe zi doar mâncare dietetică și naturală (știu, atotștiutorii  vor spune că problema era tocmai lipsa caloriilor, I heard them all, ei bine eu dacă mâncam mai multe calorii tot mâncare reală naturală mă îngrășam mai vertiginos, vă rog eu bazați-vă pe mine când vă spun că nu știți cum e să ai hipotiroidism), făceam sală o oră, înot o oră, mers pe jos 12 km pe zi, ca să frânez îngrășarea, să pun doar 1 kg pe lună, nu 10. Câtă lume mă întreba dacă nu pot renunța la chipsuri și ciocolată ca să îmi treacă acneea, când eu nu mai mâncasem ciocolată sau chipsuri sau orice alte junkuri de ani de zile. E foarte ușor să judeci... Și e plină lumea de părinți perfecți care se bat cu pumnul în piept că ei au făcut ceva anume pentru ca cel mic să nu plângă, să nu aibă colici, să fie deștept, cuminte, sănătos, vesel, înțelegător. Dacă vorbește de la un an, e datorită lor că i-au citit mult, deci noi restul părinților am fi niște delăsători care ne uităm la telenovele. Dacă umblă precoce e datorită lor, dacă renunță la scutece repede e meritul lor. )

- Apropo de citit, Alex mă lăsa să îi citesc (haha și tot a vorbit doar pe la 2 ani și un pic). Mult, mult de tot. Atunci credeam că înțelege tot, dar acum nu mai sunt atât de sigură. Când a început să vorbească, și-a luat niște cărți pe care nu le mai citisem de câteva luni și a început să le recite, dând pagina ca și cum le-ar citi, fix când trebuia. David nu a suportat niciodată să-i citesc și nu mă prea lasă nici să-i citesc lui Alex. Când era mic plângea rău dacă mă auzea citind. Acum mă întrerupe din 10 în 10 secunde când îi citesc lui Alex o carte potrivită vârstei lui David (în speranța că l-am atrage), iar după maxim 3 minute urlă să terminăm. Rupe orice carte găsește, iar dacă părțile cartonate nu le poate rupe o aruncă cu putere. 

- Din când în când încerc să îl mai scot din zona de confort: ”David, vrei să mergem azi la bibliotecă cu bunicul și cu Alex?”. ”Nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu!!!!” nervos. Dacă încerc să îi prezint situația tentant, se enervează iar. După ce pleacă bunicul cu Alex, brusc decide ori că vrea și el, ori să nu mai meargă nici Alex. Când află că au plecat și că nu avem mașină să mergem și noi, crize de isterie. Nu suportă să intre în taxiuri, urlă din cauza mașinii noi și a omului necunoscut. Învățătura mea: mai bine îl las în zona de confort și nu îi prezint astfel de oportunități, îl las doar pe Alex să meargă unde vrea decât să trecem prin astfel de momente de isterii.

- Totuși e fermecător, va cuceri multe femei, îl văd genul care reușește să sucească mințile femeilor, să se lase înșelate și folosite doar pentru că uneori le bagă Musiu în seamă. E scorpion... Din când în când ne permite să îl pupăm și să îl îmbrățișăm și ne dă de înțeles că face asta din mărinimia lui pentru noi, supușii lui. Ca un motan, am mai spus-o. Iar Alex se topește de plăcere de câte ori îl îmbrățișăm sau îl pupăm și ar fi cel mai fericit s-o facem mai des. Ca un cățel :). Deci unul vrea să fie iubit, dar nu îmi dă timp de iubit unul care de fapt nu vrea să fie iubit ci numai să ne țină în șah :D. 





(Știu, am putea fi dați în public drept un exemplu de parenting ”așa nu”, și după această postare nimeni nu va mai lua în considerare părerile mele de parenting, nu de alta dar uite ce rezultate avem :), repet, voi scrie în altă postare care cred eu că sunt cauzele acestor manifestări. De ce scriu totuși public despre niște situații care pot fi considerate niște ratări de creștere a copilului? Pentru că știu multe mame care își cresc copiii foarte frumos și totuși aceștia sunt așa, asemănători cu David. Unele au suficientă încredere în ele și în copii să știe că au făcut tot ce puteau mai bine și că poate altfel rezultatul ar fi fost mai dezastruos. Altele au copii suficient de mari încât să fi aflat singure că într-un final rezultatul a devenit frumos: copii curioși și ambițioși, încăpățânați în sensul bun, foarte inteligenți, poate cu mai puțină empatie și altruism, dar copii care nu pot fi distruși de lumea în care trăim, copii care nu urmează ca oile anturajul în dependențe nocive, copii cărora nu le pasă de părerea celor din jur și nu se schimbă deci pentru a le face pe plac altora, nu își încalcă principiile și personalitatea ca să fie conformi unor norme. Și mai cunosc și mame cu copii mici la fel ca David, care nu au în preajmă mame care să le încurajeze. Care nu au alți copii ”model”, cum îl am eu pe Alex, și deci care dau vina pe ele pentru dificultatea celui mic. Care nu au în jur prietene cu astfel de experiențe, cum am eu, care să le mai liniștească. Pentru ele scriu, ca să nu se simtă singure și să nu se învinovățească, atunci când în jur văd poate doar copii minunați, liniștiți, ascultători, deștepți, etc. )



- Dar, cum am zis la începutul postării, amintirile care m-au făcut să compar tot anul sunt legate de sarcină. Cât de mare îl consideram pe Alex când eram gravidă cu David, și totuși cât de mic mi se pare David acum... Cât de multe înțelegea Alex despre sarcină, despre naștere... Cum a dormit fără probleme prima noapte fără mine când am rămas cu David în maternitate... El pe care îl considera toată lumea prea mămos... Cât a suferit Alex când a avut David o lună și m-am internat în spital cu el cu pneumonie o săptămână! (Mi se face stomacul ghem de câte ori îmi amintesc momentul când ni s-a spus că trebuie să ne internăm, eram toți 4 în acel cabinet, am simțit că mă prăbușesc pentru suferința amândurora...) Fără urlete, fără crize, doar cu o mare suferință, atât de mare încât nici nu putea vorbi cu mine la telefon, i se făcea prea dor. Plângea în brațele bunicii, dar nu istericale, suferință pură și dor... Mult dor.... Cum ar fi David peste o lună să lipsesc o săptămână de acasă???




Cum puteam atunci (și de atunci încoace) să-l consider pe Alex mare?


 
- După internare David a plâns mult, multe luni, în fiecare seară plângea minim 3 ore continuu isteric, iar eu mă închideam în altă cameră cu el, să-l plimb în altă parte, să nu înnebunească Alex de așa ”fond sonor”. Venea și punea mânuța de dor pe geamul ușii de la cameră. Cum ar fi David peste o lună să treacă prin așa ceva? Ce istericale ar face că țin în brațe pe altcineva? Cât ar urla? O oră? Două? Ar ceda într-un final? Cred că mai degrabă l-aș lua în brațe să plângem toți 3 împreună. El ar continua să plângă și luat în brațe, sunt sigură, pentru că singura soluție acceptată ar fi ca el să fie singurul ținut în brațe.

- După naștere Alex a înțeles că eu nu îl mai pot culca (pentru că David nu stătea în brațele nimănui altcuiva și nu stătea nici pe pat). Fără supărare. Când puteam, dacă să zicem că David dormea dus în wrap și îndrăzneam să mă așez lângă Alex, se bucura, da. Dar avea totală încredere în mine că nu îl mint când îi spun că nu pot, și asta pentru că niciodată nu l-am mințit. Mereu mi-am forțat toate limitele pentru că nu aș fi putut minți că nu pot când vedeam că de fapt pot. Niciodată nu i-am spus că nu pot ceva doar în ideea că trebuie să-l dezvăț de un obicei pentru că nu voi putea în viitor. Toată lumea îmi spunea din timpul sarcinii să nu-l mai ridic în brațe că spre final sau după naștere n-o să pot. Cum să-l mint că nu pot când pot? De aceea după naștere când i-am zis că nu-l pot adormi, m-a crezut, a înțeles, și a adormit cu tatăl lui. A ajuns deci să adoarmă cu oricare din persoanele cele mai dragi lui: eu, tatăl lui sau bunica lui... fără să îi fi forțat cumva această dezvoltare. Uneori mama mea nu era acasă să îl culce de prânz. Și atunci se punea în pat și eu mă plimbam cu David pe lângă patul lui pe fundalul unui cd cu povești. De cele mai multe ori David făcea gălăgie și ieșeam din cameră înainte ca Alex să adoarmă, mă saluta și îmi spunea că nu e nicio problemă, că va adormi cu povestea și că pentru el e suficient să știe că sunt în camera alăturată. Să-l văd pe David făcând și spunând asta??? Nici într-un milion de ani. Nu e doar o chestiune de dezvoltare, ci și de personalitate. 

Apropo de asta, oscilez uneori între ”dacă e așa greu sigur e aproape de final, de un salt mare”, ca faza de tranziție dinainte de expulzie, ca tantrumurile de la 2 ani dinainte de a-și da drumul la vorbă. Însă nu cred că la el va trece de tot, doar va fi altfel, în loc de toddler-ul nervos va fi adolescentul ce se va impune fără să asculte de părinți și fără să vrea să le facă pe plac colegilor.

 
S-a pus acuma seara cu capul în palmele mele și l-am mângâiat, se întâmplă atât de rar... Și în fiecare secundă eram stresată să nu se ridice, cum face de obicei, după o clipă, să nu fac ceva care să nu-i placă, aș vrea să ne iubim mai des... Mi-am dat seama că Alex ar fi stat exact cât am fi vrut amândoi și s-ar fi făcut treptat trecerea, cumva din partea amândurora, la terminarea momentului de iubire. Cu David e totul atât de imprevizibil... Cuvântul imprevizibil îl caracterizează perfect, pentru că niciodată nu știu cum va reacționa într-o situație, niciodată nu reacționează la fel în două situații identice, niciodată nu ne putem face planuri pentru că brusc se schimbă tot. 
 
 
Am noroc cu Alex că îl am drept exemplu când mă simt o mamă ratată cu David, că de îl aveam doar pe David... Pare că mă las dominată și că am devenit un părinte permisiv, dar e o graniță atât de fină între dominare și faptul că nu e vina lui dacă acestea sunt manifestări ale unei suferințe și ale unor frustrări și eu aleg să îl ajut să nu sufere atât. Și atâta timp cât dacă aș încerca să îl ”educ” să avem o viață normală coșmarul ar deveni mai crunt și isteria generală mai acaparatoare, deciziile mele de moment (luate pe fond de oboseală crâncenă) au fost de a-mi alege bătăliile și a mai elimina din motivele de isterie și de a renunța deci la ”educare”. Poate pe termen lung e o decizie greșită, dar asta mi-a dictat instinctul acum, aș fi fost artificială să impun niște tehnici seci citite prin ceva cărți care peste ani s-ar putea dovedi false. 
 
 
Deci dacă vă simțiți părinți ratați sau dacă vă simțiți părinți perfecți, cel mai bun remediu este să mai faceți un copil. Poate nu mai nimeriți pe unul dificil, respectiv easy-going, ca primul/primii. Încă un copil e remediul ideal ca să nu credeți că e vina voastră cum a ajuns copilul încăpățânat și isteric sau ca să nu credeți că e meritul vostru cât e de Montessorian/Waldorfian și de liniștit și deschis la activități, socializare, independență, învățare, iubire, înțelegere, etc.

Nu cred că David se va enerva când va citi peste ani această postare, pentru că el e mândru să fie dificil, nu vrea să facă nimănui pe plac. Și când mă gândesc la relația dintre ei doi, despre care voi vorbi când se va contura mai bine, eu sper să se completeze reciproc.


Sau poate tiroida mea îl dereglează sau poate tiroida mea care a scos o astfel de postare aiurea mă face să văd greutăți când acestea sunt normalitățile oricărei mame? Eu doar mă plâng mai mult? Simt că toamna și iarna sunt psihic și fizic la pământ din cauza tiroidei, brain fog scrie pe fruntea mea, nu reușesc să rezolv nimic, nu sunt bună de nimic. Păcat că fix acum am simțit nevoia să nu las ”aniversarea” să treacă :).

Toate astea m-au făcut să reconsider modul în care cred că e ideal să fie crescuți copiii, adică cu respect și iubire? Nu, sunt sigură că îndeplinindu-i nevoile l-am ajutat să nu fie și mai irascibil. Nu putem compara copiii între ei, putem doar gândi impactul unor acțiuni sau a lipsei lor asupra fiecărui copil în parte. Că veți alege să mă desconsiderați după această postare pentru că s-ar părea că nu pot ”disciplina” un copil, e treaba voastră, eu consider că am făcut cele mai bune alegeri la care mă puteam gândi și pe care le puteam face în fiecare moment în care am putut alege și că în fiecare moment pentru mine era important să diminuez suferințe. Ale lui David, ale lui Alex, și uneori și ale mele.



De când scriu această postare, de câteva zile, eram sigură că n-o s-o public. Pentru că am mai mult de pierdut decât micul ajutor pe care îl dau poate altor mame în situație asemănătoare, de a ști că nu-s singure. Dau detalii intime despre copii, mă dezbrac în public despre greutățile pe care le întâmpin, când ”în public” am întâlnit atât de des batjocură și scuipat. Bine, asta dacă a avut cineva răbdare să citească o postare atât de lungă și nestructurată :D. Însă aseară, în 3 decembrie seara, am primit un ”semn” și eu îmi cam ascult intuiția.

Priviți această poză:



David a vrut acuma seara să facem aceste puzzle-uri. Mi-au dat lacrimile. Pentru că ultima dată când le-am făcut a fost în 9 noiembrie 2012 seara, noaptea de fapt. Cu Alex. La Oradea într-o cameră roșie. Alex insista să facem puzzle-urile acestea deși era târziu, taică-său dormea de câteva ore. Eu știam că nu mai am mult până nasc, probabil simțea și Alex că sunt ultimele clipe în care mă are doar pentru el. În 10 noiembrie dimineața la 6 se năștea David. Deci să știu că ultima dată când am făcut aceste puzzle-uri a fost când Alex avea 3 ani și aproape o lună (fără 7 zile), și că acum David le-a cerut pentru prima dată exact în seara când are 3 ani și aproape o lună (fără 7 zile!) mi-a dat fiori. Nu doar emoțiile amintirii, ci și semnificația momentului. După ce am scris o postare în care se poate crede că îl hulesc pe David (deși nu simt c-o fac, îl ador, îl iubesc mai pasional decât iubirea liniștită pe care o simt pentru Alex), eu consider acum că a trebuit să simt că totuși în final sunt asemănători. Diferiți dar la fel de minunați. Am primit un semn că într-un anumit moment al vieții lor au vrut același lucru. Vor același lucru mereu. Iubire.


Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...