Se vehiculează în mediul
online românesc ideea că Attachment Parenting nu are nicio legătură cu teoria
atașamentului și că lăsarea bebelușului să plângă nu are nicio consecință
negativă. Fiind spuse aceste idei una după alta, mai că-ți vine să tragi concluzia
că AP determină un atașament nesigur, spre deosebire de CIO, care are ca efect
un atașament sigur între părinte și copil.
Aș vrea să scriu pe
această temă, însă din moment ce iar mi-a ieșit o postare prea lungă, o voi
împărți pe segmente. Azi despre această teorie a atașamentului.
Dacă e să citiți un singur paragraf
din aceste postări, atunci sper să fie acesta. Există chiar un studiu care a demonstrat că dacă un bebeluș este îngrijit atent și noaptea, și i se îndeplinesc nevoile,
va dezvolta un atașament sigur față de părinții lui, iar dacă nu, dacă nu i se
răspunde la chemări, va dezvolta un atașament nesigur.
Q.E.D.
Iar după cum puteți citi în postarea despre Attachment Parenting, asta înseamnă Attachment Parenting, disponibilitatea de a îndeplini nevoile copilului, îngrijirea lui cu respect. Iar tehnicile de sleep training sunt, oricât ar fi de blânde sau de dure, metode de a nu îndeplini nevoile bebelușului sau de a amâna îndeplinirea lor.
Chiar dacă studiul de mai
sus demonstrează tot ce am avut de spus, vreau să mai aduc câteva dovezi.
Există părinți atașați
pentru care totul vine instinctual, dar majoritatea ne-am pierdut instinctul și
căutăm reasigurări. Părinții atașați se informează. Știu despre Bowlby și
Ainsworth, nu ne poate fraieri nimeni doar amintind numele lui Bowlby într-o postare contra Attachment Parenting-ului.
”Bebelușii au nevoie de un adult care să aibă
grijă de ei în mod special, care să
răspundă cu atenție nevoilor lor. Senzația de siguranță ce provine din
această îngrijire este ceea ce renumitul cercetător John Bowlby a numit
"bază sigură". Este dovedit și deja acceptat de orice om de știință
că atașamentul sigur le permite copiilor să
se dezvolte optim în toate domeniile vieții lor (social, emoțional,
cognitiv,...). Influențează în adolescență și la maturitate optimismul, starea
de bine, gradul de succes, încrederea în sine. Atașamentul sigur se regăsește la copiii care au parte de o comunicare
conjugată cu părinții lor. Copiii se simt astfel conectați, înțeleși, protejați.
”
” Mary Ainsworth a demonstrat că acei copii care au părinți atenți care le îndeplinesc
prompt nevoile dezvoltă un atașament sigur. Părinții neatenți sau care își resping copiii "creează"
un atașament evitant la copil. Părinții care sunt aleatoriu disponibili
copilului, care au un comportament
imprevizibil, au copii cu atașament ambivalent.”
Deci un copil respectat,
căruia i se îndeplinesc nevoile, fie că vorbim de nevoia de hrană sau de nevoia de
apropiere, va avea un atașament sigur
cu părintele lui. Un copil căruia i se refuză sânul, un copil care e lăsat să
plângă, un copil căruia i se refuză luatul în brațe sau somnul aproape de
părinte va avea un atașament evitant
(dacă îi sunt refuzate constant nevoile), ambivalent
(dacă uneori e băgat în seamă – de exemplu doar ziua, sau o dată la 10 minute,
cum scrie ”programul”) sau dezorganizat
(dacă e lăsat să plângă singur, dacă e certat când își cere nevoile). Atașamentul
dezorganizat e descris de Siegel pe scurt în schița aceasta (pe lung în carte):
Nu știu voi, dar eu nu
vreau un copil nesigur, un copil nefericit, depresiv, anxios, neîncrezător în
sine, neîncrezător în familie sau în oricine încearcă să intre într-o relație
cu el, nu vreau un copil disperat să atragă cumva atenția, aprecierea, iubirea.
Da, aceste metode de sleep training vor
funcționa pe moment uneori. Vor funcționa nu în sensul că brusc copilul va
adormi liniștit singur și va dormi toată noaptea odihnit. Toți ne trezim
noaptea, și noi oamenii mari. E foarte important pentru bebeluși să se
trezească noaptea, e un mod de a se feri de Sindromul Morții Subite a
Bebelușului. Atâta că noi, oamenii mari, avem capacitatea de a adormi la loc
singuri. Bebelușii nu o au. Nu e un moft, pur și simplu în primii ani nu au
încă dezvoltată acea parte din creier care se ocupă cu auto-reglarea emoțiilor.
Un bebeluș lăsat să plângă ca să ”învețe” să adoarmă singur nu va mai plânge la
un moment dat. Nici seara când e lăsat singur, nici noaptea când se trezește și
trebuie să readoarmă singur. Dar asta nu pentru că e liniștit și fericit și
pentru că nevoia i-a fost îndeplinită.
Ci pentru că a învățat că mama nu e cea care îi îndeplinește nevoile. Nu
are rost s-o strige. Când se oprește din plâns și ”adoarme”, acela nu e somn.
Oamenii de știință au demonstrat că e o stare de leșin, ca o comă, numită de ei ”neajutorare învățată”, în
care intră ca să își păstreze resursele până când îl găsește cineva, pentru că
el consideră că mama lui nu mai este,
din moment ce nu vine când el o cheamă. Ca un pui de mamifer lăsat în
sălbăticie singur, la fel reacționează și puiul de mamifer om care nu are cum
să știe că s-a născut într-un secol în care el ar trebui să doarmă departe de
mamă din cauza unor convenții sociale. Tot oamenii de știință au demonstrat că nivelul crescut de cortizol rămâne crescut
și când se oprește din plâns și ”doarme”, și în nopțile următoare în care
”adoarme” fără plâns. Aceasta demonstrează că bebelușul rămâne stresat, disperat, chiar dacă aparent el pare că a ”învățat să adoarmă
singur”. Nivelul ridicat de cortizol
distruge neuronii. Și nu, cortizolul nu e ridicat atunci când plânge din
alte motive (durere, de exemplu) și e in brațele mamei. Dacă acestea nu sunt
dovezi că lăsarea bebelușului să plângă este ceva nociv pentru copil și că
nimic nu merită să îi facem așa ceva... apoi nu știu ce este.
*************************
Dr. Darcia Narvaez este
Profesor de Psihologie la Universitatea Notre Dame și Director Executiv al
revistei Journal of Moral Education. Am tradus pe blog seria ei de articole din
revista Psychology Today despre
somnul bebelușilor și efectele sleep-trainingului asupra lor. Găsiți link către
toate articolele din seria despre somn la finalul celei mai importante postări,
cea în care descrie efectele lăsatului
bebelușului să plângă.
Articolele sunt foarte
interesante, vă invit cu drag să le vedeți, veți descoperi inclusiv faptul că acei copii cărora li se îndeplinesc nevoile
ajung mai independenți decât cei forțați spre independență prea devreme.
Din postarea despre efectele metodei plânsului
controlat, copiez ceva
legat de tema de azi, de modul în care CIO erodează relația dintre părinte
și copil și cum îndeplinirea nevoilor duce la un atașament sigur:
”Încrederea este subminată. După cum a scos în
evidență Erik Erikson, primul an de viață este o perioadă sensibilă pentru
stabilirea unui simț al încrederii în lume, în lumea îngrijitorului și în lumea
proprie. Când nevoile unui bebeluș sunt
îndeplinite fără suferință, copilul învață că lumea este un loc în care poate
avea încredere, că relațiile sunt încurajatoare, că persoana proprie este o
entitate pozitivă care poate face în așa fel încât nevoile să-i fie
îndeplinite. Când nevoile unui bebeluș sunt respinse sau ignorate, copilul
dezvoltă un sentiment de neîncredere în relații și în lume. Și încrederea în
sine e subminată. Probabil copilul va încerca toată viața să umple golul
interior.
Sensibilitatea îngrijitorului poate fi
deteriorată.Un îngrijitor care învață să ignore plânsul bebelușului va învăța
mai mult ca sigur să ignore semnele mai subtile cu care un copil își
semnalizează nevoile. Punându-și la îndoială intuiția care îi spune să oprească
suferința copilului, adultul care ignoră nevoile bebelușului exersează și
învață progresiv să își “întărească inima”. Reciprocitatea dintre îngrijitor și bebeluș este ruptă de către adult,
dar nu poate fi reparată de cel mic. Bebelușul este neajutorat.”
*************************
Am descris anul trecut un studiu
științific recent apărut, despre efectele atașamentului dintre părinte și copil
asupra dezvoltării lui ulterioare. Chiar dacă era de la sine înțeles pentru toată lumea că un atașament
sigur e ceea ce ne dorim (aspect afirmat și de postarea contra Attachment Parentingului), totuși amintesc despre acest studiu pentru că în descrierea lui apar și modurile prin care se construiește acest
atașament, asta apropo de faptul că postarea care m-a determinat să scriu
azi a afirmat că AP nu are ca efect un
atașament sigur și că a-ți lăsa
bebelușul să plângă e ceva sănătos. Ce spunea acest studiu? Pe lung, în
linkul de mai sus. Pe scurt:
Atașamentul sănătos cu un
părinte este cheia pentru încrederea copilului. Raportul Sutton Trust, numit
Baby Bonds, demonstrează că acest atașament are un impact important și asupra
șanselor educaționale viitoare ale copilului, nu numai asupra sănătății lui
emoționale. Raportul se bazează pe analiza a mai mult de 100 de studii din domeniu, cu peste 14.000 de copii
studiați, inclusiv vizite la domiciliu și aprecieri și observări ale
copiilor dintr-o gamă largă de țări. Sophie Moullin, autorul principal, a afirmat:
”Atașamentul
sigur chiar îi ajută pe copii să se dezvolte social și emoțional și să își
gestioneze comportamentul. Când părinții sunt atenți la copii, când răspund
nevoilor lor și sunt o sursă de alinare pe care se pot baza, acei copii învață
să își gestioneze propriile sentimente și comportamente. Aceste atașamente
sigure cu părinții lor le oferă copiilor o bază cu ajutorul căreia se pot
dezvolta la potențial maxim. ”
(Nu văd nicăieri să spună
că un atașament sigur apare atunci când copilul e ignorat și lăsat să plângă, sau
când e păcălit și amânat ca să nu sugă și să nu vrea în brațe. )
Din cei 40% (procentul de
copii din cei studiați care nu au un atașament sigur cu părinții lor), studiul
arată că 25% dintre copii își evită părinții când sunt supărați, pentru că ei
știu că părinții le ignoră nevoile și pentru că știu că părinții îi fac să
sufere.
Studiul a arătat că cei care au un atașament sigur
cu părinții lor au format această legătură prin acțiuni simple, cum ar fi
ținutul copilului în brațe cu dragoste și reacția de răspuns la nevoile
acestuia. Astfel de acțiuni sprijină dezvoltarea socială și emoțională a
copiilor, care mai departe le întărește dezvoltarea cognitivă.
Susan Campbell, profesor
de psihologie la Universitatea din Pittsburgh, care studiază dezvoltarea
socială și emoțională a copiilor mici și a bebelușilor, afirmă că atașamentele nesigure apar atunci când
îngrijitorii principali ai copilului nu sunt receptivi la semnalele sociale ale
bebelușului, mai ales la plânsul și suferința din primele luni. ”Când bebelușii neajutorați învață repede că
li se va răspunde la plâns, învață de asemenea că nevoile le vor fi
îndeplinite, și e foarte posibil să dezvolte un atașament sigur cu părinții lor. Dar, când îngrijitorii sunt
copleșiți din cauza propriilor lor dificultăți, bebelușii vor învăța că lumea
nu este un loc sigur - aceasta rezultând într-un copil frustrat și închis în el, dezorganizat, care cere mereu afecțiune.”
Uitasem că am descris
acest studiu, mi-am amintit recent, când am văzut share-uit un articol despre el, din care citez și traduc:
”Atunci când un părinte îi răspunde copilului
într-un mod afectuos, sensibil și atent — cum ar fi să ia în brațe copilul când
plânge, să-l îmbrățișeze și să-l aline – copilul se simte în siguranță și are
încredere că nevoile îi vor fi îndeplinite. ” (Cu ce
seamănă aceste afirmații? Cu descrierea unui părinte atașat care răspunde
nevoilor copilului lui, sau cu descrierea unui părinte care face sleep training
cu copilul lui și care ignoră nevoile acestuia? Care rezultă într-un atașament
sigur?)
În articol ni se descriu
modalități prin care putem să îmbunătățim legătura pe care o avem cu copiii
noștri: prin atingere (breast crawl, kangaroo care, skin to skin), prin
hrănirea conștientă, prin purtarea bebelușului, prin respectarea plânsului
bebelușului și... prin evitarea sleep-trainingului! Citez și traduc:
”Modul în care te ocupi noaptea de
copil are o mare influență în conexiunea dintre mamă și bebeluș. La
început, vei dori ca bebelușul să fie aproape de tine și noaptea și ziua,
pentru a putea răspunde mai repede semnalelor ce le dă când vrea să sugă (și
deci să minimizezi plânsul). Dormitul cu bebelușul aproape prin practicarea
bed-sharing-ului (dormitul în același pat) – sau prin alipirea unui pătuț fără
o laterală patului tău mare – va permite acest răspuns rapid. Culcatul
bebelușușui în aceeași cameră cu mama este recunoscut ca fiind un mod important
de a reduce riscul Sindromului de Moarte Subită a Bebelușului. Recomandările sunt de a dormi împreună cel
puțin 6-12 luni. Trezirile nocturne sunt normale și în primul, și în al doilea
an de viață. Hrănirea din timpul nopții e de asemenea foarte importantă. Deși
multe familii acceptă acest fapt, altele caută metode de sleep training pentru
a reduce sau a elimina hrănirile nocturne. Există multe motive pentru care
trebuie să fiți atenți în legătură cu unele tehnici și trebuie să luați în
considerare ce impact au asupra
atașamentelor sigure ale unui copil.
Metoda de exterminare, cunoscută și drept Cry It Out (CIO) este cea mai puțin
interactivă metodă de antrenament de somn. Părinților li se spune să își lase
bebelușii singuri când e timpul pentru somn și să le ignore complet plânsul.
Bebelușii plâng pur și simplu până la epuizare. Acesta este motivul pentru care
în trecut auzeai povești despre oameni care au intrat într-un orfelinat din România și au văzut că
toți bebelușii stăteau în tăcere. Renunțaseră la orice speranță, pentru
că nu erau suficiente brațe pentru a alina toți bebelușii.
Metoda de exterminare graduală, cunoscută și sub
numele ”metoda plânsului controlat”,
instruiește părinții să își lase, la fel, bebelușii singuri în momentul când
trebuie să adoarmă, urmând să alterneze momentele de minimă îngrijire și cele
de plâns singur la intervale din ce în ce mai lungi de timp. Această practică a
continuat în ciuda recomandărilor
Asociației Australiene pentru Sănătatea Mentală a Bebelușilor (nota mea: articolul e australian, de aceea e
amintită această asociație). Studii
recente au demonstrat că după folosirea tehnicilor de sleep training, bebelușii
într-adevăr plâng mai puțin noaptea și nivelul de stres al mamelor e mai
scăzut. Totuși, nivelul de stres al
bebelușilor rămâne ridicat – indicat de nivelul ridicat al hormonului cortizol.
Pur și simplu bebelușii încetează
să-și cheme mama, dar NU SE DESCURCĂ FĂRĂ EA. O mamă relaxată și un bebeluș
stresat sunt DESINCRONIZAȚI. Au pierdut ceea ce se cheamă ”interacțiune
sincronizată”. INTERACȚIUNILE SINCRONIZATE SUNT FUNDAMENTALE PENTRU DEZVOLTAREA
ȘI MENȚINEREA UNUI ATAȘAMENT SIGUR ÎNTRE MAMĂ ȘI BEBELUȘ.
Metoda bazată pe semnale: acestea înseamnă să răspundem la semnalele de plâns ale
bebelușului noaptea. Această metodă este extrem de recomandată de profesioniști educați și calificați, care sunt
de asemenea și teoreticieni în știința atașamentului. Ei consideră că disponibilitatea maternă și răspunsul la
semnalele bebelușului la ora de culcare sunt necesare pentru copii. ”
În următoarea postare voi
scrie despre efectele negative ale lăsării bebelușului să plângă. Da, din nou.