Despre 2012 - partea a 2-a

Continui sa scriu despre 2012.

Sarcina a fost stresanta, oricat incercam sa fac un efort constient s-o savurez sau sa ma conectez cu bebelusul din burtica. Hormonii nu m-au ajutat deloc. Treceam rapid de la o stare la alta. Ba aveam impresia ca i-am distrus celui mare viata, ba imi pierdeam rabdarea la tantrumurile lui Alex si ma gandeam ca as vrea sa fug doar eu cu cel mic, ba ma stresam de toxoplasmoza si de rezolvarea analizelor, ba faceam planuri unde sa nasc sa fie cat mai bine... Analizele de sange din ultimul trimestru au iesit de parca as fi urmat un tratament cu cortizon, atat eram de stresata. Si am citit cat de mult influenteaza negativ stresul mamei sanatatea fizica, si psihica, si emotionala a copilului. Ba chiar sunt studii care demonstreaza un nivel scazut al IQ-ului la copiii care provin din sarcini in care mama a fost stresata sau deprimata. Eu am fost si stresata, si deprimata... Deja diferentele ce le observ fata de Alex le asociez cu stresul si depresia din sarcina (de exemplu e foarte sensibil, si la durere, si la schimbari, plange la lucruri marunte de ai impresia ca a fost traumatizat candva. Si chiar a fost. In uter...)

Nici in concediul din Grecia nu am reusit sa ma relaxez, sa ma deconectez de griji, sa ma conectez la David, sa ma bucur de ultimul concediu doar cu Alex...

Toamna deja ma acaparau toate, pentru ca incepusem sa simt si presiunea timpului. Acum as fi avut chef de bonding si de savurat Alexul, dar nu mai era timp... Ziua de nastere a lui Alex m-a prins la apogeu. Dupa ce am decis in sfarsit unde sa nasc m-am simtit usurata. Dupa ce am ajuns la Oradea, am fost relaxata de-a binelea. In 9 noiembrie a venit si Relu si am scapat de orice griji. In mintea si in inima mea era doar ideea ca sunt ultimele zile doar cu Alex. Si apoi, repede dupa ce am pus pe blog poze cu burtica, a venit cea de-a doua minune in viata noastra.

Si pe cand ne traiam noi fericiti perioada de bonding, de acomodare in 4, de dragoste si armonie, ne-a lovit. Nu cum credeam noi, ca stresul cel mai mare va fi cum ma voi descurca eu cu amandoi cand i se termina lui Relu concediul... Nu. A urmat cea mai grea saptamana din viata mea, cea mai dureroasa. Cea in care nu stiam pentru care sa plang mai tare, pentru puiul de o luna chinuit in spital, bolnav, care lua tratamente ce isi vor pune amprenta pe viata asupra lui, sau pentru puiul mai mare care in perioada in care incerca sa se acomodeze cu statutul de frate mai mare, cu faptul ca nu mai era copil unic, a trebuit pentru prima data sa se desparta asa mult timp de persoana de care era atat de legat... A fost un cutremur in viata noastra frumoasa. Unul care a lasat urme adanci in sufletele tuturor celor implicati. Si chiar daca am revenit acasa, chiar daca parem ok, vindecarea va mai dura. Si nu stiu cand voi inceta sa ma intreb "oare asta e din cauza spitalizarii?" sau cand nu voi mai tremura la gandul contactului cu cineva potential bolnav contagios. In sarcina, cand ma gandeam la sarbatorile de iarna, credeam ca voi fi doar extenuata, dar ca zi de zi va fi mai usor, pe masura ce puiul mic creste. Ma enervam ca am stresul toxoplasmozei, care credeam ca imi va umbri perioada de acomodare. Se poate oricand si mai rau. Si sper ca toate relele se vor opri aici. A fost un an greu.

In afara de sarcina cu David, ce s-a mai intamplat oare in 2012...

In ianuarie am cunoscut-o personal pe Ina, si a fost o intalnire magica.

In februarie i-am spus la multi ani in stil "meme" lui Relu.

Tot in februarie am mers intr-un weekend la Cluj. Excursia aceasta este memorabila pentru ca Alex a inceput sa manance la bunica lui :D. Pana la acea excursie, el ciugulea putin o data la cateva zile, o data pe saptamana, o data la doua saptamani. In rest, doar tzitzi. Si crestea bine mersi, eu chiar renuntasem sa ma mai stresez dupa ce am vazut ca nu rezolv nimic. Ba din contra. Asa ca la 2 ani si 4 luni, Alex a inceput sa manance. Si a continuat sa manance putin zilnic si acasa, macar o data pe zi, putin de tot. Si treptat a tot crescut cantitatea de solide, fara sa o scada pe cea de lapte. 

A continuat sa manance bine si in excursia memorabila din Budapesta. Ne-am simtit atat de bine acolo, incat in ultima vreme calculam cand va fi David suficient de puternic pentru a repeta calatoria. Alex era atat de maleabil si cooperant, si vesel si iubitor, incat totul era armonios, eram ca un trio perfect.

O singura chestiune a umbrit acea excursie. Am aflat ca cineva ne-a tras la firma o mare tzeapa. Pierdusem incasarile pe doua luni, asa ca nu mai aveam bani cu care sa refacem stocurile. A fost o perioada grea, cu jonglarea putinelor resurse ce le mai aveam fix in perioada in care deveneam distribuitori oficiali ai produselor Boba si deci nu mai puteam cumpara putine bucati din Europa, ci trebuia facem calcule in vagoane aduse cu vaporul.  

Nu stiu daca e o coincidenta faptul ca am ramas insarcinata repede dupa ce Alex s-a apucat sa manance si altceva decat tzitzi. Poate natura a inteles atunci ca puiul mare va supravietui si cu putin lapte, sau fara niciun strop. In martie am aflat ca sunt gravida.

Si nu stiu daca e o coincidenta faptul ca am ramas insarcinata chiar cand ma apucase dorinta de a crea ceva, de a ma ocupa de sufletul meu. M-am apucat de tricotat si i-am facut lui Alex ceva din lana merinos.

In luna mai KiddyShop a implinit 1 an. Si m-am bucurat mult sa citesc ce are de spus Ina despre purtarea bebelusului.

In septembrie ne-am marit patul pentru a dormi comod toti 4. Si intr-adevar, e tare bine!

In octombrie am aparut si noi intr-un filmulet cu copilasi purtati si Alex a fost fotomodel pentru Boba Mini. Si tot in octombrie am avut onoarea sa apar cu un articol in revista electronica Pasi spre Eden.



2012 pe blog

In ianuarie am scris o postare fara sa stiu cat va fi de discutata. Intr-un grup de mame purtatoare am intrat in contradictoriu cu niste mame ce sustineau ca bebelusii trebuie purtati in spate cat mai devreme. Asa ca mi-am scris raspunsul si aici. Culmea este ca desi nu am vorbit deloc de copii purtati vs. nepurtati, ci doar despre purtarea in fata vs. spate, am fost tinta ironiilor in cateva locuri virtuale care se pretindeau a fi impotriva intolerantelor. Am suferit mult pana cand am invatat ca nu merita sa ne inconjuram cu oameni care nu ne aduc nimic bun in viata. Partea buna in lumea virtuala e ca poti sa alegi ce citesti, cu ce informatie si cu ce oameni te inconjuri si inveti repede sa folosesti butonul Ignore pentru orice ce iti provoaca un sentiment negativ, pentru ca nu are sens sa iti pierzi timpul si buna dispozitie. Ar fi patetic sa imi consum timp departe de familie si de natura, departe de viata reala, ca sa ma incarc negativ.

In februarie am inceput o noua moda, aceea a postarilor in care dau multe linkuri cand simt ca altii au exprimat mai bine decat mine ceva. Postari la care comentez in continuare cu linkuri utile atunci cand le gasesc pe tema:

Despre cum se vede alaptarea in virtual  (cu o continuare despre alaptarea in public aici)

Despre efectele negative ale ecografiilor (deja eram gravida, studiam, dar nu dezvaluisem inca)

Despre educatia prin pedepse si recompense

Despre maternitati baby-friendly, alaptare si kangaroo care la nastere (cu postarea despre rooming-in kangaroo care si cea despre importanta saloanelor rooming-in la nastere)

Am notat solutii impotriva insectelor cand a venit vara. Si am reluat problema protectiei solare.

Am scris cum m-a afectat citirea cartii Continuum Concept in luna aprilie pentru ca apoi in octombrie sa scriu ce as fi spus la lansarea cartii, la Cluj, unde sunt mandra ca am fost invitata.

Tot in categoria cartilor senzationale, am scris despre Cezariana lui Odent. Aici e prima parte.

Putin despre controversata coperta a revistei Time aici.

O trecere in revista a scutecelor noastre de inot.

Despre plansul bebelusilor si modul in care nasterea ne influenteaza felul in care raspundem la el.

Am vorbit despre alaptarea feminista.

Am scris despre acidul folic in sarcina, si putin despre fier.

Si ne-am laudat cu learning tower al nostru.

In august m-a apucat dorinta de a scrie undeva cum am incercat eu sa-mi inving infertilitatea inainte de a-l avea pe Alex. Aceasta este prima postare din serie. Si tot din cauza bilanturilor si a listelor unei femei gravide au aparut postarile cu listele de cumparaturi pentru nastere, si cu cea despre bagajele pentru maternitate. Prima postare e aici.




A fost un an plin. Un an in care am fost fericita si in care am suferit la cote extreme. Un an in care am devenit mai puternica prin trecerea prin greutati, desi nu mereu se vede acest lucru si aici pe blog. Am iubit, am ras, am plans. Am calatorit, m-am relaxat. Am inotat si am stat la soare. Am lucrat in continuare cu drag si pasiune in firma si am avut noroc cu colega mea de business care a dus greul, in timp ce eu lucram doar ce era placut. Si am noroc in continuare cu ea, pentru ca duce toata firma in spate de la inceputul lui noiembrie. De la trimis colete, pana la o parte din contabilitate si tinut legatura cu clientii si furnizorii (si consiliat colega deprimata). Si mai are doua joburi si un copil, deci pot spune ca sunt prietena cu Superwoman. Fix in perioada in care incepeam sa revin, sa deschid mailul de serviciu, s-a imbolnavit David si am reluat pauza.

Din cauza situatiilor stresante de anul acesta, am avut multe ocazii de a cunoaste fatete noi ale oamenilor din jurul meu. Am invatat astfel ca un necunoscut sau chiar cineva cu care nu te intelegeai poate avea atat de mult altruism incat sa te ajute concret cu ceva sau pur si simplu sa-ti fie alaturi. Dar am vazut ca sunt si asa-zisi prieteni care te ignora cand ti-e greu sau chiar te ataca, te cearta, te barfesc. Poate ca (daca tot caut mereu sensul tuturor lucrurilor) ar trebui sa invat anul acesta ceva despre oameni. Sa vad ca majoritatea oamenilor chiar sunt buni si saritori. Si ca sunt inconjurata de atat de multa energie pozitiva! Am avut ocazia sa-i vad pe multi ajutandu-ma nu numai pe mine, ci facand chiar acte de caritate in jurul lor. Si nu ma refer numai la donatii. De multe ori timpul personal si efortul unei vorbe bune face mai mult. Mi-am dat seama cat sunt eu de egoista, pentru ca in afara de a trimite ganduri bune si rugaciuni, rar am sunat pe cineva sau rar am scris un mesaj cuiva aflat intr-o situatie grea. De acum imi propun sa ma exteriorizez mai mult, sa imi ofer sprijinul mai des, pentru ca am vazut cat de mult m-a ajutat asta pe mine si cat am suferit sa vad ca exista persoane pe care le credeai importante, dar care iti intorc spatele cand ti-e mai greu. Tot in cadrul lectiilor despre oameni am invatat ca nu ii pot citi asa cum credeam. Si ca oameni pe care ii admiram si pe care ii credeam apropiati sunt ipocriti si rai si parsivi. Dar cu atat mai mult, prin comparatie, ceilalti sunt mai valorosi. Le multumesc pentru asta!

Sper sa reusesc sa scriu despre Alex in 2012. Spun "sper" pentru ca desi suntem sanatosi, David mai nou e plangacios si nu doarme...

Noapte de vis

Ieri dimineata i-au luat sange pentru analize. Dupa o noapte crunta, pentru ca plangea un copil dintr-un alt salon fara oprire. Nu era abandonat de tot, dar am inteles ca se imbolnaveste des si sta foarte mult la pediatrie, si nu il insoteste nimeni pentru ca mama mai are cativa acasa. Asistentele faceau tot posibilul sa-i fie bine, dar nu prea reuseau.

Apropo de asta, doua chestiuni:

- cum mai e treaba in Sibiu, unde stiu ca am semnat o petitie sa fie lasate mamele sa stea cu copiii? Doamne, mi se pare cel mai mare cosmar si pentru o mama, si pentru un copil, in astfel de clipe grele sa fie obligati sa se desparta!!! Oribil!

- Asistentele, ingrijitoarele, si majoritatea doctoritelor (cu o exceptie la care ma asteptam) de la Pediatrie sunt absolut excelente! Minunate! In atmosfera aceea oribila de plans continuu de copil, cu ture lungi de munca asidua (mereu aveau de facut tratamente, recoltari, etc.), ele reuseau sa fie senine si zambitoare cu toata lumea. Sa-i incurajeze pe copii, sa le imbratiseze pe mame, sa le inteleaga pe mame ca le e greu, sa faca tot posibilul sa le fie mai usor copiilor. Vorbeau frumos cu toata lumea. Nimeni nu le-a dat spaga din cei din jurul meu, si in nici un caz nu a cerut sau nu a pretins nimeni. Asa ca mi s-a parut ca la particular, ba cu un plus de omenie si empatie pe deasupra. Nimereau din prima venele pentru recoltari sau branule. Substantele puse in branule noaptea erau injectate in cea mai mare liniste, tiptil, pe intuneric, luand usor manuta copilului, chiar daca acesta dormea cu mama si ele trebuiau sa se intinda prin pat dupa prunc. Ingrijitoarele spalau totul luna de vreo 2-3 ori pe zi, te intrebau mereu daca nu vrei mancare sau ceai, sau cearsaf curat. Daca la schimbul de tura cand se plimbau doctoritele si asistentele pe la fiecare salon, copiii dormeau, priveau doar prin geam si isi impartaseau acolo informatiile. David statea mereu la san dupa ce au trecut primele doua zile si n-a mai trebuit sa ma stresez sa-l pun la oxigen. Nimeni nu m-a certat, nimeni nu a zis nici macar in gluma binecunoscutele "o sa-l invatati asa, o sa se rasfete", sau "poate nu-i ajunge laptele". Nimeni. In schimb, spuneau "ooo ce dulce e, vedeti cum stiu de mici unde le e lor mai bine / ce e mai bun?". Sambata imi spusese doctorita ca luni facem analizele si sa nu-i dau lui David sa suga noaptea. Lucru imposibil, ar fi insemnat sa ma plimb cu el urland pe holuri. M-am macinat  asa cu gandurile astea si duminica i-am spus ca nu pot face asta, si i-am spus ca m-am stresat mult pe tema :D. Ea mi-a raspuns sa-i dau linistita, si cand mai am stresuri, s-o intreb, sa nu mai tin asa in mine, ca nu cumva sa pierd laptele :D. Deci, jos palaria pentru personalul de la Pediatrie, Spitalul Judetean de Urgenta "Dr. Constantin Opris" din Baia Mare! Si datorita voua am reusit sa supravietuiesc emotional.

Asa, deci spuneam mai sus de recoltare. Nu prea vedeam sensul chinului, dar am zis sa fiu ascultatoare, ca sa fie bine. Si a fost chin mare. Din nou in 3 eprubete. In a treia deja nu mai curgea sange, incepea sa se coaguleze, si a trebuit mulsa mana toata sa iasa prin ac ceva sange. Si pana atunci plansese oribil, din cauza imobilizarii pe spate si din cauza durerii, dar la faza cu mulsul a fost ceva ingrozitor. Iar am imbatranit putin. I-a si schimbat branula si la pansarea ei m-am bucurat ca m-au lasat sa-l ridic de pe masa, si a plans mai mult gemut, nu isteric, in bratele mele. Totul a durat cam 15 minute :(...

Apoi toata dimineata am sperat din tot sufletul (am facut chiar si niste vizualizari din acelea de law of attraction :D) sa ne lase acasa. Atat de mult am sperat asta incat deja stiam ca voi suferi tare daca nu se intampla. Si eu de obicei nu-mi fac asteptari tocmai ca sa nu sufar. Desi mi se spusese ca voi fi lasata acasa cel mai devreme marti (azi) daca totul merge bine. Si, cand a venit in vizita doamna doctor, deja zambea, stiind ca vrea sa imi dea o veste buna. M-a intrebat ce fac, i-am spus ca vreau acasa :), si mi-a raspuns ca acesta a fost motivul pentru care m-a intrebat, ca a stiut ce vreau. A spus ca daca ies bine analizele, ma lasa acasa dupa-amiaza (pentru ca atunci veneau rezultatele). Daca nu, trebuia sa mai stam pentru antibiotice. Mi-a venit sa tip de fericire. A mai venit de cateva ori pe la mine si cand m-a gasit impachetand, facea glume ca daca analizele sunt proaste, le aruncam (analizele, nu bagajele).

Acasa Alex era nervos pentru ca dupa doua zile de weekend Relu mersese la serviciu. A zis ca nu mai vrea sa-l vada. Pentru cei care au urmarit si comentariile de la postarile anterioare, nu e o noutate. Nici la mine nu fusese in vizita duminica, nu voia sa vorbeasca cu mine la telefon, si sambata cand fusese sa ma vada, nu s-a lasat imbratisat, pupat, si a stat doar lipit de Relu, stingher. Noi care stateam lipiti toata ziua, eram ca doi straini :(( si eu ma intrebam cat va dura sa reparam ruptura din sufletul lui, sa isi recapete increderea in mine ca nu mai dispar (Doamne ajuta!) zile intregi de langa el, fara nicio pregatire din timp...

Cand i-a spus Relu pe la 3 jumate, ca vin acasa si ca trebuie sa vina la spital dupa mine, s-a prefacut nepasator, l-a ignorat. Numai el stie ce era in sufletul lui, pentru ca nu credea ca voi veni, asa ca nu voia sa sufere facandu-si sperante. Puiul mamei, inca imi amintesc, si n-o sa uit toata viata, lacrimile lui cand i-am spus ca trebuie sa raman la spital cu David si el sa mearga acasa (in 10 decembrie); privirea lui disperata si inlacrimata din ziua urmatoare, cand m-a intrebat daca vin acasa dupa ce se trezeste, si a realizat ca nu e vorba doar de o zi, ci ceva de lunga durata; plansul lui la telefon in a treia zi, cand adormise la amiaza si ratase programul de vizita de la spital... Toata viata aceste amintiri, impreuna cu respingerea lui de sambata si refuzul de a mai veni in vizita, imi vor aduce lacrimi in ochi si durere in suflet. Daca pentru mine a fost grea despartirea de el, pentru el a fost ceva imposibil de suportat, dovada si indepartarea de mine, durerea era prea mare.

Cand am parcat masina si m-a vazut coborand, mama mea a fost martora unui spectacol: Alex mai fericit decat oricand, a sarit pe fotoliu, a sarit pe masa, a tipat de bucurie, a urlat ca a venit mama, a ras de fericire. Eu credeam ca ignorarea mea va dura, ca o pedeapsa ca l-am parasit. Insa el a folosit-o doar cat sa se protejeze de suferinta atata timp cat am lipsit, saracutul. Scumpicul mic, trebuie sa-i repar sufletelul. Nu e suparat nici pe mine, si culmea ca nici pe David. A sarit la mine in brate pentru ca nu si-a dat seama ca il am pe David in wrap. Ne-am pupat si ne-am imbratisat, si a inceput sa-mi arate noutatile casei, povestind continuu. Am zis mai sus ca nu si-a dat seama de David in sensul ca de la nastere e usor stanjenit cand se atinge de David (cand stam toti 3 pe fotoliu, de exemplu), nu e in largul lui, dar e cumva asa ca nu ar vrea sa-l "strice", sa-l raneasca.

Toata seara ne-am pupat si ne-am simtit minunat. Si noaptea numita in titlu "de vis" asa a si fost. Un baiat iubit in dreapta mea, doi baieti iubiti in stanga mea, patul comod, asternuturile preferate, curata dupa dus, un Alex ce doarme toata noaptea, un David care de o saptamana, de cand l-am luat langa mine in pat noaptea in spital, poate suge la orizontala si de fapt poate sta intins la orizontala, si care s-a trezit de 3 ori sa suga si apoi a adormit la loc. M-am odihnit extraordinar si fizic, si emotional. Apropo de David la orizontala, tind sa cred ca o fi avut ceva la plamani (dr vorbeau de lapte inhalat) din moment ce din primele zile de viata el nu putea sta deloc la orizontala, fara sa aiba un reflux vizibil, incepea sa se inece, sa se screama, etc.

Emotional totusi la mine vor mai dura "reparatiile". Poate si la el, si vor iesi "monstri" in timp. Ma astept la orice. Nu stiu daca asa traumatizate raman toate mamele, sau sunt eu mai slaba (dovada postarile pline de lamentari din ultima vreme), sau e de vina sarcina si lauzia, sau tiroida mea a luat-o razna din nou din cauza stresului (laptele a scazut, mi-au aparut cosuri urate si dureroase, m-am ingrasat, etc.). Dupa ce duminica am profitat de vizita fara Alex sa plang in voie si de fata cu Relu, aseara m-a surprins iar plangand, si sigur nu ma intelegea. Eu ma simt ca in zona crepusculara, notiunea de timp e alta, valorile de referinta mi s-au schimbat, totul mi se pare in ceata. Si peste toate sentimentele ciudate, planeaza o mare teama. Mi-e teama pana in maduva oaselor ca se va repeta. Eu nu stiam ca asa usor poti sa ajungi internat, asa ca acum am impresia ca oricand ni se poate intampla iar, in cateva ore. Mai ales avand un precedent, am impresia ca am intrat intr-un cerc vicios, si o data internati, ai o mare posibilitate sa te tot imbolnavesti si sa tot frecventezi spitalul. Si cum e cea mai grea experienta pe care am trait-o pana acum, chiar nu as vrea sa se repete niciodata! Doamne fereste sa fie vreodata cazul la Alex, pentru ca eu ar trebui sa aleg intre ei...

Asadar aseara plangeam. Din orice. Am plans si cand am vazut televizorul pornit, nu pentru ca imi era dor de programele tv, cat de vremurile fara griji cand ma uitam la tv, inclusiv noaptea cand il alaptam pe David in living (si fix Hercule Poirot se derula si aseara, si in noptile cu David), pentru ca el se oprea din plans doar daca stateam in fotoliu, nu in pat. Am plans cand am vazut pe geam instalatia de sarbatori din vecini si mi-am amintit de zilele fericite lipsite de griji in care am privit cum o monteaza. Am plans de cate ori am vazut obiceiurile celor din casa care au ramas la fel, lumea merge inainte in paralel cu suferinta noastra. Stiu, veti spune ca exagerez, ca doar nu a fost asa tragic, dar daca asa am resimtit eu situatia, e musai sa scriu undeva sa nu explodez de plans. Imi cer scuze de la cei care au greutati mai mari si mai dureroase :(...

Am plans si cand am vazut ca Alex si-a inventat jocuri noi in cele 8 zile lipsa, si eu nu stiam cum trebuie sa "sun la avioane". Acuma sa nu va imaginati hohote care sa-l sperie pe bietul copil, doar lacrimi curgand continuu, sterse rapid de pe obraz...

De fapt plangeam de cate ori ma uitam la micii mei. La David pentru care locul parea strain. Pentru ca isi petrecuse un sfert din viata lui (!), cel mai recent, intr-un spital. Din cauza asta ma simteam asa straina, asa derutata, nu mai stiam obiceiurile, rutina noastra de acasa, nu mai stiam cand si cum imi luam cina cu el in brate, stiam doar obiceiurile noastre invatate in spital. Doamne, ce sentiment bizar! Normalul nostru era acolo... Si Davidelul scump, ca sa-mi faca totul mai usor, din 16 decembrie zambeste aproape continuu cand e treaz :). De fapt cand nu are tzitzi in gura zambeste.

Ma uitam la Alex si imi venea sa plang gandindu-ma la ultimele luni, la ultimul an... Ultima referinta pentru fericirea lui suprema este pentru mine excursia la Budapesta din februarie. Atunci parintii erau doar ai lui, el era destul de mare sa ne distram impreuna la maxim, sa ne intelegem excelent, ne plimbam pe unde ne placea noua si lui, eram fericiti. Si el era alaptat. Apoi a venit sarcina, cu toanele mele hormonale, cu imputinarea laptelui pana la disparitia totala (inca n-am avut curaj sa scriu despre asta), cu abandonarea sanului, urmata de o luna plina de tantrumuri, de indepartare de mine si de apropiere de Relu... A fost un an greu pentru Alex. Si totusi am o referinta frumoasa a vietii fericite ce o duceam si de asta vara din Grecia. Si mai am o amintire emotionanta, cum ma jucam cu el puzzle in pre-travaliu, in 9 noiembrie, cu contractii usoare. Ultima joaca impreuna, noaptea la 11-12. Relu dormea (sa capete puteri :D), dar oricum, si daca as putea da timpul inapoi, tot eu as prefera sa ma joc cu el atunci noaptea, sa am aceasta amintire deosebit de emotionanta, a ultimei noastre experiente doar in doi. Apoi am nascut si puiul a trebuit dupa acomodarea la Oradea si dupa o noapte fara mine, sa se acomodeze cu mama ce era mereu mereu, zi si noapte, cu cel mic in brate (foarte putin rezista sa nu planga la altii in brate). Sa ne jucam asa, cu David pe un brat. Sa il ajut sa urce pe wc cu David pe un brat, sa il spal pe maini la fel. Sa fie si David acolo in orice activitate in care pana atunci Alex nu permitea nimenui sa se bage, care era ceva special doar pentru noi doi. Si Alex puiul mic l-a acceptat si pe David, cred ca de dragul meu. Mi-a facut o favoare. 

Alaltaieri gandindu-ma in urma la toate aceste amintiri din perioade fericite m-am speriat (intr-un comentariu am scris ca mai am un motiv de depresie dar nu pot scrie despre el). Am crezut ca depresia ma indeparteaza de David si m-am temut ca am ajuns sa cred ca de cand a aparut el toate ne merg prost (sarcina stresanta cu toxoplasmoza, acum pneumonia asta), si ca ce bine era fara el. Ideea ca as putea gandi asa m-a speriat. Mi s-a parut un gand oribil. Ingrozitor. Care la nivel energetic i-ar face lui David mult rau (poate l-am gandit de mai demult si asta a contribuit la rau...). Mi s-a parut gandirea unei fiinte egoiste si rasfatate care ar putea avea cel mult scuza unei depresii post-partum (cele cu hipotiroidism de obicei trec si prin asa ceva...). Dar o mana de fete mi-a sarit in ajutor si m-a ajutat sa-mi traduc gandurile. Si m-au lamurit ca e nevoie doar sa-mi fac niste amintiri frumoase cu David. Si mi-am dat seama ca intre momentele de referinta pentru fericirea noastra anterioara, la care ma gandesc lacrimand cand il privesc pe Alex, se numara si zilele de dupa nastere de la Oradea, si zilele insorite si calde de noiembrie in care ieseam cu amandoi aici in curte, si radeam cu Alex si ne distram de minune, si toata luna in care Relu a stat cu noi si eram toti 4 fericiti... Asa ca nu, nu am ajuns sa gandesc ca "ce bine ne era cand nu era David". NU. Dar cat timp am crezut ca gandesc astfel de oribilitati m-am scarbit de mine si am plans mult... De duminica m-a speriat posibilitatea acestor ganduri.

Dar pot sa visez in continuare la Alex-cel-de-la-Budapesta-100%-fericit-si-iubit-la-maxim. Si sa mi-l imaginez asa cand il privesc, sa nu am pretentii de fratior-mai-mare de la el. Sa-i ofer atentie cat pot si iubire nemarginita. Si sa sufar alaturi de el pentru suferintele si schimbarile prin care a trebuit sa treaca de atunci... Puiul drag...

Si am plans aseara uitandu-ma la ei, si privind in jur, am plans cat de lipsita de griji a fost viata mea in ultima vreme (mi se par asa puerile orice ganduri stresante ce le aveam, fie ca era vorba de firma, de bani, de joaca obositoare sau plictisitoare cu Alex cand era mai solicitant si mai incapatanat, de organizari de sarbatori,...). Am plans pentru disparitia pentru totdeauna a acelei inocente, cu zile frumoase una dupa alta, cu cafelute baute la aer curat, cu cautarea unor activitati educative placute sau a unor retete sanatoase pentru sarbatori. Ar trebui sa inchid taburile cu retete de Craciun sau cu printabile de HS, din moment ce nu ma voi putea gandi la asta pana cand ne vom reveni. Pana cand imi voi reveni. Doamne, ce viata frumoasa am avut! Si nu pot spune ca n-o apreciam, pentru ca nu era zi in care sa nu ma cutremur de cat de fericita sunt. Veti spune ca exagerez acum cu teama asta, dar nu stiu de ce simt ca acum tot binele s-a terminat si vom avea parte doar de spitalizari, boala, si suferinta. Eu voi incerca prin rugaciuni si law of attraction sa indepartez gandul rau, dar sper sa nu fie intuitia cea care imi da astfel de previziuni... Sper sa nu fie adevarat, dar recunosc ca nu as fi crezut ca aceasta spitalizare cu David poate sa ma puna asa la pamant din punct de vedere psihologic, emotional. Pentru ca recunosc ca sunt la pamant si nu stiu cum au putut trece intregi prin asta atatea mame din jurul meu, fara sa se planga. Mai ales mamele care au trecut si trec prin experiente mult mai dureroase... Le voi admira vesnic pentru putere. Eu se pare ca nu rezist. Aseara, azi-noapte, inca nu-mi venea sa cred ca il pot strange in brate pe Alex, de parca pana atunci am fi fost pierduti unul de altul...

Si el simte inca pericolul ca eu sa dispar, nu a vrut nici aseara sa ne culcam, nici azi la amiaza. Sau poate nu ne saturam unul de altul...

Pe langa lauzia hormonizata hipotiroidica mai am o scuza. Din cauza racelii lui Alex nu am mai iesit din casa la aer din 2 decembrie. In 2 decembrie era cald, dupa un 1 decembrie ploios.  Singurul contact cu aerul exterior a fost de vreun minut cand am mers la spital pentru controlul lui David (cica), in 10 decembrie, pe zapada si aer curat, rece, si inca un minut ieri, de la spital la masina, pe un aer curat de primavara. In spital privind pe geam imi era pur si simplu sete de a iesi afara! Azi am iesit cu Alex vreo 20 de minute, intr-o zi superba ca de martie. Am lipit abtibilduri imbratisati. David nu are voie inca, dar am avut norocul sa doarma profund cand l-am pus pe pieptul mamei mele, si sa ne lase pe noi doi putin impreuna. M-am bucurat sa stau la aer si la soare. Dar nu am putut sa nu suspin in interiorul meu gandindu-ma cate planuri frumoase ni se anuleaza. Nu vom putea merge nicaieri la sanius probabil pentru ca David nu va avea voie sa respire asa mult timp aer rece. Toata iarna si primavara vom sta sub stres, nu cumva sa se imbolnaveasca. Tocmai am aflat ca tatal meu simte ca incepe sa raceasca si ma speriu, nu stiu ce masuri sa iau sa fim bine. Chiar daca facem cumva sa nu ne intalnim, de unde sa stiu ca nu si-a dus mana la gura sau la nas inainte de a pune mana pe clanta de la usa sau de la frigider? E aproape imposibil sa te feresti de un virus in aceeasi cladire. Pana acum ne bazam pe sisteme imunitare sanatoase. Dar acum? Cate o spitalizare pe luna, la fiecare imbolnavire a unui membru al familiei? Cand 3 dintre ei lucreaza cu publicul, cu zeci, sute de oameni din diferite parti ale judetului, zilnic?

Pana acum mi se parea ca iesitul afara ore multe, chiar si iarna, la aerul curat din curtea noastra (stam aproape de deal, departe de strada), ne intareste sistemul imunitar. Acum va trebui sa fac un echilibru intre aceasta calire a organismului si clopotul de sticla sub care imi vine sa-l bag pe David. Si e greu sa iti schimbi parerile si obiceiurile asa repede. Si planurile de joaca la zapada din toata copilaria lui, ca-mi vine sa ne mutam la ecuator...

Deci Alex e mult mai bine decat ma asteptam. Si meritul e mai ales al lui Relu. Si mami a trebuit sa sacrifice alte activitati gospodaresti sa se ocupe pana la amiaza de el. Dar mami stia si pana acum cum sa il ia pe Alex ca sa treaca cu bine peste suparari. Pe Relu insa il surprinsesem in multe situatii incercand sa-l caleasca, sa-l faca puternic, cu "nu plangi, nu? noi suntem puternici", sau poate uneori chiar o lipsa de rabdare data de extenuarea de dupa serviciu. Insa acum a fost de milioane. Si cu mine, in atitudine si actiuni, si mai ales cu Alex. S-a comportat de parca ar fi citit Playful Parenting, desi nici articole nu-i mai trimit de multa vreme, de cand am aflat ca nu avea rabdare sa citeasca ce ii trimit legat de cresterea copiilor. A avut rabdare la orice mici sensibilitati ale lui Alex, s-a ocupat de el mereu, i-a acordat atentie deplina. Asa ca lui trebuie sa-i multumesc in primul rand pentru ca Alex a scapat intreg la minte si ca relatia noastra e (sper) la fel ca inainte. Eu inca stau cu teama unei noi internari, si ma innebuneste gandul asta de cate ori ma uit la Alex. Acum, ca stie ce inseamna asta, nu cred ca ar suporta vestea unei noi spitalizari. Eu sigur as claca. Puteti sa spuneti ca sunt slaba, nu putem fi toate la fel de puternice...

 Puiul zambaret ieri:

Si puii mei dragi azi-dimineata:

Abia astept noptile, sa-i pot imbratisa pe rand :). Noptile astea ma vor ajuta sa ma repar...

Din nou imi cer scuze si pentru postarea scrisa aiurea, si pentru faptul ca multa lume va crede ca exagerez. Aici e totusi un fel de jurnal al meu si aceasta stare depresiva si speriata este starea mea reala actuala. Si mi se pare atat de ireala incat am sperat ca si scrisul in sine ar fi o forma de terapie, sa ies mai usor din cosmar. Da, cosmar e cuvantul potrivit din cauza sentimentului de ceata, a evenimentelor derulate aiurea cu repeziciune, a sistemelor de referinta bulversate...

Alte ganduri de la mare

Ieri am fost singura la mare pentru ca Alex a vrut sa stea cu Relu si nu a vrut la mare. Au fost valuri si vant, si am sperat ca auzul lor ma va relaxa. Sunt trista ca nu mai simt conexiunea cu marea ce o simteam mereu. De mic copil cand simteam mirosul marii ma simteam acasa. Ajunsesem sa fiu sigura ca in alta viata am trait langa mare, asa de bizara era senzatia de “acasa”. Cand vedeam marea eram cea mai fericita. In ultimii ani chiar ma simteam ca si cum as iubi si as fi iubita de catre mare, simteam cand inotam cum ma invaluie, cum ma imbratiseaza, e cu totul altfel decat inotul in alte ape. O mangaiam si eu si comunicam in mod evident. Acum am tot asteptat sa simt asta si nu se intampla nimic, sunt tare trista, credeam ca e o chestiune pe viata, recunosc ca aveam in cap planuri de mutat langa o mare cel tarziu la pensie, altfel simteam ca as ramane “flamanda” toata viata, cu o lipsa sesizabila concret. La mare tot timpul am fost fericita, tot timpul ma umpleam de “zen” pentru multa vreme. Soarele si marea impreuna ma implineau. O fericire mai palpabila nu am simtit decat poate in raport cu a fi mama lui Alex. Erau suficiente cateva minute de retrospectie a senzatiilor de la mare (imaginile, sunetul, mirosul, senzatia de atingere a marii si a brizei) ca sa imi revin din orice mi se intampla disturbator in viata din restul anului. Anii mei se imparteau doar in “inainte de a merge la mare” si “dupa”. Doar 2009 a fost anul in care nu am mers la mare si am avut targetul nasterea lui Alex. Cand plecam de la mare spre casa, ma desprindeam greu, cu mare tristete, mai voiam sa o ating o data, sa o mai vad o data, nu voiam sa spal ultima sare de pe mine, simteam ca as trada-o astfel. Si ultimele clipe erau atat de grele ca si despartirea de o fiinta draga.

Acum nimic. Nimic. Si chiar am incercat, am incercat sa fiu constienta la fiecare clipa, mi se pare ca uneori pierdem momente importante pentru ca nu traim in prezent. Am incercat sa constientizez cat mi-e de bine, ca o ating, ca imi va fi dor de ea pana anul viitor (daca nu vine sfarsitul lumii in decembrie :)) ). Am incercat sa ma scutur, ca trec zilele si eu nu mai vad fericirea din lucrurile marunte, oricat de cliseistic suna.

Nu-mi dau seama daca asta inseamna maturizare? Oi fi crescut si eu in sfarsit si tot ce am simtit pana acum erau copilarii? Si nu voi mai trai niciodata o astfel de fericire la mare? Voi avea doar griji si suparari? Life sucks in cazul asta. Sa fiu totusi optimista, sa ma bucur ca am scapat astfel de visul de a trai la mare, era destul de greu de realizat....

Sau nu simt nimic pentru ca sunt prea coplesita de boala asta urata? Eu din cauza hipotiroidismului toamna si iarna sufar de SAD (Seasonal Affective Disorder), adica plang aproape zilnic fara nici un motiv, sunt sensibila, depresiva, distrusa, pesimista. Nu am puterea sa vorbesc in contradictoriu cu nimeni, pentru ca si daca cineva imi face o nedreptate, mai repede plang o zi intreaga decat sa spun ceva. Ma ingras vreo 10 kile in medie in fiecare iarna fara sa mananc diferit de vara. O lipsa acuta de vitamina D, chiar daca ma lupt sa am depozite suficiente. Lipsa vitaminei D duce in sine la depresie, dar si la hipotiroidism (care si el da depresie, deci de fapt nu se stie ordinea consecintelor). Revin la topicul cu marea. De obicei concediul la mare imi dadea starea de fericire suprema si depozite de vitamina D suficiente incat aproape sa trec cu bine peste toamna. Acum, aici la mare ma simt ca si cum ar fi o toamna ploioasa si imi vine sa plang mereu. Sa fie de la stresul asta oribil cu sarcina? Nu stiu. Sa fie un hipotiroidism mai accentuat din cauza sarcinii? Nu stiu. Stiu doar ca imi vine sa plang si daca un chelner e mai obraznic sau daca o baba rusoaica la plaja a vrut sa se certe cu mine pentru ca indrazneam sa imi pun cearsaful pe o raza de vreo 5 metri de locul in care eu trebuia sa ghicesc ca ea are de gand sa isi aseze tabara. Daca aici in concediu sunt asa, ce ma voi face acasa? Ce ma voi face cu multiplele surse de stres de la firma, pe care de obicei le abordam cu calm, pe rand? Cum voi fi eu pentru Alex in ultimele luni pe care le are ca prunc unic?

Sau sunt asa din cauza copiilor astora de aici care plang continuu? Vreau si eu o jumatate de ora in afara camerei de hotel in care sa nu aud copii ce sa planga din tot sufletul, cu lacrimi si hohote, ca sa incheie apoi sfarsiti, aproape lesinati, dupa vreo 20 de minute de plans. O jumatate de ora, dintr-un concediu de 2 saptamani, nu cer prea mult, nu? Ieri dupa-masa cand am vazut valurile m-am bucurat atat de tare ca sunetul lor ma va ajuta sa ma conectez cu marea si sa ma relaxez. Sa scap de nodul continuu din gat si de ochii umezi mereu. Si nimeresc pe plaja la vreo 3 metri de o familie cu doi copii mici, fetita cea mica parea de vreun an. Si mama se hotaraste sa intre in apa, fetita incepe sa planga “mamaaaa mamaaaaaa” din momentul in care ea se indreapta spre mare. Si eu am vazut de cateva ori la Alex ca ii era teama daca Relu sau eu inotam in larg, se simte mai in siguranta sa inotam paralel cu malul, deci ei chiar au anumite frici. Mama zambea, nu a “asta e”, ci a “ce mandra sunt, auziti oameni buni cum plange cea mica dupa mine?”. Si a stat femeia in apa vreo juma de ora. Nici gand sa isi imparta macar sesiunea de balaceala in doua sedinte. Plansul se auzea si din apa, si de pe plaja infiorator. Continuu, dar dupa vreo 20 de minute din ce in ce mai slab si mai lesinat. La final, fetita cu obrajii uzi statea pur si simplu in fund, cu capul in jos, in piept, privind in gol. Tatal fetitei in timpul asta butona pe telefon, nici gand sa incearca s-o inveseleasca, s-o incurajeze, sa-i explice, s-o ia in brate, sa-i spuna c-o intelege, sau chiar sa-i distraga atentia la urma urmei. Sau sa mearga cu ea in apa. Pe mine ma durea fizic din urechi pana in inima si in burta. Uterul mi-a stat crispat si tare in tot timpul asta. Asa ca recunosc ca poate si asta sa fie un motiv pentru care nu ma mai pot conecta la mare, pentru ca n-o mai pot auzi. Cum poti sa te distrezi in timp ce copilul iti plange asa sfarsit? Cum poti sa mananci? Nu ai stomacul deloc crispat? Cand a venit mama din mare, fetita nici nu a vazut-o, gemea cu capul in jos. Era ca si cum ar fi pe alta lume. Si mama s-a asezat pe cearsaf si nu a zis nimic, a privit inspre mare si a povestit cu sotul ei. Probabil pentru ei era o seara obisnuita.

Nu stiu, dar eu nu mai suport, parca e mai rau decat in orice alt concediu. Azi dimineata m-am gandit ca eu sunt cauza pentru care un bebelus va primi bataie. Eram la micul dejun si bebe era plin de viata, dornic de interactiune, tot incerca sa se ridice. Mama il trantea la loc si il prindea cu centurile de carucior. Incerca disperata sa-i bage in gura fortat niste mezeluri prajite. Copilul nu si nu, isi invartea capul. Ea ii tinea capul fix si dupa niste nervi reusea. Bebelusul s-a uitat la noi si eu cu Alex am inceput sa ne strambam la el. Bebe a inceput sa rada atat de frumos... Si mama ne-a trimis niste priviri ucigatoare si a intors caruciorul dinspre noi, probabil rasul e interzis la ei in casa.

Anul viitor vreau sa-mi printez niste cartonase, sa le dau parintilor ai caror copii plang asa continuu, in care sa-i rog ori sa-si iubeasca pruncii, ori sa-i dreseze acasa, nu pe creierii mei. Sunt si gata dresati cativa, este unul la plaja la vreo 4 ani care sta si o ora, treaz, in carucior, dupa care merge in mare cand il duce bunica lui. De fapt poate ca as putea da o regula, cei dresati gata sunt cei care stau si in concediu cu persoana cu care stau acasa (familia de care spun, cu caruciorul cu copilul de 4 ani, sunt 3 generatii, dar copiii nu stau deloc cu parintii lor nici aici in concediu). Probabil cei care mai au rabufniri din anumite dorinte sau nevoi, neindeplinite, sunt cei care de obicei nu stau cu parintii acasa si sperau ca in concediu pot avea parte de ei, cine stie. Concluzia asta am tras-o vazand ca cei dresati bine sunt cei care stau si aici mereu cu bunicii, chiar daca apar si parintii in peisaj din cand in cand. Am ajuns sa spun ca vreau numai copii dresati gata, linistiti si lesinati, fara urma de revolta sau de exprimare a nevoilor.

Sa nu se inteleaga ca eu cred ca toti copiii ar trebui sa stea ca un bibelou. Am avut si eu un bebelus ce plangea aproape tot timpul cat era treaz. Dar ma doare la bebelusii de aici sa vad ca parintilor nu le pasa, nu-i vad ingrijorati, preocupati sa incerce sa-i opreasca din plans (eventual doar in mod violent, ii pedepsesc ca plang).

Vreau si eu o masa sau o iesire la mare fara urlete de copii mici, oare pot? Prefer si o manea, serios. Gata, anul viitor imi cumpar un ipod water resistant, cu sunete de valuri de mare. Am ajuns sa consider partea relaxanta a concediului statul in camera. Si si Alex in camera se cere mereu sau acasa la Baia Mare, sa mergem o data acasa (dupa ce tot anul mi-a cantat ca vrea in Grecia la mare).

Vreau sa cred in continuare in vorba asta, mi-a placut tare:

 

****************************

Apropo de manele, dupa-amiaza se face aqua-zumba in mare si au mai multe melodii. Si au si o manea romaneasca pe care nici din greseala nu am mai auzit-o pana acum. Nici la nunti, nicaieri. Ceva cu Paris si paradis, si urcat pe masa sus :)). Of of, ce ambasadori avem pentru tara. Eu tot sper ca din ne-romanii care o danseaza acolo nu stie nimeni ca e o melodie romaneasca. 

****************************

Si apropo de copii de 4 ani, mi-am mai amintit ceva. Este la masa o familie cu doi copii, dintre care cel mic pare a avea vreo 3-4 ani. Au pe masa o cutie cu formula Milumil. Hmmmm... Aici la masa se da doar apa de robinet, nu plata. Asa ca pot trage concluzia ca prefera sa-i dea copilului formula cu apa de robinet in loc de sau pe langa mancare? De ce? Am vazut eu ca astia cu formula incearca disperati sa convinga parintii ca trebuie si dupa 1 an, si dupa 2 ani, tot felul de chimicale speciale facute de ei, ca altfel nu are pruncul toate vitaminele si mineralele. Si m-am gandit cat de comic ar fi sa isi faca reclama la formula de 3-4 ani spunand “in mod natural copilul de 3-4 ani nu isi poate lua toti nutrientii din mancare, pentru ca de obicei mancarea vine pe langa laptele matern pana la varsta medie de intarcare a omului de 4.5 ani. Pentru a redresa lipsa laptelui matern si a nu avea lipsa de nutrienti inlocuindu-l cu lapte de vaca, va recomandam formula pentru 3+ ani”. :))))))

Serios acum, de unde pot astia sa scoata ideile ca trebuie formule speciale de crestere si pentru copii mai mari? De ce hrana naturala nu ar fi suficienta? Cum au trait copiii inainte de Nestle si Milupa? Chiar au nevoie de cocktailul de chimicale “speciale pentru varsta lor”? Asta cu “speciale” ma zgarie pe creier de cand simteam cumva ca m-au lamurit si pe mine ca orezul natural nu poate fi digerat de bebelusi, si atunci, daca tot crezi asta, in loc sa amani introducerea lui, ii asculti pe ei ca au facut ei un orez “special”care poate sa fie digerat de bebelusi... publicitatea asta...

Bine, eu stiu totusi ca ii ajunge mancarea bine mersi chiar si dupa 1 an, dar ce n-ar face ei ca sa te convinga sa le cumperi produsele... Ca degeaba scriu pe ecran la reclama ca laptele matern e cel mai bun (sunt obligati sa scrie asta), daca filmuletul arata cum bebe plange infernal hranit la san, din cauza colicilor, dar formula cu bifidus rezolva problema asta si bebe e fericit... 

****************************

Apropo de alaptare, aici Alex si-a rarit foarte foarte tare supturile, nu vreau sa scriu acum despre asta, pana cand voi putea trage niste concluzii dupa ce ajungem acasa. Si poate ma voi mobiliza sa scriu despre experientele noastre in fiecare perioada a alaptarii in sarcina.

****************************

Ce mi se mai pare bizar e ca atunci cand totusi isi tin bebelusii in brate, ii tin cumva cu fata in exterior, pe sub brate, de piept, cu o singura mana,  pe sold, nu stiu daca am reusit sa explic bine (ca o geanta). Nu ma leg de faptul ca intr-o cantina aglomerata o astfel de pozitie se soldeaza cu multe imbrancituri in capul bebelusului, nici de studiile care spun ca ei sunt astfel prea stimulati de ceea ce vad si nu stiu unde e mama (pentru ca am cunoscut bebelusi care nu mi s-au parut stresati tinuti in brate cu fata in exterior), si nici de faptul ca probabil coloana nu le sta sanatos. Ma gandesc doar cum de nu ii tin parintii invers, cu burta catre pieptul lor, si cu mana pe sub fundul bebelusului. Le-ar fi mult mai usor, pentru ca centrul de greutate al cuplului mama-bebelus ar fi mai aproape de centrul de greutate al mamei, si greutatea bebelusului se mai lasa si pe corpul mamei, nu numai pe brat. Arata atat de bizar asa cu copilul atarnand aplecat cu capul in afara. Dar important e ca nu toti plang cand stau asa! Probabil ca cei care nu plang sunt fericiti ca sunt tinuti de parinti.

Un singur bebe mic am vazut tinut cu burta inspre corpul mamei si tot mi s-a parut o pozitie bizara, pentru ca avea picioarele perfect drepte in jos, nici o tentativa de reflex de agatare ca si puii de maimuta. Nu stiu daca reflexul ala se poate pierde cumva, ca doar ma gandesc ca nu-l tinea fortat asa cu picioarele drepte. 

*****************************

Fapt divers, tentativa de gluma (sper sa fie luata ca atare si sa nu jignesc pe cineva):

Sunt aici cateva familii de maghiari. Nu stiu daca sunt maghiari din Ungaria sau din Romania. Nu are importanta. Maghiarii adulti seriosi pe care ii cunosc eu in tara au toti mustata. Zic seriosi pentru ca stiu si maghiari tineri fara mustata. Imi dau seama ca eu ii numesc adulti pe cei mai mari decat mine, nu ma vad „mare“chiar daca am peste 31 de ani :)))). Asa, revenind la maghiarii de aici, toti barbatii au mustata. Si sunt singurii oameni cu mustata de aici. Asa ca si daca sunt probabil doar cateva familii, pot sa spun ca “toti maghiarii ce i-am vazut in Grecia au mustata” si “toti oamenii cu mustata din Grecia erau maghiari”. De cate exemple am nevoie ca sa pot da o regula? Si poate stie cineva sa-mi spuna ce importanta are pentru maghiari mustata? Am vazut ca si politicienii din Ungaria poarta mustata. E ceva simbol national?

Urmari + ganduri de oboseala

Urmari dupa accident

Ieri a fost ok, totul normal, pana seara dupa ce l-am adormit pentru noapte. L-am pus in patutul lui pana cand era vremea sa ne culcam si noi. Dupa vreo 30 de minute s-a trezit in fundulet direct si a inceput sa planga sfasaietor, aproape la fel ca atunci dupa cazatura. Am sarit ca arsa si am fugit la el, l-am luat in brate, prima data l-am tinut sa ma vada, sa se calmeze, apoi l-am strans in brate. Avea ochii incredibil de mari, era super speriat, si tot tot tot tremura si plangea. Tremura asa de tare incat mainile i se miscau mult, de cum ii tremura tot corpul. Pana la urma a adormit.

Azi dimineata s-a trezit la ora 5, vesel. Ma rog, e ceva normal :D. Dar dupa o astfel de trezire, pe la 8 jumate de obicei adoarme foarte rapid la san. Si acum a adormit repede, dar pe cand sa-l pun in patut s-a trezit speriat, a sarit si a inceput sa planga si sa tremure. Iar cu ochii aia incredibil de mari. L-am luat inapoi in brate, l-am calmat, a adormit imediat. Am mai incercat o data, si l-am plimbat pana cand am fost sigura ca doarme dus dus. Cand l-am inclinat sa-l pun in patut, acelasi rezultat. I-am dat niste pantalonasi pe el, ca era numai in body si m-am gandit ca poate ii e frig. Acelasi rezultat, orice metoda am aplicat de adormire (la san, in picioare scuturat, leganat, plimbat), orice metoda am aplicat de asezare in patut (pe burta, pe spate, pe o parte,...). Pe cand m-am decis ca ma asez asa cu el undeva sa doarma, s-a hotarat sa nu mai adoarma. Asa ca eu eram rupta de oboseala si de foame si sete si el era treaz :D. Se anunta o zi distractiva.

La ora 11 jumate, tzitzi. Normal ca a adormit repede, ca doar nu mai dormise de la 5. Dar cand l-am pus in patut a inceput sa planga. S-a ridicat in 4 labe si plangea tremurand si cautanadu-ma disperat cu privirea. In momentul in care eram gata sa-l iau, si-a lasat capul jos de somn si a adormit asa, in 4 labe, si si-a indoit genunchii si asa a ramas. A dormit o jumatate de ora, timp in care eu in loc sa ma asez undeva jos sa-mi odihnesc picioarele, m-am tuns cu masina si am facut un dush. Nu mai facusem un dush de o gramada de vreme si am simtit ca nu se mai poate.

La alaptatul si adormitul de la 2 jumate, aceeasi poveste: cum adoarme, se trezeste brusc cand il pun in patut, speriat si incepe sa tremure si sa planga. Am incercat o data, am vazut ca nu merge si am zis sa nu fac greseala de dimineata, asa ca dupa ce l-am adormit a doua oara am vrut sa ma asez asa cu el pe un fotoliu, chiar daca simteam ca imi trebuie la baie. Rabdam cat trebuia doar sa doarma si el si eu sa-mi odihnesc picioarele. Dar s-a trezit speriat cand m-am pus jos. Apoi am incercat sa ma pun deodata cu el (el adormit) in pat, pe lateral. In patul mare. Ziua. Deci un pas mare inapoi. Dar oricum, s-a trezit cand ne-am asezat in pat, apoi l-am shshshh-ait acolo pana a adormit (inseamna ca era foarte obosit, ca el o data trezit adoarme doar plimbat iar). Dupa vreo 2 minute in care a dormit tun (si in care eu planificam ce carte sa-mi aduc acolo, sa stau cu el in pat cat doarme) s-a trezit brusc speriat, a tresarit, apoi a inceput sa tremure, cu ochii mari si a inceput sa planga. Am iesit cu el afara sa-l plimb cu caruciorul, sperand sa adoarma asa. Nici vorba. Eu eram deja super adormita, super obosita, extenuata total, si el marait de nesomn. Picioarele ma dureau ingrozitor. I-am zis la mami ca nu inteleg de ce ma dor picioarele mai ceva ca in sarcina si ea a ras de mine, ca doar acum cu kilogramele lui Alex am mai mult decat in sarcina.

La tzitzi de 5 jumate a adormit rapid in bratele mele (pentru ca dormise doar o jumatate de ora toata ziua), dar apoi rapid s-a trezit tremurand si plangand, in bratele mele, fara sa fac nici o miscare sa-l pun undeva. Cumva l-a adormit Relu, dar cand s-a trezit s-a auzit un plans infiorator din camera. Infiorator, ingrozitor! El statea in fund si plangea tremurand, speriat. Nici dupa ce l-a luat Relu in brate nu s-a calmat. Abia dupa vreo 2 minute parca si-a mai revenit.

Nu stiu cand isi va reveni si ce as putea face sa-l ajut. Dupa cum plange, am impresia ca el viseaza ca pica, dar viseaza asa de real ca si cum ar pica de fiecare data. Oare e ceva grav? E un semn ca ceva nu e bine si ar trebui sa mergem la doctor? Fetelor carora v-au mai cazut puiutii, ati patit asa ceva?

Acuma seara am avut o idee proasta. Am zis sa-l tundem din nou daca au venit caldurile. Pentru ca da, a venit vara si la noi. Saptamana trecuta, in 3 iunie, noi ne plimbam pe prispa casei, ca ploua, cu gecile de iarna pe noi, un frig cumplit si umed. In weekend deja umblam numai in scutec. De ieri deja stam numai in scutec si numai la umbra. Soarele e foarte puternic si chiar daca eu as sta toata ziua la soare, lui nu-i place nici seara cand e slab, asa ca ... cine e sefu? El, deci nu stam deloc la soare. Ba chiar si la umbra i se pare cald, asa ca prefera in casa, unde e racoare, vreo 25 de grade arata termometrul :D.

Revin la ideea proasta. Sa-l tundem sa nu-i fie asa cald. Data trecuta cand l-am tuns totul a fost ok, deci nici nu m-as fi gandit ca e riscant. A inceput sa planga cu suspine. A ramas cu freza Fanta. L-am pus la baita sa-i dau jos parul de pe el. A inceput sa planga cu suspine. A ramas cu par pe corp...

Ganduri de oboseala

Si acum sa revin la mine :D. Sunt terminata. Toata ziua am stat in picioare. Singurul moment cand as fi putut sa stau jos, somnul lui de o jumatate de ora de la amiaza, am stat tot in picioare la oglinda sa ma tund si apoi la dush. Toata ziua am stat cu el in brate. Si la baie am mers ori cu el in carucior langa mine maraind, ori cu el in brate chiar.

Mami ma ajuta mult, dar era sapand in gradina si deja imi era groaza de cate ori am deranjat-o sa se spele de pamant sa mi-l ia. Dimineata mi-l ia sa mai dorm, apoi il tine cand ii fac lui de mancare, cand ii dau de mancare de doua ori, cand imi fac mie salate la pranz, cand mananc, etc. Imediat ajung la concluzia ca in afara de timpul cand il plimb la alaptat, in perioadele lui de joaca si de stat treaz, il tine mai mult mami.

Relu iarasi, nu as putea subestima munca lui pentru noi, mai ales cand sunt atatia tati care nu se implica deloc. Totusi pana cand a avut Alex 5 luni, a dormit toata noaptea cu el pe burta lui, fara sa poata dormi adanc si fara sa poata sa se miste. In plus, si acum, seara cand dureaza mai mult de o ora adormitul lui Alex, mi-l ia si el si il plimba si-l leagana.

Asa ca imediat ajung la concluzia ca n-am motiv sa fiu obosita. Dar cand il tin in brate toata ziua, inclusiv la alaptat, si mai si maraie, ma termina.

O, apropo de alaptat, bine ca n-am dat milioane pe ceva scaun de alaptat, cum am vazut in sarcina. Erau bani aruncati. Ce imagine idilica aveam eu, cu o tanti care alapteaza pe un balansoar... si cum citeam peste tot cum trebuie sa pregatesti momentul alaptarii, sa ai un pahar cu apa ca ti se va face sete, sa-ti iei o carte de citit... vise, vise! Daca apuc sa merg la baie inainte e un lux, daca apuc sa beau si putina apa inainte ma declar fericita. Dar in general nu apuc nimic, ca cineva e super nerabdator, si apoi urmeaza cel putin 45 de minute de plimbat si el tot sus pe umar, jos la san, sus pe umar, jos la san. Fac bicepsi. Si muschi la picioare de la plimbatul leganat. Nu prea se vad muschii astia de sub stratul gros protector, dar no... In fiecare dimineata cand ma uit la cantar zic "azi nu mai pap miere cu susan". Si in fiecare seara dupa ora 10, cand simt ca ma sfarsesc si nu mai pot, dupa ce reusesc sa-l culc zic "daca nu imi iau acuma un shot de energie instant, pic jos si n-o sa rezist la noapte".

Am cunostinte care au poze cu bebicu mic si cu manichiura facuta. Am cunostinte care merg la tae-bo repede dupa ce au nascut. Intr-adevar, lucrul asta il poti face doar cu bebe cuminte si care bea lapte praf, sa-l poti lasa cu cineva cu sticla (sau doar daca il lasi sa planga cat timp tu iti faci facutele). Cand ma gandesc ca pentru mine notiunea de lux e cand reusesc sa fac dush... Nu dushul de dupa tae-bo, ci doar dush. Si culmea e ca cine ar privi situatia din afara ar zice ca acele mame fac un efort sa arate bine, pe cand eu sunt delasatoare si arat ca vai si amar.

Azi cand incercam sa-l adorm la 2 jumate imi faceam planuri mari ce fac dupa ce il adorm: merg la pipi (pana la urma am mers cu el...), imi pilesc o unghie care agatza (asa a ramas), ma pensez (hahaha sigur ca da, poate anul asta voi reusi, ca asta nu e urgenta) si beau apa (si asta tot cu el in brate am facut-o pana la urma). Dar nu a dormit deloc...

Mi-a spus o prietena de-a mea ca ma da ca exemplu la multa lume cum nu iubeam copiii inainte si acum sunt asa indragostita de Alex. E adevarat. Dar nu asta e schimbarea socanta la mine. Ce consider eu o schimbare dramatica este de la o persoana care se gandea numai la ea, am ajuns "sclava" cuiva si orice dorinta cat de mica de-a mea, chiar si din nevoile primare, a trecut pe ultimul plan (ma refer inclusiv la faptul ca nu ma pot scarpina cand incerc sa-l adorm sau sa ii dau papi, oricat m-ar manca sau m-ar gadila ceva; orice ma deranjeaza tac si inghit in sec, strang din dinti). Eram o persoana care cand iesea de la servici daca se hotara sa bata magazinele nici nu se gandea sa-si sune sotul. Nu faceam de mancare decat cand aveam chef si doar pentru mine, nu spalam haine decat ale mele. Tot timpul faceam doar doar ce voiam eu. Eram independenta, si Relu la fel, si de aia nu ne placea sa ne bagam nici unul in independenta celuilalt.

Si azi m-a palit un gand. Noi vrem sa mergem in concediu la o mare, undeva. Mai ales ca nu am fost anul trecut. Pai eu eram in extaz, e placerea mea cea mai mare sa stau la soare si sa inot. Dar din moment ce e evident ca nu voi putea face nici una din cele doua placeri, oare nu e mai chinuitor sa merg decat sa stau acasa? Asta imi aminteste si de visele mele din vremea sarcinii cum ca eu cu Alex vom sta pe o patura afara si el se va juca :)). Daca il pun pe o patura tot timpul vrea sa mearga la margini si sa bage in gura frunze si alte gunoaie. Si mai nou sa se ridice in picioare la orice, gata sa cada in nas, sau pe spate.

Ador soarele. Azi cand il plimbam pe prispa, la umbra, cum ii place, imi intindeam cate un picior la soare si simteam caldura si incercam sa-mi imaginez ca stau la soare. Asa ca cine vrea sa mai traiasca putin doar pentru propria persoana, sa mai astepte putin cu facutul de copii. Nu zic, ca nu am fost asa de fericita niciodata in viata mea. Dar nici nu am fost asa obosita niciodata, si nici nu am fost asa de "pe ultimul plan" niciodata.

In timpul sarcinii stiu ca tot ziceam ca important e sa fie sanatos, nu conteaza daca e baiat sau fata. Dar in sufletul meu speram sa am baiat, pentru ca sunt eu mai baietoasa, si sigur as fi imbracat-o in albastru pe saraca fata :D si mai tarziu in negru si cu bocanci, nici vorba de pantofi rosii cu toc :)). Si pentru ca parca nu ti-e asa frica daca ai baiat legat de violuri si alte rele. Dupa ce l-am nascut pe Alex m-am gandit ca poate ca al doilea copil mi-ar placea sa fie fetita, ca sa am si eu la batranete cu cine sa ma inteleg, ca baietii zboara de langa casa. Dar azi am zis nu, nu vreau sa am fata, sa ajunga si ea mama! Lasa, sa am o gramada de baieti sa ajunga tati, sa poata faca dush cand vor ei, nu cand ii lasa copilul! O vad pe mami cat ii e de mila de mine...

Dar daca tot vorbim de mai multi copii, cand as avea eu putere, cu organismul meu super extenuat de acum, sa ma apuc de o noua sarcina? Eu ma gandeam intr-o vreme ca ar fi fain sa ii fac la doi ani diferenta. Dar asta ar insemna ca in iarna eu sa raman iar gravida. Cum sa fac asta? Trec peste faptul ca eu am probleme hormonale, si ca ar trebui sa ma ocup de ele pentru a avea ovulatie si a fi in stare sa duc o sarcina. Dar as avea nevoie de un organism puternic, de muschi abdominali, de relaxare, liniste si odihna. Pai inainte de sarcina cu Alex eu faceam tae-bo de 2 ori pe saptamana, sala de 3 ori pe saptamana, inot de 7 ori pe saptamana, sauna la fel. Mancam super calculat si super sanatos. Analizele (in afara de cele hormonale) imi erau perfecte. Totusi, nu aveam hipotiroidism. Ce sanse as avea acum la o sarcina sanatoasa, daca as porni-o cu un organism pur si simplu extenuat? Oare sunt asa doar pentru ca alaptez? Sunt atatea femei care fac copii la doi ani diferenta si spun ca e ideal. E vorba de copii, ca sunt mai linistiti? Oricum, daca organismul e slabit pentru ca alaptez, atunci mama natura oricum are grija sa nu raman gravida cat timp alaptez asa mult zilnic. Inca nu mi-a venit ciclul, din cauza alaptatului asa intens. Dar ma gandesc ca puiul numarul doi va porni din start cu un handicap, organismul meu e facut praf, praf, sarcina va fi mai dificila, eu nu mai am grija de mine deloc, nici fizic nici psihic.

Dar ce rost are sa vorbim de bebe numarul doi cand eu de cand am nascut nu m-am facut cu o crema, de fata, de corp, de maini, de picioare, nimic... Dushurile le fac foarte rar, planificate cu greu, cat de scurte, cu usa deschisa sa poata veni Relu cu puiul sa ma cheme daca trebuie. Nu apuc sa spal vasele, nu apuc sa arunc la gunoi coji de fructe pentru ca mananc pe fuga si fug la pui. Mananc in secvente, o masa o impart in nu stiu cate episoade. De peste 7 luni nu am mai mancat o masa, o singura masa, linistita, fara sa ma uit dupa el sau fara sa maraie in bratele altcuiva ca vrea la mine, sau fara sa ma grabesc la el. Inainte nu mancam dupa 6 pentru ca imi pica greu la stomac toata noaptea. Acum mananc si dupa 10, si da, imi pica greu la stomac, dar simt ca lesin daca nu mananc.

Spuneti-mi ca devine candva mai usor. Stiu eu, cand se insoara sau candva...

Dar nu ma bagati in seama cu paragraful asta, poate e doar ceva scris de cineva cu hipotiroidism, deci cineva care oboseste repede, are dureri musculare si are depresii si brain fog... Nu vreau sa se creada ca sunt suparata. Sunt cea mai fericita de cand a aparut Alex in viata mea. Nu am iubit niciodata asa mult si nu am fost niciodata asa fericita. Cand imi mai si zambeste sunt terminata, as da orice pentru un zambet de-al lui. Dar sunt doar obosita si simteam nevoia sa ma descarc... Oricum, am reusit sa scriu postarea pe fragmente, cand mergea Relu "la aparat" la adormit copilu'...

Diversificare

Azi la masa de fructe, din moment ce era foarte marait, eram sigura ca va fi un fiasco. Cum am adus fructele cu el in brate, mi-a furat para. A inceput s-o rontaie, asa ca l-am lasat. S-a inecat cu coaja, i-am luat-o si i-am curatat-o. A molfait foarte fain pe para fata de atunci cand a incercat marul. Para ii place mai mult si e cremoasa. Cand avea prea multa para in gura si nu avea rabdare sa inghita, ci tot rontaia pe ea, lasa sa-i curga pe gat si pe body in jos. Dar nu se lasa din rontait :)).