Bilanț la final de 2014

În 2010 am publicat 159 de postări.
În 2011 130.
În 2012 116.
În 2013 61.
În 2014 aceasta va fi a 44-a postare.

Nu mă simt bine că treptat abandonez blogul, mai ales că aș avea multe, multe de spus. Însă timpul nu e prietenul meu în ultimii doi ani de când taifunul David a venit în viața noastră. În plus, din octombrie 2013 până în octombrie 2014 am avut un an foarte greu, cu copiii bolnavi minim de două ori pe lună, chiar și vara. Cel mai rău îmi pare că îmi dau seama că sentimentele legate de ei doi și tot felul de întâmplări mărunte vor fi uitate. În rest, postările despre creșterea copiilor în general nu contează că vor fi scrise peste 5 ani, dar amintirile acestor 2 ani nu vor mai fi la îndemână nici pentru mine, nici pentru ei... Sper să remediez problema aceasta în 2015.

Eu nu m-am lăsat de tot de scris. Am scris mult mai des anul acesta pe blogul KiddyShop (aproape 140 de postări), de fapt pot spune că tot timpul în care nu m-am ocupat de copii l-am petrecut pentru firmă. (Săptămâna aceasta am văzut primul film din ultimii 3-5 ani - nu mai țin minte de când - pentru că mereu mi se părea că am altceva mai urgent și mai important de făcut. E atât de interesant cum ajungi, atunci când lucrezi la ceva ce te pasionează, să o faci și noaptea la 4, și de sărbători, și când ești bolnav, mereu cu entuziasm, chiar dacă pe gratis.) Tocmai am făcut acolo bilanțul pe 2014 și acolo chiar am cu ce mă lăuda. Îmi place la nebunie să lucrez pe site, pe blog, să găsesc idei inovatoare de promovare, să cresc împreună cu firma. Știu că suntem începătoare și se vede, dar sper că se vede și că tot ce facem acolo facem cu mult suflet și pasiune.

Aici pe blog

• am început 2014 cu recuperări, povestind în ianuarie despre petrecerea lui Alex din octombrie și despre excursia din noiembrie din Budapesta.
• din februarie până în iulie am tradus întreaga serie despre somnul normal al bebelușilor de pe site-ul Pychology Today. Aceasta e ultima, la care veți găsi la final link către toate. Îmi doream asta de mult timp pentru că încă nu mi-am pierdut speranța că poate măcar o mamă care e pe punctul să cadă în capcana unui consilier de somn sau a unei cărți gen Gina Ford să dea și peste aceste articole, să-și pună niște întrebări și să își asculte inima, cu garanția că știința îi susține alegerile.Visez să mai traduc și de pe Evolutionary Parenting, pentru că simt că aceste postări scrise de specialiști au mai mare impact decât o postare emoțională scrisă de mine.
• De mult timp voiam să scriu despre metodele de marketing ale companiilor producătoare de lapte praf. Am reușit cu ocazia vizitei lui Newman, dar să citiți și linkurile pe care le tot dau în comentarii, pentru că am găsit multe articole scrise mai bine decât mine pe tema asta. Apropo, am făcut rost anul acesta de cartea lui Newman cu autograf și de una din cele două cărți ale lui Alfie Kohn, cu autograf. Biblioteca mea este mult îmbogățită. 
• Cu multă pasiune am scris despre cum medicii neinformați sau dezinformați chinuie bebelușii bolnavi interzicându-le mamelor să-i alăpteze, scăzându-le șansele de însănătoșire. 
• Apropo de cărți, așa arăta biblioteca mea în luna iunie, cu vreo două cărți împrumutate. 
• În iulie am făcut recenzia unei cărți deosebite pentru copii.
• La sfârșitul lunii iulie am participat la conferința Waldorf din Baia Mare și l-am ascultat cu sufletul la gură pe directorul liceului Waldorf din Cluj. S-a pus pe roate un mic sistem Waldorf în Baia Mare și sper să nu se miște prea târziu pentru Alex, i s-ar potrivi perfect. Am cunoscut oameni minunați, am început să mergem la ateliere Waldorf, e super. Sper mult să reușim să deschidem o școală până toamna următoare. 
• În august am sărbătorit al cincilea an consecutiv Săptămâna Mondială a Alăptării.
• În septembrie am scris o singură postare, cea despre Siegel și despre impactul pe care cartea sa dificilă l-a avut asupra mea. 
• În octombrie am sărbătorit pentru al cincilea an consecutiv Săptămâna Internațională a Purtării Bebelușilor.
• Alex a împlinit 5 ani...
• ... moment potrivit să îi scriu în sfârșit povestea nașterii.
• Și tot în octombrie am profitat că am descoperit poza primei folosiri a wrapului elastic ca să sărbătoresc 5 ani de babywearing.
• În noiembrie David a împlinit 2 ani.
• De Ziua Internațională a Prematurității m-am lăudat cu munca mea pe tema aceasta, de care sunt tare tare mândră, un document complet ce explică și demonstrează avantajele îngrijirii stil cangur pentru orice bebeluș, dar mai ales pentru bebelușii prematuri.
• La final de noiembrie am scris o postare cu idei pentru calendarul de Advent. (Am o nouă pasiune pentru fonturi :D) Feedback-ul de pe Facebook de la prietenele mele care chiar au simț estetic m-a topit. Sigur nu meritam atâtea aprecieri, dar nu le pun la îndoială, le savurez :D. 

Google Analytics spune că cele mai citite postări anul acesta (de pe tot blogul) sunt:

1. Despre hipotiroidism, tiroidită autoimună Hashimoto, sarcină și alăptare
2. Despre marsupii și alte port-bebe-uri
3. Lista de cumpărături pentru bebe și pentru naștere - prima parte - medicale
4. Lista de cumpărături pentru bebe și pentru naștere - partea a 2-a - igiena și baia
5. Lista de cumpărături pentru bebe și pentru naștere - partea a 3-a - alăptarea
6. De ce nu recomand Clinica Medicală 3 din Cluj-Napoca
7. Ecografiile în sarcină sunt nocive
8. Drumul spre Grecia - recomandări pentru alegerea traseului
9. Cum a apărut Alex pe lume - partea a 2-a: pregătirea terenului (ii)
10. Help - toxoplasmoza în sarcină

Eu mă bucur mult că ajungeți aici, dragi cititori,
- când probabil medicul endocrinolog vă spune că nu puteți avea copii,
- când medicul ginecolog vă spune să faceți avort din cauza toxoplasmozei (din păcate primesc multe mesaje de la mame ce au ajuns prea târziu pe blogul meu și au ascultat cu toată încrederea în aceste persoane care numai doctori nu se pot numi...),
- când credeți că înainte de venirea copilului trebuie să vă înarmați cu unguent cu antibiotic pentru buric sau cu cutii de formula.

Mă bucur dacă am ajutat chiar și doar o persoană, deși deja știu că am ajutat mai multe. Primesc des mesaje de mulțumire pentru faptul că datorită informațiilor ce le-am oferit mamele au ales să alăpteze sau să nască natural. Însă cel mai frumos moment legat de acest blog a fost când am primit un mail în care mi s-a spus că datorită informațiilor pe care le-am oferit, o femeie declarată infertilă de către medici a reușit să rămână însărcinată! Am plutit câteva zile după ce am citit acel mesaj! A fost ceva divin să simt că am avut un mic aport la venirea pe lume a unei noi ființe!


Tot de la Google Analytics vă pot face un top al cuvintelor cheie prin care au ajuns aici cititorii din motorul de căutare Google din 1 ianuarie 2014 până în 29 decembrie 2014. Nu le voi scrie pe cele implicite gen „alex creste”.

1. ergo baby România
2. toxoplasmoză
3. bagaj maternitate
4. greva suptului (deși nu am scris pe tema aceasta o postare specifică, așa cum plănuiesc demult)
5. vindecarea epiziotomiei
6. garmastan
7. medicală 3 Cluj
8. Alfie Kohn
9. listă spital
10. cremă mameloane.

În fiecare an făceam postări separate, lungi, depre copii. Îi voi descrie pe scurt. Alex e minunat, emană iubire prin toți porii, simte până în adâncul sufletului și bucuriile, și supărările, iubește necondiționat tot ce îl înconjoară și se exprimă cu entuziasm. Are niște suferințe pe care sper să i le rezolv la începutul anului viitor. Este foarte inteligent pe partea literară, adică deși nu are talent la desen sau imaginație sau dorință de a construi ceva, sau competențe sportive, vorbește multe, creează povești și poezii (pe care tot uit să i le notez undeva) și mi se pare ireal să văd că mă pot înțelege cu el ca și cu un om mare cam de când avea 2 ani și o lună, de când vorbește ca un adult literat, cu exprimări perfecte care mie îmi lipsesc.

Culmea, 2 ani și o luna este chiar vârsta actuală a lui David. Care David are în vocabular doar mama, tata, Cici (Alex), Papa (David), Buba (bunica), Bubu (bunicul), Tiutiu (unchiul), Uouo (mătușa), Tutu (mătușa și viitorul unchi de la Cluj), Buuuuu (buldozer), apa, țiți. În rest, multă mimă pe care doar eu i-o înțeleg. Și mulți, mulți nervi, cu care mă contaminează. Pentru că atunci când de 2 ani lipsiți de somn nu ai nici măcar o oră pe săptămână pentru tine, e posibil să devii irascibilă. La Alex nu simțisem așa oboseala pentru că el avea un somn normal, chiar dacă atunci credeam că nu e ca la carte... La David cam un an și jumătate am dormit în medie 4 ore pe noapte, sparte în bucățele mici de plimbat copilul zeci de minute și ore, cu picioarele tremurând de oboseală, cu ochi care se închideau în mers. Dar acum e mai bine. E o mică minune, plin de energie, mai autonom decât cum era Alex la vârsta lui. Se joacă des singur (Alex mă punea să-i desenez sau să-i construiesc eu). Cu jucării de care Alex nu s-a atins vreodata, din cele ”băiețești”, gen Lego Duplo (Alex se juca cu personajele, nu a construit niciodată până în toamna aceasta, când l-a văzut pe David), mașinuțe, macarale cu magnet, camioane, buldozere, lopățele în nisip, etc. Cu buldozerele are așa o pasiune încât toată primăvara, vara și toamna noi ni le-am petrecut pe un șantier aproape de casă. De dimineața până seara. Loc în care Alex se plictisea, așa că prefera să stea acasă singur dacă mama mea era ocupată. David deocamdată face niște crize de nervi ieșite din comun atunci când încerci să-i explici ceva (e cel mai încăpățanat și mai egoist om din câți știu până acum :D), așa că anul acesta Alex a cam avut de pierdut... Și jucăriile lui David toate sunt buldozere și camioane și degeaba încerc să-i duc unele mici în concedii, că apoi am parte de nervi, mulți mulți nervi scorpionici datorită faptului că nu am fost un bun supus al Măriei Sale. Să mai spun că e musai să facă totul EL, chiar dacă nu poate, chiar dacă distruge tot din jur încercând, chiar dacă se lovește și se rănește? Dar când catadicsește să ne acorde onoarea să-l iubim... suntem în al nouălea cer. Pentru că ne permite rar și pentru că e extrem de pupăcibil. Alex ne lăsa și ne-ar lăsa toată ziua să-l drăgostim, de am putea.

O noutate la David din această toamnă-iarnă este reticența la schimbare și angoasa față de bărbați. Dintr-o dată nu am mai avut voie să îmi schimb tricoul cu care stăteam în casă. A urlat inconsolabil cât a fost la spălat și eu mi-am petrecut două zile căutând unul identic pe ebay pentru că deja era rupt tot de la cum îl țin în brațe și cum mi se lasă pe el în jos. La fel cu sistemele de purtare cu care îl adorm sau îl plimb, nu mai am voie să le schimb. Nu vrea să sugă dacă sunt îmbrăcată de oraș oricum, de multă vreme, ba chiar plânge dacă mă vede îmbrăcată altfel decât cu hainele de casă. Mai nou plânge la orice străini, dar mai ales când vede bărbați. Ba chiar plânge când vede bărbați cunoscuți.

După ultima răceală de la începutul lunii a ajuns, nu știu din ce cauză, să adoarmă ”seara” la 2-3-4 noaptea, lucru care mă deranjează din cauza lui Alex, că dimineața puiul cel mare se topește de dorul nostru cât timp noi recuperăm somnul. Orice am încercat nu a funcționat: să amân ”somnul de zi” până pe la 8-9-10 seara ca să-l unească cu cel de noapte - nu, se trezește de tot de tot la ora 12; să fac ceva ca să-l adorm de zi foarte devreme - nu, tot la 3 noaptea adoarme apoi; să scot somnul de zi - nu, tot la 2 noaptea adoarme...  Și Alex a avut pe la 2 ani o astfel de perioadă, deci nu mă îngrijorez pentru David, ci nu îmi convine situația de acum pentru Alex... Iar eu culcată la 5 noaptea nu pot să mă trezesc la 7-8 dimineața pentru Alex nici să vreau, pentru că David suge foarte des în somn și urlă dacă nu sunt aproape.

Au mai fost anul acesta niște evenimente importante pe care nu le-am scris aici...

În 2 mai mi-am pierdut ultima bunică. Cea din partea mamei, la care mi-am petrecut toate vacanțele copilăriei. Care își petrecea la noi toate iernile. Cu care îmi sărbătoream împreună toate aniversările, pentru că eram născute în aceeași zi, la 60 de ani diferență. Care îmi lipsește enorm. Și trăiesc așa niște sentimente contradictorii legate de plecarea ei, pe de o parte nu-mi vine să cred că nu mai e, pe de altă parte am impresia că s-a dus de mult timp, dar apoi îmi amintesc cum îi făcea David cu mâna când coboram de la etajul ei, deci n-are cum să fi trecut mult timp. Și cât de bine se distra de mine și de David când piticul mă punea pe jos să sugă în tot felul de poziții. Și cât de mult ne iubea... Și cât de dragi îi erau Alex și David!

În 3 mai am descoperit că David are de o zi o căpușă la gât. A urmat stresul spitalului (chiar cel în care cu o zi înainte murise bunica mea) și al informării despre Lyme.

Tot în luna mai s-a căsătorit fratele meu, dar din păcate doliul ne-a împiedicat pe mulți să ne distrăm așa cum era planificat. Însă eu am avut parte de un gest minunat din partea unei persoane extraordinare și astfel am putut să mă îmbrac frumos în negru la nuntă (rochia inițială era turcoaz). Vreau mult să vă scriu despre asta pe larg.

În august am fost în Turcia la un hotel foarte frumos și acum mi-au făcut o impresie bună, deși în 2007 avusesem o experiență neplăcută. Am vrut anul acesta să nu chinuim copiii 2-3 zile pe drum cu mașina, de aceea am ales Turcia, pentru avion.  


Sper că nu am uitat nimic important. Vă mulțumesc pentru acest an și vă doresc un 2015 cu sănătate (e cea mai importantă, nu putem nega!), cu timp petrecut alături de copii, în natură. Eu îmi doresc să SIMT mai bine lumea din jur, să respir conștient într-o pădure aer curat, să mângâi pământul și iarba cu atenție, să pierd vremea ascultând păsările în loc să stau pe Facebook, să îmbrățișez persoanele dragi. Ceea ce vă doresc și vouă. La mulți ani!

Alex in 2012

Din 2009 retin doar nasterea, socul schimbarii, al oboselii, multa voma in jet si plans isteric. Din 2010 tin minte un Alex gras si vesel, si usurarea alaptarii pe la 10 luni cand si-a dat seama ca poate suge fara dureri oriunde, oricand, si a iesit din lunga greva a suptului. In sfarsit puteam alapta oriunde si puteam merge oriunde, pana atunci planurile fiecarei zile erau un chin. Tot in 2010 a facut primii pasi. In 2011 si-a dat seama ca poate adormi la san si nu mai trebuie la fiecare somn sa-l leagan plimbandu-l prin camera. Si dupa o luna de tantrumuri a inceput dintr-o data sa vorbeasca mult si corect si dulce si minunat.

Cu ce amintiri raman din 2012?

Cu inceputul anului cu un Alex minunat si cooperant si empatic, cu care iti era mai mare dragul sa traiesti zi de zi si sa mergi in calatorii. 

Pana in februarie as fi putut afirma ca e alaptat aproape exclusiv, pentru ca ciugulea doar o data pe saptamana, o data la doua saptamani. Din februarie a inceput si el sa manance.

Martie i-a adus o mama obosita, plina de greturi, cu laptele cu gust schimbat si in scadere. Cu o mama careia ii tasneau lacrimi din ochi de durere (la propriu tasneau, nu curgeau) in momentul in care el se mufa la san. Dar care facea tot posibilul ca el sa nu simta schimbarea. Nu am vrut sa-i spun atat de devreme despre sarcina pentru ca nu ar fi inteles notiunea prea indepartata a timpului pana in noiembrie. Si nici nu voiam sa-i spun ca ma doare cand suge pentru ca l-ar fi afectat mult sa stie ca ceva ce lui ii face placere mie imi provoaca atata durere. E incredibil de empatic, chiar daca ma loveste uneori din greseala ii apar lacrimi in ochi la gandul ca ar putea sa ma doara.

Din aprilie a inceput treaba cu toxoplasmoza si dintr-o data mama lui era si stresata.

Tot din primavara a renuntat la suptul de noapte si doarme continuu pentru ca (nu stiu din ce cauza) nu se putea mufa deloc culcat si se enerva.

In iunie am facut eu cu el prima calatorie cu avionul, de la Bucuresti acasa si a fost foarte de treaba, si a fost ok si in Bucuresti cele 9-10 ore in care am ramas doar noi cu niste bagaje. Tot anul a fost intelegator si fericit ca e cu noi, indiferent de dereglari de program sau drumuri lungi sau calatorii neasteptate, hotarate in cateva minute.

In iulie a adormit prima data fara san si fara sa fie plimbat, pur si simplu a inchis ochii langa noi, in pat, in Grecia. Suparat din cauza imputinarii laptelui si a unei mame ce nu isi putea ascunde aversiunea catre alaptare (nursing aversion / breastfeeding agitation). A fost o revelatie si pentru el, si de atunci adoarme asa fara ajutor (nu pot spune singur, pentru ca adoarme cu noi).

Dar secarea laptelui nu a venit fara consecinte. Vreo luna de tantrumuri si suparari manifestate numai catre mine. In august deja sugea o data pe saptamana, o data la doua saptamani. In septembrie a supt ultima data, la o mare criza, la Napradea. Dar nu a supt mult, mai mult m-a verificat daca ii dau. Eu nu l-am refuzat (cred) niciodata. Cu atat mai mult nu l-as fi refuzat vazand ca se intarca din cauza mea. Deja aveam mari remuscari, dar despre asta voi vorbi intr-o postare dedicata.

Dupa tantrumuri a dat in cealalta extrema, intr-o si mai mare dragoste si posesivitate si dependenta in raport cu mine. Daca pana in februarie mai mergeam o ora la inot, acum nu se punea problema nici sa lipsesc 15 minute pentru niste analize sau prin casa sa nu ma vada un minut. Am simtit si ca vrea sa retraiasca impreuna cu mine timpul pe care de obicei il petrecea la san, si sa isi savureze la maxim ultimele saptamani ca fiu unic.

Finalul de an, de la calatoria la Oradea, nasterea si lipsa mea, acomodarea in 4 acasa, pana la spitalizarea mea 8 zile cu David, m-au facut sa vad un Alex intelegator, maturizat fortat, la fel de iubitor si empatic, familist, altruist. A suferit dar a iertat si a incercat sa inteleaga si sa treaca peste tot cu armele lui, cum a putut (chiar si nedorind sa ma mai vada, pentru ca suferinta era prea mare la despartire). Dupa ce tot anul a trecut printr-o intarcare fortata (fortata de imprejurari mai mult decat de mine, dar oricum nu naturala cum ne-am fi dorit amandoi), finalul a fost o despartire si mai dureroasa de mine. Nu ma refer doar la spitalizare, care a fost cea mai grea. Dar si la faptul ca de la o mama ce era langa el mereu (munceam la calculator cand dormea) a ajuns sa nu ma vada ore intregi, cand David e nefericit si plange mult. Pentru ca pentru a-i salva timpanul si nervii merg intr-o camera alaturata cu David. Asa ca la atatea greutati eu ca adult nu as face fata atat de bine cum o face el. E mai sensibil si plange uneori, dar tot imbratisandu-ne, deci nu e nervos pe noi, nu ne considera vinovati. Ieri mi-a spus „nu sunt suparat ca a venit David in familia noastra, dar era tare bine inainte si de asta mai plang cateodata“. Chiar daca nu prea interactioneaza cu David, se ofera sa ajute cu el, ii canta sa-l linisteasca, nu-i lasa pe cei din familie nici sa se uite la el, sau le striga ca nu-l tin bine. Insa el e oarecum jenat cand e langa David, nu prea il atinge si nu prea il priveste. A zis ca nu sunt frati ei doi, dar el e copilul meu, si David e tot al meu. Totusi ii cauta printre jucariile lui unele potrivite pentru bebelusi si i le aduce. Si o sa-mi amintesc mereu cum mi-a povestit mami reactia lui in dimineata de 10 noiembrie, cand s-a trezit si a aflat ca eu am mers la spital si am nascut. S-a bucurat mult (desi in diminetile obisnuite era tragedie daca nu eram langa el) si a inceput sa-i explice mamei mele cum eu trebuie sa stau in spital pentru ca sunt slabita. Scumpicul mic! E mult mai intelegator, mai empatic, mai iubitor si mai intelept decat mi-as fi imaginat vreodata ca poate fi un copil de 3 ani! 

N-o sa mai uit nici faptul ca anul acesta a descoperit cat ii place sa cante. Daca ii cant eu o data sau de doua ori o melodie, peste un timp il aud cantand-o perfect cu o voce dulce, angelica. Ori cand se joaca, ori chiar si cand sta pe wc :D.

Iti multumesc ca existi, puiule, tu m-ai facut mama! Tu m-ai facut o mama mai buna invatandu-ma ce iti doresti. Tu esti motivul deschiderii blogului la urma urmei. Iti multumesc pentru ce fel de fratior mai mare esti! Iti multumesc pentru cum vii din senin si ma imbratisezi si ma pupi, spunandu-mi ca ma iubesti mult mult! Te iubesc! Mult de tot!
 

Edit 1 ianuarie:  prima poza e din seara de Revelion. Postarea apare ca fiind din 31 pentru ca atunci am inceput-o. Lampioanele le-am aprins inainte de 10, sa doarma copilul linistit. Ce sa vezi ca emotiile la trecerea dintre ani le-am trait impreuna, numarand invers cu emotie, lacrimi in ochi, bucurie pentru 2012, speranta pentru 2013! Stiam ca e minunat sa petreci Revelionul impreuna cu puiul/puii drag/dragi. Dar credeam ca e emotionant doar cu ei dormind. Cu Alex treaz a fost de 1000 de ori mai emotionant! Sa fim toti 4 emotionati imbratisati impreuna, numarand intrarea in noul an, a fost ceva... greu de descris in cuvinte. Nici un Revelion anterior nu se compara cu asta. Pe urma am admirat artificiile si am mers sus pe casa sa pupam bunicii (ei erau acolo pentru a avea panorama cu toate jocurile de artificii din oras, cu sampania si paharele :D).

Despre 2012 - partea a 2-a

Continui sa scriu despre 2012.

Sarcina a fost stresanta, oricat incercam sa fac un efort constient s-o savurez sau sa ma conectez cu bebelusul din burtica. Hormonii nu m-au ajutat deloc. Treceam rapid de la o stare la alta. Ba aveam impresia ca i-am distrus celui mare viata, ba imi pierdeam rabdarea la tantrumurile lui Alex si ma gandeam ca as vrea sa fug doar eu cu cel mic, ba ma stresam de toxoplasmoza si de rezolvarea analizelor, ba faceam planuri unde sa nasc sa fie cat mai bine... Analizele de sange din ultimul trimestru au iesit de parca as fi urmat un tratament cu cortizon, atat eram de stresata. Si am citit cat de mult influenteaza negativ stresul mamei sanatatea fizica, si psihica, si emotionala a copilului. Ba chiar sunt studii care demonstreaza un nivel scazut al IQ-ului la copiii care provin din sarcini in care mama a fost stresata sau deprimata. Eu am fost si stresata, si deprimata... Deja diferentele ce le observ fata de Alex le asociez cu stresul si depresia din sarcina (de exemplu e foarte sensibil, si la durere, si la schimbari, plange la lucruri marunte de ai impresia ca a fost traumatizat candva. Si chiar a fost. In uter...)

Nici in concediul din Grecia nu am reusit sa ma relaxez, sa ma deconectez de griji, sa ma conectez la David, sa ma bucur de ultimul concediu doar cu Alex...

Toamna deja ma acaparau toate, pentru ca incepusem sa simt si presiunea timpului. Acum as fi avut chef de bonding si de savurat Alexul, dar nu mai era timp... Ziua de nastere a lui Alex m-a prins la apogeu. Dupa ce am decis in sfarsit unde sa nasc m-am simtit usurata. Dupa ce am ajuns la Oradea, am fost relaxata de-a binelea. In 9 noiembrie a venit si Relu si am scapat de orice griji. In mintea si in inima mea era doar ideea ca sunt ultimele zile doar cu Alex. Si apoi, repede dupa ce am pus pe blog poze cu burtica, a venit cea de-a doua minune in viata noastra.

Si pe cand ne traiam noi fericiti perioada de bonding, de acomodare in 4, de dragoste si armonie, ne-a lovit. Nu cum credeam noi, ca stresul cel mai mare va fi cum ma voi descurca eu cu amandoi cand i se termina lui Relu concediul... Nu. A urmat cea mai grea saptamana din viata mea, cea mai dureroasa. Cea in care nu stiam pentru care sa plang mai tare, pentru puiul de o luna chinuit in spital, bolnav, care lua tratamente ce isi vor pune amprenta pe viata asupra lui, sau pentru puiul mai mare care in perioada in care incerca sa se acomodeze cu statutul de frate mai mare, cu faptul ca nu mai era copil unic, a trebuit pentru prima data sa se desparta asa mult timp de persoana de care era atat de legat... A fost un cutremur in viata noastra frumoasa. Unul care a lasat urme adanci in sufletele tuturor celor implicati. Si chiar daca am revenit acasa, chiar daca parem ok, vindecarea va mai dura. Si nu stiu cand voi inceta sa ma intreb "oare asta e din cauza spitalizarii?" sau cand nu voi mai tremura la gandul contactului cu cineva potential bolnav contagios. In sarcina, cand ma gandeam la sarbatorile de iarna, credeam ca voi fi doar extenuata, dar ca zi de zi va fi mai usor, pe masura ce puiul mic creste. Ma enervam ca am stresul toxoplasmozei, care credeam ca imi va umbri perioada de acomodare. Se poate oricand si mai rau. Si sper ca toate relele se vor opri aici. A fost un an greu.

In afara de sarcina cu David, ce s-a mai intamplat oare in 2012...

In ianuarie am cunoscut-o personal pe Ina, si a fost o intalnire magica.

In februarie i-am spus la multi ani in stil "meme" lui Relu.

Tot in februarie am mers intr-un weekend la Cluj. Excursia aceasta este memorabila pentru ca Alex a inceput sa manance la bunica lui :D. Pana la acea excursie, el ciugulea putin o data la cateva zile, o data pe saptamana, o data la doua saptamani. In rest, doar tzitzi. Si crestea bine mersi, eu chiar renuntasem sa ma mai stresez dupa ce am vazut ca nu rezolv nimic. Ba din contra. Asa ca la 2 ani si 4 luni, Alex a inceput sa manance. Si a continuat sa manance putin zilnic si acasa, macar o data pe zi, putin de tot. Si treptat a tot crescut cantitatea de solide, fara sa o scada pe cea de lapte. 

A continuat sa manance bine si in excursia memorabila din Budapesta. Ne-am simtit atat de bine acolo, incat in ultima vreme calculam cand va fi David suficient de puternic pentru a repeta calatoria. Alex era atat de maleabil si cooperant, si vesel si iubitor, incat totul era armonios, eram ca un trio perfect.

O singura chestiune a umbrit acea excursie. Am aflat ca cineva ne-a tras la firma o mare tzeapa. Pierdusem incasarile pe doua luni, asa ca nu mai aveam bani cu care sa refacem stocurile. A fost o perioada grea, cu jonglarea putinelor resurse ce le mai aveam fix in perioada in care deveneam distribuitori oficiali ai produselor Boba si deci nu mai puteam cumpara putine bucati din Europa, ci trebuia facem calcule in vagoane aduse cu vaporul.  

Nu stiu daca e o coincidenta faptul ca am ramas insarcinata repede dupa ce Alex s-a apucat sa manance si altceva decat tzitzi. Poate natura a inteles atunci ca puiul mare va supravietui si cu putin lapte, sau fara niciun strop. In martie am aflat ca sunt gravida.

Si nu stiu daca e o coincidenta faptul ca am ramas insarcinata chiar cand ma apucase dorinta de a crea ceva, de a ma ocupa de sufletul meu. M-am apucat de tricotat si i-am facut lui Alex ceva din lana merinos.

In luna mai KiddyShop a implinit 1 an. Si m-am bucurat mult sa citesc ce are de spus Ina despre purtarea bebelusului.

In septembrie ne-am marit patul pentru a dormi comod toti 4. Si intr-adevar, e tare bine!

In octombrie am aparut si noi intr-un filmulet cu copilasi purtati si Alex a fost fotomodel pentru Boba Mini. Si tot in octombrie am avut onoarea sa apar cu un articol in revista electronica Pasi spre Eden.



2012 pe blog

In ianuarie am scris o postare fara sa stiu cat va fi de discutata. Intr-un grup de mame purtatoare am intrat in contradictoriu cu niste mame ce sustineau ca bebelusii trebuie purtati in spate cat mai devreme. Asa ca mi-am scris raspunsul si aici. Culmea este ca desi nu am vorbit deloc de copii purtati vs. nepurtati, ci doar despre purtarea in fata vs. spate, am fost tinta ironiilor in cateva locuri virtuale care se pretindeau a fi impotriva intolerantelor. Am suferit mult pana cand am invatat ca nu merita sa ne inconjuram cu oameni care nu ne aduc nimic bun in viata. Partea buna in lumea virtuala e ca poti sa alegi ce citesti, cu ce informatie si cu ce oameni te inconjuri si inveti repede sa folosesti butonul Ignore pentru orice ce iti provoaca un sentiment negativ, pentru ca nu are sens sa iti pierzi timpul si buna dispozitie. Ar fi patetic sa imi consum timp departe de familie si de natura, departe de viata reala, ca sa ma incarc negativ.

In februarie am inceput o noua moda, aceea a postarilor in care dau multe linkuri cand simt ca altii au exprimat mai bine decat mine ceva. Postari la care comentez in continuare cu linkuri utile atunci cand le gasesc pe tema:

Despre cum se vede alaptarea in virtual  (cu o continuare despre alaptarea in public aici)

Despre efectele negative ale ecografiilor (deja eram gravida, studiam, dar nu dezvaluisem inca)

Despre educatia prin pedepse si recompense

Despre maternitati baby-friendly, alaptare si kangaroo care la nastere (cu postarea despre rooming-in kangaroo care si cea despre importanta saloanelor rooming-in la nastere)

Am notat solutii impotriva insectelor cand a venit vara. Si am reluat problema protectiei solare.

Am scris cum m-a afectat citirea cartii Continuum Concept in luna aprilie pentru ca apoi in octombrie sa scriu ce as fi spus la lansarea cartii, la Cluj, unde sunt mandra ca am fost invitata.

Tot in categoria cartilor senzationale, am scris despre Cezariana lui Odent. Aici e prima parte.

Putin despre controversata coperta a revistei Time aici.

O trecere in revista a scutecelor noastre de inot.

Despre plansul bebelusilor si modul in care nasterea ne influenteaza felul in care raspundem la el.

Am vorbit despre alaptarea feminista.

Am scris despre acidul folic in sarcina, si putin despre fier.

Si ne-am laudat cu learning tower al nostru.

In august m-a apucat dorinta de a scrie undeva cum am incercat eu sa-mi inving infertilitatea inainte de a-l avea pe Alex. Aceasta este prima postare din serie. Si tot din cauza bilanturilor si a listelor unei femei gravide au aparut postarile cu listele de cumparaturi pentru nastere, si cu cea despre bagajele pentru maternitate. Prima postare e aici.




A fost un an plin. Un an in care am fost fericita si in care am suferit la cote extreme. Un an in care am devenit mai puternica prin trecerea prin greutati, desi nu mereu se vede acest lucru si aici pe blog. Am iubit, am ras, am plans. Am calatorit, m-am relaxat. Am inotat si am stat la soare. Am lucrat in continuare cu drag si pasiune in firma si am avut noroc cu colega mea de business care a dus greul, in timp ce eu lucram doar ce era placut. Si am noroc in continuare cu ea, pentru ca duce toata firma in spate de la inceputul lui noiembrie. De la trimis colete, pana la o parte din contabilitate si tinut legatura cu clientii si furnizorii (si consiliat colega deprimata). Si mai are doua joburi si un copil, deci pot spune ca sunt prietena cu Superwoman. Fix in perioada in care incepeam sa revin, sa deschid mailul de serviciu, s-a imbolnavit David si am reluat pauza.

Din cauza situatiilor stresante de anul acesta, am avut multe ocazii de a cunoaste fatete noi ale oamenilor din jurul meu. Am invatat astfel ca un necunoscut sau chiar cineva cu care nu te intelegeai poate avea atat de mult altruism incat sa te ajute concret cu ceva sau pur si simplu sa-ti fie alaturi. Dar am vazut ca sunt si asa-zisi prieteni care te ignora cand ti-e greu sau chiar te ataca, te cearta, te barfesc. Poate ca (daca tot caut mereu sensul tuturor lucrurilor) ar trebui sa invat anul acesta ceva despre oameni. Sa vad ca majoritatea oamenilor chiar sunt buni si saritori. Si ca sunt inconjurata de atat de multa energie pozitiva! Am avut ocazia sa-i vad pe multi ajutandu-ma nu numai pe mine, ci facand chiar acte de caritate in jurul lor. Si nu ma refer numai la donatii. De multe ori timpul personal si efortul unei vorbe bune face mai mult. Mi-am dat seama cat sunt eu de egoista, pentru ca in afara de a trimite ganduri bune si rugaciuni, rar am sunat pe cineva sau rar am scris un mesaj cuiva aflat intr-o situatie grea. De acum imi propun sa ma exteriorizez mai mult, sa imi ofer sprijinul mai des, pentru ca am vazut cat de mult m-a ajutat asta pe mine si cat am suferit sa vad ca exista persoane pe care le credeai importante, dar care iti intorc spatele cand ti-e mai greu. Tot in cadrul lectiilor despre oameni am invatat ca nu ii pot citi asa cum credeam. Si ca oameni pe care ii admiram si pe care ii credeam apropiati sunt ipocriti si rai si parsivi. Dar cu atat mai mult, prin comparatie, ceilalti sunt mai valorosi. Le multumesc pentru asta!

Sper sa reusesc sa scriu despre Alex in 2012. Spun "sper" pentru ca desi suntem sanatosi, David mai nou e plangacios si nu doarme...

Despre 2012 - prima parte

La finalul lui 2011 mi-am pus niste dorinte pentru 2012 si in mare s-au implinit. Mai mult, imi doresc cam aceleasi lucruri pentru 2013, dar despre asta voi scrie intr-o alta postare.

Tot in decembrie 2011 am preluat o leapsa in care am scris bucket list-ul meu. Pot bifa punctul 7. Si un pic si punctul 25 pentru ca in 2012 m-am relaxat tricotand si mesterind tot felul de lucruri impreuna cu Alex.

A fost placut sa recitesc acum ce am facut in 2011, nu-mi vine sa cred ca a trecut asa mult timp. Chiar daca sarbatorile trecute nu au fost frumoase...

Asadar, ce voi tine minte in legatura cu 2012? Ca a fost un an maxim, cu agonie si extaz la cote extreme, pe tot parcursul anului.

Normal ca cele mai important evenimente, pentru care nu am nevoie de postari pe blog pentru a-mi aduce aminte, sunt sarcina si nasterea lui David. Imi doream inca un copil, ma visam cu un bebelus la piept, dar in acelasi timp nu as fi vrut sa-l fac pe Alex sa sufere in niciun fel. Si stiam ca el, cel mai important membru al familiei noastre, ar suferi. Pentru ca nu ar mai avea atentia si dragostea noastra exclusive, pentru ca ar avea parte de hormonii mei de sarcina, de oboseala mea de gravida si apoi lauza, de mai putine brate, de scaderea si disparitia laptelui (cand el era atat de tzatzofil), de lipsa mea cand m-as duce sa nasc, de socul venirii in casa a unui bebelus, de zgomotul plansului unui bebelus zi si noapte... Dar am sperat mereu ca peste ani toate acestea sa fie compensate prin faptul ca ar avea un frate. Si din moment ce am alaptat mereu la cerere si ovulatia a revenit asa tarziu (cand Alex avea aproape 2 ani), m-am gandit ca sarcina va aparea atunci cand organismul meu si al lui Alex sunt pregatite pentru noua etapa. Si deci ca puiul de om are nevoie de anumite greutati prin care sa treaca pentru a evolua. Si ca toate acestea se intampla fix atunci cand trebuie, din moment ce 3 ani e diferenta medie de varsta dintre frati din punct de vedere biologic-antropologic. Asadar la diferente de 3 ani faceau oamenii copii, oamenii care nu foloseau mijloace contraceptive, dar carora nu le revenea fertilitatea dupa o nastere din cauza contactului fizic permanent cu bebelusul (babywearing, cosleeping) si din cauza alaptarii la cerere zi si noapte. Unii alaptau in sarcina si in tandem, altii nu, dar cei care renuntau la supt in timpul noii sarcini a mamei erau suficient de maturi incat sa fie pregatiti fizic si emotional pentru asta.

Din moment ce aveam niste regrete de la prima sarcina si nastere, mi-am dorit ca de data aceasta sa fie mai bine. Nu prea mi-a reusit :D. Nici in ceea ce priveste ce am vrut sa citesc sau ce am vrut sa fac, dar mai ales ce NU as fi vrut sa fac in sarcina (de la ecografii pana la stres si depresie). As fi vrut sa am o sarcina sanatoasa. Nu a fost asa. Partea cu stresul si depresia poate ca stateau in puterea mea (zic "poate" pentru ca uneori au o componenta fizica hormonala si chimica cu care se lucreaza greu), dar nu am reusit sa fiu eu deasupra lor.

Despre Alex in 2012 poate ca ar trebui sa scriu o postare separata. Sunt prea multe de spus. Asa ca revin la sarcina. Am anuntat sarcina in momentul in care am strigat dupa ajutor pe tema toxoplasmozei. Analizele din primul trimestru imi dadusera acest diagnostic. Au urmat alte analize in Baia Mare, in Satu Mare si un drum la Bucuresti hotarat in pripa in cateva ore. Mult mult stres, multe lacrimi, multe incertitudini, pentru ca in final nicio analiza nu a reusit sa ne spuna precis ca bebelusul e sanatos. Multe decizii radicale de luat. Si ideea dureroasa ca nu se va sfarsi in viitorul apropiat (inca trebuie sa-i facem lui David analize acum in februarie si apoi vedem mai departe ce pasi trebuie facuti). Multe drumuri, oboseala, stres din nou, multi multi bani cheltuiti, si constientizarea faptului ca nasterea mea nu mai poate fi asa cum o visam.

Despre toxoplasmoza in sarcina cu David am mai scris aici:
http://alexcreste.blogspot.ro/2012/05/update-fara-informatii-importante.html
http://alexcreste.blogspot.ro/2012/05/update-ecograf-2-suprize-blogosferice.html
http://alexcreste.blogspot.ro/2012/05/toxoplasmoza-vesti-mai-putin-bune.html
http://alexcreste.blogspot.ro/2012/06/toxoplasmoza-ganduri.html
http://alexcreste.blogspot.ro/2012/06/toxoplasmoza-cum-fost-la-medic.html
http://alexcreste.blogspot.ro/2012/06/update-toxoplasmoza.html
http://alexcreste.blogspot.ro/2012/06/spiramicina-rovamycine-in-alaptare.html
http://alexcreste.blogspot.ro/2012/07/alte-ganduri-pe-tema-toxoplasmozei.html

M-am gandit mult DE CE? Cred in continuare ca Cineva a vrut sa-mi dea o lectie. Sau poate ar trebui sa accept ca fiecare avem de dus o greutate. Si chiar daca multe femei au sarcini usoare si sanatoase si frumoase, sa nu uit ca multe trec prin sarcini mai grele, mai urate, mai dureroase decat a mea. Sau nu reusesc sa ramana insarcinate.

Am avut si prietene care mi-au spus ca soarta a vrut asa pentru a veni eu in intampinarea altor mame cu informatii. Pentru ca eu studiez mult si as ajunge astfel sa ajut multa lume. Mi-a spus cineva drag ca uite, cu ajutorul meu poate o mama cu toxoplasmoza va continua sa alapteze, chiar daca ar fi crezut ca spiramicina este interzisa in alaptare. Deocamdata am aflat de putine situatii in care informatia de pe blogul meu referitoare la toxoplasmoza chiar a ajutat. Putine, dar importante, pentru ca fiecare viata conteaza. Cateva mame mi-au scris ca au decis sa pastreze sarcina dupa ce au citit pe blogul meu despre toxoplasmoza! Stiu ca poate aceste mame ar fi gasit oricum in alta parte informatia care sa le sustina dorinta adanca de a pastra sarcina, dar tot e un gand care ma bucura nespus. Din pacate mi-au scris si multe, mult prea multe mame, ca medicii lor ginecologi au decis sa le opreasca sarcinile si le-au convins ca asa trebuie, doar pe baza analizelor anticorpilor IgG si IgM de toxoplasma. IgG e pozitiv daca ai avut candva toxoplasmoza. Daca IgM e pozitiv nu inseamna ca ai acum toxoplasmoza!!! Medicii ginecologi incompetenti, care se cred mici Dumnezei sa hotarasca ei cine traieste si cine moare, cine sa aiba copii si cine nu (mi-a scris cineva ca nu mai poate ramane insarcinata acum, dupa ce a ascultat de medic si a renuntat la sarcina), ar face bine sa se informeze. Sau sa le trimita pe gravide la medici specializati, daca ei nu se pricep. Sa isi cunoasca limitele. Daca IgM este pozitiv inseamna ca infectia a avut loc candva in ultimele 18 luni! Si infectia este periculoasa pentru sarcina daca are loc in timpul sarcinii sau cu cateva saptamani inainte de conceptie. Chiar si daca e localizata infectia in primul trimestru, transmiterea la fat este foarte rara! Dar atunci cand se transmite, efectele sunt dezastruoase. Atat de grave incat ori se elimina singura, ori efectele sunt foarte vizibile la ecograf! Deci nici macar o amniocenteza nu prea are sens decat la o infectare in al doilea trimestru, si chiar si atunci e posibil sa aiba mai multe efecte negative decat insusi tratamentul cu spiramicina. Asadar, daca vreun mic zeu incompetent citeste pe aici, ii recomand sa se informeze referitor la anticorpii IgA si IgE (care arata daca infectia a avut loc in ultimele 4 si 6 luni si deci ofera o localizare mai precisa, mai apropiata de sarcina) si la analiza de ADN de toxoplasma. In opinia acestor asa-zis oameni, David nu ar fi trebuit sa existe. Si uite ca e in bratele mele, iar analizele de la nastere arata ca nu a contactat boala in timpul sarcinii. Cum am spus, trebuie refacute in februarie pentru a putea fi siguri. Dar deocamdata e bine.

Revin in alta postare cu continuarea despre 2012 Sper. Sper sa am putere, timp, si sa nu intervina ceva neplacut in viata noastra, am ajuns sa fiu tare pesimista. Si neincrezatoare. Stiu ca e agasant stilul acesta in mai multe parti, dar obosesc scriind, voi obositi citind, si puii nu-mi ofera mult timp o data.