Voi unde mergeți?

Mă așez noaptea în dormitorul cald, cu miros plăcut, între David și Alex, care dorm adânc. Îi privesc cât de liniștiți dorm, cât sunt de mici și frumoși, și mă gândesc cât sunt de fericită... Mă așez pe salteaua incredibil de comodă și simt cum mi se relaxează toți mușchii. Orice poziție îmi e confortabilă, perna și plapuma sunt exact cum ar trebui să fie ca să mă simt răsfățată. Îmi e bine.

Și mereu mă întreb dacă nu cumva sunt prea fericită. Mereu mă gândesc că probabil cândva mă voi gândi înapoi la aceste momente perfecte cu lacrimi în ochi. Mă speriu apoi de gândul meu și nu știu dacă am cumva premoniții, dacă cei mici se vor îmbolnăvi de ceva grav, dacă îi voi pierde cumva, dacă vom fi atacați în miez de noapte de oameni disperați. Aseară m-am gândit, citind articolul acesta, că poate toate temerile mele nu sunt datorate presimțirii unor boli teribile, ci a unui război de groază. Și victimele Holocaustului erau niște oameni fericiți înainte de război.

Când învățam la școală despre războaie credeam că doar pe vremuri se întâmpla așa ceva, când triburile luptau pentru teritorii mai mari. Nu credeam că într-o lume civilizată în care vorbim despre cum e mai bine să ne creștem copiii, în care povestim despre pericolele organismelor modificate genetic, în care discutăm care țesătură de wrap țesut e mai comodă, care e culoarea anului, cineva puternic poate decide să curme vieți de om, să încheie destine, să omoare copilul cuiva, tatăl cuiva, doar din orgoliu. Într-o lume în care ne ”batem” în oameni de știință sau în competiții sportive, cum pot aceștia să întoarcă apoi armele unii contra altora? Deși trebuia să cred în războaie moderne, dacă e să continui exemplul de mai sus cu Holocaustul, evreii erau în marea lor majoritate intelectuali, artiști, oameni importanți. Luați apoi pe sus și abuzați și omorâți. Dacă așa ceva a fost posibil în secolul XX, atunci e posibil orice și acum.

Când a fost războiul din Serbia nu m-am speriat atât de tare nu numai pentru că nu eram mamă, dar aveam impresia că e o bătălie închisă, a lor, eram egoistă. Însă acum, să mă gândesc că noi vom fi chiar câmpul de bătălie pentru al treilea război mondial, e teribil.

Voi aveți planuri? Ce veți face dacă începe războiul aici la noi? Vă mutați în Canada? Mergeți în Austria la prieteni? Mergeți la țară în speranța că nu vor trece trupele pe acolo, sau mai bine stați lângă o gară sau un aeroport să puteți fugi repede? În ce moment plecați? Când începe războiul sau doar când vă vor bombarda orașul? Aveți conserve și alte alimente neperisabile pregătite? Lanterne? Arme? Apă? Medicamente? Bani? Lei, euro, dolari? Aur? Plecați doar cu o pungă, ca cei din poza articolului? Sau vă cumpărați o rulotă? Vindeți din timp tot ce aveți, ca să faceți bani cash sau amânați până când nu vor valora nimic și va trebui să plecați lăsând ”averea” în lucruri ce nu le veți putea lua cu voi? Luați cu voi obiecte de suflet sau lucruri pentru supraviețuire? Ați discutat așa ceva cu soții voștri? Eu cred că ar trebui să avem această conversație din timp, pentru că ei nu vor fi aici cu noi atunci, vor fi pe front.