Romanii anti-iubire

Nu stiu de unde si de cand ni se trage, pentru ca eu am crescut in alta tara de fapt. Ok, au facut si parintii mei greseli, ca oricine, dar daca eu la 5-6 ani spuneam ca nu pot merge pe jos, ma luau in brate, daca spuneam ca nu vreau sa dorm singura, dormeam cu ei, sau venea mami la mine. Nu-i vedeam niciodata dandu-si ochii peste cap ca iarasi ii deranjez cu ceva in existenta lor. Asta cu datul ochilor peste cap si strambatul din buze o vad zilnic pe strada acum, chiar si cand bebelusul din carucior indrazneste sa ceara ceva si sa isi deranjeze mama din dialogul cu o alta colega de impins carucioare. Si la bazinul unde mergeam la inot veneau familii cu copii mici si ii vedeam cum se enerveaza parintii unul pe celalalt pentru ca unul dintre ei trebuie sa "se sacrifice" si sa se joace cu cel mic, in timp ce celalalt sa se relaxeze. De unde atata incrancenare? Chiar nimeni nu isi mai doreste copii in lumea asta? Si daca nu-i doresc, de ce ii fac?

Mi-au venit in minte aceste intrebari ieri. Alex m-a scos in oras la plimbare. La noi in cartier am dat de o haita de caini vagabonzi nervosi, fugeau si maraiau pe trotuare si pe strazi. Desi pana atunci ne plimbasem de manuta, in momentul in care i-am vazut ca se apropie in goana de noi, l-am luat in brate si incercam sa-mi dau seama daca eu dupa un vaccin anti-rabic mai am voie sa alaptez. In momentul acela trece pe langa noi un domn mai in varsta, pe care se pare ca nu-l interesa stresul meu. Nu. Pe el il durea rau de tot faptul ca eu imi "rasfat" copilul. Asa ca, intre latraturile de caini, el a inceput sa vorbeasca cu Alex batjocoritor: "da' te dor picioarele, mai?". A avut noroc ca eu nu reuseam sa fiu atenta la el, mi-am concentrat atentia sa ies din haita de caini si sa merg cat mai departe.

Serios? Asta conteaza? Chiar daca nu aveam cainii langa mine, un copil nu poate fi obosit? Nu poate fi suparat? Speriat? Chiar am ajuns o natiune care isi dreseaza copiii, ca sa nu-i deranjeze pe parinti sau pe altii din jur? Stiu ca nu ar trebui sa generalizez, dar o fac tocmai pentru ca nu e prima data cand mi se intampla ca oamenii sa il ia la rost pe Alex de ce are pretentia sa fie iubit si ascultat de mama lui. Sunt curioasa daca domnul acesta ar fi luat-o la intrebari pe o femeie care sta la o terasa in timp ce iubitul ii aduce ceva, cand putea de fapt sa-si ia si singura. Ar fi intrebat-o daca o dor picioarele? Of, in tara noastra nu numai ca e interzis sa-ti iubesti copilul, dar e permis tuturor sa se ingrijoreze ca nu cumva sa fie iubit vreun copil. N-ati observat ca imediat ce ati ramas insarcinate asta a fost grija tuturor? "Vezi, sa nu-l iei in brate, sa nu se invete!", "Vezi, sa nu ii dai tzatza de cate ori cere, ca atunci asa va cere mereu.", "Mai lasa-l si sa planga, altfel se rasfata!", "Nu dormi cu el, ca nu mai scapi apoi de el niciodata din pat!" si cate si mai cate... Of, Doamne, si bebelusii sunt oameni. Cu un om mare nu ne-am purta asa. De ce s-o facem cu un bebelus care nu intelege nimic? Cu un bebelus care se simte in siguranta doar la mama lui?

Editez  pentru ca mi-am amintit ca in tara asta copiii deranjeaza peste tot cu prezenta lor. Chiar si in locatiile child friendly. Cum sa nu deranjeze pe strada in bratele mamei lor? E un peisaj ce zgarie ochii. Sunt curioasa daca atunci cand merg intr-o Biserica acesti oameni pot privi catre o icoana sau o statuie cu Maica Domnului cu pruncul in brate, sau le vine sa-i tina morala?