Ajutați-vă prietenii să nu cadă în capcanele ”experților”

Să presupunem că există un expert care câștigă mulți bani din păcălirea noilor părinți, o categorie de oameni atât de vulnerabilă. Spun ”păcălirea” pentru că sunt convinsă că nici expertul nu crede ce spune. Dar nu poți câștiga bani cu un om informat, pentru că pe acesta nu-l poți păcăli. Așa că normal că pseudo-expertul se sperie când vede că din ce în ce mai mulți părinți se informează și știu cum se comportă un bebeluș normal și știu care e modul ideal de a-l crește pentru a-i oferi cele mai bune șanse de dezvoltare. 
 
Normal că se sperie că din ce în ce mai mulți părinți ajung să își respecte copiii. Cine va mai da bani să îi dreseze acum? Și atunci decide că ar fi bine să le spună cât e de rău Attachment Parenting-ul. În speranța că măcar câțiva vor citi/auzi despre Attachment Parenting pentru prima data din tastatura/gura acestui pseudo-expert și se vor speria teribil și nu vor dori să ajungă astfel. Și vor bloca orice informație ulterioară ce vine dinspre parenting-ul cu dragoste și respect.

Da, știam deja că pseudo-expertul se pricepe să mintă și să păcălească. Și că plătește infiltrarea între părinții ce își cresc copiii cu respect, fie că e vorba de site-uri dedicate lor sau grupuri de Facebook unde noii părinți vor să își crească bebelușii fără dresaj. Ce parșiv! Și ce josnic din partea celor care își vând spațiul cu consecințe atât de grave pentru noii părinți... Până acum tot citeam minciuna că ”tehnica” ar fi și pentru părinții AP. Însă părinții AP sunt informați și știu că nu ai nevoie de tehnici, așa că s-a schimbat placa, acum se blamează AP cum că nu ar fi conform teoriei atașamentului.


Vreau deci să contrazic niște inepții citite cândva undeva. De aceea am început în iulie să scriu cu pas de melc pe subiectul acesta.


1. Attachment Parenting nu este un set de reguli. 
 
Am mai scris despre ce este și ce nu este Attachment Parenting aici. Poți să nu alăptezi și să nu-ți porți copilul și tot să fii părinte atașat. Singurul aspect care diferențiază Attachment Parenting-ul de alte tipuri de parenting este RESPECTUL FAȚĂ DE COPIL. Adică să îl tratezi ca pe o persoană. Să nu ai impresia că e un mic șantajist. Să nu îl minți, să nu îl păcălești. Să știi că în spatele oricărui comportament există o motivație foarte bună, nu încearcă să te ”manipuleze”. Găsiți mai multe explicații în linkul de mai sus.


2. Attachment Parenting este feminist!

Dați un Ctrl+F în postarea amintită mai sus după ”misogin” ca să înțelegeți diferența între sentimentul de putere dat de INFORMARE ȘI ALEGERE și comparați-l cu a citi un articol mincinos de pe un site care la fiecare pas te convinge că ceea ce simți instinctual e fals și că trebuie să asculți docilă de informațiile oferite de acest pseudo-expert. Care din ele este putere feminină și care tratează femeia ca o proastă fără putere și fără posibilitatea de a gândi?


3. Attachment Parenting nu este un stil de creștere a copiilor bazat pe frică 

(Nu-mi vine să cred că am citit asta :)). )

Hai să dau un exemplu personal din domeniul... somnului :D.

La primul copil am apucat să citesc multe bullshituri înainte să ajung la attachment parenting. Toate îmi induceau un sentiment de vinovăție și frică. Mă făceau să mă tem că nu sunt o mamă suficient de bună din moment ce nu doarme copilul meu după norme. Îmi era rușine de câte ori mă întreba cineva dacă s-a trezit noaptea. Parcă și mie mi se părea foarte grea toată treaba asta cu adormitul și readormitul copilului noaptea, din moment ce nu se derula ”ca la carte”. Am citit-o chiar și pe Pantley, care, deși nu-mi e pe plac, e la kilometri distanță de pseudo-expertul despre care vorbesc acum pe o axă a respectării copilului.

Și apoi treptat am dat de informația adevărată. Aceea bazată pe antropologie, deci cum ar trebui noi să fim ca specie, cum ar trebui crescuți puii de mamifer-om ca să își atingă potențialul maxim și care e normalul speciei noastre. Aceea bazată pe studii psihologice care au demonstrat că bebelușii crescuți cu respect ajung oameni împliniți, întregi, fericiți și sănătoși. Iar bebelușii lăsați să plângă ajung oameni depresivi, neîncrezători în sine și în cei din jur, incapabili să aibă relații fericite.

Și aflând eu normalul somnului bebelușului pentru specia noastră, modul în care bebelușii dorm acolo unde nu există pseudo-experți care să te păcălească , m-am RELAXAT.  Vă dau link la articolul tradus al minunatei antropoloage Katherine Dettwyler. Originalul e pe site-ul ei. Dintr-o dată nimic nu mi s-a mai părut greu, nici trezirile multiple, nici adormitul altfel decât predică pseudo-experții. Am devenit odihnită, relaxată, încrezătoare în mine.

Toată oboseala era indusă de așteptările neîmplinite, așteptări date de articole false. Dar când mi-am dat seama că așteptările nu erau normale dintr-o dată am vazut că nu e greu nimic.

• Nici adormitul cu copilul în pat nu e greu (nu pot înțelege cum mi s-a părut cândva greu, doar pentru că mi s-a indus această frică), 
• nici adormitul copilului la sân nu e greu (nu știu cum să zic, dar tocmai scriu această postare în timp ce îmi adorm copilul de aproape 3 ani la sân și jur că nu transpir de efort :)))) ), 
• nici faptul că pruncul de aproape 3 ani suge foarte des noaptea din cauza ultimei masele ieșite nu e greu deloc (pentru că se servește singur, pentru că vai! am ales ce e mai comod pentru mine și mai sănătos pentru el - am ales să dormim împreună! De frică dorm împreună cu el, nu? Da, de teama că îmi va fi așa de dor de pui de om încât voi mai face al treilea bebe :)).)

Deci care parenting oare e bazat pe frică? Cel în care știi că e normal ca bebelușul să se trezească noaptea chiar și la 2-3 ani și că e normal să îl lași să adoarmă la sân, așa cum adoarme cel mai bine și cel mai repede? SAU Cel în care măsori cât și cât de des suge copilul, cel în care calculezi cât și când doarme copilul, cel în care te stresezi să impui ore de somn, cel în care mamelor li se spune ca nu cumva să adoarmă copilul afară la plimbare? Cel în care te chinui ore întregi să înlocuiești sânul, provocând suferință tuturor membrilor familiei? Cel în care mamelor li se induce ideea că dacă nu schimbă somnul copilului, acesta va fi distrus și nu i se va dezvolta creierul? Care e bazat pe frică și care e bazat pe informare?   

Când văd cât de convingătoare par articolele pseudo-expertului despre ceea ce se poate întâmpla cu creierul copilului dacă nu îl determinăm să doarmă așa cum dictează doar măria sa... Mă întreb oare cineva care își ia un nou pui de cățel începe să-i calculeze somnul și să îl lase să plângă pentru a-l determina să nu strige după ajutor când are o nevoie? De ce nu avem încredere în puii noștri puri că știu exact cât au nevoie să doarmă? De ce credem că trebuie noi să-i dresăm? De ce nu avem încredere că atunci când s-au dezvoltat suficient și când sunt pregătiți să treacă la pasul următor, o vor face?

Dacă tot am amintit mai sus de Pantley, măcar ea nu dictează prin înfricoșare. Sau Sarah Ockwell Smith. Apropo, am impresia ca postarea anti-AP e determinată de succesul lui Sarah in țara noastră, și a vrut cumva în felul acesta să îi convingă pe cei care ar alege s-o citească pe Sarah că de fapt Sarah Ockwell Smith este într-o mare eroare... Hahaha... Din câte știu eu, Sarah Ockwell Smith îți spune care e somnul normal al bebelușului, cu documentație serioasă, și apoi, dacă totuși decizi că normalul și naturalul și sănătosul nu e pentru tine, îți oferă sfaturi cum ai putea schimba asta într-un mod în care să nu-ți distrugi copilul. Să comparăm acest stil cu cel în care minți părinții referitor la somnul sănătos și normal al copilului, cel în care minți părinții referitor la efectele negative ale lăsatului bebelușului să plângă și bagi frica în ei ce teribile lucruri se pot întâmpla dacă nu intervin în forță, și îi faci să se simtă prost dacă totuși instinctul le spune că parcă totuși nu e bine să își lase copilul să plângă. Care e tehnică bazată pe frică și care e bazată pe informarea și respectul părinților?


4. Attachment Parenting are drept consecință un atașament sigur, conform teoriei atașamentului. Iar CIO distruge atașamentul dintre părinte și copil.

Demonstrații aici, la prima postare din cele trei din această serie, scrisă în iulie.


5. Există studii care au arătat efectele negative ale lăsării bebelușului să plângă.

Pe care le puteți vedea aici, la a doua postare din această serie, scrisă în august.  


Nu, nu voi da linkul, și chiar vă rog să nu căutați articolul la care fac referire. Nu de alta, dar am mai mult trafic decât acel site și nu aș vrea să îi cresc rankingul și mulți părinți inocenți să îi găsească postările în google înainte de a da peste informații adevărate. Atâta vreau să vă rog, dacă aveți în jur viitori părinți emoționați și stresați, spuneți-le ori să își asculte instinctul, ori să se bazeze pe știință, nu să asculte de pseudo-experți care distrug vieți. 

Efectele negative ale sleep-training-ului (adică ale antrenamentelor pentru somnul bebelușilor, cele menite să-l învețe să adoarmă singur)

Există studii care au arătat efectele negative ale lăsării bebelușului să plângă

Metodele de plâns controlat sunt moduri de ignorare a nevoilor bebelușului. Faptul că afară e întuneric nu înseamnă că brusc bebelușul nu mai are nevoie de noi, și nu înseamnă nici că va înțelege de ce e ignorat, el nu știe că trebuie să doarmă ca să nu-și deranjeze părinții. Sunt care spun că e spre binele bebelușului. Plânsul arată că nu e, ar trebui să ne trezească cele mai primare instincte. Studiile ce măsoară cortizolul ce îi rămâne ridicat zile întregi după ”eveniment” arată că nu e spre binele bebelușului, pentru că există de asemenea studii care arată care sunt consecințele cortizolului ridicat asupra bebelușului, îi distruge creierul. Și de ce credem noi că un om anume știe mai bine decât mii de generații de părinți și decât mii de generații de copii? De ce dintr-o dată credem un simplu om când ne spune că toți bebelușii sunt defecți și trebuie reparați? Am fi ajuns aici de era așa?

************

Care sunt deci efectele negative ale metodelor de sleep training care implică plânsul bebelușului?

În postarea anterioară a fost menționat un efect negativ important al metodelor de sleep training: distrugerea sincronizării dintre mamă și bebeluș, formarea unui atașament nesigur sau dezorganizat. Care, la rândul lor, știm că determină în majoritatea cazurilor formarea unui adult neîncrezător, anxios, depresiv, incapabil de a forma relații, cu un IQ mai scăzut și cu șanse mai mici de reușită în viață. Deci singurul aspect adevărat din postarea care m-a determinat să scriu e faptul că vrem ca cei mici să dezvolte un atașament sigur față de noi, părinții. Și nu mă pot opri din mirare că în aceeași postare în care am citit de importanța unui atașament sigur, am citit și cât de minunat e CIO, și cât de nociv e Attachment Parenting-ul. Autoarea credea că suntem atât de tâmpiți încât nu vom citi cum se formează un atașament sigur sau unul nesigur? Sigur = răspunsul la chemări și îndeplinirea nevoilor, ceea ce face un părinte ”atașat”. Nesigur = ignorarea sau amânarea răspunsului la chemările copilului, ceea ce face un părinte care practică antrenamente pentru somn.

************

Există un studiu din 2002, foarte cunoscut în lumea psihologilor, care a demonstrat că bebelușilor cărora nu li se îndeplinesc nevoile, fie din cauză că mama este depresivă, fie din cauză că intenționat își retrage ”serviciile” pentru vreo tactică strategică (sună cunoscut? Nu sunt cuvintele mele, le-am luat din studiu) li se dereglează funcționarea sistemului adrenocortical. Din cauza nivelurilor crescute de cortizol, hormon al stresului. Ei, și citind eu studiul acesta, am mai găsit ceva pe tema atașamentului, apropo de postarea anterioară. Citez și traduc:

”S-a demonstrat că lipsa de răspuns matern interferează cu formarea unor legături de atașament sigure (vezi, de exemplu, Crockenberg, 1981; Goldberg et al., 1994). În aceste circumstanțe, copiii au mai puține șanse să fie protejați împotriva efectelor stresului. De exemplu, copiii neatașați sigur de mamele lor produc mai mult cortizol ca răspuns la stres (Gunnar et al., 1996; Spangler and Schieche, 1998).”

(Deci nu numai că lipsa îngrijirii sensibile cauzează cortizol ridicat și deteriorează atașamentul, dar chiar și acest atașament nesecurizat determină la rândul lui o mai slabă rezistență la stres. Îi mulțumesc persoanei care a scris postarea la care fac referire că a atins exact subiectul teoriei atașamentului, altfel nu aș fi căutat și nu aș fi descoperit aceste dovezi clare care demonstrează că neîndeplinirea nevoilor bebelușului noaptea duc la un atașament nesigur și la o cascadă de alte consecințe.  De rămânea cu sleep trainingul doar în tabăra sleep trainingului ... filozof rămânea. )

Tot citat din studiu: ”Atunci când retragerea maternă este implementată ca o strategie de control, putem considera că are loc ”o maltratare psihologică și emoțională” (Larrance & Twentyman, 1983). Adică este în acord cu definiția maltratării emoționale și psihologice ca fiind ”orice tactică parentală care poate avea consecințe emoționale nocive pentru copil” (Mc-Gee and Wolfe, 1991; Nesbit, 1991).”

************

Am căutat studiul amintit mai sus, Crockenberg din 1981, și într-adevăr, din nou, negru pe alb, scrie că dacă mama îi răspunde prompt bebelușului la plâns, se formează un atașament sigur, iar dacă mama nu îi răspunde, se formează un atașament ”anxios”, dacă e să citez denumirea din studiu.

Când l-am căutat pe Goldberg am descoperit că a studiat inclusiv problemele de atașament ale orfanilor români adoptați în Ontario, SUA.

***********

Din întâmplare tot zilele acestea am dat peste un studiu care a demonstrat că alăptarea este în strânsă legătură cu un atașament sigur, însă nu simpla alăptare, ci cea intenționată, propusă. Această mențiune e importantă, pentru că se pare că doar mamele care voiau să alăpteze reușeau să alăpteze mai mult timp și să fie sensibile la îndeplinirea nevoilor bebelușului lor. Pentru că, da, din nou concluzia e aceeași, mamele care îi răspund bebelușului formează un atașament sigur. Mă simt, repetând același lucru, de parcă ar trebui să demonstrez că roata e rotundă, și de parcă nu era logic pentru toată lumea că atunci când îi îndeplinești celui mic nevoile, formezi un atașament sigur, iar când i le ignori formezi un atașament nesigur. 

************

Un studiu apărut în ianuarie 2015 în revista JAMA Pediatrics  susține că acelor copii care au fost neglijați în copilărie pur și simplu le lipsesc porțiuni din creier, comparativ cu copiii crescuți în medii mai iubitoare. Într-adevăr, veți spune că e vorba de neglijare totală. Însă dacă e să comparăm un copil care a trecut prin sleep training cu un copil căruia i se îndeplinesc toate nevoile și cu un copil neglijat total, cu care se va asemăna mai mult? Mai punem pe lângă sleep trainingul nocturn și un ”lasă nu-l lua în brațe, că se învață” ziua, plus un ”nu-i da să sugă așa repede, vrei să te folosească pe post de suzetă?”, și avem un copil puțin atins și puțin alinat, căruia i se refuză zilnic o mulțime de nevoi.

************

Tot pe blog mai găsiți articole referitoare la metoda plânsului controlat aici, la paragraful despre somn. Frunzărindu-le acum, încerc să vă fac un rezumat și să copiez câteva paragrafe, iar dacă sunteți curioși, în acele articole apar referințele studii științifice care au certificat efectele negative ale sleep trainingului.

Nou-născuții separați de părinții lor într-un mod stresant au niveluri anormal de mari de hormon al stresului (cortizol), și niveluri scăzute de hormoni de creștere. Aceste dezechilibre inhibă dezvoltarea țesutului nervos din creier, opresc creșterea si deprimă sistemul imunitar. (Butler, 1978; Kuhn, 1978; Coe, C L, et al., 1985; Ahnert L, et al, 2004)

Cercetătorii de la Universitatea Yale și de la Școala de Medicină Harvard au descoperit că stresul la bebeluș poate altera sistemele neurotransmițătoare ale creierului și cauzează schimbări funcționale și structurale în regiunile creierului similare cu acelea văzute la adulții cu depresii. (Kaufman & Charney, 2001)

(Nota mea: nu accept argumentul ”dar cum, că bebelușii sleep train-uiți nu sunt de fapt stresați”. Sunt foarte stresați, după cum am scris mai sus și în postarea anterioară, s-a demonstrat că sunt stresați mult timp după ce par a se fi liniștit, chiar și câteva zile după ”training” copilul are un nivel alarmant de ridicat al hormonului stresului, cortizol. Chiar dacă sărăcuțul pare liniștit, nu e, a învățat doar să își țină supărarea pentru el, să n-o arate mamei. )

Nou-născuții care sunt lăsați să plângă singuri au un risc de 10 ori mai mare să aibă ADHD în copilărie, laolaltă cu performanțe slabe la școală și comportament antisocial. Cercetătorii au concluzionat că aceste descoperiri pot fi cauzate de lipsa atitudinii sensibile a părinților către copiii lor. (Wolke, D, et al, 2002)

Când stresul ultra-stimulează partea creierului nou-născutului care controlează eliberarea adrenalinei (cum ar fi când bebelușul este lăsat să plângă singur), copilul crește cu un sistem de adrenalină ultra-activ. Un astfel de copil va afișa agresivitate crescută, impulsivitate și violență mai târziu în viață. (Perry, 1997).

Dr. Allan Schore de la Școala de Medicină a UCLA a demonstrat că hormonul stresului cortizol (care inundă creierul pe parcursul plânsului din antrenamentele de somn) de fapt distruge conexiunile nervoase în părți critice ale creierului în dezvoltare al nou-născutului. În plus, când porțiunile creierului responsabile de atașament și de control emoțional nu sunt stimulate la un bebeluș (lucru care are loc când nevoile bebelușului sunt neglijate în mod repetat), aceste secțiuni din creier nu se vor dezvolta. Rezultatul – un copil violent, impulsiv, neatașat emoțional. Dr. Schore trage concluzia că sensibilitatea și disponibilitatea unui părinte stimulează și formează conexiunile nervilor în secțiuni cheie ale creierului responsabile de atașament și de starea emoțională de bine.  (Schore, 1996; Karr-Morse, R, Wiley, M., 1997)

Specialistul în dezvoltarea nou-născuților Dr. Michael Lewis a prezentat descoperirile unei cercetări la o întâlnire a Academiei Americane de Pediatrie, concluzionând că “unica și cea mai importantă influență asupra dezvoltării intelectuale a unui copil este sensibilitatea și disponibilitatea mamei la semnalele bebelușului ei.”

Cercetătorii au descoperit că bebelușii al căror plans este de obicei ignorat nu vor avea o dezvoltare sănătoasă intelectuală și socială. (Leiberman, A. F., & Zeanah, H., 1995 – nu pot să nu oberv că titlul lucrării este Disorders of Attachment in Infancy, a apărut în revista medicală Infant Psychiatry și discută despre bebelușii cărora nu li se răspunde prompt la plâns... )

Dr. Rao și colegii lui de la National Institutes of Health au arătat că nou-născuții care experimentează plâns prelungit (dar nu datorită colicilor) în primele 3 luni de viață au un IQ cu 9 puncte mai mic în medie când ajung la 5 ani. De asemenea aceiași copii au dat semne de slabă dezvoltare motorie fină.  (M R Rao, et al, 2004)

Cercetătorii de la Universitățile de Stat Pennsylvania și Arizona au descoperit că nou-născuții care plâng excesiv pe parcursul primelor luni au arătat o mai mare dificultate în controlul emoțiilor și au devenit chiar mai nervoși când părinții au încercat să-i consoleze la 10 luni. (Stifter & Spinrad, 2002)

Alte cercetări au arătat că acelor copii care au fost lăsați să plângă le ia mai mult timp să devină copii independenți.

Cercetările pe oameni și pe animale au demonstrat că atunci când sunt separați de părinții lor, nou-născuții și copiii au temperaturi instabile, aritmii ale inimii și prea puțin somn REM (stadiul de somn care promovează dezvoltarea creierului). Și asta când toți ”antrenorii de somn” îi păcălesc pe părinți că își chinuie copilul pentru binele lui în viitor... (Hollenbeck, A R, et al., 1980; Rosenblum & Moltz, 1983; Hofer, M & H. Shair, 1982)

Dr. Brazy de la Universitatea Duke și Ludington-Hoe și colegii de la Universitatea Case Western au demonstrat în două studii separate că plânsul excesiv la nou-născuți cauzează presiune crescută a sângelui în creier, crește nivelul hormonilor stresului, obstrucționează scurgerea sângelui din creier și scade oxigenarea creierului. Ei au concluzionat că îngrijitorii ar trebui să raspunda rapid, consistent și înțelegători plânsului bebelușilor. (Brazy, 1988; Ludington-Hoe, 2002)

Un alt articol tradus de pe site-ul Peaceful Parenting descrie exact faptul că răspunsul la nevoile copilului, acțiune practicată de părinții AP, duce la un atașament sigur, iar ignorarea nevoilor bebelușului, acțiune practicată în sleep training, duce la copii și mai apoi adulți neatașați, anxioși, nesiguri.

În articolul despre modul în care CIO distruge dezvoltarea creierului bebelușului, după amintirea celor două studii științifice, mai aflăm și că Dr. Sunderland, care este directoarea secției de educație și training a Centrului pentru Sănătatea Mentală a Copilului din Londra, se bazează pe munca în neuroștiință pentru a trage concluziile și recomandările despre procedurile de parenting. În prima carte de parenting care face legătura comportamentului părintelui cu dezvoltarea creierului nou-născutului, Dr. Sunderland descrie cum creierul nou-născutului se “sculptează” în continuare după naștere. Părinții au un rol major în acest proces de “sculptare” a creierului. Dr. Sunderland susține că este crucial ca părinții să îndeplinească nevoile emoționale ale nou-născutului. Acest proces este ajutat de oferirea unui mediu “hrănitor” emoțional continuu pentru nou-născut. În cartea ei, The Science of Parenting (2006), punctează unele efecte devastatoare asupra creierului care pot apărea dacă părinții eșuează în creșterea corespunzătoare a unui bebeluș – și aceasta include forțarea lor să plângă până la epuizare ("cry it out").

************

Uitasem că sleep training înseamnă și să trezești bebelușul din somn, tot în ideea modelării somnului după preferințele tale. Am găsit și despre obiceiul acesta o informație (cu link către studiu, deci documentată) pe blogul meu preferat în limba română, scris de o Doamnă psiholog:

” Să trezești un copil din somnul său doar pentru a-i crea un program după preferințele tale are repercusiuni grave, dovedite experimental. Efectele pot fi: dezvoltare deficitară a creierului, anxietate, somn disturbat la maturitate, depresie, preferință pentru consumul de alcool și lista poate continua.”

*************

Ideea aceasta a programului strict mi-a adus aminte și că rutinele impuse de părinți pentru somnul și alăptarea bebelușilor dăunează alăptării și aceasta are puține șanse de reușită, conform unui studiu din 2014. E la mintea cocoșului că CIO, cu atât mai mult, având ca rezultat un copil care nu stimulează sânii noaptea, când prolactina e la nivel maxim, un copil care se ”anesteziază” să nu simtă nimic, un copil deconectat de mama lui, o mamă care nici măcar nu mai știe nici ziua când copilul ei e stresat și are nevoie de ea, din cauza acestei deconectări, relația de alăptare după sleep training e sortită eșecului. 

*************

Îmi place mult un studiu de la Universitatea Harvard, ”Copiii au nevoie de atingere și atenție”. Voi cita și voi traduce câteva paragrafe.

”În loc să își lase bebelușii să plângă, părinții americani ar trebui să își țină bebelușii aproape, să îi consoleze atunci când plâng, să îi culce cu ei în pat, acolo unde ei să se simtă în siguranță”, afirmă Michael L. Commons și Patrice M. Miller, cercetători ai Departamentului de Psihiatrie din cadrul Facultății de Medicină de la Harvard.

Cei doi au examinat practicile de creștere a copiilor aici în Statele Unite și în alte culturi și au ajuns la concluzia că obiceiul răspândit american de a pune bebelușii în paturi separate – ba chiar și în camere separate – și de a nu le răspunde repede la plâns pot duce la incidente de stres post-traumatic și la atacuri de panică atunci când acești copii ajung la vârsta adultă.

Stresul timpuriu care rezultă din separarea de părinți cauzează schimbări în creierul bebelușului care fac ca viitorii adulți să fie mai predispuși la stres, mai afirmă Commons și Miller.

"Părinții ar trebui să recunoască faptul că momentele în care bebelușii plâng fără să fie nevoie îi vătămează permanent, pe viață", spune Commons. "Li se schimbă sistemul nervos în așa fel încât devin prea sensibili la traume în restul vieții. "

Cei doi spun că metodele americane de îngrijire a copiilor sunt influențate de temeri că cei mici ar crește dependenți. Dar oamenii de știință spun că părinții sunt pe calea greșită: contactul fizic și reasigurările că părinții sunt acolo să le îndeplinească nevoile vor crea copii mai siguri și mai competenți în formarea relațiilor adulte atunci când vor ajunge pe cont propriu.”

************

Părerile unor alți autori pe tema efectelor ignorării nevoilor copiilor

Pe lângă autorii cunoscuți deja de toată lumea, se pare că îmi apar zilele acestea în cale (aka newsfeed :D) doar articole pe tema atașamentului. Așa că, deși poate ideile autorilor clasici ar fi avut o mai mare greutate, n-am putut lăsa să treacă aceste afirmații nescrise undeva. 

Autoarea cărții Mama Love, Motherhood and Revolution scrie în 11 iulie în ziarul The Guardian:

”Devotamentul parental are un impact ireversibil asupra copiilor. Doar 20-25% din creier este complet dezvoltat la naștere, și chiar și atunci, doar în termeni de funcționare automată (ritm cardiac, respirație etc); restul creierului este format prin experiențele de iubire ale bebelușului, sau prin absența acestora. Primii trei ani de viață sunt în mod special extrem de importanți și pentru formarea capacității de a avea relații de iubire în viața adultă, și pentru stabilitatea care face ca fericirea să devină posibilă. 

“Empatia, îngrijirea, altruismul, inhibarea agresiunii, capacitatea de a iubi și o mulțime de alte caracteristici ale unei persoane sănătoase, fericite și productive sunt legate de capabilitățile de atașament de bază, care sunt formate în perioada de după naștere și în copilăria mică,” spune profesorul Bruce Perry, renumitul cercetător al sănătății mentale a copiilor. Având aceste lucruri în vedere, epidemia curentă de copii deconectați arată clar că metodele actuale de creștere a copiilor nu ne pregătesc să avem capacitatea de a susține intimitatea. 

Dacă experiențele timpurii de îngrijire ale unui copil sunt inconsistente, insensibile sau indiferente, anumite sisteme biochimice pot fi afectate – printre ele și sistemul de răspuns la stres, și sistemul emoțional. Să fii abandonat de mamă când ești nou-născut – iar creierul neonatal este sculptat evolutiv să interpreteze chiar și perioadele scurte în care e lăsat singur ca fiind un abandon – nu numai că deteriorează abilitatea noastră de a ne conecta cu alții, dar creează și o auto-aversiune care poate distruge o viață.”

**************

Dr. Linda Palmer, autoarea cărții The Baby Bond, scrie:

” Cercetările asupra factorilor biochimici influențați de metodele de îngrijire a copilului demonstrează că atunci când copilul e crescut cu sensibilitate și cu răspuns prompt la nevoile lui, organismul produce substanțe care ajută la formarea unor părinți eficienți, iubitori și statornici pentru bebeluși și a unor bebeluși legați puternic de părinții lor. În timp aceste legături se maturizează în dragoste și respect. Fără îndoială aceste substanțe biochimice organizează pentru totdeauna creierul unui bebeluș către comportamente pozitive și către dezvoltări ulterioare a unor atașamente puternice, de durată. Totuși, cea mai mare lecție pe care o putem învăța din aceste studii este faptul că natura are un plan foarte bun, iar când eșuezi să îl urmezi, acest fapt poate duce la rezultate mai puțin dorite. Cu alte cuvinte, atunci când părinții iau în considerare dorințele instinctive de a se bucura de multă apropiere de bebelușii lor, prin hrănirea naturală și prin răspunsul prompt la nevoile și dorințele lor (care la bebeluși sunt aceleași), este proiectat de către natură ca aceștia să crească adulți responsabili și cu sentimente. Atunci când părinții își inhibă atenția acordată bebelușului, ei permit ca anumiți mesageri chimici vitali să dispară repede, și drept consecință se formează niște legături slabe, iar parenting-ul devine mai dificil și mai lipsit de succes. În același timp, bebelușul manifestă efectele stresului. Mai mult, reacțiile la stres și alte comportamente la copil și la adultul ce va deveni sunt definitiv alterate în moduri nefericite. E posibil să aibă de suferit și aspecte ale intelectului și ale sănătății.”

**************

Profesorul James McKenna, director al Laboratorului pentru Comportamentele de Somn ale Mamelor și Bebelușilor al Universității Notre Dame, un renumit expert în Sindromul de Moarte Subită a Bebelușului, a descris metoda plânsului controlat ca fiind ”o ideologie socială deghizată ca fiind știință”.

************

Pinky McKay,  O altă autoare, consultant de lactație (adică pe bune, nu cum se practică la noi în țară...), afirmă: 

”Să lași un bebeluș să plângă stârnește răspunsuri fiziologice care cresc nivelul hormonului stresului. Bebelușii care plâng experimentează o creștere a ritmului cardiac, a temperaturii corporale și a tensiunii sângelui. Aceste reacții pot ușor să supraîncălzească bebelușul și, împreună cu vomatul datorat suferinței extreme, să fie un risc potențial de Moarte Subită a Bebelușului la bebelușii mai vulnerabili. Pot de asemenea să apară efecte emoționale pe termen lung. Există dovezi riguroase că nivelul crescut al hormonului stresului poate cauza schimbări permanente în răspunsul la stres al creierului în formare al bebelușului. Aceste schimbări afectează apoi memoria, atenția și sentimentele și pot provoca un răspuns exagerat la stres pe tot parcursul vieții, inclusiv o predispoziție către anxietate și boli depresive mai târziu în viață. Psihoterapeutul britanic Sue Gerhardt, autoare a cărții Why Love Matters: How Affection Shapes a Baby's Brain, explică cum atunci când un bebeluș e supărat, hipotalamusul produce cortizol. În cantități normale cortizolul nu creează probleme, dar dacă un bebeluș este expus pentru prea mult timp sau prea des la situații stresante (cum ar fi atunci când e lăsat să plângă fără să îi fie îndeplinite nevoile prompt), creierul ajunge să fie inundat de cortizol și drept consecință, de câte ori copilul e expus la stres, ori va produce prea puțin cortizol, ori va produce prea mult. Prea mult cortizol este legat de depresie și anxietate; prea puțin cortizol este legat de detașarea emoțională și agresiune.”

”Metoda plânsului controlat și alte metode similare de antrenament de somn pot într-adevăr să funcționeze pentru a produce un bebeluș care adoarme și doarme singur. Totuși, în compensație, va deveni un copil anxios, dependent sau prea precaut, sau chiar mai rău, un copil a cărui încredere este frântă.  Din păcate, nu putem măsura calitățile de genul încrederii și empatiei, care sunt competențe de bază pentru formarea tuturor relațiilor. Nu putem, de exemplu, să dăm unui copil un coeficient de încredere, așa cum îi putem da un coeficient de inteligență..”

************

”Abordări greșite ale trezirilor nocturne”

Fragment din cartea Sweet Dreams: A pediatrician's secrets for yourchild's good night sleep, Lowell House, paginile 22-28, carte scrisă de Dr. Paul M. Fleiss, M.P.H., F.A.A.P., în 2000.

”Ideea des întâlnită în aceste zile că bebelușii ar trebui să învețe să se ”auto-liniștească”, fără vreo interacțiune fizică sau emoțională cu părinții, este greșită. Cel mai bun și cel mai eficient mod ca un copil să învețe să se liniștească și să readoarmă în liniște când se trezește noaptea este ca părinții să își fi demonstrat disponibilitatea atunci când copilul a fost bebeluș. Altfel, suferința emoțională pe care bebelușul a experimentat-o ca rezultat al evenimentului traumatic care l-a trezit din somn inițial poate duce la un sentiment de teroare și frustrare de a fi abandonat și nedorit. Dacă un bebeluș învață că mama va veni la el de câte ori se trezește în suferință și de câte ori plânge după ea, are mai mari șanse să devină un copil încrezător în sine care va avea capacitatea de a-și estima și de a-și gestiona propriile treziri nocturne fără să își implice părinții când nu e necesar. Nu putem accentua suficient faptul că dacă privăm bebelușul sau copilul de sprijin emoțional atunci când are nevoie de el sau când îl vrea, creșem riscul formării unui copil instabil emoțional și în final a unui adult instabil emoțional. Numai bine putem obține atunci când îmbrățișăm bebelușul de câte ori are nevoie. Într-o lume ideală, un bebeluș ar trebui să primească automat alinare de câte ori are nevoie, fără să trebuiască s-o ceară.”

”Nevoile unui bebeluș care plânge sunt atât de simple, și se pot oferi atât de ușor. Un bebeluș plânge ca să îți comunice nevoia lui de atingere, de căldură, de alinare, de siguranță și de dragoste pe care doar tu le poți oferi. De ce ar refuza cineva o cerință umană atât de simplă? O îmbrățișare sau un cuvânt blând sunt niște gesturi atât de grele încât nu le putem oferi unui copil care are nevoie de ele? Personal cred că nici un părinte normal, stabil emoțional nu și-ar pune bebelușul adorat într-o astfel de ”condiționare” decât dacă sunt induși în eroare într-un mod cumplit.”

”Când un bebeluș nu îi mai cheamă pe părinți atunci când e în suferință noaptea, nu e din cauză că a ”învățat” un comportament util. Ci pentru că a renunțat să mai aibă încredere în părinți. Mecanismele psihologice de apărare ridică un zid între copil și părinții lui. Sunt puține lucruri mai triste decât un copil care nu își mai iubește părinții, care nu se mai simte demn de a fi iubit, căruia îi e frică de ei și care nu mai are încredere în ei. În natură nu există specie de mamifer la care mama să eșueze în a răspunde prompt la plânsul puiului ei. În ciuda inteligenței superioare, numai oamenii pot fi păcăliți să pună în pericol sănătatea, fericirea și bunăstarea propriului pui.

Este util ca părinții să își amintească faptul că bebelușii și copiii mici sunt creaturi emoționale, nu raționale. Un copil nu poate înțelege de ce îi ignori strigătele de ajutor. Chiar dacă îi ignori bebelușului plânsul cu cele mai bune intenții în gând, el tot se va simți abandonat. Rezultatul va fi un copil nesigur și nefericit. Nu poți ”răsfăța” un copil răspunzându-i la plâns. Copiii ajung ”răsfățați” prin ignorare. Dacă nu îți pot obține atenția prin mijloace uzuale, vor recurge la comportamente neplăcute doar ca s-o obțină.”

”E adevărat că un bebeluș al cărui plâns e ignorat va adormi la loc într-un final, dar problema inițială care l-a trezit a rămas nerezolvată. Chiar dacă părinții au verificat ca bebelușul să nu fie bolnav sau să nu aibă vreun disconfort fizic, dacă nu ridică bebelușul în brațe și nu interacționeaza cu el într-un mod plin de compasiune, dacă nu îl alină sau nu îl alăptează până când adoarme la loc, stresul emoțional de la bază va rămâne. Stresul emoțional al unui bebeluș nu dispare pur și simplu dacă bebelușul e ignorat. Ci se multiplică și poate duce la probleme pe termen lung în relația dintre părinte și copil. Așadar abordarea ideală este să îi îndeplinești bebelușului nevoile emoționale, răspunzându-i la plâns și interacționând cu el.”

************

Dr. Margaret Kim:

” Rezultate ale studiilor psihologice indică faptul că abordarea Attachment Parenting-ului pentru plânsul bebelușilor are cele mai mari șanse să construiască un copil sănătos fizic și emoțional.”

”Care sunt pentru copil consecințele emoționale ale plânsului la care nu i se răspunde? Bowlby (nota mea: chiar Bowlby pe care îl amintește și postarea la care fac referire, culmea...) și colegii lui au inițiat o serie de studii în care copiii cu vârste între 1 și 2 ani cu relații bune cu mamele lor erau separați de ele și lăsați să plângă. Rezultatele au arătat o secvență previzibilă de comportamente:  prima fază, numită ”faza de protest”, consta în plâns foarte puternic și neliniște extremă. A doua fază, numită ”faza de disperare”, consta în plâns monoton, inactivitate și retragere constantă. A treia fază, numită ”faza de detașare”, consta în interes înnoit pentru mediul înconjurător, dar un interes distant, rece. Așadar, deși s-ar părea că dacă îți lași bebelușul să plângă, acest plâns va dispărea într-un final, totuși acest fapt are loc datorită dezvoltării graduale a apatiei la copil. Copilul se oprește din plâns pentru că învață că nu mai poate spera ca îngrijitorul să îi poată oferi alinare, nu pentru că suferința inițială i-a fost vindecată.”

”Conform teoriei atașamentului, majoritatea bebelușilor se nasc fără abilitatea de a-și regla singuri emoțiile. Adică ei percep lumea ca fiind confuză și dezorganizată, dar nu au abilitățile de a-i rezista, necesare pentru a se alina singuri. Așa că atunci când sunt în suferință, își caută îngrijitorii pentru că apropierea fizică a îngrijitorului îl ajută pe bebeluș să se calmeze și să-și restabilească echilibrul. Când îngrijitorul este în mod constant prompt în a răspunde copilului și sensibil la nevoile acestuia, copilul învață treptat că e demn de a fi iubit și că ceilalți oameni pot să ofere această dragoste. Învață că îngrijitorul este o bază sigură de la care poate explora lumea, iar dacă întâlnește ceva periculos se poate întoarce la bază pentru sprijin și alinare. Această încredere în îngrijitor are drept consecință ceea ce numim un individ sigur.

Copiii care nu au în mod constant îngrijitori care să le răspundă sensibil și prompt la chemări se dezvoltă în indivizi nesiguri, caracterizați prin interacțiuni anxioase, evitante și/sau ambivalente. Studiile pe termen lung au arătat că indivizii siguri, comparați cu indivizii nesiguri, au mai mari șanse de a ajunge adulți sociabili, populari, echilibrați, capabili de compasiune și altruiști. Ca adulți, indivizii siguri tind să se simtă confortabil să creeze relații, să dezvolte atașamente apropiate și să aibă încredere în partenerii lor. Indivizii nesiguri, pe de altă parte, tind să fie neliniștiți în creearea relațiilor, afișează anxietate (manifestată prin posesivitate și gelozie) sau evitare (manifestată prin lipsa încrederii și refuzul relaționării cu ceilalți). Practicile de creștere a copiilor nord-americane, inclusiv metoda plânsului controlat (CIO), sunt adeseori influențate de teama că copiii vor crește prea dependenți. Și totuși, o mulțime de studii arată că contactul fizic regulat, reasigurările prezenței sensibile a părinților și răspunsul prompt la orice supărare în perioada de bebelușie sau în copilărie au drept rezultat adulți siguri și încrezători, mult mai capabili să formeze relații funcționale.”

”S-a spus în trecut că lăsatul bebelușului să plângă este sănătos pentru dezvoltarea sănătoasă a bebelușului, mai ales a plămânilor. Un studiu recent care a cercetat consecințele fiziologice imediate și pe termen lung ale plânsului bebelușilor a demonstrat contrariul. S-au documentat următoarele schimbări datorate plânsului bebelușilor: ritm cardiac crescut, tensiune sangvină crescută, nivel scăzut de oxigen, presiune cerebrală a sângelui crescută, rezerve energetice scăzute, interacțiune întreruptă între mamă și bebeluș, leziuni cerebrale și disfuncții cardiace. Cercetătorii studiului au concluzionat că îngrijitorii ar trebui să răspundă la plânsul bebelușilor prompt, consistent și inteligent, recomandări care sunt în acord cu principiile Attachment Parentingului.”

**************

Dr. Tracy Cassels

Dr. Tracy Cassels a studiat despre răspunsul neurologic la stres. Acest răspuns este atenuat dacă părintele îl ajută pe copil în forma disponibilității când copilul are nevoie. Separarea de mamă chiar și de scurtă durată cauzează răspunsuri de stres sub forma creșterilor cortizolului chiar și când copilul e mare. Și știm cu toții că baza metodelor de plâns controlat este separarea de părinți. Efectele pe termen lung includ depresie încă din adolescență, empatie scăzută și probleme de comportament (referințele le găsiți în postarea aceasta, din care voi și schița niște idei în continuare).

Wendy Middlemiss de la University of North Texas a cercetat răspunsul la stres în relație cu CIO. Au fost examinați bebeluși între 4 și 10 luni care participau la un program de sleep training. Bebelușii erau separați de mame pe parcursul nopții, erau lăsați să plângă, și la fiecare 10-15 minute erau verificați de asistente, pentru a se asigura că sunt în siguranță. La începutul programului nivelul cortizolului bebelușului era extrem de sincronizat cu cel al mamei. Ce înseamnă asta? Înseamnă că bebelușul și mama sunt ”pe aceeași lungime de undă”, în așa fel încât atunci când nivelul de stres al unuia crește, crește și al celuilalt, iar când nivelul de stres al unuia scade, scade și al celuilalt. Acest tip de armonie a nivelului de cortizol este asociată cu abilitatea unui bebeluș de a învăța auto-reglarea și de a se dezvolta optim emoțional, și în același timp este baza unui atașament sigur. Așadar indiferent dacă mama e obosită sau deprimată, tot e în stare să formeze un atașament pozitiv față de copilul ei. Însă în timpul studiului, chiar dacă în timpul zilei mamele interacționau foarte iubitor și atent cu bebelușii lor, deja din ziua a treia nivelul de sincronizare scăzuse. Această sincronizare scăzută rezultă într-un atașament mai puțin securizat, mai ales din punctul de vedere al bebelușului, din moment ce modul în care bebelușul îi afectează cortizolul mamei este prin semnalizare și plâns. Iar dacă ei se opresc din plâns pentru că simt că mama nu va răspunde, nu e de mirare că atașamentul este afectat. Și mai relevant a fost pentru cercetători momentul în care bebelușii nu mai plângeau când erau puși să doarmă, presupunându-se deci că au învățat să se auto-liniștească. Însă cortizolul lor continua să crească și creștea exact la fel de mult ca în serile în care plângeau disperați. Așadar, deși încetaseră plânsul și nu își mai afișau suferința, erau foarte stresați. Așadar răspunsul de stres nu durează doar cât durează plânsul.

**************

Există studii care afirmă că CIO nu are consecințe grave?

La final, am apelat la blogul meu preferat în limba engleză, Evolutionary Parenting, din care am rezumat și mai sus și înainte să spun ce scrie Tracy, trebuie să vă spun în ce rol scrie Tracy, ce competențe are: ” Tracy Cassels este fondatorul site-ului Evolutionary Parenting și principalul autor al acestuia. Și-a obținut licența în Științe Cognitive la University of California, Berkeley și diploma de master în Psihologie Clinică la University of British Columbia. Recent și-a încheiat doctoratul în Psihologia Dezvoltării, tot la University of British Columbia, unde a studiat cum anumiți factori evolutivi afectează comportamentul empatic al copiilor și unde a evoluat critic estimarea teoriei minții la copii. Lucrările ei academice au fost publicate în multe reviste acreditate, inclusiv în Psychological Assessment, PLoS One, Personality and Individual Differences, Midwifery, etc.”

Așadar un Doctor în Psihologia Copilului, o autoare publicată și care a făcut și recenzii recunoscute la studii științifice, a scris și o postare în care a demontat complet studiul care demonstrase că CIO nu are consecințe negative. E chiar hilar când citești pe ce s-au bazat oamenii aceia... Tracy a scris această recenzie chiar și sub formă de răspuns pe site-ul revistei Pediatrics.

Cea mai informativă postare a ei pe tema CIO este aceasta, din care voi extrage câteva paragrafe. La început face din nou referire la studiile-recenzii absurde care au demonstrat, cică, faptul că CIO nu are consecințe negative.

Prima recenzie a afirmat că nu a descoperit efecte negative în studiile cercetate. Câte studii au fost citate? Trei. Dintre care unul e de fapt un studiu de caz a patru copii doar. Însă, dacă celelalte două ar fi folosit măsuri valide de cercetare a atașamentului copilului sau a sănătății social-emoționale, ar fi contat măcar acelea. Dar nu au folosit. Unul din ele a folosit o scară care nici măcar nu măsoară atașamentul, ci stresul părintelui, iar celălalt a folosit o scară inventată, pe care tot părintele o evalua. Deci nici unul din aceste ”studii” nu a inclus o constatare a comportamentului bebelușului pe termen lung. (Chiar luna trecută a fost publicat un studiu psihologic care a demonstrat cât de diferite sunt evaluările părinților de cele ale copiilor în ceea ce privește ce simt copiii. ) Chiar și concluziile trase de părinți se refereau doar la cum e bebelușul înainte de training și după. În plus, cel mai mic copil ”studiat” avea 16 luni, cu mult mai mare decât bebelușii care trec în general prin sleep training.

A doua recenzie a inclus 52 de studii și a declarat că nu există efecte secundare pentru sleep training. Însă nu toate cele 52 de studii au cercetat aceste efecte adverse. Deci nu putem afirma că 52 de studii nu au găsit efecte adverse. Dintre cele 52 de studii, doar 3 au urmărit atașamentul copilului. Dintre acestea 3, unul este unul din cele făcute penibil, amintite mai sus. Și toate 3 suferă de aceleași lipsuri ca mai sus. După cum spune și Tracy, singurul lucru dovedit, atunci când pui părintele să își dea cu presupusul după sleep training cum e copilul, e să demonstrezi că CIO nu are niciun efect negativ pentru părinte.

La finalul postării lui Tracy puteți citi și argumente pentru momentele când mamele sunt lămurite să recurgă la CIO pentru a-și recăpăta odihna și sănătatea mentală. Veșnica replică ”happy mom – happy baby”, sau ”bebelușul are nevoie de o mamă întreagă la minte”. Puteți vedea că altele sunt soluțiile care să le ajute pe mame, fără să sacrifice bebelușii, și cu mai mare succes pentru starea emoțională a mamei. Eu nu voi scrie aici despre asta, pentru că nu acesta e subiectul pe care voiam să-l dezbat aici.

O postare tradusă de pe site-ul Evolutionary Parenting poate fi găsită pe blogul Alăptează, aici: S-a dovedit: tehnicile de somn aplicate bebelușilor sunt dăunătoare.

Voi reveni în zilele sau săptămânile următoare cu o postare finală pe această temă.

Pericolele lăsării bebelușului să plângă singur

De Dr. Darcia Narvaez, traducere de aici: http://www.psychologytoday.com/blog/moral-landscapes/201112/dangers-crying-it-out

Vătămând copiii și relațiile lor pe termen lung.

Să lași copiii să plângă până adorm [Nota mea: metoda “cry it out” (CIO) este cunoscută la noi sub numele “metoda Ferber”, “ferberizare”, “metoda plânsului controlat”, “dresaj pentru somn”, “antrenament de somn” și alte denumiri.] este o idee întâlnită cel puțin din anii 1880, când medicina era într-un mare haos legat de germeni și de transmiterea infecțiilor, așa că s-a ajuns la concluzia că bebelușii nu ar trebui atinși (vezi studiul lui Blum din 2002 pentru o recenzie foarte bună a acestei perioade și a atitudinilor legate de creșterea copiilor).

În secolul 20, behavioristul John Watson (1928), interesat să transforme psihologia într-o știință dură, a început, ca președinte al Asociației Americane de Psihologie, o cruciadă împotriva afecțiunii. A aplicat în câmpul îngrijirii copilului paradigma mecanicistă a behaviorismului, atenționând asupra pericolelor excesului de dragoste maternă. Secolul 20 era perioada când se presupunea că “oamenii de știință” știu mai bine decât mamele, bunicile și familiile despre cum trebuie crescut un copil. Prea multă bunătate oferită copilului ar rezulta într-o ființă umană smiorcăită, dependentă, eșuată. Interesant cum “experții” au reușit să scape cu afirmația aceasta fără nicio dovadă care s-o susțină! Din contră, e plin de dovezi (și atunci, și acum) care arată că opusul este adevărat!

[Nota mea: multă lume îmi spune, atunci când le arăt studii contra CIO, că nu vor să își crească copiii conform a ceea ce afirmă un om de știință. Nu își dau seama că CIO nu e conform instinctelor materne, nici pe departe, este ceea ce un om a afirmat, fără dovezi, și acum se propagă în reviste și pe site-uri obscure. Deci dacă tot ai pierdut instinctul animalic, care nu te-ar lăsa să asculți pasiv plânsul bebelușului tău, nu te baza de pseudo-experți de somn, fie ei străini sau români, caută dovezile concrete.]

Un pamflet guvernamental din acele timpuri recomanda astfel: “maternitatea înseamnă să ții bebelușul în tăcere, în poziții care să inducă liniștirea”, “mama ar trebui să se oprească imediat dacă obosește”, pentru că “bebelușul nu trebuie să fie niciodată o inconveniență pentru adult”. Bebelușii mai mari de 6 luni "ar trebui învățați să stea în pătuț în tăcere; altfel, ar putea avea nevoie să fie supravegheați constant și distrați de mamă, ceea ce este o adevărată pierdere de vreme." (Vezi Blum, 2002.)

Nu vi se par cunoscute aceste atitudini? Un părinte mi-a spus recent că a fost încurajat să își lase bebelușul să plângă până la epuizare pentru a-și “recupera viața”.

Cu ajutorul neuroștiinței putem confirma ceea ce strămoșii noștri nu au pus la îndoială --- faptul că dacă lăsăm copiii să sufere îi putem vătăma și pe ei, și capacitățile lor relaționale în multe moduri, pe termen lung. Știm acum că dacă lași un copil să plângă singur reușești să creezi o persoană mai puțin inteligentă, mai puțin sănătoasă, dar și mai anxioasă, mai necooperantă și mai retrasă, care poate da mai departe următoarei generații aceleași trăsături sau unele mai rele.

Viziunea behavioristă discreditată tratează bebelușul ca fiind un intrus în viața părinților, unul care trebuie să fie controlat prin diverse moduri, în așa fel încât adulții să își trăiască viețile fără mare deranj. Probabil îi putem ierta pentru această atitudine și ignoranță pentru că în acele timpuri familiile extinse se spărgeau și noii părinți trebuiau să își dea seama cum să se descurce singuri cu copiii, o situație nenaturală pentru umanitate – până atunci ne creșteam copiii în familii extinse. Părinții împărțeau mereu responsabilitatea îngrijirii copiilor cu mai multe rude adulte.

Conform viziunii behavioriste, care ignoră complet dezvoltarea umană, copilul “trebuie învățat să devină independent”.  Acum putem confirma că forțarea “independenței” copilului duce la o mai mare dependență. Pe de altă parte, dacă le oferim bebelușilor ceea ce au nevoie, aceasta duce mai târziu la o mai mare independență. În rapoartele antropologice ale micilor triburi de vânători-culegători, părinții aveau grijă de toate nevoile bebelușilor și copiilor mici. Copiii mici se simțeau suficient de încrezători (și la fel și părinții lor) pentru a merge în pădure singuri (vezi Hunter-Gatherer Childhoods, editată de Hewlett & Lamb, 2005).

Behavioriștii ignoranți atunci și acum încurajează părinții să își determine bebelușul să se aștepte ca nevoile să NU îi fie îndeplinite la cerere, fie că e vorba de hrănire sau de alinare. Se presupune că adulții ar trebui să fie “la conducerea” relației. Cu siguranță așa am crește un copil care nu cere mult ajutor sau atenție (retrăgându-se în depresie și intrând în stază [nota mea: stază înseamnă o oprire sau o încetinire a circulației sângelui sau a altor funcții] sau chiar stingându-se încet) dar e mult mai probabil să crești un copil plângăcios, nefericit, agresiv și/sau pretențios, unul care a învățat că trebuie să țipe ca să i se îndeplinească nevoile. E posibil să rămână toată viața cu un sentiment adânc de nesiguranță.

Adevărul este că atunci când îngrijitorii răspund de obicei nevoilor bebelușului înainte ca acesta să devină supărat, prevenind plânsul, e mult mai probabil să aibă copii independenți decât dependenți (vezi Stein & Newcomb, 1994). Îngrijirea iubitoare este cea mai bună de la bun început. O dată ce modelele s-au stabilit, este mai greu să le schimbi.

Cobaii sunt deseori folosiți pentru a studia cum funcționează creierul mamiferelor și multe efecte sunt similare în creierul uman. În studiile cobailor cu mame foarte grijulii sau mai puțin grijulii, există o perioadă critică pentru a declanșa genele care controlează anxietatea pentru tot restul vieții. Dacă în primele 10 zile de viață ai o mamă cobai mai puțin grijulie (echivalentul primelor 6 luni din viața unui om), gena nu se pornește niciodată și cobaiul este anxios în situații noi pentru tot restul vieții lui, în afară de cazul în care primește medicamente care să îi calmeze starea de anxietate. Acești cercetători spun că sunt sute de gene afectate de modul de creștere. Mecanisme similare sunt găsite în creierul uman – comportamentul îngrijitorului are importanță majoră în declanșarea sau oprirea unor gene (vezi lucrările lui Michael Meaney și ale colegilor săi, Meaney, 2001).

Ar trebui să înțelegem că mama și copilul sunt o diadă ce se influențează în mod reciproc. Sunt o unitate simbiotică și fiecare este mai fericit și mai sănătos când este în această relație de răspuns reciproc. Acest fapt se extinde și la alți îngrijitori ai copilului.

O noțiune populară ciudată care încă se practică în zilele noastre este să îi lași pe bebeluși să își plângă necazul până la epuizare când sunt lăsați singuri, izolați în pătuțuri sau alte dispozitive. Această idee vine dintr-o proastă înțelegere a dezvoltării copilului și a dezvoltării neurologice. 

• Bebelușii cresc de la ținutul în brațe. Organismele lor se dereglează atunci când sunt separați fizic de îngrijitorii lor. (Vezi aici pentru mai multe informații.) 
• Bebelușii arată că au o nevoie prin gesturi și în final, dacă e necesar, prin plâns. La fel cum adulții caută lichide când le e sete, copiii caută ceea ce au nevoie în acel moment. La fel cum adulții se calmează atunci când li se îndeplinește nevoia, la fel se calmează și bebelușii. 
• Există multe efecte pe termen lung ale îngrijirii necorespunzătoare și ale neglijării nevoilor bebelușilor (vezi, de exemplu, studiile Bremmer et al, 1998; Blunt Bugental et al., 2003; Dawson et al., 2000; Heim et al 2003). 
• Atașamentul securizat este legat de un stil de parenting care răspunde nevoilor copiilor, cum ar fi când bebelușii se trezesc și plâng noaptea.

Ce consecințe are asupra bebelușului și asupra diadei lăsatul bebelușului să plângă?

Interconexiunile neuronale sunt deteriorate. Când bebelușul suferă foarte tare, se creează mediul propice pentru deteriorarea sinapselor, a construcțiilor rețelelor ce au loc foarte rapid în creierul bebelușului.  Se secretă hormonul cortizol. Când acesta este secretat în exces, este cunoscut a fi distrugător de neuroni, dar acest fapt nu va fi vizibil imediat (Thomas et al. 2007). Un copil născut la termen (40-42 săptămâni) trece printr-o rapidă creștere a creierului, având doar 25% din creier dezvoltat la naștere. Până la sfârșitul primului an creierul își mărește în medie de 3 ori dimensiunea (și creșterea dimensiunii capului în primul an este un semn de inteligență, vezi Gale et al., 2006). Cine știe ce neuroni nu se conectează sau sunt șterși de tot în perioadele de stres extrem? Ce deficite apar ani mai târziu din cauza unor asemenea experiențe supărătoare regulate? (Vezi completarea mea mai jos.)

Reactivitatea deteriorată la stres poate fi stabilită ca model pe viață nu numai în creier cu sistemul acestuia de reacție la stres (Bremmer et al, 1998), dar și în organism prin nervul vag, un nerv care afectează funcționarea mai multor sisteme (de exemplu digestia). De exemplu, suferința prelungită în primii ani de viață, având ca rezultat un nerv vag slab funcțional, este legată de boli precum sindromul colonului iritabil (Stam et al, 1997). Vezi mai multe informații despre cum stresul în primii ani este toxic pentru sănătatea din tot parcursul vieții în raportul recent al celor de la Harvard, The Foundations of Lifelong Health are Built in Early Childhood).

Autoreglarea este subminată. Bebelușul este total dependent de îngrijitorii lui pentru a învăța cum să se auto-regleze. Îngrijirea responsivă – îndeplinirea nevoilor bebelușului înainte să intre în suferință – reglează organismul și creierul pentru starea de calm. Când un bebeluș se sperie și un părinte îl ține în brațe și îl alină, bebelușul își construiește așteptările pentru liniștire, ceea ce se integrează apoi în abilitatea lui pentru auto-alinare. Bebelușii nu se liniștesc singuri când sunt izolați. Dacă sunt lăsați să plângă singuri, ei învață să se închidă în fața supărării extinse – să își oprească creșterea, să își oprească sentimentele, să își oprească încrederea (Henry & Wang, 1998).

Încrederea este subminată. După cum a scos în evidență Erik Erikson, primul an de viață este o perioadă sensibilă pentru stabilirea unui simț al încrederii în lume, în lumea îngrijitorului și în lumea proprie. Când nevoile unui bebeluș sunt îndeplinite fără suferință, copilul învață că lumea este un loc în care poate avea încredere, că relațiile sunt încurajatoare, că persoana proprie este o entitate pozitivă care poate face în așa fel încât nevoile să-i fie îndeplinite. Când nevoile unui bebeluș sunt respinse sau ignorate, copilul dezvoltă un sentiment de neîncredere în relații și în lume. Și încrederea în sine e subminată. Probabil copilul va încerca toată viața să umple golul interior.

Sensibilitatea îngrijitorului poate fi deteriorată.Un îngrijitor care învață să ignore plânsul bebelușului va învăța mai mult ca sigur să ignore semnele mai subtile cu care un copil își semnalizează nevoile. Punându-și la îndoială intuiția care îi spune să oprească suferința copilului, adultul care ignoră nevoile bebelușului exersează și învață progresiv să își “întărească inima”. Reciprocitatea dintre îngrijitor și bebeluș este ruptă de către adult, dar nu poate fi reparată de cel mic. Bebelușul este neajutorat.

Reacția sensibilă a îngrijitorului la nevoile bebelușului este asociată cu majoritatea efectelor pozitive la copil, dacă nu chiar cu toate. În munca noastră reacția sensibilă a îngrijitorului este asociată la copil cu inteligența, cu empatia, cu lipsa agresiunii sau a depresiei, cu auto-reglarea și cu competențele sociale. Deoarece reacția sensibilă este atât de puternică, trebuie să o controlăm în alte studii ale altor practici părintești și ale altor efecte la copii. Importanța reacției sensibile a îngrijitorilor este o cunoștință de bază în psihologia dezvoltării. Lipsa acestei reacții sensibile, adică ceea ce reprezintă lăsatul copilului să plângă, poate avea ca rezultat opusul tuturor efectelor pozitive menționate mai sus.

Abordarea aceasta de a lăsa bebelușul să plângă se pare că a apărut ca o soluție la dezintegrarea traiului în familii extinse în secolul 20. Vasta înțelepciune a bunicilor s-a pierdut în distanța dintre gospodăriile cu copii și acelea cu experiență și expertiză despre cum să-i crești bine. Înțelepciunea de a-i ține pe bebeluși fericiți s-a pierdut între generații.

Dar nu e normal ca bebelușii să plângă?

Nu. În mediul nostru ancestral un bebeluș care plângea le-ar fi semnalizat prădătorilor calea spre o bucățică gustoasă. Așa că practicile noastre evoluate de parenting au alinat suferința bebelușilor și au preîntâmpinat plânsul cu excepția urgențelor. Bebelușii sunt creați să se aștepte la echivalentul unui “uter extern” după naștere (vezi Allan Schore, referința specifică mai jos). Ce este uterul extern? – să fii ținut în brațe în mod constant, să fii alăptat la cerere, nevoile să îți fie îndeplinite repede (am numeroase postări pe aceste teme). Se știe că aceste practici facilitează o dezvoltare bună a creierului și a corpului (chestiuni discutate cu referințe în alte postări, unele în linkurile de mai jos). Când bebelușii arată că sunt în dificultate, ne semnalizează că o nevoie nu le e îndeplinită, o nevoie a sistemelor lor în creștere rapidă.

Ce indică plânsul îndelungat al bebelușului? Arată lipsa experienței, a cunoștințelor și a sprijinului celor ce îngrijesc bebelușul. Pentru a remedia o lipsă de informare în noi toți, mai jos este o listă bună de articole despre toate lucrurile pe care plânsul unui bebeluș le poate semnaliza. Toți ne putem educa despre ceea ce bebelușii au nevoie și despre practicile care calmează plânsul bebelușilor. Ne putem ajuta reciproc pentru a preveni plânsul pe cât posibil.

Citiți-le:

Cum să alini bebelușii: http://www.babycenter.com/0_12-reasons-babies-cry-and-how-to-soothe-them_9790.bc?page=2

Cum să alini bebelușii care plâng „fără motiv”: http://www.babycenter.com/0_what-to-do-when-your-baby-cries-for-no-reason_10320516.bc

Cum să alini bebelușii care au ”colici”: http://www.babycenter.com/0_colic-how-to-cope_1369745.bc

Science of Parenting este o carte ușor de citit, ieftină și plină de poze, scrisă pentru părinți de către Margot Sunderland, și are mult mai multe detalii și referințe în aceste chestiuni. Țin de obicei câteva la dispoziție pentru a le înmâna părinților.

Aici e un articol grozav despre co-sleeping (obiceiul abandonat înainte de noțiunile de a lăsa bebelușul să plângă) scris de stimabilul meu coleg, Peter Gray. Mult mai multe despre cercetările legate de co-sleeping puteți citi aici pe site-ul colegului meu, James McKenna.

Mai multe despre nevoile bebelușilor și copiilor aici, aici și aici.

Să le oferi bebelușilor ceea ce au nevoie este de fapt un drept al lor de bază. Vezi aici mai multe drepturi pe care cred eu că ar trebui să le primească bebelușii. Și vezi aici noua carte a lui Eileen Johnson despre drepturile emoționale ale bebelușilor.

COMPLETARE: Am crescut într-o familie de clasă medie cu o mamă deprimată, un tată dur și un mediu general descurajant emoțional  - la fel ca alții crescuți în SUA. Doar recent mi-am dat seama, după ce am citit intensiv despre efectele parentingului din primii ani de viață asupra dezvoltării corpului și creierului, că dau semne de proastă îngrijire – memorie slabă (cortizolul secretat în timpul suferințelor dereglează dezvoltarea hipocampului), colon iritabil și alte chestiuni legate de tonusul slab al nervului vag, și o mare anxietate socială. SUA deține epidemii de deficiențe de sănătate mentală și fizică (vezi UNICEF, 2007; USDHSS, 1999; WHO/WONCA, 2008). Legăturile dintre lipsa metodelor ancestrale de creștere a copiilor și efectele slabe în sănătate au fost documentate pentru atingere, reacție sensibilă, alăptare și altele (Narvaez et al., in curs de tipărire). Dacă vrem să avem o țară puternică și un popor puternic, trebuie să fm atenți la ceea ce copiii au nevoie pentru o dezvoltare optimă.

POSTĂRI PE TEME DE PARENTING ȘI DEZVOLTAREA COPILULUI:

SERIA DESPRE SOMNUL COPIILOR:

Sleep Training – Dresajul bebelusilor pentru somn: Greseli pe care le fac “expertii” si parintii

“Lasati culcati bebelusii care plang” – e un sfat atat de gresit 

Metode simple de a calma un bebelus ce plange

 
Somnul normal al bebelusului: 1.Metoda de hranire si dezvoltarea

Somnul normal al bebelusului: 2. Schimbarea modelelor

Somnul normal al bebelusului: 3. Comportamente normale ale parintilor si de ce acestea nu ii vor dauna copilului tau

Somnul normal al bebelusului: 4. Importanta alaptarii pe timpul noptii

Somnul normal al bebelusului: 5. Mai multe despre modul normal de adormire

Sa intelegem somnul copiilor si sa-i ajutam sa doarma - 1

Sa intelegem somnul copiilor si sa-i ajutam sa doarma – 2. Oboseala?

Sa intelegem somnul copiilor si sa-i ajutam sa doarma – 3. Pregatind reusita

SIDS: Risks and Realities
- nu il voi traduce pentru ca e prea lung si nu prezinta interes pentru  parintii romani. Vezi explicatia din nota din postarea de mai jos, "Dormitul in acelasi pat cu bebelusii: ce e atat de senzational?"

Dormitul in acelasi pat cu bebelusii: ce e atat de senzational? 

Dormitul impreuna cu copilul in pat sau in camera ii poate salva viata

 
Pericolele lăsării bebelușului să plângă singur
   


NAȘTERE
New Moms Need Social Support
Painkillers for Childbirth? The Few Pros and Many Cons
What's the Use of Midwives and Doulas?
Jesus Had a Home Birth
What if Jesus Had Been Born in the USA?

CIRCUMCIZIE
Why Continue to Harm Boys from Ignorance of Male Anatomy?
What Is the Greatest Danger for an Uncircumcised Boy?
Circumcision Ethics and Economics
Circumcision: Social, Sexual, Psychological Realities
More Circumcision Myths You May Believe: Hygiene and STDs
Myths about Circumcision You Likely Believe

ALĂPTARE
Stand Up For Breastfeeding
Talk About Breastfeeding With Your Family, Friends and Doctor
Breastmilk Wipes Out Formula: Responses to Critical Comments
In Light of Last Week's Posts: Is Pushing* Formula Evil?
Breastfeeding Resources
The REAL Truth about Breastfeeding
5 Things You Thought You Knew about Breastfeeding
The TREMENDOUS Benefits of Doing What is Normal: Breastfeeding
Myths you probably believe about infant formula
Your assumptions about infant formula are probably wrong
It’s Breastfeeding Week: Why should you care?

PARENTING: GENERALE
Research on Spanking: It's Bad for ALL Kids
What Happened to Ethics in Pediatric Medicine?
Baby-, Parent- or Life-Centered Parenting?
Ten Ways to Truly Respect Motherhood
Slings and Heroes
Parents Should Know the Limitations of Science Experiments
Babies "don’t cry in Africa," why should they cry in the USA?
Blame the baby or blame the experts?
Dumb Parent(ing), Dumberer Child
How to Grow a Smart Baby
Are you treating your child like a prisoner?
Undercare: The bane of American life?
Promoting Thriving in School-Aged Children: A Checklist
Is it good to make kids afraid?
How NOT to Ruin a Child
Are you or your child on a (touch) starvation diet?
Mother’s touch of dead baby causes “miracle”
What Does Good Parenting Look Like? You Decide.

DREPTURILE COPIILOR
Childism Revisited
Are You a “Childist?" Test Yourself
Babies Are Needy—Does That Bug You?
Do We Need Declaration for the Rights of the Baby?
Where Are the Happy Babies?
The Decline of Children and the Moral Sense
Believing "children are resilient" may be a fantasy
How America Morally Fails its Children: What Needs to Change
Increase the well-being of children around you

OBSERVAȚIE asupra IPOTEZELOR DE BAZĂ: Când scriu despre parenting, iau în considerare importanța nișei evoluate de dezvoltare (evolved developmental niche (EDN)) pentru creșterea bebelușilor umani (care a apărut inițial în urmă cu peste 30 de milioane de ani, odată cu apariția mamiferelor sociale și a fost ușor modificată în grupurile umane, pe baza cercetărilor antropologice).

EDN este baza pe care o folosesc când determin ce favorizează sănătatea umană optimă, prosperitatea și moralitatea plină de compasiune. Nișa include cel puțin următoarele: alăptarea la cerere timp de câțiva ani, atingerea aproape constantă, reacția de răspuns la nevoi în așa fel încât copilul mic să nu fie în suferință, compania jucăușă, existența mai multor îngrijitori adulți, sprijinul social pozitiv și nașterea naturală.

Toate aceste caracteristici sunt asociate în studiile pe mamifere și pe oameni cu sănătatea. Așadar, devierile de la baza EDN sunt riscante. Comentariile și postările mele pornesc de la aceste presupuneri de bază.

 

Bibliografie

Blum, D. (2002). Love at Goon Park: Harry Harlow and the Science of Affection. New York: Berkeley Publishing (Penguin).

Blunt Bugental, D. et al. (2003). The hormonal costs of subtle forms of infant maltreatment. Hormones and Behaviour, January, 237-244.

Bremmer, J.D. et al. (1998). The effects of stress on memory and the hippocampus throughout the life cycle: Implications for childhood development and aging. Developmental Psychology, 10, 871-885.

Dawson, G., et al. (2000). The role of early experience in shaping behavioral and brain development and its implications for social policy. Development and Psychopathology, 12(4), 695-712.

Catharine R. Gale, PhD, Finbar J. O'Callaghan, PhD, Maria Bredow, MBChB, Christopher N. Martyn, DPhil and the Avon Longitudinal Study of Parents and Children Study Team (October 4, 2006). "The Influence of Head Growth in Fetal Life, Infancy, and Childhood on Intelligence at the Ages of 4 and 8 Years". PEDIATRICS Vol. 118 No. 4 October 2006, pp. 1486-1492. http://pediatrics.aappublications.org/cgi/content/short/118/4/1486.

Heim, C. et al. (1997). Persistent changes in corticotrophin-releasing factor systems due to early life stress: Relationship to the pathophysiology of major depression ad post-traumatic stress disorder. Psychopharmacology Bulletin, 185-192.

Henry, J.P., & Wang, S. (1998). Effects of early stress on adult affiliative behavior, Psychoneuroendocrinology 23( 8), 863-875.

Hewlett, B., & Lamb, M. (2005). Hunter-gatherer childhoods.New York: Aldine.

Meaney, M.J. (2001).  Maternal care, gene expression, and the transmission of individual differences in stress reactivity across generations. Annual Review of Neuroscience, 24, 1161-1192.

Narvaez, D., Panksepp, J., Schore, A., & Gleason, T. (Eds.) (in press). Evolution, Early Experience and Human Development: From Research to Practice and Policy. New York: Oxford University Press.

Panksepp, J. (1998). Affective neuroscience. New York: Oxford University Press.

Schore, A.N. (1997). Early organization of the nonlinear right brain and development of a predisposition to psychiatric disorders. Development and Psychopathology, 9, 595-631.

Schore, A.N. (2000). Attachment and the regulation of the right brain. Attachment & Human Development, 2, 23-47.

Schore, A.N. (2001). The effects of early relational trauma on right brain development, affect regulation, and infant mental health. Infant Mental Health Journal, 22, 201-269.

Stam, R., et al. (1997). Trauma and the gut: Interactions between stressful experience and intestinal function. Gut.

Stein, J. A., & Newcomb, M. D. (1994). Children's internalizing and externalizing behaviors and maternal health problems. Journal of Pediatric Psychology, 19(5), 571-593.

Thomas, R.M., Hotsenpiller,G. & Peterson, D.A. (2007).Acute Psychosocial Stress Reduces Cell Survival in Adult Hippocampal Neurogenesis without Altering Proliferation. The Journal of Neuroscience,  27(11): 2734-2743.

UNICEF (2007). Child poverty in perspective: An overview of child well-being in rich countries, a comprehensive assessment of the lives and well-being of children and adolescents in the economically advanced nations, Report Card 7. Florence, Italy: United Nations Children's Fund Innocenti Research Centre.

U.S. Department of Health and Human Services, Substance Abuse and Mental Health Services Administration. (1999). Mental health: A report of the Surgeon General. Rockville, MD: Center for Mental Health Services, National Institutes of Health, National Institute of Mental Health.

Watson, J. B. (1928). Psychological Care of Infant and Child. New York: W. W. Norton Company, Inc.

WHO/WONCA (2008). Integrating mental health into primary care: A global perspective. Geneva and London: World Health Organization and World Organization of Family Doctors.

Dr. Darcia Narvaez este Profesor de Psihologie la Universitatea Notre Dame și Director Executiv al revistei Journal of Moral Education.