Plang

Oare o sa pot scrie de lacrimile ce-mi curg pe obraz? Ca de ieri plang continuu. Cum imi trimite cineva un mesaj de incurajare, cum bocesc, cum imi amintesc cine stie ce nimicuri, cum bocesc...

Am vrut sa scriu ca a trecut o luna (ieri am “luniversat”...) de cand era la adapost in burta mea si nu-l deranja nimic, dar nu e chiar adevarat, pentru ca nemernica de toxoplasmoza acolo ar fi putut sa-l afecteze. Si stresul meu din sarcina provoca valuri de cortizol trimise inspre el, placenta nu le putea opri... De multe ori m-am gandit la efectele stresului, si am si vazut cateva deja.

David a racit. Viroza. Bronsiolita. Cu insuficienta respiratorie. Nu stim de unde a racit Alex intai. A fost si fratele meu racit, dar desi stam in aceeasi casa am incercat sa ne ferim. A mai si iesit Alex la locuri de joaca dar mai mult pe afara. Acum imi amintesc ca a fost o data la un teatru de papusi cu vreo saptamana inainte, cine stie ce virus o fi umblat pe acolo... Dupa Alex a urmat David si imediat dupa aceea eu.

Ah, si ce e mai important, de ieri de la amiaza sunt internata cu David in spitalul de stat din Baia Mare.

Am mii de remuscari ca nu am mai avut aceeasi grija de David ca de Alex. Remuscarile astea le-am avut inca din sarcina, si ma simt atat de prost, e ca si cum as avea preferinte, ca si cum David nu ar fi fost la fel de cu drag asteptat. Cand am venit acasa cu Alex din maternitate tatal meu era racit. Ei, nu numai ca noi cu Alex nu ne plimbam prin casa (chiar si la aer ieseam pe balcon, nu coboram jos), dar cine venea in camera noastra trebuia sa-si puna masca. Am considerat mai apoi ca am fost exagerata. Acum nu mai cred asta :((.

Deci plang...

Plang pentru ca David s-a imbolnavit atat de mic, asa de grav. Si are de suferit asa mult din cauza bolii in primul rand, tusea dureroasa, extenuarea... Chiar am simtit ieri ca pic jos cand mi s-a spus ca trebuie sa ma internez cu el.

Am plans cand a trebuit sa-i spun lui Alex, care se tinea atunci de mana mea, si care a inceput sa planga. Si plang acum cand imi amintesc. Ieri am plans continuu.

Plang pentru ca nu ma pot gandi la altceva decat la David si la Alex si cum ii afecteaza pe amandoi situatia de acum.

Plang pentru ca nu am avut destula grija sa nu se imbolnaveasca puiul de om.

Plang cand ma gandesc cum i-au pus branula. Plang cand ma gandesc cum i-au bagat o seringa intreaga de ser fiziologic in nas. Plang cand imi amintesc cum a plans la aerosoli. Plang cand il vad ca acum sta culcat pe spate, cand chiar trebuie, altfel nu avea cum sa stea la masca de oxigen. Plang cand vad ca vrea sa si-o impinga sau ca vrea sa traga de branula. Am plans cand am vazut ca a transpirat pe spate tot, pentru ca sub cearsaf este direct sac de plastic si cum eu nu eram pregatita pentru internare, nu aveam nimic nimic la mine sa-i pun sub el, nu aveam nici pentru mine, o hartie igienica, o sticla cu apa. Plang cand imi amintesc cum l-au chinuit cu aspirarea secretiilor cu o sonda din aceea subtire care se tot introduce in nas de ti se face rau privind de pe margine. Plang cand imi amintesc cum l-au chinuit azi-dimineata cu luarea a 3 eprubete de sange (2 mici si una normala). De atunci plang de cate ori ii vad manuta cu rana de la recoltare, la fel cum plang de cate ori ii vad manuta cu branula.

Plang cand imi amintesc cum ma stresam de analizele de toxoplasmoza ce trebuie sa i le recoltam la 3 luni. La nastere i-au luat analize din calcai si abia au putut stoarce cateva picaturi, de aici stresul meu cum ii vom recolta la 3 luni o jumatate de eprubeta mare de sange! Ei, uite ca se poate, saracutul pui...

Plang cand ma gandesc ca a ajuns la o luna sa faca toate procedurile cele mai nocive cu sistemul lui. Alex pana la 3 ani si 2 luni inca nu a luat niciodata antibiotic, acum are prima raceala cu tuse dar inca nu a luat siropuri. Ei bine, eu speram ca David sa-l concureze. Nu, se pare ca nu. La o luna de viata deja are la activ doua tipuri de antibiotice, date deodata, fara nicio analiza si antibiograma, corticosteroizi, un antiinflamator de care n-am mai auzit, o gramada de ser fiziologic si glucoza, gama-globulina (mda, produs uman...), si chiar si o radiologie. Da, tot ce poate fi mai rau pentru sistemul lui micut si in acelasi timp tot ce poate fi mai util probabil acuma (in afara de antibiotic, pentru ca am inteles din analizele de azi ca proteina C reactiva e ok, deci s-a confirmat ca e virala, nu bacteriana).

Plang pentru cum o sa-l afecteze toate astea in viitor. Asa ca dupa ce am auzit povesti cu copii care repetau toata viata episoadele de bronsiolita si de pneumonie, m-am bucurat cand am gasit si mame care sa-mi spuna povesti mai optimiste.Deci pe langa cum l-ar afecta bronsiolita de acum, mi-e teama si de modul in care il vor afecta toate substantele care au intrat in corpul lui atat de repede. In corpul lui in care pana acum a intrat numai si numai lapte matern, nicio alta substanta, acum intra cele mai grele medicamente...

Plang pentru Alex. Of, cat plang pentru Alex. E un copil atat de frumos de sensibil... E atat de iubitor si atat de atasat de noi toti din familie, si de mine in mod special... El sufera mult, chiar daca nu tot timpul se arata prin plans, chiar si cand merg parintii mei la cumparaturi, sau cand se trezeste si tata nu e langa el. Nu mai vorbesc cat de mult sufera cand se pune problema sa lipsesc eu de langa el, pentru ca deja asta se stie. Nici la baie nu vrea sa merg eu fara el, se supara tare daca merg si nu-l anunt. De lipsa indelungata nici nu se pune problema. La Oradea cand am nascut am ales sa ma externez in dimineata de dupa nastere, nu chiar seara, ca sa fiu mai puternica. Si a fost ingrozitor de greu pentru el, desi a incercat foarte curajos sa se imbarbateze singur, si sa treaca cu bine peste episodul asta. Dar il usura gandul ca numai o noapte lipsesc. Acum sa vedem cat intelege el din conceptul “cel putin o saptamana, poate 10 zile...” :((

Plang cand ma uit afara si vad zapada si o zi frumoasa insorita, si ma gandesc cum am fi iesit noi afara de eram sanatosi. In 5-6 decembrie a inceput sa ninga la noi. Prima zapada a lui David ramasa neimortalizata, pentru ca ei amandoi erau bolnavi (Alex are poze cu prima lui zapada). Prima zapada din iarna aceasta, pe care Alex a asteptat-o cu drag. Si acum el plangea din casa ca nu poate iesi afara sa curete treptele. Si sa se joace. I-a adus bunica lui putina zapada de afara zilele trecute si a fost atat de incantat... Plang cand ma gandesc ca zilele trecute doar asta imi era motiv de suparare, ca nu pot iesi afara la zapada cu baietii mei, iar acum am atat de multe...

Apropo de motive de suparare, plang cand imi amintesc ca in urma cu o saptamana pe vremea asta eram doar ingrijorata de cum ne vom petrece zilele fara Relu. El urma sa se intoarca la serviciu vineri (7 dec). Dupa aproape o luna de concediu alaturi de noi, o luna atat de plina si de frumoasa, memorabila. O luna care a parut atat de usoara pentru ca el s-a ocupat foarte mult de Alex, sa nu sufere pentru noua schimbare din familia noastra. M-am pregatit pentru intoarcerea lui Relu la serviciu inclusiv cu foi printate cu activitati simpatice. Nu am apucat sa le punem in practica, pentru ca pana la internare ne-am ocupat de raceli acasa. Imi vine sa rad asa amar, cu lacrimi, de cum calculam eu cate zile sunt intre concediul lui Relu si Craciun, cum ne vom distra noi 3 impreuna, si cum il voi ajuta pe Alex sa nu-i fie prea dor de tatal lui...

Plang pentru ca ieri cand ne-am internat a implinit o luna, si eu aveam in plan o mare cantarire si un anunt mandru cu greutatea lui. La nastere a avut 3.47 kg, la externare 3.31 kg. La 3 saptamani deja avea 5.1 kg. Ieri, dupa cateva zile de boala si o dimineata cu supt putin a avut se pare inapoi 5 kg.

Plang pentru ca David e supus asa unui chin la o luna de viata. De la investigatiile de la inceput care il deranjau, pana la toate cele cate se fac in spitale. E ora 12 acum si de 5 ori am reusit sa-l adorm azi, era extenuat, si tot de 5 ori fix atunci venea o asistenta sa-i ia temperatura din fund, sau sa-l duca undeva sa-i faca ceva si el plangea ingrozitor.

Plang pentru ca lui Alex pana acum ii trecea raceala intr-o zi, doua, pentru ca aveam timp (si loc) sa-l tin in brate non-stop. Sunt sigura ca nu numai reglarea temperaturii cu ajutorul corpului meu era importanta, ci si faptul ca se simtea iubit. Acum cred ca are o saptamana de raceala deja si nu pare sa-i treaca. Nu numai ca in primele zile mama nu l-a putut tine in brate ca de obicei, dar de ieri mama nu mai e langa el deloc...

Plang pentru ca dintr-o data boala lui Alex nu mi se mai pare cel mai greu lucru de pe lumea asta. Acu o luna Alex era bolnav si ma topeam de durere si de ingrijorare. Acum cand vad un animalut inocent bolnav de dinainte de a implini 4 saptamani, o fiinta ce abia cunoaste lumea si care inca nu s-a obisnuit cu organismul lui in afara uterului, febra celui de 3 ani mi se pare „light”. Dar nu trebuie sa uit ca pentru Alex febra e la fel de grava ca acu o luna, lui nu i se pare mai usoara. Ori i se pare la fel, ori i se pare mai greu de dus pentru ca n-o mai are pe mama de remediu numai pentru el. Intr-una din noptile de boala „in familie” David a inceput sa planga infiorator, eu am sarit cu el sa fug in alta camera, sa nu-l trezeasca pe Alex. Dar Alex dormise iepureste toata noaptea, asa ca m-a auzit si mi-a zis: „mama, vreau sa stau langa tine, nu pleca, nu ma deranjeaza David, pot dormi si daca plange daca esti langa mine”. Puiul mamei scump...

Plang gandindu-ma cat e de empatic Alex, cat de mult ne iubeste. In seara in care David a dat primele semne de boala, Relu era tare ingrijorat. Si a gresit cum o facem noi oamenii (parintii) in general, si-a varsat ingrijorarea prin nervi. L-a trimis pe Alex sa mai bea din ceaiul facut de mine pentru raceala lui, pe un ton nervos, sugerand ca David s-a imbolnavit de la el (ceva de genul „Alex, mai bea ceai, nu vezi ca si David a racit?”). Alex s-a oprit in mijlocul camerei, s-a uitat fix la mine, sa vada daca si eu sunt de aceeasi parere, cu ochii in lacrimi. Nu pentru ca era trimis sa bea ceai, ci pentru ca a inteles. S-a prins ca Relu crede ca el l-a imbolnavit pe David. L-am asigurat ca nu e asa, si ca nu asta a vrut sa spuna tatal lui. Relu i-a cerut scuze, i-a spus ca nu a vrut sa spuna asta, ca nu e vina nimanui nici ca a racit David, nici ca a racit el. Puiul scump a tras un plans bun in bratele mele, dar m-a topit sa il vad cum a suferit el la gandul ca David e bolnav din cauza lui (ceea ce nu avem cum sa stim).

Plang cand il vad pe David cum tuseste si plange imediat dupa aceea. Apropo, aici nu prea am vazut copii care sa planga din cauza bolii. Desi se plange in cor (e o atmosfera de cosmar), ceilalti copii plang cand li se fac procedurile medicale. Sau de singuratate, pentru ca am intalnit si o fetita abandonata de mama ei.

Asa ca plang si cand o vad pe acea fetita frumoasa de numai 3 saptamani plangand. In nestire. Si plang apoi de nervi ca sunt si eu atat de virusata incat n-o pot lua in brate, e in salonul de langa mine, am geam inspre ea, o vad ca si cum am fi intr-o camera. Cand nu plange, doarme. Singurele momente in care e treaza cu ochii mari sunt cand o ia vreo ingrijitoare sa o spele sau sa o schimbe. Nu conteaza pentru ea ca a fost ridicata din patut de o mana sau de picioare, bruscata, pentru ea e important contactul uman si se bucura sa vada pe cineva. Chiar daca acel cineva ii indeasa cu forta biberonul pe gat, sau il misca violent pe lateralele gurii sa o trezeasca sa termine. In dimineata aceasta am vazut o ingrijitoare luand-o in brate doar pentru a povesti cu ea, dupa ce plansese deja de vreo 2 ore. A privit-o in ochi, fericita, treaza, si apoi a adormit linistita...

Plang si cand ma gandesc ca eu plang din ceva ce pentru unii va parea un nimic. Pentru parintii ai caror copii au boli mai grave, stau mai mult in spital, sau au parte de proceduri mult mai dureroase... Dar nu pot sa fac nimic sa nu ma doara suferinta puilor mei (chiar daca mai mica, prin comparatie). Apropo de asta, o fetita de 2 ani din salonul vecin e aici cu bunica, nu cu mama, pentru ca mama e in Italia cu fetita mai mare, care are leucemie...

Am plans prima data cand am intrat in sectia de pediatrie si am vazut paturile astea cu gratii. Si plang si acum de cate ori ma uit la copilul meu acolo, sub masca de oxigen.

Plang cand ma uit pe geam si vad drumul pe care il faceam pe jos repede cand mergeam la inot. Si vad si cladirea unde e piscina. Am avut doua mari si lungi perioade de frecventat acea piscina, in etape frumoase din viata mea, cu amintiri preponderent fericite: inainte de a ramane insarcinata cu Alex si inainte sa raman insarcinata cu David.

Plang cand ma uit pe geam de la etajul 11 sa vad drumul spre casa, sa reperez masina noastra cand pleaca de la mine Relu cu Alex...

Plang cand il imbratisez pe Alex si cand ii spun PA...

Plang cand realizez ca de cativa ani in toate lunile ne merge normal, ca la toata lumea, dar in luna decembrie se intampla ceva trist sau stresant. Oare care poate fi motivul? In 2008 mi-am pierdut jobul drag si am fost aproape de divort. In 2009 refluxul lui Alex era la apogeu, cu chin si lacrimi si stres, cu vizitat medicul in noaptea de Revelion, cu regim impus de foame, cu miezul noptii de Revelion care pe mine m-a prins mulgandu-ma sa nu fac mastita si pe Alex gemand de foame. In 2010 tatal meu a avut o pneumonie foarte grava, cu internare in spital chiar inainte de sarbatori, cu pericole mari la un om proaspat operat de inima. In 2011 a murit fratele tatalui meu, si ziua de 24 decembrie ne-am petrecut-o la Zalau la inmormantare, nici gand de brad, colinde, masa festiva, cadouri. In 2012 asta...

Plang cand spun o rugaciune, cand imi cer iertare de la David, sau cand ii spun ca il iubesc.

Plang cerandu-mi iertare si amintindu-mi cat ghinion a avut si in timpul sarcinii cu mine ca mama, acum asta.

Am mai zis oare ca plang cand citesc mesaje incredibil de frumoase de incurajare? Nu mi-am putut imagina ca asa multa lume draga se gandeste la noi. De fapt plang de cate ori vorbesc cu cineva, de aceea prefer sa nu raspund la telefoane. Azi insa curiozitatea unui numar lung m-a facut sa vorbesc cu una dintre femeile pe care le iubesc si le admir cel mai mult de pe Terra...

Plang gandindu-ma ce crede el ca atunci cand il chinuie cineva cel mai tare, si cand il doare o procedura ingrozitor, aude printre urlete „aici e mama, pui mic...”....

Plang cand imi amintesc ca vine Craciunul si nu am chef de el, din nou.

Plang cand imi vine sa-i colind Mos Craciun cu plete dalbe ca sa-i calmez plansul, pentru ca aceasta colinda mi-a ramas in minte de cum o cant eu impreuna cu Alex...

Si nu o pot canta, asa ca imi caut mental altceva, si ajung sa ii cant melodia cu care il adormeam pe Alex cand era mic. Si ma pun pe plans cand imi amintesc...

O abandonez, asa ca ma apuc sa cant cum ii cantam acasa cand plangea „Davidelu, Davidelu, hai la joc, sa ne fie, sa ne fie, cu noroc”. Si apoi ma pun pe plans pentru ca imi amintesc de scumpul de Alex cum atunci cand il aude plangand incepe sa-i cante melodia asta ori in varianta cu Alunelu, ori in cea cu Davidelu, ca sa-l linisteasca.

Se spune ca trebuie sa-i implici pe cei mari in ingrijirea celui mic. Mie nu mi-a placut ideea asta, dar m-am bucurat cand initiativa a venit de la Alex, asa ca el e mare responsabil sa-mi ofere servetele uscate, pe care le ud si cu care il sterg pe David la fundulet. Daca il schimb vreodata fara el, se supara. Ei, e evident ca ieri in spital am plans de cate ori am schimbat scutecul copilului.

Mi-a venit sa-l mangai pe cap pe parul de la tampla, si mi-am amintit ca asta a fost primul gest cand l-am avut in brate. In prima lui zi de viata i-am mangaiat continuu parul de la tampla, si pe cel de la ceafa. Si am ajuns atunci la concluzia ca nu exista nimic mai fin pe lumea asta ca si zona de puf dintre par si piele de la ceafa unui bebelus nou-nascut. Depaseste orice petala de trandafir. Si mi-am amintit mirosul lui de atunci si cat de fericiti si fara griji eram atunci...

Am mai zis ca plang de cate ori ma uit la el? Ceea ce e des...

Am plans dimineata cand mi-am baut apa cu lamaie si am mancat lapte cu cereale, ca mi-am amintit ce tragedie era acasa daca indrazneam sa le consum fara Alex (daca el era din intamplare fix atunci jos cu bunica lui).

Plang cand imi amintesc fiecare iarna cu Alex, si realizez ca aceasta nu va fi la fel de frumoasa, pentru ca nu vom putea face multe iesiri din cauza sensibilitatii lui David.

Plang de cate ori imi vine sa pun mana pe fata sau pe David si imi amintesc cati microbi am luat pe mana de aici din jur.

Plang cand imi amintesc de toti copiii prietenelor mele, care au fost internati in spitalul din Baia Mare pentru o boala (mult mai tarziu ca varsta, nu la o luna) si care de atunci o tin tot intr-o boala, pentru ca tot iau altele la fiecare spitalizare... Si stau pe pozitie de observare referitor la mine, pentru ca prietenele mele au luat si ele din acele internari mai ales animalute...

Sa nu ma uit pe mine... Plang de cate ori ma vad unde am ajuns sa „traiesc” pentru cel putin o saptamana, si ma doare fizic dorinta de a ajunge inapoi acasa sa dorm cu toti 3 baietii mei impreuna, sa ajung la baia mea, la patul meu, la casa mea :((((. Plang cand vad ca acum nu am cui sa-l dau seara, daca e intr-o faza de „brate” si mie imi trebuie la baie sau imi e foame. Plang cand imi amintesc cum in fiecare seara Relu statea la tv mai mult decat mine, si cand mergeam eu noaptea in living cu David plangacios gaseam fotoliul aranjat special pentru mine, cu perna, cu telecomanda pe maner, cu totul aproape, la indemana. Plang cand ma vad in oglinda, obosita de o luna de nesomn, cu tenul uscat si ridat de o zi de stat in caldura ingrozitor de uscata de spital, cu pungi mari cat toata zona ochilor din cauza plansului. Dupa nastere am aratat de o mie de ori mai bine decat la o luna dupa... Sa plang si pentru conditiile in care voi face dus? Si pentru faptul ca nu am cum sa am grija de epiziotomie?

Plang cand imi dau seama ca a trecut doar o zi (putin peste 24 de ore) si nu stiu daca eu si Alex vom rezista 7-10 zile. El nici nu isi poate imagina cat inseamna asta, pentru ca daca ar sti ar fi distrus.

Plang cand nu-mi vine sa merg la baie sau sa ma spal pe dinti fara Alex.

Plang cand ma uit pe geam si vad catedrala unde ne-am cununat, si unde l-am botezat pe Alex. Si restaurantul unde au avut loc si nunta si Botezul. Si vad cladirile unde am lucrat...

Mi-am pus intrebarea cum ar fi fost daca Alex ar fi fost alaptat. El nu mai suge deja din timpul sarcinii pentru ca nu a mai avut ce. Mi-a zis ca imi va cere dupa nastere, dar nu mi-a cerut inca. Asa ca acum nu stiu daca sa ma bucur ca nu e alaptat, pentru ca ar fi suferit si mai mult in lipsa mea, sau sa ma intristez ca nu l-am intrebat eu daca vrea, pentru ca asa ar fi avut o imunitate mai buna.

 

Si tocmai am mai tras o tura de plans pentru ca a venit o doctorita in care nu am deloc incredere (de cand era Alex mic, i-a recomandat pentru reflux un tratament pe care l-am refuzat si care ulterior am aflat ca l-ar fi omorat). Si mi-a zis sa nu-i mai dau sa suga pentru ca oboseste copilul (dupa ce pediatra care il monitorizeaza nu a zis nimic despre asta, ci mi-a spus sa-l alaptez des). Si in loc sa-i ia saturatiile de oxigen la fel ca pana acum, din degetel, il pune sub monitorizare cu electrozi, lucru care o sa-mi faca imposibila ridicarea lui din patut! Nici pentru alaptare, nici pentru a-i calma plansul, pe care il are din belsug cand e treaz... :((((((( Sa vedem cum rezistam pana dimineata cand vine iar doctorita ce l-a urmarit, si daca nu cumva nu va avea curaj sa treaca peste recomandarea acesteia de acum... :((

Acuma o observatie. Nu consider ca gresesc ca plang. Adica e un plans eliberator, gen Aletha Solter / Otilia Mantelers ;). As exploda daca nu as putea sa plang pentru situatia in care am ajuns, si toate gandurile de mai sus m-au ajutat sa dau afara tot plansul din mine. Nu consider ca trebuie sa-i spun lui Alex „sa fii puternic!”, ci mai bine sa ma vada autentica, sa vada ca si eu sufar ca sunt departe de el, sa vada ca e normal sa isi arate si el sentimentele. Iar cu procedurile facute lui David, dupa ce plang pentru fiecare ,fara un efort constient ma gandesc doar la partile lor bune. „Ce ma bucur pentru gama-globulina asta, o sa-l faca mai puternic, sa lupte cu boala”, „acum ca i-au dat iar medicamentul ce ii dilata vasele din plamani, o sa respire mai usor, o sa se oxigeneze mai bine, n-o sa mai tuseasca...”, „ce bine ca suntem aici in spital sa fie supravegheat” etc. La asta ultima recunosc ca depun un pic de efort, pentru ca imi amintesc toate cazurile cunoscute direct sau doar de la tv, cu copii care mor din cauza unui antibiotic dat fara teste, sau din cauza unui tratament gresit, sau prea puternic. Deci nu reusesc sa ma relaxez total si sa ma gandesc „pfuai ce bine ca am ajuns pe mana medicilor, de acum totul va fi perfect”.