Nasterea lui Alex - in 2009 la Euromedica Baia Mare

Am recitit cu greutate postarea, e prea lunga, scrisa aiurea, ba la prezent, ba la imperfect, la la perfect compus. Am scris-o in fragmente de 3-5-10 minute la calculator, pe parcursul a zece zile si se vede ca nu are un fir narativ de baza. Imi cer iertare de la voi, cititorii, pentru asta, insa simt nevoia s-o postez ca s-o am macar acum, dupa 5 ani, undeva. Nu va obositi deci s-o cititi, am scris-o pentru mine, recunosc. Nici macar pentru Alex nu am scris-o, doar pentru mine.

La 5 ani de cand s-a intamplat ar fi si cazul s-o scriu. Stiu sigur ca am incercat si la vreo luna de la nastere si am abandonat ideea pentru ca mi-am dat seama ca am uitat multe amanunte si m-am enervat. Mi-am amintit cum toate mamele de pe forumul DC imi spuneau sa scriu repede, in primele zile, povestea nasterii, altfel o voi uita.

Dar cum putin e mai bine decat deloc, sa incerc totusi.

In 15 octombrie 2009 seara mi-am sunat una din cele mai bune prietene si i-am spus la multi ani. Desi imi placea cum suna aceasta data de nastere, simtisem ca nu mi-a venit timpul sa nasc, asa ca i-am spus ca nu am reusit sa nasc de ziua ei :D. Culmea e ca nici data de 16 octombrie nu imi spunea nimic, chiar daca de fapt imi place la nebunie, 16 fiind si ziua mea de nastere (in alta luna :D).

Stateam mult pe forumul DC dedicat viitoarelor mame de septembrie-octombrie 2009. Atat de mult incat mi se cam daduse onoarea neoficiala de a transmite eu mesajele pe forum atunci cand cineva nastea. Am considerat asta mereu o onoare deosebita si m-am umplut de energie pozitiva de fiecare data cand s-a intamplat. Am amintiri frumoase, cu fugit din gradina la calculator, pentru ca nastea cineva, ba chiar si din oras am fugit o data, dand telefoane altor mamici sa scrie pe forum, sa inceapa galeria :D.

In 16 se presupunea ca urma sa fie in grup o cezariana si o nastere provocata. Inainte de culcare, pe la 1-2-3 noaptea cum ma culcam de obicei, am scris pe forum un mesaj de incurajare pentru mamica ce spera sa nasca in ziua urmatoare. Imi era foarte draga, ma simteam foarte apropiata de ea si nici nu as fi sperat sa nastem in aceeasi zi. In ultimele saptamani incercam seara sa fac putina gimnastica usoara, yoga sau sa stau pur si simplu pe mingea de gimnastica. Am mai scris eu cum, inainte de sarcini, fiind foarte disciplinata in ceea ce priveste stilul de viata, credeam ca voi fi o gravida la fel de constiincioasa, sportiva, care mananca fix ce trebuie ca sa isi ia toate mineralele si vitaminele, care are un program gandit din toate punctele de vedere pentru binele fizicului si psihicului ei si al bebelusului. Toate planurile s-au dus pe apa sambetei cand am pus 15 kilograme pe mine in primul trimestru de sarcina si gafaiam de oboseala chiar si daca faceam un dus. Sport nu, masaj cu creme nu, jurnal nu, hrana sanatoasa nu, zen nu :D. Insa in ultimele saptamani de sarcina am reusit sa ma mobilizez pentru un minim de gimnastica de vreo 15 minute pe zi, usoara de tot. Aveam si o banda de alergare foarte rudimentara pe atunci, si cum plouase in ultimele zile si nu putusem sa ma plimb prin oras, mergeam pe ea un pic seara. In seara de 15 am simtit dureri in abdomenul inferior cand m-am „plimbat” pe banda.

Dimineata pe la 4 ma trezeste o durere surda, asemanatoare durerilor menstruale. Merg la baie, vin in pat. Adorm la loc. Peste putin timp mai vine una. Incep sa-mi pun semne de intrebare. Peste putin timp mai vine una. Ok, e clar ca daca vin si pleaca acestea sunt contractii! Ma uit la ceas: erau la 5 minute distanta. Uau, imi amintesc filmul super distractiv „Laugh and learn about childbirth” cum spune sa nu mergi la spital cand se rupe apa (decat daca e cu meconiu), sa nu mergi la spital cand incep contractiile – pentru ca in ambele cazuri poate sa mai dureze si 3 zile pana nasti, iar daca mergi mai repede personalul medical sigur iti va grabi nasterea (probabil de plictiseala :D) sau te va trimite acasa. Dar sa mergi spre spital cand contractiile ajung la distanta de 5 minute! Ma ridic, merg sa fac dus, sa ma mai dezmeticesc si sa decid ce fac. Incerc sa ma epilez in zonele intime ca sa nu ma las pe mana vreunei asistente grabite. Nu facusem treaba asta din timp pentru ca eram sigura ca la prima nastere ai un travaliu de cel putin o zi in care apuci sa te pregatesti intre contractiile ce vin la vreo ora. Nu reusesc sa fac asta singura, merg si il trezesc pe viitorul tata. Vine in baie, ma ajuta, dar trebuie sa se opreasca des pentru ca in timpul contractiilor ma durea prea tare sa stau nemiscata. Contractiile sunt la 3 minute. Ies din baie, ma imbrac pentru spital. Relu se pregateste, merge apoi sa le spuna alor mei ca pornim spre spital. Intre timp incerc sa stau pe mingea de gimnastica, sperand ca imi va calma durerile, asa cum citisem. Insa sentimentul a fost ca ma rup in doua de durere, asa ca m-am ridicat. Il sun totusi pe medic inainte sa pornim, jenata ca trebuie sa-l trezesc (era ora 5), iar el imi spune ca e de garda, pot veni oricand, dar ar prefera sa mai astept pana dimineata pe la 8 ca sa fiu sigura ca sunt in travaliu.

(chiar cand am plecat de acasa)

Ok, mai stam un pic, zic eu. Patrulez pe holul casei, sub privirile ingrijorate si emotionate ale parintilor mei. Nu ma pot opri din mers, o fac automat, fara niciun plan. Insa fiecare contractie ma face sa pufai si sa gem. Ma hotarasc repede sa merg totusi la spital, ca prea tare ma doare. Acum nu vad logica, dar probabil ideea era sa traiesc astfel de dureri mari langa oameni „priceputi”... Cu masina facem noaptea pana la clinica vreo 2-3 minute. In masina contractia e si mai greu de suportat. Ies din masina, merg spre intrarea in clinica, pun mana pe balustrada rece si umeda (ploua de cateva zile si era frig). Tin minte senzatia, m-a adus cumva cu picioarele in prezent (deh, adrenalina era la bataie cu oxitocina in corpul meu). „Chiar sunt la clinica si am venit sa nasc”, si culmea ca totul nu era atat de inspaimantator cum ma asteptam, cand adormeam emotionata in fiecare seara, sperand sa nu nasc in acea noapte.

Am urcat greu scarile de la clinica. Era aproape ora 5 si jumatate dimineata. Am sunat si a venit un portar sa ne intrebe ce vrem. I-am cerut scuze ca il deranjam noaptea, mai ales ca poate l-am trezit degeaba. El, politicos, ne-a spus ca nu e niciun deranj, dar eu eram fixata pe ideea ca voi fi trimisa acasa. Cred ca prea mult m-am informat in sarcina de la americani, care te trimit acasa daca nu trebuie sa nasti inca. La noi n-am auzit decat invers, sa mergi la un control si sa tot ramai sa iti provoace nasterea. Si se mai plang americanii ca industria lor medicala e ultra-medicalizata. Ii invit in vizita :D.

Cand am ajuns sus in maternitate am spus aceleasi scuze catre asistenta de garda si catre moasa, ca imi pare rau ca le trezesc, mai ales ca poate o sa ma trimita acasa. In momentul in care am terminat de spus asta, am cazut jos pe hol in maini si genunchi datorita unei contractii puternice. Asistenta mi-a spus cu o jumatate de voce ”nu cred ca va trimitem acasa”... :D

Mi-au adus intr-un salon o camasa de travaliu sa ma schimb. Pentru o clipa m-am gandit cu teama ca parca prea usor ma interneaza, de acum n-o sa mai scap de proceduri chiar daca inca nu trebuie sa nasc pana peste minim 12 ore, poate chiar 36 de ore, cum zic cartile. Insa la vreun minut de contractia anterioara, o alta m-a trantit pe jos prin salon, tin minte cu cata nedumerire priveam podeaua, totul era mult mai intens si lipsit de control decat imi imaginam. In acea secunda m-am gandit ca durerea asta e mai mare decat pot suporta. Toata sarcina am fost sigura ca pot rabda orice durere, doar am avut 6 crize de colecist in 6 luni in 2001 si mi s-a spus ca e ca si cum as fi nascut de 6 ori. Da, si in 2001 cadeam pe jos de durere, dar tot nu se poate compara durerea. Mi-au mai spus alte mame ca le-a durut doar un pic mai tare ca la menstruatie. Eu aveam menstruatiile atat de dureroase in tinerete incat cu calmante de durere tot zgariam peretele de langa pat. Insa nu, nu se poate compara durerea. Dupa ce am nascut a doua oara am aflat de la mame care au nascut o data repede si intens si alta data mai ardeleneste :)), ca nasterile lungi sunt mai calme, durerile mai suportabile, femeile gem, nu urla, nu ai sentimentul ca mori pentru ca te rupi acum in doua. Toata nasterea lui Alex, de la prima contractie si pana cand a iesit afara, a durat 2 ore si 40 de minute. Toata durerea unei nasteri a trebuit sa se comprime :D.

Asa, si cum ma gandeam eu ca mor daca mai vine o contractie, cazuta in patru labe pe holul clinicii, am ajuns sa ma intreb daca mai pot rezista pana cand le voi cere sa-mi faca cezariana! Eu, o atat de infocata promotoare a nasterii naturale! Eu, care am zis ca nu vreau nici epidurala, si nu din eroism, ci pentru ca eram pasionata de informatii medicale despre viata sanatoasa, chiar daca inca nu stiam nimic de attachment parenting sau natural parenting. Ramasesem insarcinata in ciuda pronosticurilor medicilor doar adoptand un stil de viata sanatos, deci pentru mine era de la sine inteles ca voi alege sa nasc asa cum e mai sanatos si pentru mine, si mai ales pentru copil. Ha, in acele momente ma gandeam doar daca voi reusi sa supravietuiesc pana cand ma anesteziaza cumva oamenii astia :D.

Am ajuns cu greu in sala de nasteri. Cele 3 aliniate de mai sus s-au intamplat in vreo 3-4 minute, chiar daca par mai mult. In sala de nasteri am fost pusa pe un pat ca sa inspecteze moasa in ce stadiu al travaliului sunt. [Aici povestesc ce s-a intamplat, fara multe judecati de valoare. Ideile mele legate de nastere se regasesc un pic in postarea despre planul de nastere, din 2012.]  Dupa ce ma controleaza, moasa o striga repede pe asistenta si o aud cum ii sopteste: “du-te trezeste-l pe domnul doctor, are dilatatie completa!”.

A venit domnul doctor, m-a dojenit cumva in gluma ca nu am venit mai repede (era la o jumatate de ora de cand imi spusese sa stau acasa si sa vin doar dimineata). Si mi-au spus sa imping. Am ramas un pic socata, pentru ca nu imi venea sa imping, dar si entuziasmata ca am ajuns atat de repede la partea asta. Eu credeam ca impinsul dureaza putin (si chiar ar trebui sa dureze putin, daca impingi doar cand iti vine, si in pozitii naturale de nastere pentru rasa umana, nu contra gravitatiei pe spate. In cateva minute bebelusul ar trebui sa iasa singur afara). Ei, la mine a durat cam o ora. Mi se pare mult acum, si atunci stiu ca mi se parea groaznic de dureros, dar nu am constientizat ca a trecut o ora de impins. La un moment dat in ameteala aceea incetosata m-am uitat la ceas, cu vreo 5 minute inainte de a se naste Alex, si stiu ca m-am gandit ca eu nu mai rezist, oare cat va mai dura...

Atunci pe moment o simteam pe moasa foarte calda si apropiata. Imi spunea pe prenume, mi s-a parut dragut ca mi-a tinut minte numele atat de usor. Nu ma certa. De doua ori a vrut sa imi spuna ceva mai dur, a facut-o pur si simplu ca un dascal bun, vorbind mai rar, mai apasat (nu ton ridicat). O data cand incerca sa-mi spuna cum sa imping inspre anus, ca si cum as vrea sa am scaun, nu inspre vagin, cum mi s-ar parea logic. Si a doua oara cand eu urlam intre contractii de durere si ea mi-a zis sa ma controlez si sa respir pentru ca atunci cand strig bebelusul nu se oxigeneaza cum trebuie. Pe loc m-am conformat, nu voiam nici sa ajung la cezariana, nici sa pateasca ceva Alex. [ Dar intr-adevar asta a fost socant pentru mine, faptul ca aveam o a doua durere, de alt tip si in alte zone, intre contractii. Nu apucam sa imi revin dintr-o durere ca treceam in alta. Cea dintre contractii era la oasele bazinului si doctorul mi-a spus, dupa ce m-am plans la un moment dat “dar de ce ma doareeeeeeeee atat de rau intre contractii?????”, ca e normal, pentru ca se indeparteaza oasele. Mi s-a spus de cateva ori ca nu imping bine, dar din moment ce nu imi venea sa imping, normal ca greseam in acele momente de haos. Drept consecinta, la final am avut albul ochilor rosu complet de la vasele sparte de la efort, plus pete rosii pe toata fata, din acelasi motiv de vase de sange sparte.]

Am spus ca pe moment am simtit-o calda, dar dupa ce a trecut timpul de la nastere tot m-am suparat un pic si pe ea, nu doar pe restul personalului, din cauza ca la varsta ei, aproape de pensionare, nu a stiut ca o nastere cu adevarat naturala se deruleaza altfel. Nu a stiut ca trebuie sa imi vina sa imping, nu sa imi spuna ea cand si cum. In fine, pentru mine in acele momente a fost important chiar si asa, imi era foarte teama de oameni neempatici in momente atat de sensibile...

Insa cand stiu ca la David am impins doar O DATA, tot pentru ca nu mi-a venit, si a iesit singur, ma intreb de ce a fost necesar chinul de la nasterea lui Alex... Mai ales ca i-a spus moasa la un moment dat doctorului ca bebelusul nu coboara deloc pe contractie, din cauza impinsului meu ineficient, dar coboara singur intre contractii! Saracul copil, si-a dat seama ca mama nu se pricepe si a trecut la treaba. In mod normal un bebelus coboara singur pe contractie, nu intre contractii :D. Cum a simtit moasa acest lucru? Ori ea, ori medicul erau mereu cu o mana in mine :| ...

Inainte de nastere eu am ales sa nasc la clinica particulara pentru ca sotul meu sa poata sta cu mine in travaliu. Ascultam oripilata povesti de la spitalul judetean, cum te “cazezi” la intrare, ii spui pa sotului si chiar daca travaliul dureaza apoi doua zile, nu-l mai vezi. Porti grija bagajului din camera, din care in mod cert o sa-ti dispara ceva. Intre contractii porti grija bancnotelor si a telefonului din buzunarele camasii de noapte. Unele cunostinte de-ale mele au nimerit pe halate cu buzunarele sparte si asta le-a fost cea mai pregnanta amintire de la nastere: stresul tinerii banilor si a telefonului in mana in timp ce impingeau. Acesta a fost principalul motiv pentru care am ales clinica particulara. Sa poata in travaliu sotul sa stea cu mine, sa imi faca masaj, sa ma incurajeze, sa tina piept unor asistente mai obraznice daca ar fi fost cazul, sa imi apere drepturile, sa poata tine el lucrurile importante, sa poata el sa care bagajul de maternitate, si multe altele. Insa povestisem cu el ca il vreau doar in travaliu langa mine, cand chiar nasc m-as simti mai confortabil fara el. Ei, cum la noi nu a fost travaliu ci am aterizat in sala de nasteri direct, a ramas cu mine, de speriat ce a fost si de ingrijorat sa nu mi se intample ceva. A iesit doar cateva secunde pe hol sa le dea telefon parintilor lui de la Cluj, sa-i anunte sa se gandeasca la noi, sa le dea telefon parintilor mei, sa le spuna ca eu chiar nasc si nu am venit la spital sa pierd timpul :D. Si sa trimita mesaj Danei, mamicii prietene de pe forum, pe care eu trebuia s-o anunt cand nasc. Cea care urma sa nasca in aceeasi zi, si care nu se astepta sa trebuiasca sa-mi faca galerie, din moment ce pe la 2-3 noaptea eu scrisesem ultimul mesaj pe forum, de incurajare pentru ea :D. Am fost luati atat de tare prin surprindere incat geanta mea de spital a ramas in masina, credeam ca va avea timp Relu sa o ia dupa ce ma internez. Erau acolo si lucruri utile si urgente pentru nastere :D.

[Ca o paranteza mai vreau sa spun ceva. Mai am o prietena, tot Dana ca cea de pe forum ce a nascut in aceeasi zi cu mine. Si pe mine ma mai cheama Dana :D. Cu Danele acestea doua am avut de multe ori faze de descoperire a unor coincidente. De la nume ale membrilor familiei, la preferinte, la experiente, etc. Multe faze care ne lasau masca de cate ori le descopeream, cu fiecare in parte, pentru ca ele nu se cunosteau atunci, chiar daca acum sunt ambele in Franta :D. Pe aceasta Dana o stiam tot din mediul virtual, dar de mai demult, de prin 2006-2007, nu mai stiu. Am aflat de sarcina ei cand treceam si eu prin greturi. Ne-am bucurat impreuna de reusita celeilalte. In 16 octombrie 2009 i-am trimis sms ca am nascut, stiam ca are planificata cezariana candva in zilele urmatoare. Ea a primit sms-ul chiar cand mergea spre sala de operatie :D. Asa ca Alex mai are o "surioara" de zi de nastere. ] 

De pe patul unde stateam pe spate in sala de nastere am fost mutata pe renumita masa ginecologica atunci cand au vazut ca iese Alex, deci dupa vreo ora de impins. Ambele pozitii sunt la fel de inconfortabile, oricum, si la fel de nenaturale pentru mama. Hei, macar doctorul sta comod!

Toata nasterea imi este invaluita in ceata, la un moment dat medicul era in dreapta mea, apasandu-ma pe burta (mda), dar aproape in acelasi timp mi-l amintesc facandu-mi epiziotomie... Eu urlam, asistente misunau pe acolo, moasa incerca sa ma calmeze,... Cu fiecare contractie eu eram si mai slabita, si mai lesinata, nu mai aveam deloc putere sa respir si sa imping. Eram terminata. Noroc ca finalul era aproape. La un moment dat mi-au zis „mai impinge o data acum, nu astepta urmatoarea contractie, pentru ca ii e afara capul”. [Cu mintea de acum nu inteleg logica, bebelusul trebuie sa stea cateva minute bune sa se intoarca singur, de la prezentatia cu nasul in jos se roteste inspre lateral, ca sa-i poata iesi umerii. Dar sunt sigura ca nici doctorul, nici moasa, nu au vazut vreodata o nastere naturala, si probabil considera ca fara sa-i suceasca ei gatul nu ar putea iesi, si probabil considera ca bebelusul respira prin nas si in uter, si in timpul nasterii, si ei nu au apucat sa i-l curete cu toate procedurile lor, deci trebuie scos repede, nu puteau sa mai astepte 30 de secunde pana la urmatoarea contractie... ] Nu i-am crezut, e clar ce incredere imi inspirau, am crezut ca vor sa ma pacaleasca pentru ca au vazut ca ma ia oboseala si vreau sa abandonez impinsul. Insa Relu, din stanga mea, a sesizat neincrederea mea, si mi-a spus “hai Ralu, chiar ii e afara capul, il vad!”. Asa ca am mai impins o data si a iesit.

M-a napadit un sentiment de usurare. Nu de ingrijorare pentru copil, daca e bine sau nu, nu de grija pentru copil, ce crede el acolo pe masa ca nu e langa maica-sa. Empatia imi lipsea cu desavarsire. Inca nu eram mama, eram doar o femeie mandra ca a reusit sa nasca "natural" (vorba vine, ca doar natural NU a fost), nu-mi venea sa cred ca totul a trecut atat de usor si de repede. Da, deja privind inapoi la ultima ora de chin totul mi se parea usor, culmea. Singurele ganduri erau referitoare la mine: am nascut! Yeeee, sunt tare!!! Sunt cea mai tare!!! Am facut-o si pe asta! Yeeeee! Eram foarte mandra de mine. Total diferita de mine la nasterea lui David, cand deja Alex ma invatase sa fiu mama, sa fiu empatica si altruista. La nasterea lui Alex nu stiam de attachment parenting, nu stiam de conceptul continuumului, nu stiam ca bebelusii au sentimente, nevoi, dureri, nu stiam ca le ramane impregat in sistemul limbic modul in care sunt intampinati in aceasta lume. Nu stiam ca ii sperie vocile si luminile, nu stiam ca ii sperie lipsa mamei, nu stiam ca ii doare fizic gravitatia atunci cand o invata fara sprijinul pieptului mamei, nu stiam ca procedurile chinuitoare facute fara grija de neonatologi ii pot traumatiza, nu stiam ca pot asa mici sa “tina minte” o suferinta. Deci nu stiam ce era mai important. Nu stiam chiar nimic. 

Sa caut vinovati? Toate mamele din jurul meu, fie real, fie virtual, erau preocupate doar de aspecte palpabile ale sarcinii (ecografii, fotografii, lovituri, vitamine, analize), ale nasterii (naturala, cezariana, dureri, spaga, bagaj, tampoane), de cumparaturi pentru bebe (patut, carucior, haine, scutece, cosmetice) si eventual de alaptare (ca informatii legate de furia laptelui si ragade, nu ca rol sau importanta). Asa ca normal ca la fel am fost si eu. Nici nu m-as fi gandit ca bebelusul gandeste, simte si este afectat pe viata de ceea ce i se intampla la nastere si in primele ore de viata. In toata pregatirea pentru rolul de mama, nu am dat de nicio informatie din carti sau de la alte mame legata de bebelus ca fiinta, nu bebelus ca "murdaritor" de scutece. Insa probabil nu eram pregatita de astfel de informatii, chiar daca mi-ar fi fost puse sub nas... 

[Paranteza despre lichidul amniotic. Dupa ce am nascut doctorul si moasa m-au intrebat cand mi s-a rupt apa. Dupa socul initial, mi-am dat seama ca ceea ce credeam de doua zile ca e incontinenta urinara era lichid amniotic. Avusesem membranele fisurate, fara niciun poc, fara o revarsare mare de ape :D. Stiam ca la americani se da antibiotic daca nasti la mai mult de 48 de ore de la fisurarea sau de la ruperea membranelor. Stiam ca sunt si protocoale care folosesc termenul de 72 de ore. Mai stiam si ca pericolul la membranele rupte sau fisurate sta exclusiv in elementele ce pot introduce microbi inantru: mainile personalului medical. Stiam deci ca in tarile civilizate nu se fac examinari vaginale in travaliu daca membranele sunt rupte, insa la noi nimeni nu stie aceste reguli. Dar stiam ca in Romania as putea primi antibiotic fara sa fie nevoie daca ei ar sti ca membranele mi-au fost fisurate mai devreme de acea noapte. Asa ca m-am bazat pe calculul meu rapid, mi-am dat seama exact cand mi-a inceput "incontinenta", inainte cu vreo 45 de ore de nasterea lui Alex, si am decis sa respect protocolul american de 48 de ore. Lor le-am spus ce au vrut sa auda. ]

Dupa ce l-au chinuit (plansul lui nu mi-a activat niciun sentiment matern), mi l-au adus infasat sa-l pup si l-au trimis la neonatologie in patut. Eu eram inca euforica. Eram mandra de mine si fericita ca si Relu e mandru, il vedeam cum da telefoane si mesaje. In 2010 a rulat pe Discovery un documentar cu niste girafe de la o gradina zoologica din Londra, care nu isi ingrijeau puii, nu voiau sa-i alapteze, ii abandonau. Ingrijitorii nu intelegeau motivul. Pana cand una dintre girafe a nascut pe ascuns, singura, intre tufe, si a fost o mama iubitoare si atenta. Atunci si-au dat seama ca prezenta lor le bloca girafelor secretia de oxitocina, cu doua mari consecinte: o nastere mult mai grea si o mama deconectata de puiul ei. Asa si la noi, instinctul matern este mort, noroc ca apar ratiunea si constrangerile culturale. Trebuie sa ne crestem copiii, nu stim cum, nu simtim cum, deci ne bazam pe carti, reviste, rude si cunostinte. Un pic de noroc avem cu alaptarea, ca mai creste nivelul de oxitocina si deci si bondingul matern, dorinta interioara de a-i implini nevoile celui mic si de a-i fi aproape.

A doua nastere mi-a fost mai naturala, chiar daca nu 100%, si am simtit diferente uriase in conectarea cu bebelusul, in grija pentru el, in empatie, in dorinta instinctiva de a-i indeplini nevoile, in disponibilitatea prompta de a-mi amana mie nevoile daca era necesar pentru a i le indeplini lui, in fericirea data de dedicarea pentru el. Este mult mai usor sa faci orice pentru bebelusul tau, sa treci prin orice greutati, daca nasti natural si daca alaptezi, decat daca esti deconectata si trebuie sa-ti impui sa ii fii alaturi.

Eu voiam sa nasc natural si sa alaptez datorita stilului meu de viata sanatos, fara medicamente, stil care m-a ajutat sa devin mama. Insa nu stiam nimic despre attachment/natural/continuum/evolutionary/peaceful/gentle parenting. Imi pare foarte rau acum ca nu am fost receptiva la astfel de informatii in sarcina. Daca m-as fi informat dinainte, atunci sigur mi-as fi cerut copilul, chiar daca instinctul imi fusese anihilat. Cand aplici ratiunea in locul instinctului mort poti avea din greseala informatii gresite sau incomplete, din pacate...

In plus, eu si atunci am fost, ca oricand, proasta de politicoasa. Am fost crescuta sa respect oamenii mari, sa nu pun la indoiala deciziile cuiva, sa nu supar, sa nu comentez, sa nu imi cer drepturile, sa fiu ascultatoare. Tineti minte cand le inoculati copiilor aceste comportamente ca nu le puteti spune sa fie docili doar fata de voi! Toata viata isi vor cauta autoritatea careia trebuie sa i se supuna. Vor fi cei ce vor asculta de anturaj ca sa fie acceptati, vor fi cei care nu vor putea sa refuze un abuzator de teama ca ar supara pe cineva, vor fi cei exploatati la locul de munca, si vor fi fraierii care nu isi exercita drepturile si care stau cu capul plecat. Citisem (iar, noroc ca ratiunea mai dadea si de informatii bune) ca daca bebelusul nu e pus la san in primele doua ore de viata, pot aparea probleme de alaptare. Si eu voiam sa alaptez, nu din ratiuni de dragoste, ci de nutritie. Asa ca am vorbit dinainte de nastere cu o asistenta de la neonatologie pe care o cunosteam, i-am spus ca vreau aceasta “favoare”. Si cu jena mea innascuta atunci cand am o pretentie, i-am spus si ca as aprecia sa nu primeasca lapte praf. I-am reamintit dupa nastere ca as vrea sa nu treaca doua ore pana il primesc. Si mi l-a adus cam la limita celor doua ore, cand inca eram in camera de nastere pe un pat, sub observatie. Alex a incercat sa suga dar nu a putut, mameloanele mele aplatizate de degetele asistentei nu au putut fi prinse de gurita lui mica si de limba restrictionata de fren. Apoi nu l-am mai vazut multe ore. De cate ori il ceream in salon mi se spunea ca trebuie sa ma odihnesc. Eu nu am putut merge la el pentru ca nasterea ne-naturala ma lasase fara vlaga. Ah, uitasem inca un amanunt care mi-a agravat hemoragia! Dupa ce am nascut, inainte sa poata coase epiziotomia ar fi trebuit sa elimin placenta, nu? Aspect pe care l-am cerut intr-una din vizitele prenatale la medicul ginecolog: sa elimin placenta in mod natural, fara medicamente. In euforia de dupa nastere am zis ca las de la mine aspectul asta, cand am primit o perfuzie de oxitocina. Eram prea incantata ca reusisem sa nasc vaginal. Nu aveam putere sa ma lupt cu ei dupa ce ma luptasem cu neonatologul pentru alta chestiune. Insa apoi medicul mi-a zis ca trebuie sa-mi faca chiuretaj. De ce? Ca sa fie sigur ca se elimina toata placenta. Asta la mai putin de 3 minute de la expulzie. Deci sa nu cred ca avea legatura cu faptul ca trebuia sa iasa din tura. [Ce pot afirma dupa o informare mai profunda si dupa experienta nasterii lui David este ca vasele de sange uterine se strang perfect si opresc hemoragia daca placenta e eliminata natural, fara traume, fara fortare, daca mama nu primeste oxitocina sintetica si daca bebelusul este pus la san imediat dupa nastere si lasat sa suga de cate ori vrea, cat timp vrea.] Alex a incercat sa suga candva dupa aproape doua ore si apoi l-am mai vazut o singura data seara cateva minute, dar nu a supt, dormea. Probabil plin de lapte praf. Oricat de mult mi l-am dorit langa mine in camera, simteam ca daca mai insist mult la asistente devin obraznica. Nu se “cadea” sa fiu atat de insistenta. 5 ani mai tarziu eu sunt afectata de cate ori imi amintesc ca primele ore, prima zi de viata, Alex a stat singur, intr-un patut departe de mine. Plangand probabil fara sa il ia nimeni in brate, pana cand s-a oprit din plans pentru a nu lesina, pentru a-si pastra puterile pana cand il salveaza cineva. Primind probabil lapte praf, cand camasa mea de noapte se umplea de colostru miraculos. Asistentele pe care imi era teama sa le contrazic sunt sigura ca nu ma tin minte ce pacienta exemplara am fost (nu ca ar conta, dar ca sa subliniez penibilul alegerii mele) ... Mare atentie, asadar, cand alegeti politetea in locul copilului, si cand alegeti sa va cresteti copiii prea politicosi si docili.

Deci epiziotomie, chiuretaj (rana provocata cu lama pe toata suprafata uterului), copil departe de mine, niciun supt, normal ca am avut hemoragie mare si am fost slabita si nu m-am putut ridica din pat. O data dupa pranz am vrut sa merg la baie si m-am prabusit, noroc ca in bratele asistentelor. Nu imi puneam problema sa ajung pe picioarele mele pana la sectia de neonatologie sa imi iau copilul in halul in care eram.

In dimineata urmatoare l-am cerut si mi l-au adus dupa ce i-au facut baie. Cu sapun lichid Dalin, pentru ca vernixul bebelusului prea bine protejeaza pielea, trebuie sa le introducem in sistem niste parabeni, niste SLS, nu cumva sa nu contribuim si noi la cresterea riscului de imbolnavire, inca din primele zile pe pamant. Sau probabil pe doamnele asistente le deranjeaza mirosul de nou-nascut, mirosul dulce de lapte vanilat. Sau poate noaptea bebelusii sunt pusi la munci murdare in salonul de la neonatologie unde sunt fortati sa stea, cine stie? A fost spalat la chiuveta.

Ne-am chinuit cu alaptarea pentru ca nu puteam sta in fund. El avea fren si nu putea suge bine. Mi l-au pus la san dupa ce iar mi-au aplatizat sfarcul intre degete sa i-l bage in gura. Deci sfarcul intra in gura lui inspre gat, la fel de mult tesut in partea superioara si inferioara. Stiind acum care e pozitia in care copilul poate scoate cu limba lapte din san, pot doar sa presupun ca nici una din asistente nu si-a alaptat copiii si nici nu a vazut vreo femeie alaptand in afara celor care incercau in clinica. Confundau mamelonul cu tetina biberonului.

In amintirile mele zilele urmatoare sunt pline tot de politete dusa la extrem din partea mea, episoade cu stomacul strans ghem de supararile ascunse, urmate de fiecare data de plans mult in camera, singura, sau uneori cu copilul in brate, cerandu-i iertare ca nu am fost suficient de puternica:

• Cand am primit musafiri neinvitati si neanuntati, cu el la san incercand sa invatam impreuna sa il alaptez, si eu am sarit politicoasa sa il duc la neonatologie sa ma ocup de ei. Nu era voie sa fie bebe in camera cand te viziteaza cineva, iar eu se pare ca am ales vizitatorii in locul copilului meu de o zi (ca invatatura de minte, de cand am nascut nu am mai vizitat pe nimeni nici in maternitate, nici acasa, pana cand m-au invitat proaspetele mame la plimbari impreuna).
• Cand mi-l luau sa-l spele seara si dimineata, chiar daca eu nu as fi vrut sa fie spalat deloc, d-apoi cu chimicale.
• Cand o asistenta a vrut sa ma pacaleasca, sa dea cardul meu pentru analizele metabolice din calcai, pe care il cerusem din saptamana 35 de sarcina, unor alti parinti care se hotarasera dupa nastere ca vor asa ceva.
• Cand i-au luat analizele din calcai si nu m-au lasat sa stau cu el, cand plangea, ca sa nu le stresez cu prezenta.
• De fiecare data cand mi-l luau la orele de vizita, desi le spuneam ca la mine nu vine nimeni in vizita.
• De fiecare data cand la finalul orelor de vizita sau dupa consultatiile medicale, cand as fi avut voie sa-l iau inapoi, si mereu eram refuzata, cu zambetul fals pe buze, spunandu-mi-se cu falsa grija sa merg sa ma odihnesc.
• De fiecare data cand in orele de vizita stateam pe hol, la geam, si ele ma certau ca nu merg in pat, pentru ca voi obosi. Da, intr-adevar, era sa cad de multe ori, dar nu s-au gandit nicio clipa sa imi dea copilul ca sa nu mai stau la geam.
• De fiecare data cand veneam la geamul de la neonato si vedeam o asistenta care lua o sticla de lapte praf si o baga in gura fiecarui bebelus. Aceeasi sticla. Cand l-a luat si pe Alex la “hranit” i-am batut in geam disperata, aratandu-i camasa mea mereu uda de colostru. Si am fost dezamagita si speriata ca singura mea cerinta, de a nu i se da lapte praf, nu a fost luata deloc in considerare. Copilul nu plangea atunci, ca sa aiba motiv sa spuna ca a vrut sa-l linisteasca.
• Cand neonatoloaga i-a prescris vreo 12 ore de stat la lampa de ultraviolete, fara analize. Si cand mi-a zis ca daca nu sta atat, nu ne lasa in ziua urmatoare acasa. Si cand nu mi-au permis sa-l iau de acolo sa-l alaptez. Si cand plangeam langa incubator de dorul lui (in putinele minute in care mi-au permis sa stau la neonatologie), de dorul fiintei lui in mainile mele. Si deci nu-mi pot imagina dorul ce-l simtea el, el care doar pe mine ma cunostea si care in mod biologic ar fi avut nevoie de atingerea corpului meu.  Si cand m-au pus sa ma mulg ca sa-i dea lapte cu biberonul. Si cand, la finalul celor 12 ore, eu innebunita voiam sa-l iau in camera cu mine sa dormim linistiti impreuna, si n-au vrut sa mi-l dea. Era ora 10 seara, eram extenuata de oboseala si stinsa de dor si durere. Si asistenta incerca sa ma lamureasca sa-l mai las pana la 12 noaptea, promitandu-mi ca mi-l va aduce ea la 12 si ma va trezi, sa merg sa dorm putin. Cand, stiind cu toata fiinta mea ca ma minte, pentru ca nu ar fi fost prima data, am inceput sa plang disperata ca eu nu ma pot odihni fara el. Cand asistenta nu s-a sfiit sa se arate iritata, deci eforturile mele sa pastrez o relatie politicoasa fusesera oricum in zadar. Cand, cateva luni mai tarziu, am aflat ca in aceeasi perioada a murit ars un copil intr-un oras moldovean pentru ca asistenta l-a uitat la lampa peste noapte, desi trebuia sa-l dea mamicii seara, dar a convins mama ca trebuie sa se odihneasca...
• De fiecare data cand trebuia sa ascund faptul ca mi se trimite mancare de acasa. Nu era voie. Spitalul oferea doar mancare cu carne (de fapt mezeluri).  
• De fiecare data cand orice asistenta si femeie de serviciu considera ca are dreptul sa ma certe pentru orice decizie luam pentru copilul meu, fie ca era ceva chiar neobisnuit, fie ca stateam cu el la san de cate ori intrau ele in camera. Ce deosebire 3 ani mai tarziu, cand speranta mea era doar sa mi se respecte dorintele, si am fost surprinsa ca situatia sa fie si mai buna, sa fiu admirata si laudata ca il tin la san sau ca dorm cu el in pat.
• In dimineata zilei de 19, cand neonatoloaga parca se juca cu nervii mei, dandu-mi de inteles la final (dupa zeci de minute in care imi venea sa urlu de disperare daca mai stateam o zi in clinica) ca imi face o favoare ca ma lasa acasa, la 3 zile de la nastere.

Daca nu este deja suficient de clar, vin sa afirm: dupa prima noapte dormita in aceeasi camera, cu Alex trezindu-se din ora in ora, fix la 12:10, 1:10, 2:10,... legatura dintre noi a fost mult mai stransa. Instinctul meu un pic trezit. Nivelul de oxitocina probabil un pic mai ridicat. Nevoia sa-l am mereu langa mine un pic mai apropiata de nivelul natural. Tin minte cum am ajuns acasa in 19 octombrie, luni, si i-am povestit lui Relu, vazandu-l un pic mai stingher, sa vada ca dupa prima noapte dormita impreuna se va simti mai atasat de copil. Si culmea ca asa a fost. Si legatura lor a fost si mai stransa dupa prima saptamana, cand deja Alex putea dormi doar pe pieptul cuiva, iar noaptea prefera pieptul lui Relu, nu al meu.

 (Aici as fi vrut sa pun o poza din 16 octombrie 2009, ziua lui de nastere. Insa nu am. Nu are nicio poza din 16 octombrie. Cine era sa-i faca? Asistentele de la neonatologie? Daca noi am fost atat de aiuriti, atat de egoisti, atat de docili incat sa nu stam cu copilul nostru in prima lui zi de viata...)

Am spus si in postarea precedenta ca ma emotioneaza mult ziua lui de nastere, si pozitiv, si negativ. Cand il sarbatoresc pe el, imi serbez si mie maternitatea. Deodata cu el m-am nascut ca mama. Cum se apropie ora 4 dimineata din fiecare 16 octombrie ma emotionez. Placut. Si ma gandesc "acum x ani faceam asa...". Insa dupa 6:40, ora la care s-a nascut, deja imi vine sa plang pentru ce zi de nastere i-am oferit in 2009. Departe de mine o zi intreaga si noaptea ce a urmat. Nu mai pot spune nimic despre "acum x ani faceam asa...", pentru ca nu am facut nimic in tot restul zilei dupa ora 6:40. Nu m-am luptat suficient pentru el, am zacut in pat. Poate m-am uitat si la televizor... Halal amintiri. Deci si in 16 octombrie seara, cand adorm, in fiecare an, nu sunt trista ca trece ziua lui de nastere, ci astept cu nerabdare dimineata de 17, sa serbez cu adevarat momentul in care am devenit mama, momentul in care am luat copilul cat de cat cu mine, cateva ore pe zi, cat mi se permitea. Si il imbratisez si il pup si il mangai. Si imi cer iertare iar si iar si stiu ca nu pot repara ce s-a intamplat in prima lui zi in aceasta lume. Si ma bucur ca uite, si in 16 octombrie 2010, si in 16 octombrie 2011, si in 16 octombrie 2012, si in 16 octombrie 2013, si in 16 octombrie 2014, am fost acolo langa el cand si-a deschis ochii pentru prima data dimineata. Am fost primul lucru pe care l-a vazut. Am fost acolo sa-l mangai, sa il pup, sa il vad zambind iubitor cum e el mereu. Sunt langa el in fiecare dimineata de 16 octombrie (si nu numai :D). Si raman cu regretul ca nu am fost langa el prima data cand si-a deschis ochii pe lumea asta, ca nu am fost primul lucru ce l-a vazut in lumea asta, ca nu am fost primul lucru ce l-a simtit in lumea asta si prima voce pe care a auzit-o. Sunt recunoscatoare ca la David am putut trai altfel minunea nasterii, insa vazand cum David si-a deschis ochii in secunda in care a fost pus pe mine, chiar cand s-a nascut, vazand ca si-a ridicat capul cand l-a auzit pe tatal lui, vazand ca a supt continuu din primele minute ore intregi, zi si noapte, vazand ca la o zi de viata deja plangea dupa mine daca il puneam pe pat sau altcuiva in brate, imi dau seama cat de mult i-au lipsit lui Alex toate astea... Imi dau seama ce nevoi are un pui de om cand se naste.  Informati-va inainte de a naste! Prima nastere e cea mai importanta!   

[Am stiut ca am mai zis asta candva. Am cautat pana am ajuns la mesajul catre Alex de anul trecut:

"Do yourself a favor and prepare as much as possible for that first baby.  EVERY birth matters.  EVERY.  SINGLE.  BIRTH.  MATTERS.  But perhaps none more than the first.  " Mai multe aici.  ]



Daca ar fi sa fac o lista ca la David, cu ce doleante mi-au fost indeplinite la clinica PRIVATA Euromedica Baia Mare, ar arata asa:
- am cerut sa nu mi se faca epiziotomie - mi s-a facut
- am cerut o nastere cat mai naturala - probabil ca termenul e prea subiectiv... poate pentru ei asta e natural
- am cerut sa nu primesc niciun medicament - am primit oxitocina, dar macar am primit-o dupa nastere...
- am cerut sa fiu lasata sa elimin natural placenta - mi s-a facut chiuretaj fara niciun motiv
- am cerut sa am copilul in camera - mi-a fost dat doar a doua zi, si mi-a fost luat zilnic de 4 ori in timpul orelor de vizita sau in timpul vizitelor medicale, care se desfasurau la neonatologie, nu de fata cu mama, cum ar fi normal la orice minor din tara asta. 
- am cerut sa nu primeasca deloc lapte praf, eu aveam colostru din luna a 5-a - o data am prins-o pe o asistenta incercand sa-i dea dintr-o sticla; in primele lui 30 de ore de viata mi-a fost adus la supt de doua ori, si nu prea a supt, deci pot trage concluzia linistita ce a mancat pentru prima data in viata, cu colostrul meu curgand pe apa sambetei. Ca e mai usor sa calci in picioare oameni daca ai putere, e mai usor sa distrugi vieti, relatii, valori cu nonsalanta, e mai usor sa fii nepasator si rau-voitor, sa iti versi toate frustrarile personale pe oameni pe care ii invidiezi ca ar putea chiar sa reuseasca ceea ce tu nu poti. 
- am cerut ca Alex sa nu primeasca un tratament medical, pentru care am fost hartuita de orice om din clinica. Mai mult, era sa primeasca acel tratament intr-o zi, singurul noroc a fost ca asistenta a venit sa i-l aplice in camera, de m-a lasat masca. Daca se nimerea pe ordinea ei de lucru in timpul programului de vizita, cand Alex era la neonatologie... 
- am cerut cu o jumatate de gura sa nu il spele - l-au spalat. Aveam la mine cosmetice bio, dar mi s-a spus cu mandrie ca clinica are cosmetice (Dalin), si deci nu trebuie sa-mi fac griji. Nu era iritat la fund dar tot era tencuit din oficiu cu un unguent cu de toate, am inteles ca ar contine chiar si o cantitate mica de antibiotic, "preventiv". Nu cred ca asistentele nu stiu ca substantele se absorb si prin piele in organism, deci pot trage linistita niste concluzii... 


Mai pot scrie o lista cu ce am cerut in 2012, ce mi-a fost refuzat, si deci ce m-a facut sa merg sa nasc a doua oara la Oradea:
- sa am voie sa ma misc in travaliu (daca nu ajungeam iar direct in faza de expulzie)
- sa am voie sa iau copilul pe piept dupa nastere si sa se astepte taierea cordonului
- sa raman cu copilul in aceeasi camera din prima zi
Conducerea mi-a raspuns ca aceste conditii imi pot fi indeplinite doar de o nastere acasa, nu de una in clinica lor.

Doctorului i-am spus in 2012, in timpul sarcinii, in gluma, ca poate nasc acasa si il chem sa verifice daca a iesit intreaga placenta. Mi-a raspuns ca nu a vazut niciodata o placenta intreaga, de unde sa stie el daca a iesit intreaga... 


 

Dar ca sa incheiem placut, au mai fost doua momente emotionante in acele zile. 

• Vineri, 16 octombrie 2009, a fost soare. Toata ziua, soare puternic. Dupa vreo saptamana de ploi continue. Primul lucru ce l-am observat cand m-au dus in salon dupa nastere a fost soarele luminos, ca de vara. Eu sunt meteo-dependenta, si mi-a fost foarte teama ca depresia mea sezoniera se va cupla cu o depresie post-natala. Citisem ca femeile care au SAD (Seasonale Affective Disorder) sunt predispuse la depresie post-partum. Asa ca am savurat mult soarele acela din 16 octombrie, atunci nu stiam ca cel mai bun leac impotriva depresiei post-natale este contactul cu copilul. 
• Luni dimineata, cand ne-am externat, am pus puiucul in landou (aveam landou cu car kit) si am trecut asa cu comoara noastra prin holul principal, plin de pacienti ce se uitau la noi. Mi-am amintit cum am stat pe acel hol de atatea ori cand veneam la consultatii cu burta mea mare si mai ales cum ultima data cand am trecut pe acolo era intr-o dimineata la 5:30, cand ii spuneam portarului ca imi cer scuze ca-l deranjez degeaba... Iar acum aveam comoara cu noi. In plus mi s-a parut ireal cand am ajuns acasa sa gasesc in frigider chiar si mancare de dinainte de a se naste Alex! Pentru restul lumii trecusera doar 3 zile, pentru mine era alta era.