Mamele care alăptează dorm (mai) bine. Şi la fel şi partenerii lor.

În Săptămâna Internațională a Alăptării abordez de obicei o temă, ma mobilizez să scriu totuși ceva. În acest an aleg o temă în acord cu seria de postări pe care o începusem luna trecută, deci, legat de somn :).

Știați că mamele care alăptează dorm bine de tot? :)

 

(sursă poză)

1. În 2007 a fost publicat un studiu (Doan, Gardiner, Gay, & Lee, 2007) care a demonstrat că alăptarea crește durata de somn a noilor părinți. Citez:

”Părinții bebelușilor alăptați seara și/sau noaptea au dormit în medie cu 40-45 de minute mai mult decat părinții bebelușilor care au primit formulă de lapte praf. Părinții bebelușilor care au primit lapte praf noaptea au raportat de asemenea mai multe deranjamente nocturne decât părinții bebelușilor hrăniți exclusiv noaptea.”

Asta ca să le dați peste nas celor care vă spun să introduceți laptele praf ca să doarmă dus copilul noaptea.


2. Un studiu din 2004 a demonstrat că mamele care alăptează exclusiv și dorm cu copiii dorm mai mult decât mamele care nu alăptează exclusiv și/sau care nu dorm cu copiii. Asta în condițiile în care bebelușii din studiu hrăniți cu lapte praf au dormit mai mult decât normalul vârstei.


3. Și un studiu care a urmărit depresia postnatală a sesizat că mamele care alăptează noaptea tratează mult mai ușor trezirile nocturne, adorm la loc mai repede, se odihnesc mai mult și deci au risc mai scăzut de depresie postnatală.


4. Un alt studiu din 2011 a tratat efectul metodelor diferite de hrănire asupra duratei somnului, stării de bine a mamei și depresiei postnatale. S-a demonstrat astfel că mamele care alăptează exclusiv au parte de fapt de mai mult somn și sunt mai puțin obosite în timpul zilei decât mamele care ori folosesc exclusiv formula de lapte praf, ori hrănesc bebelușul mixt.


5. E logic că partenerii mamelor care alăptează dorm bine, pentru că nu e niciodată rândul lor să hrănească bebelușul :D. Așadar, soților, susțineți-vă soțiile să alăpteze, dacă vreți să dormiți bine :D.


6. Oxitocina secretată de mamă nu ajută doar la legătura dintre mamă și bebeluș, dar o relaxează și pe mamă, făcând-o să adoarmă ușor.


7. Mai mult, în timpul alăptării mama secretă colecistochinină, un hormon care induce somnul și o stare generală de bine. Acesta își face efectul și la mamă, și la bebeluș. De multe ori am întâlnit mame care nu mai alăptează și care nu își dau seama de ce noaptea nu mai adorm la fel de ușor ca înainte. Colecistochinina, oxitocina (și probabil alte substanțe pe care le vom descoperi cândva în viitor) le ajută pe mame să adoarmă ușor la loc în timp ce alăptează și să nici nu își dea seama dimineața de câte ori s-a ”trezit” copilul ca să sugă.


Desigur, toate cele de mai sus mă gândesc că sunt valabile dacă bebelușul doarme acolo unde e locul lui natural, în patul familial. Atunci au loc aceste mici ”miracole” care fac lumea să funcționeze optim de mii de ani, fără intervențiile noastre jenante. Dar despre cosleeping în alte postări, când mă voi plictisi când vor fi copiii mari :).

Să adormi urlând – Obligațiile morale de a pune capăt metodei plânsului controlat

 

Traducerea celor două articole apărute în Philly Voice în 26 ianuarie 2015 și în 2 februarie 2015.

De Amy Wright Glenn

“Puțină vomă nu a rănit pe nimeni”

Când Gabriel a călătorit în Philadelphia cu niște afaceri, a trecut și pe la verișoara lui, Janet, în vizită.

“Ai reușit!” spune Janet cu bucurie. Îl îmbrățișează cu o mână doar. Fiul ei de 5 luni, Tyler, este pe celălalt braț.

Trec două ore. Gabriel, Janet și soțul ei, Keith, iau cina și povestesc. În diferite momente pe parcursul conversației, Gabriel se joacă cucu-bau cu salivatorul de 5 luni.

“OK, e 7:30”, spune brusc Janet. “E ora de culcare a lui Tyler”. Își ridică fiul din balansoarul colorat, locul unde și-a petrecut aproape toată seara. Îl duce în capătul coridorului, în camera lui decorată cu motive fotbalistice.

Gabriel și Keith își iau fiecare câte o bere proaspătă și se retrag în living. Keith pornește televizorul. În 5 minute, Janet îi acompaniază.  

“Ei bine, a fost ușor”, spune ea zâmbind. Janet se așează pe canapea lângă Keith și se întinde după telecomandă.

Brusc, Tyler începe să urle. Urlă. Urletele lui Tyler ar putea pătrunde prin zgomotul oricărei reclame. Ar putea sparge sticla. Gabriel se ridică brusc în picioare, cu inima bătându-i cu putere.

“Nu te speria”, bombăne Keith în timp ce își pune picioarele pe canapea. “Bine ai venit pe tărâmul ‘antrenamentului pentru somn’. Doctorul ne-a spus ca va dura puțin mai mult, dar Tyler trebuie să învețe. Mereu adoarme în cele din urmă”.

Gabriel se uită la Keith cu neîncredere. “Ce trebuie să învețe mai exact?” Urletele lui Tyler accentuează fiecare cuvânt.

“Trebuie să învețe că nu mergem la el de fiecare dată când plânge. Janet i-a făcut pe plac mereu în primele luni”, continuă Keith, “Dar noi suntem responsabili. Noi suntem părinții. Trebuie să învețe care îi este locul”.

“Se numește auto-liniștire”, adaugă Janet. “Uite, nu e ca și cum mi-ar face plăcere. Ba chiar urăsc când vomită. Dar pediatrul nostru ne-a asigurat că e o parte normală și necesară a creșterii copiilor”.

“Vomită?” întreabă îngrijorat Gabriel.

“Am investit în niște dopuri high-tech pentru urechi”, râde Keith. “În plus, puțină vomă n-a rănit pe nimeni niciodată”.

“OK, dar tu nu cureți după el niciodată…” spune Janet în timp ce îi dă soțului ei un ghiont cu cotul.

În timp ce Gabriel îi ascultă pe noii părinți justificându-și lipsa de acțiune la cel mai de bază impuls al naturii, nimic din această situație nu pare câtuși de puțin normal. “Vrei să spui că îl lăsați intenționat să plângă, știind că va voma de stres?” întreabă Gabriel privindu-și verișoara. Ea se întoarce în cealaltă parte. Obrajii i se înroșesc.

“Uită-te pur și simplu la emisiune, bine?” zice Keith dur și dă mai tare din nou televizorul.

Trec cincisprezece minute.

Tyler continuă să plângă, dar acum sunetele lui sunt pline de disperare. A renunțat la orice speranță că părinții îi vor răspunde. Tânguielile lui sună fără speranță, extenuate și demne de milă.

Gabriel nu se poate concentra. “Trebuie să plec”, spune el ridicându-se brusc. “Sunt obosit. Am o întâlnire mâine dimineață devreme”.

“Ne vedem mai târziu”, zice Keith senin, fără să își ia ochii de pe ecran.

Micuțul corp al lui Tyler, acoperit de transpirație și lacrimi, curând e epuizat de la plânsul necontenit în panică, furie și disperare. Datorită mecanismului de auto-conservare, corpul lui se închide și cade într-un somn forțat.

Janet își conduce vărul la ușă. “E totul în regula?” îl întreabă în șoaptă.

“Uite, Tyler nu e fiul meu și n-am adormit niciodată vreun bebeluș, dar nu mai pot să-l aud plângând niciun minut. Îmi pare rău”. Gabriel se întoarce înspre ea. “Te sun mâine”.

În timp ce Gabriel pornește mașina, micuțul corp al lui Tyler, acoperit de transpirație și lacrimi, curând e epuizat de la plânsul necontenit în panică, furie și disperare. Datorită mecanismului de auto-conservare, corpul lui se închide și cade într-un somn forțat.  

Ce este Cry-It-Out (CIO)?
(Nota mea: în România CIO mai este numită metoda Ferber, metoda plânsului controlat, antrenament pentru somn)

“Dacă bebelușului îi e rău, atunci ai ajuns în cel mai dificil punct al metodei plânsului controlat și va trebui să fii puternic să nu-l iei în brațe ca să-l alini. Dar încearcă să reziști pentru că altfel doar vei prelungi procesul și nefericirea lui. Încearcă să fii eficient și calm în timp ce-i schimbi cearșaful…  Nu vorbi cu bebelușul și fă totul cât poți de repede, astfel încât să nu-i dai speranțe și să nu ajungă să creadă că va fi îmbrățișat și hrănit.”

-- Dr. Caroline Fertleman și Simone Cave, “Your Baby Week by Week: The ultimate guide to caring for you new baby”

 Noi toți, ca o întreagă cultură, facem prea puțin pentru a sprijini noii părinți. Peste tot găsim, din abundență, chiar și în cercurile profesionale, concepții greșite majore despre ceea ce constituie modelele normale de somn ale bebelușilor și ale copiilor mici.

Noi toți, ca o întreagă cultură, facem prea puțin pentru a sprijini noii părinți. Peste tot găsim, din abundență, chiar și în cercurile profesionale, concepții greșite majore despre ceea ce constituie modelele normale de somn ale bebelușilor și ale copiilor mici. Nu avem concediu de maternitate (nici vorbă de concediu de paternitate) și întreaga noastră populație adultă este suprasolicitată de muncă și lipsită de somn. E atunci de mirare că “dresajul bebelușilor și copiilor pentru somn” a devenit un fenomen atât de popular? La fel ca discuțiile despre circumcizie, despre pedepsele corporale și vaccinări, întrebarea dacă e corect sau nu să lași un copil să plângă până la extenuare îi separă profund pe părinții americani.

CIO, metodă numită și “plâns controlat,” este o “metodă de exterminare”, de încheiere – “de distrugere” – a semnalizării pentru atenție, pentru ajutor, pentru hrănire, pentru hidratare, pentru sprijin, pentru dragoste și pentru alinare fizică, semnalizări care sunt programate în biologia noastră de pui de mamifere. Deși a fost popularizată de Dr. Richard Ferber în cartea lui din 1985, “Solve Your Child’s Sleep Problem,” adepții metodei plânsului până la epuizare au existat și înainte de Ferber. În cartea sa clasică din 1946, intitulată “Baby and Child Care”, Dr. Benjamin Spock îi sfătuiește pe părinți să "spună noapte bună afectuos dar ferm, să iasă din cameră și să nu se mai întoarcă".

Această abordare “să nu se mai întoarcă” descrie perfect metoda plânsului până la epuizare în forma sa “nemodificată”, forma de “exterminare totală”. Unii pediatri care sunt de acord cu această metodă de Cry It Out sfătuiesc părinții să închidă ușa de la camera bebelușului sau copilului lor și să n-o mai deschidă timp de 12 ore. Singura excepție la acest îndemn implică asumarea datoriilor părintești nocturne dacă cel mic este bolnav. Dar voma datorată stresului abandonului nocturn nu constituie un semn de boală fizică și părinții sunt sfătuiți de proponenții metodei CIO de “exterminare totală” să curețe voma repede, fără să atingă copilul și fără să-și arate sentimentele.

În forma sa de “exterminare modificată”, susținătorii CIO afirmă că părinții ar trebui să-și lase bebelușul sau copilul singur să plângă până adoarme. Dar este mai bine ca această experiență stresantă să fie practicată cu verificări intermitente ale îngrijitorului, din ce în ce mai rare. Intenția acestor vizite este de a-l convinge pe cel mic verbal, cu atingeri fizice minime, că exprimarea pe timp de noapte a supărării, a setei și/sau a panicii nu va duce la alinare din partea părinților.

În ambele metode de plâns controlat descrise mai sus, bebelușii și/sau copiii sunt lăsați singuri în mod repetat pentru a intra în cicluri de somn. În timp ei învață să nu le mai semnalizeze îngrjitorilor lor ce îi deranjează, pe măsură ce legăturile atașamentului se destramă. Proponenții metodelor CIO se referă în mod greșit la starea detașată rezultată ca fiind una în care copilul a învățat să se ”auto-liniștească”. Această afirmație este în mod evident falsă.

Studii recente conduse la University of North Texas arată în mod clar că valorile cortizolului bebelușilor lăsați singuri să plângă până la epuizare rămân la cote nenatural de mari chiar și la câteva zile după ce învață să înceteze să plângă / să semnalizeze că vor ajutorul părinților. Totuși, nivelul cortizolului mamelor – care înregistrează valori anormal de mari atunci când bebelușii plâng – revine la nivel normal atunci când se face liniște. În acest punct, mamele și bebelușii nu mai sunt sincronizați biologic. Mamele presupun că totul e bine; ele interpretează tăcerea bebelușilor lor ca fiind dovada că micuții au învățat să se aline singuri. Însă în mod fiziologic bebelușii nu pot să se aline singuri. În schimb, CIO îi învață să se panicheze în tăcere și să se detașeze de cei în care în mod natural trebuiau să aibă încredere.

Sarah Ockwell-Smith, doctor psihoterapeut, doula și autoarea britanică a cărții pe cale de publicare “The Gentle Sleep Book: A Guide for Calm Babies, Toddlers and Pre-Schoolers” afirmă că această preocupare eronată a bebelușului care se alină singur îi îndrumă profund greșit pe părinți. Ea scrie: “În mod categoric nu îți lași bebelușul să ‘se aline,’ îl lași să plângă, chiar și dacă e doar pentru perioade de două minute o dată … E posibil să dresezi un bebeluș sau un copil să nu își cheme părinții când are o nevoie? Da, dar acesta cu singuranță nu este un indicativ al unui bebeluș care e fericit, calm și liniștit.”

“Trei școli de gândire”

Un bebeluș uman se naște cu un creier care e doar 25% dezvoltat. Creierul bebelușului crește repede în primii doi ani de viață – până la 70% din dimensiunea lui adultă. Se stabilesc sute de miliarde de conexiuni neuronale și se dezvoltă miliarde de celule nervoase. Este o orchestrație biologică maiestuoasă ce are nevoie de mult somn de tip REM (nota mea: REM vine de la rapid eye movement și e somnul în care ochii se mișcă sub pleoape, somnul mai agitat și mai puțin adânc, cu vise). Bebelușii își petrec majoritatea orelor nopții în somn de tip REM (mult mai mult decât adulții) și acest fapt contribuie la trezirile lor frecvente nocturne și la modelele faimoase de somn sensibil. Deși e frustrant pentru părinți, aceste modele sunt de fapt sănătoase pentru bebeluși. În timpul somnului REM se produc proteine cheie importante pentru construcția celulelor nervoase și se dublează fluxul de sânge din creier. Luați în considerare că bebelușii prematuri își petrec 90% din timpul somnului în somn tip REM.

Dată fiind cultura noastră supra-extenuată și privată de somn care acceptă o viziune hiper-independentă a succesului, întrebarea cum e cel mai bine să răspundem modelelor normale de somn ale bebelușilor și copiilor este una dificilă. În blogul ei popular “Aha Parenting”, Dr. Laura Markham, psiholog pediatru din New York, autoare a cărții “Peaceful Parent, Happy Kids: How to Stop Yelling and Start Connecting”, explică cele “trei școli de gândire de bază” în privința aceasta. 

Prima abordare constă în “patul familial”. În acest caz, îngrijitorul principal (de obicei mama care alăptează) alege să doarmă lângă bebelușul sau copilul ei – ori în același pat, ori în aceeași cameră. Mama și copilul dorm suficient de aproape unul de celălalt în așa fel încât mama să poată răspunde repede și confortabil semnalelor nocturne ale bebelușului. Nu e nevoie să se plimbe pe un coridor după ce verifică somnoroasă un monitor de bebeluși la ora 3 dimineața, o mamă care doarme împreună cu bebelușul îl pune pur și simplu la sân pe bebelușul sau pe copilul care se trezește noaptea, și astfel amândoi pot adormi înapoi cu ușurință. Susținătorii acestei abordări afirmă că dormitul împreună, atunci când e practicat în siguranță, este cel mai natural și instinctiv mod în care dorm toate mamiferele care alăptează. La urma urmei, să nu uităm că suntem singurele mamifere care pot fi convinse să își separe intenționat puii de mamele lor în timpul nopții.

În cea de-a doua abordare găsim proponenți ai tehnicilor de antrenament blând pentru somn, cum ar fi cele propuse de însăși Markham, dar și de Elizabeth Pantley în cartea ei renumită “The No Cry Sleep Solution” (nota mea: părerea mea despre astfel de tehnici din păcate nu e chiar bună, deși sună bine, din cauză că din ceea ce am văzut în jurul meu, acestea nu dau rezultate rapid, dar îți induc ideea că trebuie să îi schimbi bebelușului somnul, deși acesta are un somn absolut natural, așa că majoritatea ajung la CIO după Elizabeth Pantley). În această școală de gândire copiii nu sunt lăsați să plângă singuri. Totuși ei sunt învățați, când se consideră că sunt suficient de dezvoltați, să doarmă, sau să adoarmă la loc, fără reasigurarea constantă la care tânjesc în mod natural. Aceasta poate implica și plânsul. Părinții ar trebui să plece când copilul plânge? “Niciodată, din punctul meu de vedere, dacă vrei un copil sănătos din punct de vedere emoțional”, răspunde  Markham. Ea continuă: “Plânsul e în regulă, atâta timp cât tu ești acolo”. E important de observat că aceste tehnici blânde nu sunt aplicate bebelușilor. La urma urmei, e natural și sănătos pentru bebeluși să adoarmă sugând la sân. “Să adormi copilul la sân este un ‘obicei greșit’ doar în măsura în care și să urinezi într-un scutec este la fel”, scrie Markham. Pe măsură ce copiii cresc, ei abandonează scutecele și alăptarea într-un mod natural și sprijiniți în acest demers.

85% din căile neuronale legate de modul în care răspundem stimulilor și cum interpretăm lumea sunt formate în primii ani ai dezvoltării noastre. Îngrijirea sensibilă, în mod deosebit în primii trei ani, este în strânsă legătură cu succesul profesional și social, cu fericirea din restul vieții.

La final, în contrast puternic cu co-sleeping-ul și cu susținătorii antrenamentului blând pentru somn, se găsesc proponenții metodelor plânsului până la epuizare. La fel ca Janet și Keith din povestea de la început, părinții care practică CIO aleg să își lase copiii să plângă singuri până când intră într-un somn extenuant, iar și iar, până când cei mici învață că e inutil să protesteze. Susținătorii metodelor plânsului controlat pot afirma că povestea lui Keith și a lui Janet este prea dură. “Nu mi-aș lăsa niciodată fiul să plângă până când vomită”, ar putea spune. Sau ar putea recunoaște deschis că un astfel de semn de suferință este normal. Să citim această postare recentă dintr-un grup de părinți de pe Facebook:

Tocmai am văzut o postare pe o altă pagină web de la o mamă care practica metoda plânsului controlat. Sărmanul bebeluș varsă de suferință și transpiră atât de tare încât trebuie să i se schimbe hainele – tot de suferință. Celelalte mame comentează – fii puternică, nu ceda, și micuțul meu a vărsat și devine mai ușor... Îți frânge inima.

Contează mult cum aleg părinții și îngrijitorii între aceste școli de gândire. Deși e posibil să nu ne aducem aminte în mod conștient cum am fost tratați în primii ani, primii trei ani de viață ai omului sunt vitali pentru dezvoltarea memoriei implicite, care servește drept fundație pentru modul în care relaționăm, în care avem încredere și în care iubim. De fapt, 85% din căile neuronale legate de modul în care răspundem stimulilor și cum interpretăm lumea sunt formate în primii ani ai dezvoltării noastre. Îngrijirea sensibilă, în mod deosebit în primii trei ani, este în strânsă legătură cu succesul profesional și social, cu fericirea din restul vieții. Da, modul în care ne comportăm cu bebelușii și cu copiii contează – chiar foarte mult.

Poate că are succes afirmația că cele trei școli de gândire descrise mai sus sunt opțiuni viabile egale de luat în considerare și de aplicat. În ediția din iulie 2014 a revistei Parents, cititorilor li s-a spus că “e foarte bine cu oricare metodă de antrenament de somn vi se pare mai potrivită”. Totuși, prăinții au responsabilitatea de a fi siguri că aceste metode pe care le aplică nu sunt nocive pentru copiii lor. O listă în creștere de studii științifice recunoscute afirmă limpede că metoda plânsului controlat dăunează dezvoltării normale a creierului și deteriorează capacitatea copilului de a dezvolta legături de atașament sigure – esențiale pentru cultivarea empatiei, pentru comportamentul pro-social și pentru relațiile viitoare sănătoase pe termen lung. CIO este oricum altfel decât “foarte bine”.

Răul pe termen lung

Îmi amintesc scena în amănunt.

Am în jur de 1 an și jumătate. Separată recent de mama mea, mă îngrijește bunica mea. Mă văd stând în pătuțul meu din casa bunicilor. E întuneric. Eu plâng și plâng. Nu știu ce am făcut de am greșit atât de tare. Sunt confuză, înnebunită complet. Așa că mă cațăr peste pătuț și merg prin casă. O găsesc pe bunica în bucătărie făcând curățenie. Mă agăț de piciorul ei plângând, implorând. Vreau să fiu luată în brațe. Îi spun “Sunt fetiță cuminte!”.

Câțiva ani mai târziu bunica mea îmi confirmă că povestea este adevărată. A spus că i s-a frânt inima ignorându-mi plânsul. A fost presată să mă lase să plâng până adorm de soțul ei, bunicul meu, și de fiul ei, tatăl meu biologic.

Îmi spune că îi pare rău.

-- Victoria Fedden, autoare a cărții “Amateur Night at the Bubblegum Kittikat”

“Pentru un bebeluș, să fie lăsat să plângă e ca o tortură”, afirmă Darcia Narvaez, profesor de psihologie la University of Notre Dame și editor executiv al revistei Journal of Moral Education.

Când bebelușii sunt separați fizic de îngrijitorii lor, se activează răspunsuri de durere. Acest fapt duce la “subdezvoltarea” receptorilor serotoninei, ai oxitocinei și ai opioizilor endogeni – substanțe chimice esențiale pentru ca noi să experimentăm fericirea. În mod particular, căile neuronale formate de oxitocina secretată în perioada când am fost bebeluși rămân cu noi și continuă să aibă impact asupra fiziologiei adulte. Când aceste căi sunt compromise, formarea unor relații de atașament sănătoase în viitor devine cel puțin dificilă.

Știind această realitate biologică, Narvaez este foarte îngrijorată de efectele pe care metodele de plâns controlat le au asupra copiilor și bebelușilor.

Ea ne avertizează: “Atunci când nevoile unui bebeluș sunt respinse sau ignorate, copilul dezvoltă un simț al neîncrederii în relații și în lume. Și încrederea în sine este subminată. Copilul își va petrece o viață întreagă încercând să umple vidul interior rezultat”.

Biologia unește mamele de copii, iar atunci când relația e sincronizată, nivelul cortizolului (asociat cu stresul), la fel ca nivelul oxitocinei (asociat cu conectarea), cresc sau scad împreună. CIO rupe această legătură.

Metoda plânsului până la epuizare este dureroasă de experimentat și pentru îngrijitorii conectați. Luați în considerare povestea unei noi mame care stătea sub duș cu mâinile peste urechi în așa fel încât să nu-și audă fiica țipând. Mulți părinți care încearcă CIO cedează în cele din urmă naturii lor mai bune și caută sfaturi înțelepte în metode care onorează funcțiile de bază ale fiziologiei umane. Biologia unește mamele de copii, iar atunci când relația e sincronizată, nivelul cortizolului (asociat cu stresul), la fel ca nivelul oxitocinei (asociat cu conectarea), cresc sau scad împreună. CIO rupe această legătură. Într-adevăr, părinții pot deveni indiferenți. La fel ca Janet și Keith, prezentați la începutul articolului, îngrijitorii copilului pot fi lămuriți să-și ignore impulsul fiziologic natural de a răspunde semnalelor de suferință ale copilului lor. Și, cum am văzut în gândurile Victoriei Fedden, îngrijitorii copilului pot fi presați să practice această metodă de a învăța copilul să ”adoarmă singur”.

Însă totul din fiziologia unui bebeluș îl conectează pe acesta la îngrijitorul său. Cercetările făcute de profesorul James McKenna de la University of Notre Dame analizează înregistrări video de cupluri de bebeluși alăptați și mamele lor cu care dorm împreună. Bebelușii se întorc în mod natural înspre mamele lor, nu numai pentru hrana oferită de alăptare, dar și pentru a-și regla respirația, ritmul inimii și starea totală fiziologică de bine.

“Dacă i se dă de ales, se pare că bebelușul uman preferă cu siguranță corpul mamei în locul contactului solitar cu o saltea învelită în bumbac”, scrie McKenna.

Să fii separat forțat de sunetele, mirosurile și prezența singurului habitat pe care tu, ca bebeluș, îl cunoști este suficient de înspăimântător. Să fii ignorat atunci când semnalizezi repetat că ești în suferință, până când corpul se oprește pur și simplu din punct de vedere fiziologic pentru a menține auto-conservarea este deja tortură.

De asemenea are efecte pe viață.

Anul trecut cercetătorii de la Princeton University, de la University of Bristol, Columbia University și London School of Economics and Political Science au muncit împreună să producă un raport intitulat “Baby Bonds: Parenting, attachment and a secure base for children” (Legăturile bebelușului: creșterea bebelușului, atașamentul și o bază de siguranță pentru copii). Sutton Trust, un institut de cercetare din Londra, a finanțat și a publicat raportul. Conform cercetărilor acestora, 40% din 14000 de copii născuți în 2001 suferă de o lipsă a legăturilor sigure de atașament, legături care în general se formează în “îngrijirea timpurie a copiilor”. Copiii cu vârste sub 3 ani care nu formează aceste legături vitale timpurii sunt ”mai predispuși să fie agresivi, sfidători și hiperactivi când devin adulți”. Toți cei îngrijorați de binele viitorului nostru apropiat ar trebui să ia în considerare acest studiu.

Cum se pot asigura părinții că cei mici dezvoltă un atașament sigur? E simplu. Atunci când un copil plânge, reasigură-l de sprijinul tău și ține-l în brațe. Atunci când un bebeluș plânge, ia-l în brațe.

Susan Campbell, profesor de psihologie la University of Pittsburgh, comentează pe marginea studiului de mai sus: "Când bebelușii neajutorați învață din timp că li se va răspunde atunci când plâng, învață și că nevoile le vor fi îndeplinite”.

Acest fapt construiește fundația necesară pentru dezvoltarea atașamentului sigur, de care depinde binele emoțional al viitorului adult. Și totuși, 40% din generația următoare de adulți a fost vătămată de neglijență din cauza îndrumărilor greșite și de la renunțarea la creșterea sensibilă și afectuoasă a copiilor.

Susținătorii metodelor CIO poartă mare parte din vină.

Presiunea de a lăsa bebelușul să plângă

“Lasă-l pur și simplu să plângă. Trebuie să învețe singur să adoarmă”.

“Nu-l lăsa pe bebeluș să te manipuleze”.

“Tura mea de muncă pe post de mamă se încheie la 8 p.m.fix”.

Mulți proaspeți părinți experimentează multă presiune să își lase bebelușii și copiii să plângă până la epuizare pentru a-i învăța să adoarmă singuri. Fie că aceste presiuni vin de la cadre medicale, de la cei dragi sau de la partenerul de viață, îți dau sentimentul confuz că sunt de neînduplecat. Mai citiți o dată următorul fragment de la începutul articolului:

“Trebuie să învețe că nu mergem la el de fiecare dată când plânge. Janet i-a făcut pe plac mereu în primele luni”, continuă Keith, “Dar noi suntem responsabili. Noi suntem părinții. Trebuie să învețe care îi este locul”.

“Se numește auto-liniștire”, adaugă Janet. “Uite, nu e ca și cum mi-ar face plăcere. Ba chiar urăsc când vomită. Dar pediatrul nostru ne-a asigurat că e o parte normală și necesară a creșterii copiilor”.

Dacă e să le găsim o scuză, doctorii care susțin metoda plânsului controlat o fac  pentru că funcționează. În timp, practica lăsatului bebelușului să plângă cu siguranță elimină plânsul (comportamentul de a semnaliza al) bebelușilor și copiilor. Dr. Jodi A. Mindell, profesor de psihologie la Saint Joseph’s University din Philadelphia, îi sfătuiește pe părinți să fie “consecvenți” când folosesc metoda plânsului controlat. “Trebuie să aleagă un plan pe care să-l poată urma în totalitate până la capăt”, spune ea.

Atunci când e practicată în mod consecvent, metoda plânsului controlat îi învață pe cei mici că nimeni nu le răspunde atunci când plâng. Ei învață să doarmă, sau să sufere, în tăcere.

Deși consistența și rutina sunt de lăudat atunci când vine vorba de practicile bune de creștere a copiilor, consistența în sine este neutră moral. La urma urmei, se poate să fii în mod consistent dur. Ceea ce contează cel mai mult este ca părinții să fie consistenți în îngrijirea copiilor lor, nu în ignorarea lor. Singura excepție este legată de stabilitatea emoțională a îngrijitorului. Într-un moment de frustrare profundă e înțelept să te retragi pentru un moment – chiar și de lângă un bebeluș care plânge – și să-ți recapeți calmul în așa fel încât să nu rănești copilul fără să-ți dai seama. Dar aceasta nu este CIO. Atunci când e practicată în mod consecvent, metoda plânsului controlat îi învață pe cei mici că nimeni nu le răspunde atunci când plâng. Ei învață să doarmă, sau să sufere, în tăcere.

 

Suntem singurele mamifere care pot fi convinse să despartă intenționat puii de mamele lor în timpul somnului și, mai mult, suntem singurele mamifere care pot fi convinse că e o idee bună să ignori chemările disperate ale bebelușilor pentru conectarea cu mama pe timpul nopții. Cum e posibil așa ceva? O scurtă trecere în revistă a două studii legate de dezvoltarea creierului ne ajută să răspundem la această întrebare.

În urmă cu zece ani, Michael J. Meaney, director științific al Ludmer Centre for Neuroinformatics and Mental Health al Douglas Mental Health University Institute, a studiat de ce unii cobai sunt mai anxioși decât alții. În primul rând, Meaney a împărțit mamele cobai în două categorii: cele care nu erau dedicate îngrijrii puilor și cele mai atente la puii lor. Apoi el a examinat “perioada critică” a primelor 10 zile de viață ale puilor de cobai – ceea ce în mare ar fi echivalentul primelor șase luni de dezvoltare umană. În această perioadă de timp genele responsabile de abilitatea cobaiului de a-și stăpâni anxietatea sunt pornite sau oprite. Cobaii cu mame mai puțin dedicate rămâneau anxioși când se confruntau cu situații noi pe tot parcursul vieții lor, dacă nu primeau medicație. De ce? Genele asociate stabilirii căilor neuronale de stăpânire a anxietății nu fuseseră niciodată pornite. Era nevoie de o mamă atentă la nevoile puiului pentru a porni acitivitatea genei.

Creierul oricărui mamifer funcționează în mod similar. Genele responsabile de comportamente cheie sunt pornite sau oprite (permanent) în stadiile incipiente ale dezvoltării creierului mamiferului. Studiind cobaii și alte mamifere putem afla multe lucruri despre propria noastră neurobiologie. Dacă o mamă-om este mai puțin atentă la nevoile copiilor ei, e posibil ca aceștia să nu își dezvolte circuitele neuronale necesare pentru a-și stăpâni viețile emoționale cu ușurință. Când vor deveni la rândul lor părinți, acești copii vor întâmpina greutăți în a interpreta semnalele bebelușului într-un mod corespunzător.

"Să răspunzi cu atenție la plânsul bebelușului este o sarcină dificilă dar importantă", scrie Esther M. Leerkes, profesor de studii familiale și dezvoltarea omului la University of North Carolina în Greensboro. În luna septembrie a anului trecut, cercetătorii conduși de Leerkes au încercat să determine de ce unele mame văd plânsul bebelușilor într-un mod “orientat înspre mame” (caz în care plânsul a fost văzut ca o nerușinare manipulatoare), iar alte mame văd plânsul bebelușilor lor într-o manieră “orientată înspre bebeluș” (caz în care plânsul primea conotații corecte ca fiind o nevoie a bebelușului de a fi îngrijit). Studiul lor, publicat în revista medicală Child Development, subliniază cum dificultatea mamei de a-și procesa propriile emoții și/sau experiența ei cu depresia au fost centrale în a diferenția cele două grupuri.

Așadar, de ce e susținută și practicată această metodă de a învăța copiii să adoarmă, când se știe că e contra naturii noastre sănătoase de mamifer? Circuitul nostru neuronal este deteriorat. Fie că studiem cobai axioși sau mame care își etichetează bebelușii ce plâng ca fiind “manipulatori”, răspunsul e același. Metodele CIO de abordare a somnului bebelușilor și copiilor susțin fie absența totală a oricărei îngrijiri sau o prezență foarte scăzută a atenției pe timp de noapte. Acest gen de comportament garantează că modelele de căi neuronale deteriorate se propagă mai departe la următoarea generație.

În ceea ce privește presiunea de care părinții au parte pentru a practica metoda plânsului controlat, mai ales din partea cadrelor medicale, Tracy Cassels, fondator și autor principal al paginii de internet Evolutionary Parenting, afirmă: “Nu știu ce s-a întâmplat în viețile lor, ce i-a determinat să promoveze niște practici atât de reci și egoiste … Să le sugerezi părinților că trebuie să își neglijeze copiii pentru a-i ‘ajuta’... Trebuie să fi trecut prin ceva oribil”.

Deși poate fi adevărat că unele cadre profesionale care susțin metodele de adormire a bebelușului prin plâns sunt indivizi traumatizați, prefer să îi consider pur și simplu prost informați. Datorită noilor descoperiri legate de știința creierului, practicile medicale s-au schimbat dramatic în legătură cu tratamentul comoțiilor. Azi e nevoie de același răspuns atunci când vine vorba de sfaturile date noilor părinți în ceea ce privește somnul bebelușilor și al copiilor. Este de neimaginat că un cadru medical ar continua să promoveze astfel de practici, o dată ce ar fi familiarizat cu modul de bază în care metodele plânsului controlat deteriorează creierul în devoltare al copiilor.

Obligația morală

Vestea bună este că bebelușii nu sunt creați să doarmă fără trezire toată noaptea, pentru că nu e sigur pentru ei. Vestea proastă este că bebelușii nu sunt creați să doarmă fără trezire toată noaptea, pentru că nu e sigur pentru ei. Așadar aveți aici adevărul dureros, să fii părinte e greu.

 -- Gena Kirby, co-fondator al The Progressive Parenting Network

Bebelușii și copiii umani se trezesc în mod natural în timpul nopții pentru hrănire, pentru hidratare, pentru alinare și pentru reasigurare cu atingeri drăgăstoase. De fapt, mulți adulți se trezesc în mod natural noaptea pentru a bea un pahar cu apă, pentru a merge la baie sau pentru a căuta alinare din partea persoanei iubite după un coșmar. Metoda Ferber promovează o experiență nocturnă la care adulții ar protesta dacă li s-ar impune. Nu ar trebui să fim mai atenți cu copiii noștri?

Când un copil e lăsat să plângă singur, nu învață “tehnica” somnului, explică Maté. Ci creierul său fuge de “durerea copleșitoare a abandonului” și se “oprește”.

Dr. Gabor Maté obișnuia să sfătuiască părinții să își lase bebelușii să plângă singuri pentru a adormi. În anul 2006, Maté, un pediatru canadian și co-autor al cărții “Hold On to Your Kids: Why Parents Need to Matter More Than Peers”, a scris un editorial convingător pentru The Globe and Mail intitulat: “Why I no longer believe babies should cry themselves to sleep” (De ce nu mai cred că bebelușii ar trebui să plângă până adorm).

În articolul său, Maté subliniază cum cercetările neuropsihologice l-au obligat să vorbească public împotriva unei practici pe care odinioară o promova ca doctor și pe care a practicat-o ca tată. Când un copil e lăsat să plângă singur, nu învață “tehnica” somnului, explică Maté. Ci creierul său fuge de “durerea copleșitoare a abandonului” și se “oprește”.  Deși o astfel de oprire oferă iluzii de liniște pentru părinții frustrați și extenuați, vine cu un preț piperat. Memoria implicită programată în structura creierului bebelușului dresat să adoarmă este aceea că lumea este un loc rece și nepăsător. “Acesta este motivul pentru care, dacă aș putea să-mi retrăiesc viața, mi-aș crește copiii altfel”, se plânge Maté.

Când mă gândesc cum ar fi să-mi las intenționat copilul singur să plângă până când intră într-un somn extenuat, mă cutremur. Reacția este viscerală. Nu am nevoie de o teorie morală care să mă convingă mai profund că o asemenea alegere ar fi contrară instinctului ghidat clar, care îmi dictează că trebuie să am grijă de copilul meu. Cu toate acestea, eu studiez etica și găsesc confirmare în faptul că sistemele etice din toată lumea insistă pe obligația noastră morală de “a nu face rău”.

Să nu faci rău

Uneori aceste cuvinte pot părea arhaice și idealiste fără speranță în căutarea știrilor senzațioanale. Când luăm în considerare miliardele cheltuite în războaie, e clar că multe instituții sunt implicate necruțător în a profita din făptuirea răului. Cu toate acestea, fiecare moment ne oferă o alegere. Putem să contribuim și noi la durerea colectivă, îngreunând familia umană, sau putem face ce ne stă în putință să o ușurăm. Deși putem ajunge să credem că unii oameni (cei etichetați drept teroriști, criminali, violatori etc.) merită să fie răniți, vătămarea intenționată a unor ființe inocente este în mod universal condamndată și respinsă moral.

După descoperirea daunelor pe care metodele plânsului controlat le fac, avem o obligație de a încheia aceste practici de neglijare intenționată a copiilor în timpul nopții. Chiar și Dr. Richard Ferber a recunoscut că a avut prea puține cunoștințe de psihologie infantilă. Deci de ce să îi iei în considerare metoda? După cum spune și sloganul popular de parenting, “Când știm mai bine, facem mai bine”. (Nota mea: e un citat din Maya Angelou.)

Cercetările sunt clare. Școala de gândire referitoare la somnul bebelușilor și copiilor cunoscută drept CIO (în toate formele sale) îi vătămează pe cei mai valoroși și mai inocenți dintre noi. Să le faci rău cu bună știință bebelușilor și copiilor este greșit. Punct. Fie ca într-o zi metodele CIO să fie privite la fel cum privim azi obiceiul antic chinezesc de legare a picioarelor: arhaic, nociv și arhivat în paginile istoriei.

Amy Wright Glenn



Nota mea finală: aici, la paragraful Somnul bebelușilor, găsiți mai multe despre somnul normal al bebelușilor (articolele traduse din revista Psychology Today, ale prof. Darcia Narvaez, articole despre efectele metodei CIO și mai pe larg despre No Cry Solution). 

Dormitul impreuna cu copilul in pat sau in camera ii poate salva viata

De Dr. Darcia Narvaez, articol tradus de aici: http://www.psychologytoday.com/blog/moral-landscapes/201309/bedsharing-or-co-sleeping-can-save-babies-lives

Sa fii langa bebelusul tau noaptea e vital.

In majoritatea situatiilor cand se discuta despre cosleeping (dormitul in aceeasi camera cu copilul) si despre bedsharing (dormitul in acelasi pat cu copilul), punctul central este pericolul (asfixierea). [Nota mea: nu in Romania, la noi punctul central este teama de a oferi iubire, teama de "rasfat", dorinta de "dresaj", teama de a nu fi in rand cu lumea, ideea gresita ca ar trebui sa doarma toata noaptea si ca langa mama nu o va face, si frici bizare ca bebelusul sa nu atinga haine de pat atinse de parinti, ideea stupida de sterilizare.] Dar exista numeroase beneficii raportate. Programul de cercetare al Dr. James McKenna a demonstrat multiple beneficii (vezi pagina lui de internet aici).

Unul dintre beneficiile de a fi langa bebelus este faptul ca il poti trezi pe bebelus daca acesta nu mai respira. Intr-o lucrare din 2007, McKenna si Volpe au prezentat o cercetare calitativa. Lucrarea a inclus numeroase descrieri ale familiilor care dormeau in acelasi pat sau in aceeasi camera cu copilul.

Cateva familii au scris cum modul in care au culcat copilul aproape i-a salvat acestuia viata pentru ca au putut observa ca bebelusul nu mai respira. Dam cateva citate chiar de la parinti (de la pag. 377-380). Observati cum parintii si-au urmat intuitia.

(1) Copilul nostru care are acum 5 ani se oprea din respirat fara nici un motiv vizibil pe parcursul primului lui an de viata. Cand il ridicam, lua o gura de aer. Acum are un astm foarte grav. Noi credem, si doctorul a fost de aceeasi parere, ca el in primul an a trecut printr-un fel de pre-astm. Sunt sigura ca fara o monitorizare atat de atenta si fara miscarea constanta a noastra in pat, consecintele ar fi fost serioase.

(2) Dormim in aceeasi camera cu copilul nostru de 2 ani. Cand avea 5 luni m-am trezit noaptea si am observat ca fiul meu era albastru. Nu era NIMIC in jurul lui, era deasupra paturicii, intr-o bluza, si nu respira. L-am ridicat si i-am dat cateva ghionturi pe spate si a inceput sa planga. L-am dus la spital si doctorul a concluzionat ca a avut un dop de mucus. Daca ar fi fost in patul lui nu as fi stiut si l-as fi pierdut. Din acea zi am inceput sa credem in mod FERM in co-sleeping. Daca fiul meu ar fi murit in acea noapte as fi fost impacata sa stiu ca ultimul miros simtit a fost al parintilor, ca ultima lui masa a fost laptele meu si ca n-a fost singur. Ca a fost inconjurat de dragoste. Ma rog la Dumnezeu sa ni-l lase si sunt atat de recunoscatoare ca am fost un parinte lenes si l-am lasat pur si simplu in patul meu.

(3) Fiica mea a avut faze clare de oprire a respiratiei si se ineca in somn si la trezire de multe ori. Era foarte inspaimantator si s-a intamplat chiar si cand dormea vertical intr-un scaun de masina. Aceasta inecare nu avea loc niciodata cand era treaza. Era mult mai grava cand era intinsa pe spate, asa ca adeseori am dormit semi-inclinata pe o perna, cu ea pe burtica pe pieptul meu. Aceasta pozitie ii mentinea libere caile respiratorii. Pe burta la un unghi de 45 de grade era cea mai buna pozitie pentru ea, mai ales in perioadele de eruptii dentare, pentru ca la fiecare dinte iesit avea mult mucus impreuna cu o stare febrila.

(4) Cred ca fiica mea mai mica nu ar fi in viata azi daca ar fi dormit departe de noi. A fost un copil dat in plasament de la nastere. A fost diagnosticata cu restrictie de crestere intra-uterina, dar a crescut bine timp de 8 saptamani. Apoi a inceput sa tuseasca ocazional. Tusea era inspaimantatoare, dar aparea doar de 2-3 ori pe zi. Nu avea febra sau alte simptome, si parea bine, se comporta normal intre accesele de tuse. Am dormit cu ea pe piept ultimele doua nopti inainte sa fie internata cu tuse convulsiva (pertussis) (boala care a fost diagnosticata dupa doua zile de teste efectuate la insistentele mele de catre medicul ce avea incredere in judecata mea). Sunt sigura ca daca ar fi dormit in alta parte s-ar fi inecat in liniste si ar fi murit intr-una din acele nopti de dinainte de diagnostic. (Atatia parinti ai bebelusilor care au murit de SIDS spun "a avut doar o mica tuse").



[Nota mea: Dumnezeule, tocmai mi-am amintit cum inainte de diagnosticul lui David de pneumonie el putea dormi doar semi-inclinat pe pieptul meu. Radiografia a aratat ca avea plamanii plini de lapte, la spital ajunsesem in insuficienta respiratorie. Pai el daca nu si-ar fi cerut asa hotarat nevoia de a fi tinut la verticala s-ar fi inecat cu laptele din plamani cum se ineaca multi copii in somn, la orizontala, dupa ce in ziua anterioara au inghitit apa (secondary drowning). Gandul ca el ar fi putut sa nu rada acum in hohote mi se pare imposibil de acceptat. Si da, in prima luna de viata de cate ori il puneam la orizontala ii venea lapte in gat si in nas, curgea lapte din nari, se ineca si il ridicam repede. Daca l-as fi culcat in alta camera, David acum nu ar mai fi...]


(5) Cand copilul nostru mai mare avea aproximativ 6 saptamani, m-am trezit si l-am surprins inecandu-se langa mine. Era pe spate, regurgitase si nu isi putea elibera gura de lapte. Nu a scos niciun sunet - nu stiu ce m-a trezit. L-am intors pe o parte, laptele a iesit afara si apoi a fost bine. Sincer nu stiu daca ar fi putut sa isi elibereze caile respiratorii singur sau nu. STIU insa ca daca ar fi fost in alta camera nu m-as fi trezit sa il ajut.

(6) Nu am dormit impreuna cu primul meu copil intentionat pana cand a avut vreo 9 luni. Privind inapoi cred ca aceasta perioada de noua luni a fost singura data cand am crezut ca dormitul cu copilul poate fi periculos.  (Copilul meu a avut un fren lingual scurt, diagnosticat de pediatrul lui, dar nimeni nu stia ca acest fren ii va crea probleme cu alaptarea. Din moment ce era un sugar atat de ineficient, trebuia sa stea la san continuu zi si noapte. S-a dovedit ca aceasta a fost o binecuvantare pentru ca asa a trebuit sa invat sa dorm cu el, ceea ce a dus la faptul ca am dormit apoi cu toti copiii nostri si toti au putut beneficia de pe urma cosleepingului.) Desi am incercat sa fac ceea ce e tipic american - sa il fac sa doarma in patut - nu am avut succes si nu a stat niciodata mai mult de 10-20 de minute in el pe noapte, il alaptam in sezut in pat, incercand sa stau treaza ca sa il pot pune in patut cand parea adormit. Era extenuant si o data l-am scapat cand am adormit stand asa, si el a cazut pe podea. Dupa acel episod am abandonat ideea de a sta treaza in timp ce-l alaptam! Mi-am dezmembrat patul, am pus salteaua pe podea si am inceput sa-l alaptez stand intinsa pe o parte. Cand copilul meu avea cam 9 luni am abandonat complet ideea de a-l adormi intr-un patut si acela a fost inceputul eliberarii familiei noastre de nazistii somnului.

(7) M. dormea sprijinit mai sus la varsta de 2 luni din cauza refluxului gastroesofagian. A cazut o data de pe mica saltea pe care o foloseam pentru a o sustine si a stat atarnata de ea cu fata in jos. Imediat m-am trezit (foarte interesant, avusesem un vis in care fiul meu V. mi-a spus sa ma trezesc pentru ca M. este in pericol) si am putut s-o pun inapoi pe spate. V. s-a trezit de mai multe ori cu o tuse foarte grava, fiind incapabil sa respire. Ma indoiesc ca am fi putut sa-l auzim daca ar fi dormit in alta camera. De cate ori sunt bolnavi, faptul ca sunt chiar langa mine ma ajuta sa stiu, pe tot parcursul noptii, ca sunt in regula si ca nu sunt in vreun pericol. Daca ii culc langa mine, acest lucru ii permite copilului bolnav sa suga cat are nevoie pe tot parcursul noptii. Ambii copii se trezesc putin noaptea si, daca nu sunt lipiti de noi, se intind sa ne simta, ca sa se asigure ca suntem acolo. Nu mi-i pot imagina cum ar cauta intr-un pat gol.

Pentru a citi mai multe istorisiri ale parintilor sau mai multe detalii despre studiu, vezi linkul de la bibliografie.


Desigur, trebuie sa dormim in siguranta cu copiii. Pentru mai multe informatii, cititi aici. (Si alte referinte mai jos)

Alte postari in seria de somn de pe site-ul Psychology Today:

(pe masura ce le voi traduce, voi inlocui linkurile cu postarile traduse) 

 

Sleep Training – Dresajul bebelusilor pentru somn: Greseli pe care le fac “expertii” si parintii
 

“Lasati culcati bebelusii care plang” – e un sfat atat de gresit 

Metode simple de a calma un bebelus ce plange

 
Somnul normal al bebelusului: 1.Metoda de hranire si dezvoltarea

Somnul normal al bebelusului: 2. Schimbarea modelelor

Somnul normal al bebelusului: 3. Comportamente normale ale parintilor si de ce acestea nu ii vor dauna copilului tau

Somnul normal al bebelusului: 4. Importanta alaptarii pe timpul noptii

Somnul normal al bebelusului: 5. Mai multe despre modul normal de adormire

Sa intelegem somnul copiilor si sa-i ajutam sa doarma - 1

Sa intelegem somnul copiilor si sa-i ajutam sa doarma – 2. Oboseala?

Sa intelegem somnul copiilor si sa-i ajutam sa doarma – 3. Pregatind reusita

SIDS: Risks and Realities

- nu il voi traduce pentru ca e prea lung si nu prezinta interes pentru  parintii romani. Vezi explicatia din nota de mai sus. 

Dormitul in acelasi pat cu bebelusii: ce e atat de senzational? 

Dormitul impreuna cu copilul in pat sau in camera ii poate salva viata

 

Pericolele lăsării bebelușului să plângă singur
 


Dr. Darcia Narvaez este Profesor de Psihologie la Universitatea Notre Dame si Director Executiv al revistei Journal of Moral Education.

Dormitul in acelasi pat cu bebelusii: ce e atat de senzational?

De Dr. Darcia Narvaez, articol tradus de aici http://www.psychologytoday.com/blog/moral-landscapes/201305/bed-sharing-babies-what-is-the-hype-about

Invatati chestiunile cheie in legatura cu dormitul in acelasi pat cu bebelusii.

Bebelusii au niste asteptari de la ingrijitorii lor: atingere si apropiere fizica. De fapt acestea sunt vitale pentru sanatatea lor si starea lor de bine. Asa ca se supara cand adultii ii pun undeva sau ii lasa singuri. Nu pare a fi in ordine si nu este bine pentru ei.

De cand a existat omenirea, bebelusii au fost purtati, tinuti in brate, imbratisati si tinuti aproape. In toata lumea si in toate perioadele. Chiar si noaptea.

Noaptea – poftim?! Vrei sa spui dormitul intr-un pat cu copilul (bedsharing)?  Dar nu este nociv? Nu arata oamenii de stiinta cat este de nociv pentru bebelusi dormitul intr-un pat cu ei? Ar putea muri de Sindromul Mortii Subite a Bebelusului (SIDS), nu? Nu e rau sa imparti un pat cu ei?

Gresit. Va trebui sa invatati despre dormitul in acelasi pat cu bebelusii, pentru ca rapoartele si unele cercetari sunt gresite. Aici puteti gasi indrumari sigure pentru dormitul in acelasi pat (bed-sharing) sau in aceeasi camera (cosleeping) cu copiii.

Sunt multe exagerari din partea cercetatorilor care prezinta doar parti din informatii, cum este si acest studiu recent.

Aici este o analiza excelenta asupra concluziei despre dormitul intr-un pat cu copilul, din partea UNICEF, in lumina articolului recent.

Trebuie sa stiti urmatoarele trei chestiuni in legatura cu dormitul cu copilul intr-un pat si Sindromul Mortii Subite a Bebelusului:

• Bebelusii mai mici de 5 luni au un risc crescut de Sindrom al Mortii Subite a Bebelusului (SIDS)
• Daca nu e practicat corespunzator, dormitul intr-un pat cu copilul poate fi riscant pentru bebelusii mici
• Dormitul intr-un pat cu copilul poate fi practicat in siguranta indiferent de varsta bebelusului.

Aici este cel mai recent document al nostru despre SIDS si dormitul intr-un pat cu bebelusul, cu o critica la adresa cercetarilor recente si ce e important sa stim despre dormitul intr-un pat cu bebelusul.

Concluzia este sa fiti intelepti si atenti la nevoile bebelusului si la siguranta. Fiti vigilenti.

[Nota mea: Nu am tradus articolul anterior despre SIDS tocmai pentru ca nu prea are rost in tara noastra, la noi n-am auzit ca lumea sa refuze bedsharingul din cauza ca se teme de SIDS, deci nu trebuie sa convingem pe partea asta ca temerile nu le sunt intemeiate. Si era si tare lung articolul :D. La noi lumea refuza sa doarma cu copilul ba din temeri bizare legate de igiena, de parca acel copil nu-si atinge ziua parintii decat cu haine sterile, ba din temeri legate de rasfat. Daca acum dintr-o data citind aceste articole realizati ca in alte tari bedsharingul e blamat ca s-ar presupune a fi o cauza a SIDS, sa stiti ca nu e adevarat, mai ales daca bebelusul e alaptat. DAR daca totusi nu aveti timp sa cititi despre bedsharing si credeti ca ar fi riscant, merita sa va reamintesc ca dormitul pe saltele separate lipite nu e bedsharing, e cosleeping (dormitul in aceeasi camera). Si prin acest cosleeping, cu salteaua lui mica lipita de salteaua mare, copilul primeste aceleasi beneficii ca la bedsharing, fara presupusele riscuri atribuite uneori bedsharingului (accidente care se intampla cand bedsharingul nu e practicat corespunzator, de exemplu cand parintele e baut). Deci daca va decideti ca nu doriti bedsharing, asta nu inseamna obligatoriu trimis copilul in partea opusa a casei :). ]

Alte postari in seria de somn de pe site-ul Psychology Today:

(pe masura ce le voi traduce, voi inlocui linkurile cu postarile traduse) 

Sleep Training – Dresajul bebelusilor pentru somn: Greseli pe care le fac “expertii” si parintii 
 

“Lasati culcati bebelusii care plang” – e un sfat atat de gresit 

Metode simple de a calma un bebelus ce plange

Somnul normal al bebelusului: 1.Metoda de hranire si dezvoltarea

Somnul normal al bebelusului: 2. Schimbarea modelelor

Somnul normal al bebelusului: 3. Comportamente normale ale parintilor si de ce acestea nu ii vor dauna copilului tau

Somnul normal al bebelusului: 4. Importanta alaptarii pe timpul noptii

Somnul normal al bebelusului: 5. Mai multe despre modul normal de adormire

Sa intelegem somnul copiilor si sa-i ajutam sa doarma - 1

Sa intelegem somnul copiilor si sa-i ajutam sa doarma – 2. Oboseala?

Sa intelegem somnul copiilor si sa-i ajutam sa doarma – 3. Pregatind reusita

SIDS: Risks and Realities

- nu il voi traduce pentru ca e prea lung si nu prezinta interes pentru  parintii romani. Vezi explicatia din nota de mai sus. 

Dormitul in acelasi pat cu bebelusii: ce e atat de senzational? 

Dormitul impreuna cu copilul in pat sau in camera ii poate salva viata

Pericolele lăsării bebelușului să plângă singur


Dr. Darcia Narvaez este Profesor de Psihologie la Universitatea Notre Dame si Director Executiv al revistei Journal of Moral Education.