Colicile si antibioticele

In prima luna de viata David plangea rau rau cand ii schimbam uneori scutecelul (daca era dezbracat total de haine, pentru ca i se declansa un reflex Moro mai puternic, ori cand il atingeam cu apa), sau cand eu il dadeam altcuiva in brate fara sa banuiesc ca el fix atunci vrea sa suga din nou. In rest, era un fericit. Daca eu il tineam in brate mereu, mai ales in pozitia “leagan”. Nu prea puteam dormi noaptea asa in fund ca imi era teama ca il scap din brate. Nu statea deloc la orizontala pentru ca incepea sa se screama si la fiecare astfel de tentativa ii venea lapte in gat si in nas si se ineca (Si acum pateste asa noaptea, si apoi fornaie lapte si se ineaca si tuseste). Acestea ii erau singurele “colici”: scremutul de pe la 4 dimineata, dar fara plans. Si care trecea cand il tineam in brate. Sugea aproape continuu, ma distram cand se oferea cineva sa mi-l ia din brate, pentru ca era mufat mereu. La un calcul estimativ, 23 de ore din 24 statea la san. Si dormea aproape continuu. Cand se trezea era vesel. Cand ii era iar somn se punea sa suga si adormea asa la san. Eu ma concentram toata ziua astfel foarte usor pe Alex si cum sa-l ajut sa nu se simta ignorat, sa avem la fel de multe activitati impreuna. David statea pe un brat mufat la san dormind sau treaz uitandu-se la noi, si noi ne jucam, citeam, fugeam, faceam absolut orice. Am descoperit inclusiv sisteme prin care il pot ridica pe Alex pe wc in timp ce David imi sta mufat la san.

Apoi a venit spitalizarea. In a doua seara in spital a inceput sa planga infiorator si sa tuseasca si sa scoata gaze greu. Am crezut ca il doare pieptul cum tuseste, dar apoi am observat ca tuseste si dimineata, fara sa planga. Deci de fapt plansul ii provoca tusea. In urmatoarea seara am avut impresia ca e un plans de descarcare, de suparare, de suferinta si de neputinta. Am incercat sa fiu alaturi de el, sa-i spun ca-l inteleg si ca si eu simt la fel. S-a calmat dupa cel de-al doilea plans isteric din viata lui si in urmatoarele seri mi s-a parut ca a plans mai putin (nu de la 19 la 1 continuu ca in cea de-a doua noapte).

Dupa ce am ajuns acasa am avut vreo 3 zile de vis. David nu mai plangea, sugea, dormea si zambea. Parea fericit ca e acasa, desi poate ca deja considera spitalul ca fiind “acasa” din moment ce acolo isi petrecuse ultimul sfert din viata lui.

Si apoi a inceput. Treptat. De pe la 5 saptamani. Din ce in ce mai mult. Nu mai cred ca e plans de descarcare pentru ca vad ca are legatura directa cu digestia, depinde incredibil de numarul de scaune pe zi, de consistenta lor si de gaze. Am zis zilele trecute ca pare a fi si plans de supra-stimulare, dar am vazut ca sta treaz mult timp doar cand are dureri de burta, normal.

Colicii normali incep pe la varsta de o saptamana si pe la 6 saptamani incep sa dispara. Noi suntem in saptamana a noua, dar sper din suflet ca acesta este apogeul si nu vin vremuri mai grele. Daca n-ar fi luat antibiotice, nu ma stresam deloc, as fi zis ca e ceva intalnit si ii vor trece. Dar asa ma intreb daca ii va trece durerea de burta la 3 luni, la 6, sau daca ii va disparea vreodata. Sunt destui oameni (me included) cu sistemul digestiv facut varza ori de antibiotice, ori de o diversificare precoce. Cu dureri de burta zilnice si crampe care fac nasterea sa para a piece of cake. Aceste ganduri ma intristeaza, sa stiu ca el nu avea colici normale de nou-nascuti, ci le are acum provocate de antibiotice, prin distrugerea florei intestinale. Deci e posibil ca acestea sa nu treaca, si sa-l afecteze in mai multe moduri toata viata lui. Protectisul e praf in ochi. La cat costa te-ai fi asteptat la imbunatatiri, dar cum sa faca asta cand contine o singura amarata de tulpina de probiotice?

Cum decurge o zi la noi, de vreo 2 saptamani? (N-am scris pana acum pe blog concret pentru ca am sperat sa fie temporar, scriam doar unor prietene in mesaje, sa stie de ce nu mai pot comunica nicicum.)

David se trezeste pe la 8 dimineata desi de la 4 de fapt nu mai dormim nici eu, nici el, din cauza ca se screme continuu, oricat incerc sa-i gasesc o pozitie unde sa ignore gazele (inainte daca il tineam in brate nu se mai scremea). Adoarme total, de noapte, pe la 23:30 – 0:00. Sunt recunoscatoare ca doarme noaptea dus (cu treziri pentru supt si cu vreo 50 de treziri pentru ragait, si cu o trezire uneori totala in miez de noapte). Dar apucam sa dormim, noaptea e super. Nu plange de obicei. Zic „de obicei“ pentru ca i se mai intampla sa inceapa sa tipe si sa planga in somn de parca ar avea un cosmar (din pacate a trait unul, stie ce e ala).

Intre ora 8 dimineata si 12 noaptea mai are de obicei un singur somn de vreo 20 de minute. In rest atipeste si se trezeste plangand dupa 1-3-5 minute maxim. Nu mai adoarme doar sugand, ca inainte. De fapt nu mai suporta sa stau jos decat cand e treaz si vesel si-l pun pe genunchi sa povestim. Cand suge nu am voie sa stau jos, plange si se chirceste de durere de burta. Cand doarme, daca ma asez cu el in brate se trezeste. Cand e treaz i-a cam egalat performanta lui Alex de a plange cam 90% din timp. Il leagan, incerc sa-l alaptez (uneori se calmeaza cu sanul, uneori cu cel mai gol, alta data il vrea pe cel mai plin). Uneori nu poate suge de istericale, nu se poate linisti. In astfel de situatii cateodata il calmeaza sa-l port in wrap si dupa ce i se opreste plansul poate sa suga. Azi am reusit dupa 2 ore de plans continuu dimineata sa-l calmez brusc tinandu-l in brate piele pe piele, burta pe burta, in timp ce-l plimbam. Dar acuma seara cand am incercat iar, tehnica nu a mai functionat. Dar de obicei plange ore intregi, urla isteric, eu il plimb si il leagan continuu. Daca il ia altcineva urla si mai rau, si eu nu pot sta jos auzindu-l pierzandu-si respiratia de plans si gandindu-ma ca poate chiar atunci la mine s-ar fi linistit, poate ratez momentul cand ar fi putut suge sa adoarma. Asa ca il dau altora doar cand chiar simt cu adevarat ca daca mai stau un minut in picioare urmeaza sa ma prabusesc. In rest nimic nu mai conteaza.

Poate o sa oripilez, dar in 6 ianuarie m-am spalat prima data pe dinti anul acesta. In urletele lui David pot sa ma opresc din leganat sa beau apa sau sa musc dintr-o felie de paine din mers, dar nu mi s-a parut atat de important spalatul pe dinti incat sa-i provoc copilului o criza de plans sau sa-i pun pe cei din jur sa ma spele. N-o spun ca sa sochez, ci ca sa le linistesc pe alte mamici (sper eu sa fie putine) care patesc la fel.

Recunosc ca si acesta a fost unul din motivele pentru care am amanat Botezul, ce trebuia sa aiba loc acum in ianuarie (era sala inchiriata). Nu numai ca n-as fi putut fi prezenta la chef cu sau fara David din cauza plansului continuu, dar n-as fi avut cum sa ma tund inainte, sau sa ma machiez, sau sa ma epilez. Nu as fi suportat sa il aud plangand 30-60 de minute cat trebuie sa stea la nase in brate.

Am implinit 6 saptamani de la nastere de Craciun, asa ca trebuia sa imi programez macar acum controlul ginecologic. Ieri faceam haz de necaz, cum voi merge eu la control daca nu reusesc sa gasesc timp sa sun sa ma programez. Pana la amiaza plansese continuu. CONTINUU. Cand in sfarsit am reusit sa-l linistesc am stiut ca il voi trezi daca vorbesc la telefon si va plange, ceea ce s-a si intamplat. Deci, ca o paranteza, va anunt ca nu pot vorbi deloc la telefon, daca vreau totusi sa am 3 minute de liniste dupa o jumatate de ora de plansete. Nici nu are rost sa povestesc cum m-am epilat weekendul trecut pe picioare sau cum am facut ieri dus cu epilare inghinala cu copilul plangand in brate la mami dupa perdea, gata sa sara la san. Sau cum am mers toti la control (daca mergeam singura ratam timp pretios din plansul lui pe drum) si acolo era o intarziere in programari incat mai erau 7 inaintea mea. Si cum am stat in ger asteptand. Acestea vor fi povesti de spus la batranete :)).

Imi e atat de mila de el. Sa planga asa mult... Plange continuu fara oprire intre 15 minute si chiar o ora. In timpul acesta eu fac sport la leganat, scuturat si plimbat. Daca e intr-o faza in care vrea sa-l leg in wrap sau in sling, sunt o fericita, nu mai simt nicio durere dintr-o data, nici la umeri, nici la brate, la spate sau orice altceva. Reusesc sa-l adorm (da, nu mai adoarme singur, la san, linistit) si somnul lui nu dureaza mai mult de 3 minute in medie. Il trezeste ori un ragait, ori un gaz intestinal. Si incepe apoi iar sa planga. Ragaitul il deranjeaza mult, si se ineaca cu lapte desi vomita rar. Dar ii ajunge laptele pana in gat si ii merge inapoi pe calea gresita, cea pentru aer...

Mi-e mila de David. Nu atat pentru acum, pentru ca va trece repede si nu are cum sa fie afectat emotional, pentru ca suntem acolo langa el in acest chin. Mi-e mila de el daca va dura mult, daca va avea probleme digestive toata viata. Daca va avea si alte probleme date de antibioticele primite la o varsta atat de frageda (imi vin in minte doar cateva prietene care trag cu dermatite atopice, cu astm, cu intolerante digestive sau chiar afectiuni emotionale date de antibiotice, nu mai vorbesc de sfera virtuala plina de astfel de exemple). Dar mi-e mila tare tare si de Alex. Dupa greutatea anului trecut, acum sa stam despartiti atata vreme... Intr-o seara cand de la 17 la 23 am stat in alta camera incercand sa calmez plansul Davidesc continuu, l-am vazut pe Alex cum vine si mangaie geamul de la usa camerei. Mersesem in alta camera ca sa-i salvez Alexului timpanul si creierul, ca eu deja simteam ca-mi explodeaza capul. In alta seara a insistat cu lacrimi mari sa stea pe intuneric pe un fotoliu in camera cu mine in timp ce eu fac kilometri cu Davidul plangacios. M-a stresat, m-a presat prezenta lui acolo, simteam ca nu-i face bine sa auda asa un planset puternic, simteam presiunea sa-l calmez mai repede pe David, sa-i ofer lui Alex macar o scurta imbratisare pe zi... In alte zile vine si ma opreste din plimbari ca sa ma pupe pe maini sau pe genunchi.  Nici nu se pune problema de activitati de homeschooling cum faceam in prima luna de viata a lui David, sau rasete si glume... De cand am venit de la spital s-a imprietenit cu Disney Jr. Intr-o seara am reusit sa-l adorm pe David inaintea lui. L-am simtit afectat si trist de indepartarea mea. L-am pus pe David in pat repede si am stiut ca risc, ca se va trezi plangand inainte de vreme, si ca iar o voi lua de la capat cu plimbarile, dar a fost musai si pentru mine, si pentru Alex, sa il strang in brate sa adoarma in imbratisarea mea, cum a facut-o toata viata pana acum...  Cand David e treaz nu pot face nimic cu Alex din cauza plansului. Cand doarme nu pot din cauza ca are somnul ultrasensibil si se trezeste la orice cuvant de-al meu. Au disparut vremurile cand ii puteam citi povesti cu David pe piept.

De ce consider ca antibioticele ii provoaca suferinta? Pentru ca pana la spitalizare nu-l durea burta si din a doua zi in spital a inceput sa planga inconsolabil. Pentru ca la un copil normal colicile apar mai repede si catre 6 saptamani dispar, pe cand la el au aparut la 5 saptamani. Pentru ca inainte de spitalizare scaunul ii mirosea a lapte, iar de atunci miroase acid.

Am vrut sa scriu despre asta dar tot asteptam sa vad daca nu e totusi doar o faza treaba asta cu plansul. Insa azi m-am decis sa scriu dupa ce am citit urmatorul articol:

Why Antibiotics Today Could Threaten Your Life Tomorrow

Unde am aflat ca flora intestinala este afectata de o singura tura de antibiotice cel putin 4 ani, dar poate chiar pe viata. Asadar concluzia de bun simt este ca trebuie limitata folosirea antibioticelor la afectiuni care pun viata in pericol. In rest, efectele negative le depasesc pe cele pozitive. Si e foarte posibil ca la o afectiune chiar grava ele sa nu mai functioneze.

Musai de citit si articolul acesta, il am salvat de mai demult la favorite.

“The long term health effects of antibiotic treatment in early life are not well defined but, notably, antibiotic-mediated changes to the commensal microbiota have been associated with the development of asthma, eczema, atopic dermatitis and other allergic sensitization, autoimmune encephalitis, candidiasis, cholera, and pathogen induced colitis (Willing et al., 2011). “

Si imi amintesc cat de entuziasti iti ofera doctorii un antibiotic cu spectru larg, ca fiind mana cereasca, in loc sa faca o antibiograma. Iacata spectrul larg se intinde si mai mult decat un antibiotic normal atunci cand omoara flora buna.

Mi-a placut si de Mercola cum zice:

“As long as we continue using bazookas to eradicate mosquitoes, which is essentially what you're doing when using potent antibiotics for minor infections, this trend of creating ever more resistant strains of infections will continue.”

Si un articol lung dar bun, de la Mercola. Dar mai sunt si altele despre niste antibiotice foarte periculoase. Mi-e si teama sa le caut pe cele luate de David timp de 8 zile (!), sa le cercetez cat sunt de puternice (ceftriaxon si gentamicina). Dar astfel de articole sunt acum peste tot, si aici, nici nu m-am mai obosit in ultimii ani sa le salvez, pentru ca deja stiam ca le evit, ca nu am mai luat antibiotice de 14-15 ani (cu o exceptie de extractie stomatologica).  

Am remuscari. Regret pe de o parte ca nu am intervenit homeopat din prima zi. Cunosc personal chiar si pneumonii vindecate homeopat, dar la copii mai mari unde asteptarea nu era riscanta. Cand zic homeopat nu ma refer la oscilococcinum sau stodal, ci la homeopatia unicista care nu da remedii contra afectiunilor, ci ajuta organismul sa se vindece singur. Pe de alta parte regret ca am fost atat de docila si nu am luptat deloc din momentul in care m-am internat. Mi s-a parut ca as supara, as enerva, si nu aveam putere apoi sa lupt si cu atitudini nervoase defensive. La asta mai trebuie sa lucrez. Dar era si faptul ca am fost luata prin surprindere de gravitatea situatiei. Desi a fost o pneumonie virala, nu era nevoie de antibiotic dupa cum a spus si doamna doctor. Dar nu mai stiu cine de acolo (alta doctorita sau cine oare) mi-a spus ca se da antibiotic ca sa nu iei ceva din spital (de parca ar creste imunitatea, din contra!)... Pai in cazul asta cu refuzul internarii am fi impuscat doi iepuri. Sa fi stat la oxigen o zi si restul tratamentului cu aerosoli acasa. Dar nu traim in strainatate asa ca ne antibiotizam cu spor, ca restul populatiei. Si va trebui toata viata sa traiasca cu consecintele deciziilor mele sau ale lipsei lor.

Se gasesc o multime de studii chiar pe tema aceasta, deci e cunoscut faptul ca antibioticele luate de bebelus sau chiar de catre mama ii distrug celui mic sistemul digestiv si imunitatea. De exemplu aici:  Influence of antibiotic exposure in the early postnatal period on the development of intestinal microbiota ("These results indicate that antibiotic exposure at the beginning of life greatly influences the development of neonatal intestinal microbiota." )

Cum de rezist cu asa un program? Intre plans si somn nu se zgarceste deloc la asa ceva:

     

Si Alex ma umplea de energie la fel intre plansete si voma in jet. El radea in hohote inca de la 2 luni, tare ca un copil mare. Am un filmulet la care ma mai mir din cand in cand, rade ca un copil mare cand e gadilat (nu, nu il gadilam). David zambeste, rade uneori cu un sunet slab sau... ma priveste cu pupilele dilatate, ma soarbe din priviri de parca ar fi indragostit de mine. Tocmai acum cand scriu cu David pe umar, Alex a venit iar sa ma pupe pe mana, sa imi zambeasca si sa imi ia palma mea sa isi puna obrazul in ea. Sunt fericita!

Aceasta postare este scrisa pe parcursul mai multor zile, imi cer scuze daca unele lucruri nu se potrivesc.

Va rog eu sa nu comentati sa-mi spuneti ca exagerez sau ca ma lamentez. Inceputurile acestui blog au fost bazate pe cat ma plangeam eu de Alex. Ce am scris azi nu a fost cu ton de „mamaaa, ce greu imi este“, ci mai degraba „ce rau imi pare ca David a trebuit sa treaca prin asta si acum sufera atat si poate va suferi mult timp de acum incolo“. Si nu cred ca exagerez, doar ca dormim mai usor noaptea daca ignoram. Nu am sters comentarii pe acest blog nici cand au fost rautacioase, dar va zic ca o sa le sterg daca imi spuneti ca exagerez cand eu stiu ce am avut acasa,ce am acum si ce am citit.

Ce-mi doresc in 2013

Cum am mai spus, dorintele ce mi le-am pus pentru anul 2012 s-au cam implinit. Si mi le doresc din nou si pentru anul acesta. Nu are rost sa le scriu iar, dar se potrivesc si pentru 2013, de la agricultura, timp in natura si stat la Napradea, pana la activitati cu Alex si succes in sfera profesionala.

In plus,

• imi doresc ca toti cei singuri sa-si gaseasca perechea (daca asta isi doresc). Ma rog pentru voi, L, S, A, C, si sigur daca as mai sta sa ma gandesc as mai gasi pe cineva.

• imi doresc ca toti cei care isi doresc copii sa ii primeasca anul acesta. Si aici pot dezvolta ca imi doresc ca cei cu probleme de fertilitate sa si le rezolve miraculos, toate mamele sa duca sarcina la bun sfarsit, sa aiba sarcini sanatoase, fara probleme, si sa nasca bebelusi sanatosi. Ma gandesc cu drag in rugaciunile mele la O, M, M, A, F, L si la multe altele pentru a ramane insarcinate si mai am in gand cateva gravidute carora le doresc numai bine anul acesta.

•  imi doresc ca parintii care au trecut si trec prin iad, prin boli cronice chinuitoare ale copiilor, prin pierderea puiului drag, sa gaseasca alinare si sa reinceapa cumva sa fie fericiti. T si L, sunteti in rugaciunile mele. Stiati ca desi exista cuvant pentru sotul care isi pierde sotia, sau pentru copilul ce-si pierde parintii, nu exista cuvant care sa poata exprima inimaginabilul: un parinte care isi pierde copilul.

•  liniste si impacare le doresc tuturor celor care au pierdut in 2012 pe cineva drag.

• vreau ca toate mamele care doresc sa mai stea acasa si dupa concediul de 1 an sau 2 sa gaseasca inspiratia si posibilitatile pentru a face asta si pentru a fi in continuare acasa cu copilul.

• vreau ca toti cei care doresc o viata altfel, mai in afara sistemului si mai aproape de natura, sa reuseasca sa gaseasca resursele necesare si ideile geniale pentru asta.

• vreau ca eu sa imi invat lectiile din ce s-a intamplat in 2012. Sa fiu mai toleranta, mai umila, sa nu consider mereu ca eu stiu mai bine. Si mai ales, sa nu cred in mod infumurat fata de Divinitate ca sta in puterea mea. Sper ca asta totusi sa nu ma opreasca sa incerc mereu sa iau cele mai bune alegeri pentru noi. Sper sa nu decid ca daca tot nu au importanta alegerile mele, atunci sa devin delasatoare. Mi-a dat mult de gandit postarea aceasta, pentru ca de multe ori imi vine sa scriu despre ceva, ca apoi sa se schimbe totul atat de rapid si de devastator incat ciorna mea sa sune nepotrivit sau chiar gresit.

• si cel mai mult imi doresc sanatate. Pentru toti, dar mai ales pentru copii. Sa nu mai fie niciun copil bolnav in 2013! Daca noi toti am suferit atat de mult pentru o pneumonie, nici nu-mi pot imagina ce simt altii cu boli mai grave si cu luni sau ani petrecuti in spital. Nu mi-am mai dorit niciodata ceva atat de mult, din tot sufletul. Oare daca am incerca toti sa ne rugam pentru asta, sau sa vizualizam o lume doar cu copii sanatosi, nu am atrage binele si sanatatea? Suntem puternici, poate impreuna reusim. Ca o rugaminte mai speciala, va rog sa va rugati pentru cineva anume. O cititoare a blogului meu a nascut prematur, baietelul are pneumotorax si a suferit deja 3 operatii, multe radiografii, si tot chinul specific spitalului si medicamentelor si prematuritatii. Boala in sine am citit ca doare foarte tare, pe langa restul. Vreau sa va rugati deci pentru Armin Andrei sa se insanatoseasca repede. Vreau sa va rugati pentru mamica lui, sa fie puternica. A fost o gravida atat de constiincioasa si de informata, a facut tot ce a putut pentru ca fiul ei sa se nasca bine si sanatos si avea planuri mari si pentru ingrijirea de dupa nastere, de la alaptare, evitarea chimicalelor, pana la babywearing. Asa ca ceea ce i se intampla acum copilului ei o doare si mai mult. In plus, vreau sa va rugati ca Cel de Sus sa le dea personalului medical indurare, intelepciune si intelegere si sa o lase sa stea langa micut. Ii este permis sa stea cel mult 5 minute in total intr-o zi (desi e singurul bebelus la terapie intensiva, deci nu ar deranja pe nimeni), clipe in care mamica ii canta melodia ce i-o canta in sarcina, in speranta ca il ajuta pe micut sa treaca mai usor peste suferinta. Nu este lasata sa-l tina in brate sau sa-l atinga, desi asistentele il iau in brate cand ii schimba scutecul. Nu este lasata langa copil cand medicii ii discuta cazul si toate hotararile sunt luate fara sa i se spuna ceva, chiar si ducerea copilului in alt spital. Nu i se explica nimic. Unei mamici la primul copil, dorit si asteptat cu drag. Va rog eu sa va rugati pentru ei. Din suflet. Poate schimbam ceva.

La multi ani! An nou fericit! Cu SANATATE!


Edit 2 ianuarie:

Mi-am dat seama azi-noapte ca am uitat o categorie importanta. Familiile cu copii mici ce isi pierd mamele. Sa imi doresc alinare pentru ei si sa imi doresc sa nu mai moara mame. Mi se pare atat de greu pentru cei din familie sa sufere dublu, pentru ca totul se accentueaza cand il vezi pe cel mic plangand disperat dupa mama lui. In ultimii ani am aflat in medie de 3 cazuri pe an, mame care au murit pe loc, fara niciun semn in avans. Fara nicio durere de cap, ameteala, nimic. Unele au murit din cauza extenuarii (si asta ma sperie foarte tare, faptul ca poti muri de oboseala fara nici un semn prevestitor, fara niciun semnal de alarma de care sa te agati) si unele din cu totul alte cauze. Multe s-au prabusit de fata cu copiii lor si acestia nu au inteles apoi de ce mama nu mai vine acasa de la spital. Majoritatea celor de care am aflat eu ii alaptau inca pe cei mici. Stiindu-i pe ai mei, care nu ar accepta sau nu ar fi acceptat un biberon, nu-mi pot imagina cum, cine, in acea noapte, a fugit la farmacie dupa lapte praf ca sa hraneasca bebelusul disperat dupa mama lui. Imi amintesc de Alex cand am fost nevoita sa-l pun la regim pentru reflux si a trebuit sa-i dau cu biberonul lapte muls. Dupa o noapte de chin in care a plans de foame cu biberonul in gura, nestiind cum sa scoata laptele, am decis sa-i dau din san, dar timp limitat la san pana treceam de situatia de criza.

Asa ca anul acesta imi doresc sa nu aud de astfel de cazuri, sa fie toate mamele sanatoase. Si daca va gandeati ca cei mici de tot nu ar suferi, va povestesc ceva. Ceea ce m-a facut sa imi amintesc de aceste mame.

Desi de sarbatori eu am mancat ca de obicei, la aceleasi ore, neamestecat, neprajit, fara prajituri, etc. (de exemplu la pranz pasta de branza cu ardei, la cina fructe), aseara am patit-o (mda, bun inceput de an; daca e sa duc mai departe teoria cu datul peste nas sau cobitul, mi s-a intamplat pentru ca nu m-am inclus in dorintele pentru noul an :))  ). Nu stiu daca a fost o criza de ficat (eu nu mai am vezica biliara), indigestie, enteroviroza... cine stie? Am inceput sa simt la cina o lipsa de apetit. Apoi a inceput sa-mi fie greata, sa ametesc, sa simt valuri de caldura, sa ma doara tot mijlocul, sa imi arda stomacul, sa il simt ca tremura iar apoi sa vad tremurand tot corpul. La final am si vomat, si imi era atat de teama sa nu ajung la asa ceva! Pentru a ma explica, am avut in viata asta doar doua episoade de voma, care au durat chinuitor fiecare o noapte intreaga, ore de cosmar. Din moment ce nu mancasem nimic greu, nimic nou, ai mei au spus ca reactioneaza ficatul la oboseala mea. Pentru ca da, sunt cam extenuata si nedormita. Imi era atat de rau incat am ajuns sa ma gandesc ce ar face David daca eu as merge la Urgenta. El suge cam o data pe ora si nu stie suge din biberon. Nu am avut niciodata in casa lapte praf si el nu a gustat niciodata. Nu am lapte muls (la Alex aveam mult, de la furia laptelui). Nu stiu unde sunt cele doua biberoane pe care le cumparasem la Alex just in case. Relu si ai mei nu ar sti procedurile, de exemplu nu cred ca s-ar gandi ca trebuie sterilizate biberoanele sau ce apa trebuie folosita (asta nu stiu nici eu).

Si imediat mi-am amintit de mamele care au murit si imi era atat de rau incat m-am speriat cu adevarat! Deja incercam sa-mi imaginez cum vor suferi copiii mei fara mine. E evident ca Alex ar fi distrus. Daca eu credeam ca David nu ar fi afectat, m-am razgandit aseara. Aseara eu nu ma puteam tine pe picioare, asa ca il alaptam doar stand jos si apoi il preluau la plimbat cand incepea sa planga mami si Relu. Chiar daca adormea la san, nu-l puteam lasa acolo pentru ca din cand in cand fugeam la baie, asa ca atunci cand il miscam se trezea. Mami si Relu nu au reusit sa-l adoarma si deja era aproape 12 noaptea si puiul meu plangea de nu puteam sta linistita in baie... Cand imi auzea vocea se oprea din plans! Si incepea si el sa "vorbeasca" cu "hă"... L-am luat sa-i mai schimb o data scutecul, sa-l spal la chiuveta, si ma sorbea din priviri fericit, si imi "povestea" continuu pur si simplu. Usurat. Pana atunci probabil crezuse ca mama a disparut. A reusit intr-un final maica-mea sa-l adoarma daca eu am vorbit continuu. Toata noaptea am avut frisoane, si azi toata ziua am avut febra, m-a durut pielea si fiecare celula de muschi dn corp. Ingrozitor. Dar el, puiucul, a fost mult mai indulgent cu mine, asa ca am putut azi-noapte si azi sa am grija de el.

Alex iarasi, chiar daca de obicei intreaba de mine si nu vrea sa stau in alta parte cand adoarme, aseara m-a lasat cateva ore sa zac pur si simplu, nu m-a solicitat. Si tarziu, pe la 12, cand nu putea adormi de agitatia de la noi, a venit sa ma pupe si sa ma mangaie zambind cald. Azi toata ziua a avut grija de mine. Puii mei scumpi!

An nou fericit!

 

Noi va dorim un an nou fericit, plin de iubire! Sa fiti cu totii sanatosi! La multi ani 2013! 

(urarea cu sanatatea n-o mai spun din inertie, I mean it!)

Alex in 2012

Din 2009 retin doar nasterea, socul schimbarii, al oboselii, multa voma in jet si plans isteric. Din 2010 tin minte un Alex gras si vesel, si usurarea alaptarii pe la 10 luni cand si-a dat seama ca poate suge fara dureri oriunde, oricand, si a iesit din lunga greva a suptului. In sfarsit puteam alapta oriunde si puteam merge oriunde, pana atunci planurile fiecarei zile erau un chin. Tot in 2010 a facut primii pasi. In 2011 si-a dat seama ca poate adormi la san si nu mai trebuie la fiecare somn sa-l leagan plimbandu-l prin camera. Si dupa o luna de tantrumuri a inceput dintr-o data sa vorbeasca mult si corect si dulce si minunat.

Cu ce amintiri raman din 2012?

Cu inceputul anului cu un Alex minunat si cooperant si empatic, cu care iti era mai mare dragul sa traiesti zi de zi si sa mergi in calatorii. 

Pana in februarie as fi putut afirma ca e alaptat aproape exclusiv, pentru ca ciugulea doar o data pe saptamana, o data la doua saptamani. Din februarie a inceput si el sa manance.

Martie i-a adus o mama obosita, plina de greturi, cu laptele cu gust schimbat si in scadere. Cu o mama careia ii tasneau lacrimi din ochi de durere (la propriu tasneau, nu curgeau) in momentul in care el se mufa la san. Dar care facea tot posibilul ca el sa nu simta schimbarea. Nu am vrut sa-i spun atat de devreme despre sarcina pentru ca nu ar fi inteles notiunea prea indepartata a timpului pana in noiembrie. Si nici nu voiam sa-i spun ca ma doare cand suge pentru ca l-ar fi afectat mult sa stie ca ceva ce lui ii face placere mie imi provoaca atata durere. E incredibil de empatic, chiar daca ma loveste uneori din greseala ii apar lacrimi in ochi la gandul ca ar putea sa ma doara.

Din aprilie a inceput treaba cu toxoplasmoza si dintr-o data mama lui era si stresata.

Tot din primavara a renuntat la suptul de noapte si doarme continuu pentru ca (nu stiu din ce cauza) nu se putea mufa deloc culcat si se enerva.

In iunie am facut eu cu el prima calatorie cu avionul, de la Bucuresti acasa si a fost foarte de treaba, si a fost ok si in Bucuresti cele 9-10 ore in care am ramas doar noi cu niste bagaje. Tot anul a fost intelegator si fericit ca e cu noi, indiferent de dereglari de program sau drumuri lungi sau calatorii neasteptate, hotarate in cateva minute.

In iulie a adormit prima data fara san si fara sa fie plimbat, pur si simplu a inchis ochii langa noi, in pat, in Grecia. Suparat din cauza imputinarii laptelui si a unei mame ce nu isi putea ascunde aversiunea catre alaptare (nursing aversion / breastfeeding agitation). A fost o revelatie si pentru el, si de atunci adoarme asa fara ajutor (nu pot spune singur, pentru ca adoarme cu noi).

Dar secarea laptelui nu a venit fara consecinte. Vreo luna de tantrumuri si suparari manifestate numai catre mine. In august deja sugea o data pe saptamana, o data la doua saptamani. In septembrie a supt ultima data, la o mare criza, la Napradea. Dar nu a supt mult, mai mult m-a verificat daca ii dau. Eu nu l-am refuzat (cred) niciodata. Cu atat mai mult nu l-as fi refuzat vazand ca se intarca din cauza mea. Deja aveam mari remuscari, dar despre asta voi vorbi intr-o postare dedicata.

Dupa tantrumuri a dat in cealalta extrema, intr-o si mai mare dragoste si posesivitate si dependenta in raport cu mine. Daca pana in februarie mai mergeam o ora la inot, acum nu se punea problema nici sa lipsesc 15 minute pentru niste analize sau prin casa sa nu ma vada un minut. Am simtit si ca vrea sa retraiasca impreuna cu mine timpul pe care de obicei il petrecea la san, si sa isi savureze la maxim ultimele saptamani ca fiu unic.

Finalul de an, de la calatoria la Oradea, nasterea si lipsa mea, acomodarea in 4 acasa, pana la spitalizarea mea 8 zile cu David, m-au facut sa vad un Alex intelegator, maturizat fortat, la fel de iubitor si empatic, familist, altruist. A suferit dar a iertat si a incercat sa inteleaga si sa treaca peste tot cu armele lui, cum a putut (chiar si nedorind sa ma mai vada, pentru ca suferinta era prea mare la despartire). Dupa ce tot anul a trecut printr-o intarcare fortata (fortata de imprejurari mai mult decat de mine, dar oricum nu naturala cum ne-am fi dorit amandoi), finalul a fost o despartire si mai dureroasa de mine. Nu ma refer doar la spitalizare, care a fost cea mai grea. Dar si la faptul ca de la o mama ce era langa el mereu (munceam la calculator cand dormea) a ajuns sa nu ma vada ore intregi, cand David e nefericit si plange mult. Pentru ca pentru a-i salva timpanul si nervii merg intr-o camera alaturata cu David. Asa ca la atatea greutati eu ca adult nu as face fata atat de bine cum o face el. E mai sensibil si plange uneori, dar tot imbratisandu-ne, deci nu e nervos pe noi, nu ne considera vinovati. Ieri mi-a spus „nu sunt suparat ca a venit David in familia noastra, dar era tare bine inainte si de asta mai plang cateodata“. Chiar daca nu prea interactioneaza cu David, se ofera sa ajute cu el, ii canta sa-l linisteasca, nu-i lasa pe cei din familie nici sa se uite la el, sau le striga ca nu-l tin bine. Insa el e oarecum jenat cand e langa David, nu prea il atinge si nu prea il priveste. A zis ca nu sunt frati ei doi, dar el e copilul meu, si David e tot al meu. Totusi ii cauta printre jucariile lui unele potrivite pentru bebelusi si i le aduce. Si o sa-mi amintesc mereu cum mi-a povestit mami reactia lui in dimineata de 10 noiembrie, cand s-a trezit si a aflat ca eu am mers la spital si am nascut. S-a bucurat mult (desi in diminetile obisnuite era tragedie daca nu eram langa el) si a inceput sa-i explice mamei mele cum eu trebuie sa stau in spital pentru ca sunt slabita. Scumpicul mic! E mult mai intelegator, mai empatic, mai iubitor si mai intelept decat mi-as fi imaginat vreodata ca poate fi un copil de 3 ani! 

N-o sa mai uit nici faptul ca anul acesta a descoperit cat ii place sa cante. Daca ii cant eu o data sau de doua ori o melodie, peste un timp il aud cantand-o perfect cu o voce dulce, angelica. Ori cand se joaca, ori chiar si cand sta pe wc :D.

Iti multumesc ca existi, puiule, tu m-ai facut mama! Tu m-ai facut o mama mai buna invatandu-ma ce iti doresti. Tu esti motivul deschiderii blogului la urma urmei. Iti multumesc pentru ce fel de fratior mai mare esti! Iti multumesc pentru cum vii din senin si ma imbratisezi si ma pupi, spunandu-mi ca ma iubesti mult mult! Te iubesc! Mult de tot!
 

Edit 1 ianuarie:  prima poza e din seara de Revelion. Postarea apare ca fiind din 31 pentru ca atunci am inceput-o. Lampioanele le-am aprins inainte de 10, sa doarma copilul linistit. Ce sa vezi ca emotiile la trecerea dintre ani le-am trait impreuna, numarand invers cu emotie, lacrimi in ochi, bucurie pentru 2012, speranta pentru 2013! Stiam ca e minunat sa petreci Revelionul impreuna cu puiul/puii drag/dragi. Dar credeam ca e emotionant doar cu ei dormind. Cu Alex treaz a fost de 1000 de ori mai emotionant! Sa fim toti 4 emotionati imbratisati impreuna, numarand intrarea in noul an, a fost ceva... greu de descris in cuvinte. Nici un Revelion anterior nu se compara cu asta. Pe urma am admirat artificiile si am mers sus pe casa sa pupam bunicii (ei erau acolo pentru a avea panorama cu toate jocurile de artificii din oras, cu sampania si paharele :D).

David in 2012

 

Vreau sa scriu si despre David putin pentru ca la varsta aceasta se schimba foarte repede.

S-a nascut singur. Stiu ca asa se zice ca e cel mai sanatos si natural, sa nu impingi, dar eu tot asteptam sa simt nevoia sa imping, sa impinga corpul singur. Nu. La Alex puteam afirma ca nu am stiut impinge bine si cobora el singur intre contractii. La David mai mult, de durere ma impingeam in manerele de la masa in sus, si inchideam genunchii si strigam. Durerea era atat de mare incat nici nu aveam puterea sa incerc sa imping, pentru ca atunci ma durea si mai rau :)). Asa ca desi eu ma trageam inapoi, el a iesit singur :D.

S-a nascut frumos, a scos un sunet sa respire dar nu a plans. Nu a avut motiv. A fost pus imediat la pieptul meu si si-a deschis ochii. Ne-a studiat pe rand pe mine si pe Relu si apoi s-a decis sa faca pipi pe mine :D. A stat lipit de mine de atunci. In dimineata urmatoare am mers “acasa”.

Deja din a doua zi de viata reactiona cand imi simtea lipsa. Cand mergeam la baie, oricat incerca altcineva sa-l calmeze, el plangea tare pana cand il luam eu din nou. Din a doua zi nu a prea putut sta culcat. Cand era la orizontala incepea sa se screama pentru a scoate gazele (da, asa repede au aparut colicii, in mod bizar) si se ineca cu lapte din stomac, care ii iesea pe nas. O fi si asta un fel de reflux oare, chiar daca nu voma? Ragaia cu gura inchisa si ii iesea lapte pe nas. Abia acum, dupa spitalizare incep sa-mi pun niste intrebari, pentru ca am fost intrebata daca a inhalat lapte, si mi-am amintit acum cum ii iesea lapte pe nas de fiecare data cand il puneam langa mine in pat.

Din moment ce Alex putea sta doar la verticala, mereu mi s-au parut bizari copiii tinuti culcati pe brate, in pozitia clasica leagan (“cradle”). Alex statea doar broscuta pe pieptul nostru si nu se putea inclina deloc inspre spate, ci numai in fata. Asa ca acum am ramas surprinsa sa am un copil care prefera pozitia cradle. La inceput nu-i prea placea broscuta, abia de pe la o luna vrea si asa. Asa ca si noaptea, din moment ce nu putea sta culcat sau broscuta, eu nu puteam sta intinsa, il tineam cradle in brate.

In spital acum cu internarea pentru pneumonie, din a treia seara daca bine tin minte, a putut sta la orizontala noaptea langa mine si a si supt asa in somn. Au fost cele mai odihnitoare nopti. Nu a mai avut nici colici in sensul de gaze. Dar din a doua seara in spital a aparut plansul gen Aletha Solter. Am povestit cu el, i-am zis ca-l inteleg ca e suparat si ca sufera. S-a atenuat pana la disparitia totala a plansului in ultimele zile. Insa dupa alte 2-3 zile acasa a inceput un plans lung tare, mie nu mi se mai pare gen “Aletha Solter”. Ca orice mama, caut cauze pentru a putea gasi solutii:

•       Ori sunt iar gazele (plange de durere cand in sfarsit reuseste sa faca, si in rest se screme toata ziua si toata noaptea; gazele astea dureroase ar fi explicabile datorita distrugerii florei intestinale, desi inca din spital a trebuit sa-i dau Protectis in paralel cu antibioticul),
•       ori o fi ceva intoleranta digestiva data de antibiotice (la alimente consumate de mine, la gluten, la lactoza,...)
•       ori e suprastimularea (e tentat sa stea mai mult treaz, ne soarbe cuvintele, zambeste mult, e atent, si nu vrea pur si simplu sa se culce cand ii e somn).

Nu ma pot abtine sa nu compar cu perioada echivalenta a lui Alex pentru ca incerc mereu sa gasesc remedii. Si incerc sa nu repet greselile. Nu stiam cum am ajuns la Alex asa grav cu somnul si suprastimularea. Pentru ca ajunsesem intr-o perioada ca le spuneam alor mei sa nu discute cu el cand l-il dadeam in brate sa merg la baie, pentru ca apoi urma un mare show dat de oboseala concentrarii si a noilor cunostinte. Ei dar uite ca acum am vazut cu ochii mei din nou ca se intampla la fel cu David, de pe o zi pe alta pur si simplu.

In prima luna, pana sa ajungem in spital, era portretul copilului fericit (daca era tinut in brate toata ziua si toata noaptea). Dormea si sugea continuu. Sugea cam 23 de ore din 24, si cand nu sugea trebuia sa aiba buzele pe san, sa ma simta ca sunt acolo, si adormea la loc. Chiar si acum are obiceiul sa puna buzele pe san cand vrea sa se screama pentru kk. Sau noaptea poate sa doarma dus doar daca imi las sanul lipit de buzele lui si dupa ce nu mai suge. Cand misc sanul se trezeste. Seamana cu bunicul lui, stiam ca tatal meu dormea doar daca avea sanul bunicii mele in gura :)). Poate si din cauza alaptatului intensiv prefera pozitia cradle. Alex foarte repede a intrat intr-o greva a suptului ce a durat pana in luna a zecea. Asa ca acum savuram fericita cum e sa ai un prunc caruia sa-i placa sa fie alaptat si care sa fie linistit mereu doar pentru ca e la san sau in brate.

Plangea rar, dar cand o facea era din tot sufletul, isteric de-a dreptul. Mai ales la schimbatul scutecului sau daca pentru 3 minute de dus il dadeam altcuiva in brate. Dar era usor de facut fericit si era usor de adormit. Daca eu eram dispusa sa stau noptile in fotoliu si sa nu mai incerc sa-l culc pe mine sau langa mine, ci sa stea cradle la mine in brate, la san, atunci el era fericit si dormea zi si noapte. Se trezea doar ca sa suga.

Apoi a avut vreo saptamana (jumatate in spital si jumatate apoi acasa) cand a fost si mai linistit, si putea chiar sa stea intins in pat langa mine (dupa zilele de plans “Aletha Solter way”). Acum insa e mai suparat, si il dor rau gazele, nu mai poate sta la orizontala (se ineaca din nou cu laptele prin nas, sper sa nu ii intre la plamani, cum s-a banuit si prima data) si mai are si plansul acesta de extenuare dupa fiecare perioada de stat treaz. Insa nu mai plange la baie si la schimbatul scutecului. Ca orice mama, am ajuns sa calculez cand ii e mai bine, ce am mancat, din care san a supt, cat a stat treaz, etc. Atunci cand cred ca am gasit explicatia si deci solutia magica, mi se demonstreaza contrariul. Am invatat care fel de leganat il linisteste mai repede, sau faptul ca uneori plange pentru ca vrea sanul mai plin, sau sanul drept, sau cine stie ce altceva. Azi ma gandeam ca in zilele in care a fost cel mai bine, cand am venit de la spital, nu prea aveam lapte. E normal sa nu-i placa oversupply-ul meu si stropitul cu jet de lapte direct in gat, si jetul puternic ce il obliga sa inghita mult, repede, cu aer care ii provoaca apoi gaze. Dar tot nu cred ca e asta o explicatie pentru faptul ca de o saptamana plange mai mult decat doarme, pentru ca in prima lui luna de viata, pana sa ne internam, era la fel (internarea mi-a scazut laptele). Si tot putea dormi linistit toata ziua la san.

Dar na, am ajuns din nou la “plimbari” prin casa, ca la Alex. Chiar si cand doarme dus, daca ma asez incepe sa planga :D. De am ajuns sa cred ca lumea isi bate joc de mine cand ma intreaba daca vreau sa stau jos... In ultimele zile il plimbam (la san sau la verticala) vreo 15 minute ca sa doarma vreo 5. Il deranja ceva, se trezea, si o lua de la capat cu plansul. E destul de obositor si frustrant. Noaptea, desi nu suge extrem de des (o data pe ora, o data la doua ore), se trezeste foarte des intre supturi, ba scremandu-se pentru gaze, ba speriat scancind disperat cu mainile pe sus pentru a-l ridica sa ragaie.

Acum cu luna plina am aflat si faptul ca scorpionii, pestii si racii nu au somn :)) si am stat cate 2 ore si jumatate in fiecare noapte cu el treaz treaz fara nicio intentie de a se culca.

Daaarrr la chestiunea cu plansul este de 100 de ori mai bine decat cum era saracutul Alex. Si tot incerc sa-mi amintesc cand i-a trecut lui Alex (de asta si vreau sa scriu acum cu David, pentru ca vad ca uit). Cred ca un pic pe la 5-6 luni cand i-a trecut refluxul si restul plansului (cel de la supt/somn) pe la 10 luni cand a trecut greva suptului si a inceput si el sa suga oriunde fara sa trebuiasca adormit inainte. Ar trebui sa recitesc blogul, am inceput sa scriu cand avea 6 luni. Sper ca lui David sa-i treaca si mai repede, pentru ca de cand am program de plimbat copilul suferind cu orele zilnic nu mai reusesc sa fac nimic nimic cu Alex, nu apuc sa-l spal pe dinti, nu pot sta jos sa-i citesc o poveste sau sa ne jucam, sa pictam, nimic nimic. Asa ca pot spune ca recurg la Disney Jr. si ii dau sonorul mai tare in speranta ca nu se va supara tare de plansul fratelui lui. 

[  Fac o paranteza. Niciodata nu mi-a placut sa citesc cum unele mame considera ca din cauza a ceva ce au facut ele copilul e intr-un anumit fel ("cuminte", neplangacios, doarme mult, doarme si in conditii de zgomot, doarme pe masina, doarme la ore fixe, se ingrasa, e sanatos, mananca bine, etc.). In afara de situatiile in care se face dresaj cu plans si chinuit copilul, va garantez ca asa era copilul pur si simplu. Uite, David doar in conditii de zgomot a fost obligat sa doarma de la inceput (tipete, urlete (de joaca, de lupta), pocnituri, batai, rasete, gatit, aspirat,...). Doar nu doarme in pat, ci la mine in brate, si eu ma jucam cu Alex tot felul, stateam peste tot in casa si afara,... Si tot e dintr-o data sensibil la orice zgomot. Si chiar daca Alex adormea in wrap cand ma auzea vorbind, David se trezeste la primul meu cuvant si mai nou la orice sunet din casa. Asa ca imi creste tensiunea cand o mama se bate cu pumnul in piept ca pruncul ei nu a avut colici pentru ca ea a baut ceai impotriva colicilor. Sau altele pe tema. Si culmea e ca sunt si mame de 2-3 copii care au noroc la toti sa fie nu-stiu-cum si ele sa poata crede in continuare ca a fost meritul lor, deci sa nu credeti ca la al doilea se invata minte sa nu mai emita teorii :D. Asta nu inseamna ca nu ne putem aduce contributia cat de cat. Alex nu prea s-a imbolnavit pana acum pentru ca nu e la gradinita, nu pentru ca a fost alaptat, dar daca alaptatul, scosul la aer, hrana sanatoasa ajuta cat de cat, atunci normal ca am facut tot ce am putut, fara sa ma imbat cu ideea ca eu l-am ajutat sa nu se imbolnaveasca. Ii creez o rutina linistita seara, chiar daca stiu ca e in zadar si ca el adoarme foarte tarziu. Stiu ca am facut tot posibilul sa aiba o seara linistita si accept ca asa e el. Si ca eu nu pot face nimic sa adoarma mai repede. ETC :D   ]

Se ingrasa repede. In mod normal as fi fericita, pentru ca nu as mai auzi replici “nu ti-e bun laptele” sau “nu ai suficient lapte” (desi si Alex se ingrasa mai mult decat media si tot mi-a spus o pediatra ca daca nu consum carne laptele meu nu e bun, sa-i dau formula; uite ca nu m-am gandit s-o intreb daca vacile acelea consuma carne). Dar acum ma ingrijorez putin pentru ca imi amintesc o emisiune de la tv despre copiii obezi, cum unul din ei se ingrasa incontrolabil dupa un tratament cu steroizi pentru laringita. La nastere a avut 3.47 kg, la externare 3.31 kg. La 3 saptamani deja avea 5.1 kg. La o luna nu am mai apucat sa-l cantaresc :(... La 6 saptamani a avut 5.8 kg. La 7 saptamani are 6.1 kg. Si e umflatel plin de cute, ca un shar-pei. Si Alex era greu la cantar dar fara sa para grasunel, fara perinite.

Alex avea un tonus muscular mai bun, si-a tinut singur capul de la nastere! Asa ca acum a trebuit sa invat sa sustin cu mana capsorul Davidesc. De o zi parca a inceput sa si-l tina uneori, si sa isi lipeasca si corpul de mine cand sta la verticala, il tin mult mai usor si se lipeste de mine tare dulce.

Prima data cand a deschis ochii: in primul minut de viata.
 

Ce a facut in primele 2 ore de viata? A supt cam o ora si jumatate in total, on and off.
 

Cand a zambit prima data in somn? 10 noiembrie, prima zi de viata.
 

Cand a zambit prima data cu ochii deschisi? 11 nov catre mine, 12 nov catre bunica lui.
 

Cand si-a ridicat prima data capul de pe pieptul meu in timp ce era intins la orizontala pe mine? Din prima zi.

 

La 10 zile, in 20 noiembrie, l-am dus la ORL pentru taierea frenului scurt de la limba.

20 noiembrie – prima interactiune a lui Alex cu David din proprie initiativa, i-a aranjat pozitia capului si apoi i-a facut freza.

22 noiembrie – prima dintre putinele vome in jet.

In 1 decembrie la 3 saptamani - primul ras in hohote in somn.

Prima ninsoare – 5 decembrie – vazuta numai de pe geam din cauza racelii lui Alex

7 decembrie – prima substanta straina, alta decat laptele matern, care ii intra in sistem, serul fiziologic in nas. La cele din 10 decembrie incolo nu le mai tinem socoteala. Cred ca din 12 am inceput probioticele, deci de atunci putem spune ca e prima substanta straina, alta decat laptele matern, care ii intra in stomacel.

Din 15 decembrie gangureste mult, cu “hău”, cu “maam” cand e suparat, cu tipete de bucurie.

Din 16 decembrie zambeste aproape tot timpul cand e treaz.

30 decembrie – prima manichiura.

Cand e treaz „povesteste“ mereu, studiaza in jurul sau si zambeste si rade. Ma topeste zambetul lui, mai ales cand il surprind zambindu-mi fara sa fi facut eu ceva. Chiar daca eu eram atenta in alta parte, imi intorc privirea inspre el si de obicei il gasesc zambindu-mi atat de frumos si smechereste.

Uneori scoate sunete ca un delfin. Ma uit mereu la el incercand sa-mi dau seama de la cine a mostenit trasaturile. Ma minunez privindu-l si gandindu-ma ce minune s-a ascuns in burtica mea atata timp...

Pe masa de nastere am spus ca nu mai vreau copii :D. Dupa aceea, din a doua zi a lui David, ma tot mir cat e de perfect si nu ma pot impaca cu gandul ca e ultima data cand tin in brate o perfectiune de "x" saptamani. "Noroc" cu spitalizarea ca am coborat cu picioarele pe pamant si vreau din nou sa creasca mare si sa nu mai trec cu niciun copil prin asa ceva.  

Il ador. In putinele minute dintr-o zi cand nu e la mine in brate ma simt oloaga, am impresia ca-mi lipseste ceva, si probabil si el simte acelasi gol din moment ce plange dupa mine imediat. E atat de pufos si miroase asa bine incat il tzuc toata ziua, saracutul :)). E atat de dulce cu fetele pe care le face, cu mirarile si nedumeririle, sa il vad cum reactioneaza asa pur si necontrolat la ceva nou, e un mic pui de animalut care invata despre lume si culmea ca pare s-o iubeasca la modul implicit. Si nu ma pot abtine ca in fiecare minut dintr-o zi sa-l pup, sa-l mangai, sa-l miros. Sa-l sorb din priviri de cate ori il privesc. Sa ma topesc de cate ori ma priveste. Ma simt binecuvantata ca am aceasta posibilitate, sa-l iubesc pe EL.

Despre 2012 - partea a 2-a

Continui sa scriu despre 2012.

Sarcina a fost stresanta, oricat incercam sa fac un efort constient s-o savurez sau sa ma conectez cu bebelusul din burtica. Hormonii nu m-au ajutat deloc. Treceam rapid de la o stare la alta. Ba aveam impresia ca i-am distrus celui mare viata, ba imi pierdeam rabdarea la tantrumurile lui Alex si ma gandeam ca as vrea sa fug doar eu cu cel mic, ba ma stresam de toxoplasmoza si de rezolvarea analizelor, ba faceam planuri unde sa nasc sa fie cat mai bine... Analizele de sange din ultimul trimestru au iesit de parca as fi urmat un tratament cu cortizon, atat eram de stresata. Si am citit cat de mult influenteaza negativ stresul mamei sanatatea fizica, si psihica, si emotionala a copilului. Ba chiar sunt studii care demonstreaza un nivel scazut al IQ-ului la copiii care provin din sarcini in care mama a fost stresata sau deprimata. Eu am fost si stresata, si deprimata... Deja diferentele ce le observ fata de Alex le asociez cu stresul si depresia din sarcina (de exemplu e foarte sensibil, si la durere, si la schimbari, plange la lucruri marunte de ai impresia ca a fost traumatizat candva. Si chiar a fost. In uter...)

Nici in concediul din Grecia nu am reusit sa ma relaxez, sa ma deconectez de griji, sa ma conectez la David, sa ma bucur de ultimul concediu doar cu Alex...

Toamna deja ma acaparau toate, pentru ca incepusem sa simt si presiunea timpului. Acum as fi avut chef de bonding si de savurat Alexul, dar nu mai era timp... Ziua de nastere a lui Alex m-a prins la apogeu. Dupa ce am decis in sfarsit unde sa nasc m-am simtit usurata. Dupa ce am ajuns la Oradea, am fost relaxata de-a binelea. In 9 noiembrie a venit si Relu si am scapat de orice griji. In mintea si in inima mea era doar ideea ca sunt ultimele zile doar cu Alex. Si apoi, repede dupa ce am pus pe blog poze cu burtica, a venit cea de-a doua minune in viata noastra.

Si pe cand ne traiam noi fericiti perioada de bonding, de acomodare in 4, de dragoste si armonie, ne-a lovit. Nu cum credeam noi, ca stresul cel mai mare va fi cum ma voi descurca eu cu amandoi cand i se termina lui Relu concediul... Nu. A urmat cea mai grea saptamana din viata mea, cea mai dureroasa. Cea in care nu stiam pentru care sa plang mai tare, pentru puiul de o luna chinuit in spital, bolnav, care lua tratamente ce isi vor pune amprenta pe viata asupra lui, sau pentru puiul mai mare care in perioada in care incerca sa se acomodeze cu statutul de frate mai mare, cu faptul ca nu mai era copil unic, a trebuit pentru prima data sa se desparta asa mult timp de persoana de care era atat de legat... A fost un cutremur in viata noastra frumoasa. Unul care a lasat urme adanci in sufletele tuturor celor implicati. Si chiar daca am revenit acasa, chiar daca parem ok, vindecarea va mai dura. Si nu stiu cand voi inceta sa ma intreb "oare asta e din cauza spitalizarii?" sau cand nu voi mai tremura la gandul contactului cu cineva potential bolnav contagios. In sarcina, cand ma gandeam la sarbatorile de iarna, credeam ca voi fi doar extenuata, dar ca zi de zi va fi mai usor, pe masura ce puiul mic creste. Ma enervam ca am stresul toxoplasmozei, care credeam ca imi va umbri perioada de acomodare. Se poate oricand si mai rau. Si sper ca toate relele se vor opri aici. A fost un an greu.

In afara de sarcina cu David, ce s-a mai intamplat oare in 2012...

In ianuarie am cunoscut-o personal pe Ina, si a fost o intalnire magica.

In februarie i-am spus la multi ani in stil "meme" lui Relu.

Tot in februarie am mers intr-un weekend la Cluj. Excursia aceasta este memorabila pentru ca Alex a inceput sa manance la bunica lui :D. Pana la acea excursie, el ciugulea putin o data la cateva zile, o data pe saptamana, o data la doua saptamani. In rest, doar tzitzi. Si crestea bine mersi, eu chiar renuntasem sa ma mai stresez dupa ce am vazut ca nu rezolv nimic. Ba din contra. Asa ca la 2 ani si 4 luni, Alex a inceput sa manance. Si a continuat sa manance putin zilnic si acasa, macar o data pe zi, putin de tot. Si treptat a tot crescut cantitatea de solide, fara sa o scada pe cea de lapte. 

A continuat sa manance bine si in excursia memorabila din Budapesta. Ne-am simtit atat de bine acolo, incat in ultima vreme calculam cand va fi David suficient de puternic pentru a repeta calatoria. Alex era atat de maleabil si cooperant, si vesel si iubitor, incat totul era armonios, eram ca un trio perfect.

O singura chestiune a umbrit acea excursie. Am aflat ca cineva ne-a tras la firma o mare tzeapa. Pierdusem incasarile pe doua luni, asa ca nu mai aveam bani cu care sa refacem stocurile. A fost o perioada grea, cu jonglarea putinelor resurse ce le mai aveam fix in perioada in care deveneam distribuitori oficiali ai produselor Boba si deci nu mai puteam cumpara putine bucati din Europa, ci trebuia facem calcule in vagoane aduse cu vaporul.  

Nu stiu daca e o coincidenta faptul ca am ramas insarcinata repede dupa ce Alex s-a apucat sa manance si altceva decat tzitzi. Poate natura a inteles atunci ca puiul mare va supravietui si cu putin lapte, sau fara niciun strop. In martie am aflat ca sunt gravida.

Si nu stiu daca e o coincidenta faptul ca am ramas insarcinata chiar cand ma apucase dorinta de a crea ceva, de a ma ocupa de sufletul meu. M-am apucat de tricotat si i-am facut lui Alex ceva din lana merinos.

In luna mai KiddyShop a implinit 1 an. Si m-am bucurat mult sa citesc ce are de spus Ina despre purtarea bebelusului.

In septembrie ne-am marit patul pentru a dormi comod toti 4. Si intr-adevar, e tare bine!

In octombrie am aparut si noi intr-un filmulet cu copilasi purtati si Alex a fost fotomodel pentru Boba Mini. Si tot in octombrie am avut onoarea sa apar cu un articol in revista electronica Pasi spre Eden.



2012 pe blog

In ianuarie am scris o postare fara sa stiu cat va fi de discutata. Intr-un grup de mame purtatoare am intrat in contradictoriu cu niste mame ce sustineau ca bebelusii trebuie purtati in spate cat mai devreme. Asa ca mi-am scris raspunsul si aici. Culmea este ca desi nu am vorbit deloc de copii purtati vs. nepurtati, ci doar despre purtarea in fata vs. spate, am fost tinta ironiilor in cateva locuri virtuale care se pretindeau a fi impotriva intolerantelor. Am suferit mult pana cand am invatat ca nu merita sa ne inconjuram cu oameni care nu ne aduc nimic bun in viata. Partea buna in lumea virtuala e ca poti sa alegi ce citesti, cu ce informatie si cu ce oameni te inconjuri si inveti repede sa folosesti butonul Ignore pentru orice ce iti provoaca un sentiment negativ, pentru ca nu are sens sa iti pierzi timpul si buna dispozitie. Ar fi patetic sa imi consum timp departe de familie si de natura, departe de viata reala, ca sa ma incarc negativ.

In februarie am inceput o noua moda, aceea a postarilor in care dau multe linkuri cand simt ca altii au exprimat mai bine decat mine ceva. Postari la care comentez in continuare cu linkuri utile atunci cand le gasesc pe tema:

Despre cum se vede alaptarea in virtual  (cu o continuare despre alaptarea in public aici)

Despre efectele negative ale ecografiilor (deja eram gravida, studiam, dar nu dezvaluisem inca)

Despre educatia prin pedepse si recompense

Despre maternitati baby-friendly, alaptare si kangaroo care la nastere (cu postarea despre rooming-in kangaroo care si cea despre importanta saloanelor rooming-in la nastere)

Am notat solutii impotriva insectelor cand a venit vara. Si am reluat problema protectiei solare.

Am scris cum m-a afectat citirea cartii Continuum Concept in luna aprilie pentru ca apoi in octombrie sa scriu ce as fi spus la lansarea cartii, la Cluj, unde sunt mandra ca am fost invitata.

Tot in categoria cartilor senzationale, am scris despre Cezariana lui Odent. Aici e prima parte.

Putin despre controversata coperta a revistei Time aici.

O trecere in revista a scutecelor noastre de inot.

Despre plansul bebelusilor si modul in care nasterea ne influenteaza felul in care raspundem la el.

Am vorbit despre alaptarea feminista.

Am scris despre acidul folic in sarcina, si putin despre fier.

Si ne-am laudat cu learning tower al nostru.

In august m-a apucat dorinta de a scrie undeva cum am incercat eu sa-mi inving infertilitatea inainte de a-l avea pe Alex. Aceasta este prima postare din serie. Si tot din cauza bilanturilor si a listelor unei femei gravide au aparut postarile cu listele de cumparaturi pentru nastere, si cu cea despre bagajele pentru maternitate. Prima postare e aici.




A fost un an plin. Un an in care am fost fericita si in care am suferit la cote extreme. Un an in care am devenit mai puternica prin trecerea prin greutati, desi nu mereu se vede acest lucru si aici pe blog. Am iubit, am ras, am plans. Am calatorit, m-am relaxat. Am inotat si am stat la soare. Am lucrat in continuare cu drag si pasiune in firma si am avut noroc cu colega mea de business care a dus greul, in timp ce eu lucram doar ce era placut. Si am noroc in continuare cu ea, pentru ca duce toata firma in spate de la inceputul lui noiembrie. De la trimis colete, pana la o parte din contabilitate si tinut legatura cu clientii si furnizorii (si consiliat colega deprimata). Si mai are doua joburi si un copil, deci pot spune ca sunt prietena cu Superwoman. Fix in perioada in care incepeam sa revin, sa deschid mailul de serviciu, s-a imbolnavit David si am reluat pauza.

Din cauza situatiilor stresante de anul acesta, am avut multe ocazii de a cunoaste fatete noi ale oamenilor din jurul meu. Am invatat astfel ca un necunoscut sau chiar cineva cu care nu te intelegeai poate avea atat de mult altruism incat sa te ajute concret cu ceva sau pur si simplu sa-ti fie alaturi. Dar am vazut ca sunt si asa-zisi prieteni care te ignora cand ti-e greu sau chiar te ataca, te cearta, te barfesc. Poate ca (daca tot caut mereu sensul tuturor lucrurilor) ar trebui sa invat anul acesta ceva despre oameni. Sa vad ca majoritatea oamenilor chiar sunt buni si saritori. Si ca sunt inconjurata de atat de multa energie pozitiva! Am avut ocazia sa-i vad pe multi ajutandu-ma nu numai pe mine, ci facand chiar acte de caritate in jurul lor. Si nu ma refer numai la donatii. De multe ori timpul personal si efortul unei vorbe bune face mai mult. Mi-am dat seama cat sunt eu de egoista, pentru ca in afara de a trimite ganduri bune si rugaciuni, rar am sunat pe cineva sau rar am scris un mesaj cuiva aflat intr-o situatie grea. De acum imi propun sa ma exteriorizez mai mult, sa imi ofer sprijinul mai des, pentru ca am vazut cat de mult m-a ajutat asta pe mine si cat am suferit sa vad ca exista persoane pe care le credeai importante, dar care iti intorc spatele cand ti-e mai greu. Tot in cadrul lectiilor despre oameni am invatat ca nu ii pot citi asa cum credeam. Si ca oameni pe care ii admiram si pe care ii credeam apropiati sunt ipocriti si rai si parsivi. Dar cu atat mai mult, prin comparatie, ceilalti sunt mai valorosi. Le multumesc pentru asta!

Sper sa reusesc sa scriu despre Alex in 2012. Spun "sper" pentru ca desi suntem sanatosi, David mai nou e plangacios si nu doarme...

Despre 2012 - prima parte

La finalul lui 2011 mi-am pus niste dorinte pentru 2012 si in mare s-au implinit. Mai mult, imi doresc cam aceleasi lucruri pentru 2013, dar despre asta voi scrie intr-o alta postare.

Tot in decembrie 2011 am preluat o leapsa in care am scris bucket list-ul meu. Pot bifa punctul 7. Si un pic si punctul 25 pentru ca in 2012 m-am relaxat tricotand si mesterind tot felul de lucruri impreuna cu Alex.

A fost placut sa recitesc acum ce am facut in 2011, nu-mi vine sa cred ca a trecut asa mult timp. Chiar daca sarbatorile trecute nu au fost frumoase...

Asadar, ce voi tine minte in legatura cu 2012? Ca a fost un an maxim, cu agonie si extaz la cote extreme, pe tot parcursul anului.

Normal ca cele mai important evenimente, pentru care nu am nevoie de postari pe blog pentru a-mi aduce aminte, sunt sarcina si nasterea lui David. Imi doream inca un copil, ma visam cu un bebelus la piept, dar in acelasi timp nu as fi vrut sa-l fac pe Alex sa sufere in niciun fel. Si stiam ca el, cel mai important membru al familiei noastre, ar suferi. Pentru ca nu ar mai avea atentia si dragostea noastra exclusive, pentru ca ar avea parte de hormonii mei de sarcina, de oboseala mea de gravida si apoi lauza, de mai putine brate, de scaderea si disparitia laptelui (cand el era atat de tzatzofil), de lipsa mea cand m-as duce sa nasc, de socul venirii in casa a unui bebelus, de zgomotul plansului unui bebelus zi si noapte... Dar am sperat mereu ca peste ani toate acestea sa fie compensate prin faptul ca ar avea un frate. Si din moment ce am alaptat mereu la cerere si ovulatia a revenit asa tarziu (cand Alex avea aproape 2 ani), m-am gandit ca sarcina va aparea atunci cand organismul meu si al lui Alex sunt pregatite pentru noua etapa. Si deci ca puiul de om are nevoie de anumite greutati prin care sa treaca pentru a evolua. Si ca toate acestea se intampla fix atunci cand trebuie, din moment ce 3 ani e diferenta medie de varsta dintre frati din punct de vedere biologic-antropologic. Asadar la diferente de 3 ani faceau oamenii copii, oamenii care nu foloseau mijloace contraceptive, dar carora nu le revenea fertilitatea dupa o nastere din cauza contactului fizic permanent cu bebelusul (babywearing, cosleeping) si din cauza alaptarii la cerere zi si noapte. Unii alaptau in sarcina si in tandem, altii nu, dar cei care renuntau la supt in timpul noii sarcini a mamei erau suficient de maturi incat sa fie pregatiti fizic si emotional pentru asta.

Din moment ce aveam niste regrete de la prima sarcina si nastere, mi-am dorit ca de data aceasta sa fie mai bine. Nu prea mi-a reusit :D. Nici in ceea ce priveste ce am vrut sa citesc sau ce am vrut sa fac, dar mai ales ce NU as fi vrut sa fac in sarcina (de la ecografii pana la stres si depresie). As fi vrut sa am o sarcina sanatoasa. Nu a fost asa. Partea cu stresul si depresia poate ca stateau in puterea mea (zic "poate" pentru ca uneori au o componenta fizica hormonala si chimica cu care se lucreaza greu), dar nu am reusit sa fiu eu deasupra lor.

Despre Alex in 2012 poate ca ar trebui sa scriu o postare separata. Sunt prea multe de spus. Asa ca revin la sarcina. Am anuntat sarcina in momentul in care am strigat dupa ajutor pe tema toxoplasmozei. Analizele din primul trimestru imi dadusera acest diagnostic. Au urmat alte analize in Baia Mare, in Satu Mare si un drum la Bucuresti hotarat in pripa in cateva ore. Mult mult stres, multe lacrimi, multe incertitudini, pentru ca in final nicio analiza nu a reusit sa ne spuna precis ca bebelusul e sanatos. Multe decizii radicale de luat. Si ideea dureroasa ca nu se va sfarsi in viitorul apropiat (inca trebuie sa-i facem lui David analize acum in februarie si apoi vedem mai departe ce pasi trebuie facuti). Multe drumuri, oboseala, stres din nou, multi multi bani cheltuiti, si constientizarea faptului ca nasterea mea nu mai poate fi asa cum o visam.

Despre toxoplasmoza in sarcina cu David am mai scris aici:
http://alexcreste.blogspot.ro/2012/05/update-fara-informatii-importante.html
http://alexcreste.blogspot.ro/2012/05/update-ecograf-2-suprize-blogosferice.html
http://alexcreste.blogspot.ro/2012/05/toxoplasmoza-vesti-mai-putin-bune.html
http://alexcreste.blogspot.ro/2012/06/toxoplasmoza-ganduri.html
http://alexcreste.blogspot.ro/2012/06/toxoplasmoza-cum-fost-la-medic.html
http://alexcreste.blogspot.ro/2012/06/update-toxoplasmoza.html
http://alexcreste.blogspot.ro/2012/06/spiramicina-rovamycine-in-alaptare.html
http://alexcreste.blogspot.ro/2012/07/alte-ganduri-pe-tema-toxoplasmozei.html

M-am gandit mult DE CE? Cred in continuare ca Cineva a vrut sa-mi dea o lectie. Sau poate ar trebui sa accept ca fiecare avem de dus o greutate. Si chiar daca multe femei au sarcini usoare si sanatoase si frumoase, sa nu uit ca multe trec prin sarcini mai grele, mai urate, mai dureroase decat a mea. Sau nu reusesc sa ramana insarcinate.

Am avut si prietene care mi-au spus ca soarta a vrut asa pentru a veni eu in intampinarea altor mame cu informatii. Pentru ca eu studiez mult si as ajunge astfel sa ajut multa lume. Mi-a spus cineva drag ca uite, cu ajutorul meu poate o mama cu toxoplasmoza va continua sa alapteze, chiar daca ar fi crezut ca spiramicina este interzisa in alaptare. Deocamdata am aflat de putine situatii in care informatia de pe blogul meu referitoare la toxoplasmoza chiar a ajutat. Putine, dar importante, pentru ca fiecare viata conteaza. Cateva mame mi-au scris ca au decis sa pastreze sarcina dupa ce au citit pe blogul meu despre toxoplasmoza! Stiu ca poate aceste mame ar fi gasit oricum in alta parte informatia care sa le sustina dorinta adanca de a pastra sarcina, dar tot e un gand care ma bucura nespus. Din pacate mi-au scris si multe, mult prea multe mame, ca medicii lor ginecologi au decis sa le opreasca sarcinile si le-au convins ca asa trebuie, doar pe baza analizelor anticorpilor IgG si IgM de toxoplasma. IgG e pozitiv daca ai avut candva toxoplasmoza. Daca IgM e pozitiv nu inseamna ca ai acum toxoplasmoza!!! Medicii ginecologi incompetenti, care se cred mici Dumnezei sa hotarasca ei cine traieste si cine moare, cine sa aiba copii si cine nu (mi-a scris cineva ca nu mai poate ramane insarcinata acum, dupa ce a ascultat de medic si a renuntat la sarcina), ar face bine sa se informeze. Sau sa le trimita pe gravide la medici specializati, daca ei nu se pricep. Sa isi cunoasca limitele. Daca IgM este pozitiv inseamna ca infectia a avut loc candva in ultimele 18 luni! Si infectia este periculoasa pentru sarcina daca are loc in timpul sarcinii sau cu cateva saptamani inainte de conceptie. Chiar si daca e localizata infectia in primul trimestru, transmiterea la fat este foarte rara! Dar atunci cand se transmite, efectele sunt dezastruoase. Atat de grave incat ori se elimina singura, ori efectele sunt foarte vizibile la ecograf! Deci nici macar o amniocenteza nu prea are sens decat la o infectare in al doilea trimestru, si chiar si atunci e posibil sa aiba mai multe efecte negative decat insusi tratamentul cu spiramicina. Asadar, daca vreun mic zeu incompetent citeste pe aici, ii recomand sa se informeze referitor la anticorpii IgA si IgE (care arata daca infectia a avut loc in ultimele 4 si 6 luni si deci ofera o localizare mai precisa, mai apropiata de sarcina) si la analiza de ADN de toxoplasma. In opinia acestor asa-zis oameni, David nu ar fi trebuit sa existe. Si uite ca e in bratele mele, iar analizele de la nastere arata ca nu a contactat boala in timpul sarcinii. Cum am spus, trebuie refacute in februarie pentru a putea fi siguri. Dar deocamdata e bine.

Revin in alta postare cu continuarea despre 2012 Sper. Sper sa am putere, timp, si sa nu intervina ceva neplacut in viata noastra, am ajuns sa fiu tare pesimista. Si neincrezatoare. Stiu ca e agasant stilul acesta in mai multe parti, dar obosesc scriind, voi obositi citind, si puii nu-mi ofera mult timp o data.

Sarbatori frumoase!

Poza din felicitare este o exceptie, tocmai il desprinsesem de la san sa le facem poze doar lor, baietilor. Si nu puteam face asta decat daca l-am asezat pe junior pe ceva moale :D. Asa ca rapid, in minutul dinainte de a se trezi, am facut si o poza de grup. Dar cum trebuie sa fim sinceri, daca veniti la noi la orice ora, ne gasiti asa ca aseara, in Ajunul Craciunului: