Poșeta mea de la nașterea lui Alex

6 ani, 4 luni și 24 de zile de la nașterea lui Alex.

Azi mi-am făcut curaj să scot din fundul dulapului geanta cu care am fost să nasc. Apare în poză aici, pe umărul soțului. Era geanta mea preferată în 2009. Am mai încercat de câteva ori s-o golesc ca s-o spăl și s-o refolosesc, însă aveam impresia că făcând asta voi uita. Și nu e voie să uit.

Am găsit câteva no-spa-uri deși nu am luat niciunul în sarcină, dar "trebuia" să am mereu la mine, nu? Într-o industrie a fricii.

Am gasit un tabel de feeding chart (mare minune că nu e completat deloc), cu data, ora, câte minute a stat la sân, la care sân, pipi, scaun,... Din aceeași industrie a fricii care ar pierde prea mult dacă noi femeile am avea încredere în noi, așa cum ar fi normal.

Și am găsit biletul acesta care m-a durut cel mai tare.

Mi-l dusesem să întreb asistentele și dr. neonato la internare, am crezut că fiind o clinică particulară pot pune întrebări și pot emite pretenții care să-i ofere copilului meu o sănătate mai bună.

Pot să-mi răspund acum la întrebari.

"Pot sta tot timpul cu bebe?" - NU. Nici pe departe.

"Mâncare mi se poate aduce?" - (eu nu mănanc carne și pește și știam că acolo aduce o firmă de catering mâncare cu carne și mezeluri) oficial NU, mi s-a adus pe ascuns totuși și încercam să mănânc în așa fel încât să nu mă vadă asistentele și să fac apoi ordine în cameră repede, ca să nu se vadă urmele.

"Când pot vorbi cu neonatoloaga despre vaccinuri, picături în ochi și analize bebe?" - Înainte de naștere nu am întâlnit niciun medic neonato. După naștere cândva a reușit soțul meu (care m-a însoțit toată nașterea, deci era acolo) să se întâlnească cu neonato. Cândva. Deci după picăturile cu antibiotice din ochi. Pentru că asta vrem în primele secunde de viață ale bebelușului, să-i distrugem un pic sănătatea pentru că în alte secole unele dintre femeile care nășteau aveau gonoree și nășteau fără să fi fost consultate vreodată în sarcină ca să se știe că au această boală.

"Ce medicamente li se mai dau bebelușilor?" - nu e treaba părinților asta, you motherfuckers, ce-i cu pretențiile astea? Credeți că bebelușul e al vostru sau al sistemului? - nu mi s-a spus asta, dar aceasta era atitudinea, gen "iar ne deranjează asta care vrea să afle ce îi facem bebelușului ei, pe care îl ținem închis aici la noi pentru siguranță?"

"Dacă am colostru, pot alege să nu primească bebelușul lapte praf?" - NU. Eu trebuia încă din sarcină să folosesc absorbante pentru sâni ca să nu-mi ud hainele, atâta colostru aveam. Dar nu, acesta nu e un drept al mamei, să-și hrănească bebelușul cu ce e mai bun. Pentru că hrănirea bebelușului cu colostru probabil ar duce la căderea unui "imperiu", și asta nu e bine deloc.

"Băiță îi fac eu în spital?" - eu aș fi vrut să nu i se facă deloc, dar știam că ar chema cineva protecția copilului, pentru că informația despre calitățile vernixului nu apărea în comunicatele companiilor de lapte praf, ca să ajungă și la urechile lor. Așa că am sperat să îl pot spăla eu, cu un gel de duș bio sau doar cu apă. NU. Dimineața și seara la chiuvetă, în urlete, pe mâna asistentei, cu capul în jos, cu săpun lichid Dalin. Eh, cancerigen și alergen și disruptor hormonal, ce conteaza, cum am zis și la colostru, nu ar supraviețui imperiul dacă i-am spăla la naștere doar cu apă sau nu i-am spăla deloc.


Eu am resimțit nașterea lui Alex ca pe un abuz. Faptul că nu mi-a fost dat copilul în primele lui 30 de ore de viață oricât am plâns și am rugat. Faptul că eram tratată cu dispreț și mi se dădea impresia că deranjez, că sunt un pacient dificil, că sunt nebună doar pentru că îmi doream să am copilul cu mine sau pentru că voiam să știu ce i se face și ce i se dă. Copilului meu. Da, mi se spunea asta politicos, cu rânjetul pe buze, ceea ce mă făcea să răspund cu docilitate în loc să mă cert și să lupt. Cele cărora le spun să lupte știu experiența mea: am fost foarte docilă și politicoasă. Parcă eram în competiție pentru premiul de ”cea mai convenabilă pacientă”. Simțeam că nu am voie să le supăr deloc pe cele care îmi țineau copilul. Credeam că s-ar răzbuna pe copil. În plus, dacă ar fi strigat la mine, cum eram un ghem de emoții, m-aș fi prăbușit plângând în fața lor. Așa mă prăbușeam în pat plângând pe ascuns, să nu le deranjez cu plânsul meu. Plângând de dorul copilului. După 6 ani în care regretele acelor 30 de ore sunt încă acute, dureroase în sufletul și fizicul meu, oare ele mă mai țin minte ce pacient model am fost? Chiar credeam atunci că merită mai mult să le fac lor pe plac decât să îmi smulg copilul de la neonatologie??? Dar lor chiar li s-a părut mai normal să mă vadă stând obosită în picioare la geamul de la neonato în loc să-mi dea copilul?


Sunt multe traumele din acele zile, inclusiv o poveste de la ”lampă” când asistenta nu a vrut să-mi dea copilul la ora 22, chiar dacă depășise recomandarea neonatoloagei, rânjea continuu spunându-mi să merg să mă odihnesc, să dorm, să mă bucur că sunt liberă încă o noapte, fără copil care să mă deranjeze. Și se vedea că n-o spune empatic, chiar crezând bullshit-urile astea, ci doar că dintr-un anumit motiv așa era mai convenabil pentru ea. Am plâns, am implorat, nu m-am mișcat de lângă lampă, până când mi l-a dat. Când am ajuns acasă de la spital am citit un articol din acele zile despre un bebeluș ars la lampa de ultraviolete pe undeva prin Moldova, îl chema Alexandru, asistenta insistase ca mama să se culce, că i-l aduce în cameră la ora 24, dar a adormit. M-am cutremurat.



Ah, tot la lampă nu mi s-a permis să-l iau și să-l alăptez. Cică să mă mulg să-i dea cu biberonul. Să golesc sânul, să mă mulg mult. Iar când îl alăptam în alte zile îmi făceau mamelonul presat să-l bage în guriță simetric, nu asimetric. Nu aveau nici o minimă noțiune despre atașatul corect la sân sau despre cât e de nociv mulsul, sau despre noduli sau despre furia laptelui. Ei, probabil nu-și imaginau că au nimerit pe o idioată care se va chinui cu angorjare încă vreo 6 luni din cauza lor, or fi crezut că voi ceda greutăților cauzate de ele și voi cere o pilulă de ablactare să rezolv problema.


Dar am simțit că nu am avut voie să vorbesc despre asta în ultimii 6 ani pentru că de câte ori am deschis acest subiect mi s-a reproșat că

- exagerez, acestea nu sunt lucruri importante, deja vreau prea mult

- exprimându-mi durerea pentru aspecte atât de ”minore” le jignesc pe cele care chiar au fost traumatizate la naștere cu adevărat sau cărora li s-a întâmplat o tragedie - aceasta e din categoria ”de ce te macini pentru ... când în lume sunt tragedii chiar adevărate”, ”de ce îi ajuți pe nefericiții ăia în loc să-i ajuți pe ceilalți care chiar suferă mai mult”, etc. Competiția suferințelor și compararea traumelor.

- "ai născut până la urmă natural, de ce te plângi, uite mie mi-au făcut cezariană fără să pot comenta" (nu mai vorbesc acum despre cum a fost nașterea, pentru că am putut vindeca mai repede ce mi s-a facut mie ca femeie decât ce i s-a făcut copilului meu fără să-l pot apăra și implicit mie ca mamă)

- "ai născut la privat unde se comportă cu tine politicos, gândește-te cum e să și urle la tine, cum fac la stat" - faptul că rânjeau când mă desconsiderau nu șterge rănile

- "important e că aveai cameră frumoasă, trebuia să stai să te bucuri și să te relaxezi înainte de a merge acasă" - nu puteam să mă bucur de nimic când plângeam după copilul meu, aș fi fost mult mai fericită între gândaci și mucegai, cu copilul în brațe.


Sunt derutată când citesc povești de naștere gen

"și doctorul nu m-a lăsat să nasc în ritmul meu, s-a apăsat cu cotul, mi-a pus oxitocina deși i-am zis să nu, m-a tăiat "jos" deși nu trebuia, a urlat la mine că nu împing cum trebuie, mi-a spus că îl rețin prea mult când lui i s-a terminat tura,...

neonato mi-a luat copilul, i-a dat lp deși aveam colostru, asistentele m-au tras de sâni râzând că din asemenea sâni n-o să iasă niciodată lapte, îi dădeau copilului lp fix înainte să îmi dea voie să-l văd etc etc etc

DAR acum suntem acasă și suge și lapte matern din sticlă, nu numai praf, sunt așa fericită că m-au ajutat doctorii și asistentele, le mulțumesc că "mi-au născut" bebelușul, le sunt atât de recunoscătoare!"


Nu-mi dau seama

- dacă am ajuns ca femei în România să credem că e normal să fim desconsiderate (vă puteți imagina că într-un spital soții voștri ar fi tratați cu acea scârbă și lipsă de respect și IGNORARE cu care ați fost voi tratate?) și să mulțumim frumos sărutând mâna celui care ne abuzează cel puțin verbal? Cred că e și asta adevărat, uitați-vă cât de normal li se pare femeilor din România să fie abuzate verbal și fizic (chiar sexual) de către soții lor sau de către șefii lor. Și probabil tot din capitolul ”nu merit mai mult de atât” se încadrează și milioanele de mame care nu consideră grav că bebelușii lor primesc în primele zile de viață lapte praf când ele au lapte și vor să alăpteze. Dacă mama nu vrea să alăpteze, nu e nicio problemă, dar dacă mama vrea, de ce i se încalcă copilului acest drept? De ce i se distruge, uneori iremediabil, sistemul digestiv? Majoritatea mamelor știu că deși acasă vor alăpta exclusiv, există consecințe pe termen lung chiar și după o singură sticlă de lapte praf. De ce sunt abuzați astfel copiii noștri și li se răpește dreptul la o sănătate mai bună?


(Săptămâna aceasta am aflat că în spitalul județean din Baia Mare nu doar că e impiedicată mama să alăpteze, ca în orice alt spital, dar există o asistentă care le spune mamelor că lichidul de aur, colostrul, e foarte periculos pentru copii (asta e la un cu totul alt nivel decât miile de asistente care mint că nu e suficient) și ce bine că trăim într-o epocă modernă și avem lapte praf, altfel copiii ăștia s-ar îmbolnăvi toți din cauza otrăvii din sânii mamelor de după naștere.)

- sau dacă aceste femei suferă de sindromul Stockholm, în care dezvoltă o legătură emoțională cu abuzatorii lor. Ceea ce iar e foarte posibil, mai ales într-un moment atât de delicat ca perioada post-partum. Plus noul bebeluș care ne face mai iubitoare.

- sau dacă poate aceste femei chiar și-au procesat trauma, nu și-au negat-o, și au ajuns să ierte. Această situație mi se pare cea mai puțin probabilă, din moment ce situațiile acestea le văd foarte des la mame care au născut de câteva zile sau săptămâni și, după cum veți citi în articolele de mai jos, trauma de la naștere e procesată în general după 18 luni.


Însă din moment ce prin această postare vreau să vă rog SĂ RESPECTAȚI DUREREA CELUI DE LÂNGĂ VOI CHIAR DACĂ VOUĂ NU VI SE PARE CĂ ARE MOTIVE (abuzul mamelor la naștere nu e doar atunci când femeia e batjocorită dur pe față), atunci da, cred că trebuie și eu să accept faptul că există mame care își procesează mai ușor traumele și și le vindecă mai repede decât mine.

Și sunt sigură că nu voi uita, așa cum mă temeam când îmi țineam această geantă neatinsă în dulap. Aproape în fiecare zi regret ziua de 16 octombrie 2009, pe care mi-am petrecut-o departe de primul meu pui.  Nu am cum uita. Probabil că e nevoie să crească el suficient de mare încât să înțeleagă și să mă ierte, ca să pot și eu să iert, nu știu.

Felul în care naștem contează, chiar și în cazul în care mama și bebelușul sunt aparent sănătoși. Ne schimbă pentru totdeauna, fie ne face mai puternice printr-o naștere așa cum ne dorim, fie ne reduce la tăcere. La fel contează modul în care suntem tratate după naștere.


Lecturi pe temă

Despre cum modul în care naștem contează:

“All that matters is that your child is healthy and happy” | Evolutionary Parenting

How to Heal from a Traumatic Birth & Bond with Your Baby | Sarah Ockwell-Smith - Parenting Expert

They lied...It matters how you birth – Best of Baby

Birth Trauma: The Silent Struggle New Moms Face | Babble

All That Matters is a Healthy Husband (or: why giving birth matters) | Talk Birth

The First Birth Matters (More Than You Think) - Mothering Community

The Way We Birth Matters: Beyond a Healthy Mother and Baby

A healthy baby is not ALL that matters - The Positive Birth Movement

A License to Rape | Birth Without Fear

I Remember This... This is Rape

BIRTH RAPE | BIRTH OF A NEW EARTH

BIRTH TRAUMA AND THE DARK SIDE OF MODERN MEDICINE | BIRTH OF A NEW EARTH

Birth Trauma - If Restaurants Behaved Like Hospitals - Whole Woman

The Pitfalls of ‘Going With The Flow’ in Birth « The Truth About Traumatic Birth


și despre cum femeile sunt desconsiderate ca pacienți în orice specializare medicală:

Did My Doctor Miss My Cancer Because I'm a Woman?

 (un citat să vă ”fac poftă”:

”The first article I read was a case against Kaiser Permanente where Anna Rahm was awarded $28 million dollars. She'd complained of severe back pain, and instead of an MRI, her doctors sent the five-foot-four, 125-pound 17-year-old to a nutritionist to lose her "belly weight." Her tumor went undetected for months, and Anna's right leg, half her pelvis, and part of her spine were amputated.

Next in the pile: Maya Dusenbery's article asking "Is Medicine's Gender Bias Killing Young Women?" I found her answers chilling. She cites a Yale School of Public Health report that reveals how women delay or downplay their need for treatment—often for fear of being labeled a hypochondriac —despite the fact that women under 50 are approximately twice as likely to die of heart attacks than men.

Dusenbery also illuminates that 75% of autoimmune disease patients are female, and it takes an average of "five years and five doctors" to diagnose them—half of whom report being labeled "chronic complainers." Both "The Girl Who Cried Pain"by Diane E. Hoffmann and Anita J. Tarzian and Karen Calderon's "The Influence of Gender on the Frequency of Pain and Sedative Medication Administered to Postoperative Patients" uncover that "Women are more likely to be given sedatives for their pain and men to be given pain medication." Lena Dunham and Jenni Konner's Lennydevoted an entire recent issue to endometriosis—nearly every piece echoing the same journey: years of debilitating pain, delayed diagnosis, and what Padma Lakshmi describes as a "mangled" relationship with her body.

As I moved through each study, I flashed back to being doubled over in agony in the ER during graduate school. A doctor and two nurses told me: "We'll help you when you stop screaming." I bit my tongue until it bled to stifle the pain, and they reluctantly agreed to a CT. Only when they had irrefutable evidence that my pain was real—I was passing three kidney stones—did they give me pain medication.”)
 

How Doctors Take Women's Pain Less Seriously - The Atlantic  

(”“Female pain might be perceived as constructed or exaggerated”: We saw this from the moment we entered the hospital, as the staff downplayed Rachel’s pain, even plain ignored it. In her essay, Jamison refers back to “The Girl Who Cried Pain,” a study identifying ways gender bias tends to play out in clinical pain management. Women are  “more likely to be treated less aggressively in their initial encounters with the health-care system until they ‘prove that they are as sick as male patients,’” the study concludes—a phenomenon referred to in the medical community as “Yentl Syndrome.””) 




(Știu că nu am răspuns recent la comentarii, dar nu pot de pe telefon în safari, iar din aplicația blogger pot doar posta sau edita postări, îmi cer scuze, voi reveni).  

Draga-draga :x

Ziua a 4-a a diversificarii:

Azi suculetul a fost mai cu pulpa stoarsa asa prin tifon, a iesit nectar, mai mult decat suc. Masa a fost la fel ca ieri, adica si-a intins capul, a deschis gura, mi-a impins mana cu lingurita in gurita lui, s-a strambat, s-a scuturat :D, si a papat in total tot cam cat o lingurita de adulti. Apoi a inceput sa maraie, asa ca am incheiat masa. Maine va fi si Relu de fata! Sper sa nu aiba asteptari prea mari :D.

Am fost fericita ca nu a fost o intamplare mancatul lui de ieri. Si sper sa nu gresesc ceva ce sa-i creeze aversiune fata de mancare. Nu stiu cu ce fruct sa continui. Cand credeam ca vom incepe la 7 luni, eram sigura ca vor aparea fructele de sezon dupa ce ii voi da marucul. As vrea ceva cat mai putin chimic...

Ziua 2 de MAMA:

Da, toata ziua a zis MAMA :x :x :x, dar la fel ca ieri, marait cumva, amestecat cu "papa" ala soptit, nu ii iese tot timpul scumpicul mic, cat chin pe el sa incerce sa-mi spuna MAMA, sa ma faca fericita! Inca nu-mi vine sa cred!

Dar acum trebuie sa-l invat sa spuna "tata", pentru ca la oricine sta in brate incepe sa maraie "ma-ma", se uita la mine :D si deci trebuie eu sa-l iau in brate :)).

Ziua 2 de incercare ratata de relaxare a spatelui:

Ieri am zis sa profit ca ii place sa stea in fundulet si sa-l pun langa niste jucarii in fata mea, si eu sa ma bucur de cadoul de ziua mea, scaunul minunat de masaj, pe care n-am mai avut ocazia sa-l folosesc de pe la inceputul lui martie. M-am pus in el si, optimista, l-am setat pe 15 minute la programul relaxation :D. Dupa doua minute a trebuit sa-l opresc, ca Alex ajunsese pe jos chiar la picioarele mele, si scaunul isi tot misca picioarele in sus si-n jos si exista un mare risc sa se loveasca. Nu venise la mine, ci la ceva jucarie din zona. Oricum si pana atunci, cele 2 minute nu au fost savurate, ca tot cu ochii pe el eram.

Azi am simtit ca ma doare iar ingrozitor spatele (cred ca e ploaia ingrozitoare care nu mai pleaca de cateva zile :P, nu Alex e de vina). Si m-am gandit ca asa cum se distreaza daca ma maimutaresc la el, poate va sta cuminte sa fac eu putina yoga. Nu ceva sport care sa-mi ia din puteri, ca apoi cine mai rezista la alaptat plimbat in brate o ora seara, un sport care sa-mi relaxeze spatele. Eu am mai facut yoga doar in ultimul trimestru de sarcina, de pe youtube, si a fost super super!

Am intrat pe yogatoday si am pornit programul gratis de saptamana asta. Am sperat sa considere yoga mea o distractie si sa ajunga asta un obicei. Chiar ma gandeam ca asa va invata de la mine, prin exemplul personal, cat e de sanatos sa facem sport.

Am inceput... nu prea auzeam programul de cum sarea el si lovea acolo toate jucariile :D. Apoi a si ras putin, daca in timp ce faceam exercitiile ma uitam la el. Apoi, in timp ce zicea tipa sa stau in pozitia aia fixa si sa ma relaxez si sa meditez, eu zambeam continuu si ma uitam la comoara mea care incepuse sa spuna "ma-ma-ma-ma-ma-ma" :)). Apoi a inceput sa maraie urat si sa tipe si asa s-a incheiat si tentativa asta de relaxare :).

Dar culmea e ca acum sunt mult mai zambitoare, mai fericita, mai plina de iubire decat inainte cand reuseam sa fac ore intregi de sport nestingherita!

Draga-draga:

(pfff, aici nu pot schimba si scrie cu niste caractere mici mici pana imi adun gandurile? Tocmai am venit sfarsita dupa o ora de incercari de alaptat si adormit. Ii era somn si foame. Super, ca daca nu ii e somn, oricat de foame ii e, nu poate papa. Incep masa, normal, la plimbare, maraie de numa daca ma asez pe un colt de pat. Sare la mine in brate dand din fund (mai sa-l scap, asa da cu o putere), semn ca vrea sa-l scutur mai tare. Il scutur, il leagan, il rasucesc, nu se linisteste nici cat sa puna capul pe umarul meu. Ma impinge, tipa, apoi cauta sanul, ia o gura, iar se impinge ca vrea sus. Iar maraie, se agita, etc. Toate astea plimbandu-l prin camera. La un moment dat ramane la san. Exact intr-o pozitie super dureroasa pentru bicepsul meu stang. Nu comentez nimic, sper sa adoarma. Incepe sa ma manance sub nas. De cand il alaptez la plimbare (de prin luna a doua, a treia, nici nu mai stiu) am ajuns un fel de Chuck Norris al controlarii reflexelor. Chiar daca un om normal ar sari ca ars sa se scarpine, eu lupt psihic cu mancarimea, ca nu am ce face, trebuie sa plimb in continuare copilu' la san. Culmea ca nu ma apuca niciodata cand e el la verticala pe umarul meu, ca atunci as mai putea improviza ceva... No si acuma seara tot ritualul asta s-a prelungit muuuullltt pentru ca al meu copil, in luna a saptea are din nou colici! Si ii are din weekendul trecut, deci nu sunt vinovate merele! Tot de atunci e constipat! Si eu n-am schimbat nimic la alimentatia mea, mananc la fel ca data trecuta cand a fost constipat (pana pe la 5 luni parca) si la fel ca si in perioada de pana sambata, cand facea de 2-3 ori pe zi. Na, daca pot sa-mi dau seama ce o fi? Si de la colicii astia e tare marait saracul, mai ales cand mananca si trebuie sa adoarma. Dupa o ora de incercari n-am mai putut si l-am rugat pe Relu sa incerce si el, ca se vedea ca foame nu-i mai este, dar nu reuseam sa-l adorm. Si acuma am deschis paranteza asta cica sa-mi adun gandurile. Nu am vrut sa ma plang, Doamne fereste, pentru ca in saptamana cand a fost racit si nu putea respira pe nas si deci nu putea manca si dormi, si era super speriat de ce i se intampla, in saptamana aceea am zis ca ma plimb cu el in brate sa adoarma pana va fi mare, numai sanatos sa fie. Am vrut poate doar, cu paranteza asta, sa explic aiureala exprimarii din continuare :D.)

Deci cu draga-draga. In decursul timpului, tati meu l-a invatat pe pui despre Lucky si a avut si un aport in invatarea cuvantului "mama" si cine e mama. Mami meu, de asemenea l-a invatat de "mama", si in plus, l-a "dresat" la sfarsitul lui februarie, de a reusit el de 1 martie sa ne incante pe toti cu brrrrr. Cum il intreba cum face motorul lui tata, el incepea "brrrr" sa ne scuipe pe toti :D. Nu zic ca mami meu a facut doar atatea, povesteste cu el continuu si-i explica tot tot tot. Dar astea sunt "roadele" culese pana acum. Acum, de azi, se mai adauga ceva: l-a invatat sa faca "Draga-draga". Vine cu el pana aproape de mine/de bunicu'/de Relu, si incepe "faci draga-draga la mama/bunicu'/tati? Aiiiii draga-draga", si Alex intinde mana si ne mangaie pe obraz, pe nas, pe toata fata :x :x :x. MINUNAT SENTIMENT!

Prima

Da! Alex creste, creste bine, creste frumos, creste minunat, si tot asa creste dragostea mea si fericirea mea si bucuria mea.

M-am hotarat sa creez un blog pentru a nota mancarea pe care Alex o va primi atunci cand vom incepe diversificarea. Imi va fi mult mai usor aici decat pe o foaie care apoi va ramane in dezordine pe masa. Si imi parea deja rau ca nu am inceput un blog mai demult, pentru a nota cand a avut parte de prima manichiura :D, cand a zambit prima data, cand a ras in hohote, si toate minunatiile pe care nu le-am notat nicaieri... Dar nu putem da timpul inapoi asa ca mi s-a parut ca diversificarea va fi un moment excelent de inceput de "jurnalism".

Puiul meu se numeste Alexandru Daniel, si s-a nascut in data de 16 octombrie 2009. Este viata mea!