Noapte de vis

Ieri dimineata i-au luat sange pentru analize. Dupa o noapte crunta, pentru ca plangea un copil dintr-un alt salon fara oprire. Nu era abandonat de tot, dar am inteles ca se imbolnaveste des si sta foarte mult la pediatrie, si nu il insoteste nimeni pentru ca mama mai are cativa acasa. Asistentele faceau tot posibilul sa-i fie bine, dar nu prea reuseau.

Apropo de asta, doua chestiuni:

- cum mai e treaba in Sibiu, unde stiu ca am semnat o petitie sa fie lasate mamele sa stea cu copiii? Doamne, mi se pare cel mai mare cosmar si pentru o mama, si pentru un copil, in astfel de clipe grele sa fie obligati sa se desparta!!! Oribil!

- Asistentele, ingrijitoarele, si majoritatea doctoritelor (cu o exceptie la care ma asteptam) de la Pediatrie sunt absolut excelente! Minunate! In atmosfera aceea oribila de plans continuu de copil, cu ture lungi de munca asidua (mereu aveau de facut tratamente, recoltari, etc.), ele reuseau sa fie senine si zambitoare cu toata lumea. Sa-i incurajeze pe copii, sa le imbratiseze pe mame, sa le inteleaga pe mame ca le e greu, sa faca tot posibilul sa le fie mai usor copiilor. Vorbeau frumos cu toata lumea. Nimeni nu le-a dat spaga din cei din jurul meu, si in nici un caz nu a cerut sau nu a pretins nimeni. Asa ca mi s-a parut ca la particular, ba cu un plus de omenie si empatie pe deasupra. Nimereau din prima venele pentru recoltari sau branule. Substantele puse in branule noaptea erau injectate in cea mai mare liniste, tiptil, pe intuneric, luand usor manuta copilului, chiar daca acesta dormea cu mama si ele trebuiau sa se intinda prin pat dupa prunc. Ingrijitoarele spalau totul luna de vreo 2-3 ori pe zi, te intrebau mereu daca nu vrei mancare sau ceai, sau cearsaf curat. Daca la schimbul de tura cand se plimbau doctoritele si asistentele pe la fiecare salon, copiii dormeau, priveau doar prin geam si isi impartaseau acolo informatiile. David statea mereu la san dupa ce au trecut primele doua zile si n-a mai trebuit sa ma stresez sa-l pun la oxigen. Nimeni nu m-a certat, nimeni nu a zis nici macar in gluma binecunoscutele "o sa-l invatati asa, o sa se rasfete", sau "poate nu-i ajunge laptele". Nimeni. In schimb, spuneau "ooo ce dulce e, vedeti cum stiu de mici unde le e lor mai bine / ce e mai bun?". Sambata imi spusese doctorita ca luni facem analizele si sa nu-i dau lui David sa suga noaptea. Lucru imposibil, ar fi insemnat sa ma plimb cu el urland pe holuri. M-am macinat  asa cu gandurile astea si duminica i-am spus ca nu pot face asta, si i-am spus ca m-am stresat mult pe tema :D. Ea mi-a raspuns sa-i dau linistita, si cand mai am stresuri, s-o intreb, sa nu mai tin asa in mine, ca nu cumva sa pierd laptele :D. Deci, jos palaria pentru personalul de la Pediatrie, Spitalul Judetean de Urgenta "Dr. Constantin Opris" din Baia Mare! Si datorita voua am reusit sa supravietuiesc emotional.

Asa, deci spuneam mai sus de recoltare. Nu prea vedeam sensul chinului, dar am zis sa fiu ascultatoare, ca sa fie bine. Si a fost chin mare. Din nou in 3 eprubete. In a treia deja nu mai curgea sange, incepea sa se coaguleze, si a trebuit mulsa mana toata sa iasa prin ac ceva sange. Si pana atunci plansese oribil, din cauza imobilizarii pe spate si din cauza durerii, dar la faza cu mulsul a fost ceva ingrozitor. Iar am imbatranit putin. I-a si schimbat branula si la pansarea ei m-am bucurat ca m-au lasat sa-l ridic de pe masa, si a plans mai mult gemut, nu isteric, in bratele mele. Totul a durat cam 15 minute :(...

Apoi toata dimineata am sperat din tot sufletul (am facut chiar si niste vizualizari din acelea de law of attraction :D) sa ne lase acasa. Atat de mult am sperat asta incat deja stiam ca voi suferi tare daca nu se intampla. Si eu de obicei nu-mi fac asteptari tocmai ca sa nu sufar. Desi mi se spusese ca voi fi lasata acasa cel mai devreme marti (azi) daca totul merge bine. Si, cand a venit in vizita doamna doctor, deja zambea, stiind ca vrea sa imi dea o veste buna. M-a intrebat ce fac, i-am spus ca vreau acasa :), si mi-a raspuns ca acesta a fost motivul pentru care m-a intrebat, ca a stiut ce vreau. A spus ca daca ies bine analizele, ma lasa acasa dupa-amiaza (pentru ca atunci veneau rezultatele). Daca nu, trebuia sa mai stam pentru antibiotice. Mi-a venit sa tip de fericire. A mai venit de cateva ori pe la mine si cand m-a gasit impachetand, facea glume ca daca analizele sunt proaste, le aruncam (analizele, nu bagajele).

Acasa Alex era nervos pentru ca dupa doua zile de weekend Relu mersese la serviciu. A zis ca nu mai vrea sa-l vada. Pentru cei care au urmarit si comentariile de la postarile anterioare, nu e o noutate. Nici la mine nu fusese in vizita duminica, nu voia sa vorbeasca cu mine la telefon, si sambata cand fusese sa ma vada, nu s-a lasat imbratisat, pupat, si a stat doar lipit de Relu, stingher. Noi care stateam lipiti toata ziua, eram ca doi straini :(( si eu ma intrebam cat va dura sa reparam ruptura din sufletul lui, sa isi recapete increderea in mine ca nu mai dispar (Doamne ajuta!) zile intregi de langa el, fara nicio pregatire din timp...

Cand i-a spus Relu pe la 3 jumate, ca vin acasa si ca trebuie sa vina la spital dupa mine, s-a prefacut nepasator, l-a ignorat. Numai el stie ce era in sufletul lui, pentru ca nu credea ca voi veni, asa ca nu voia sa sufere facandu-si sperante. Puiul mamei, inca imi amintesc, si n-o sa uit toata viata, lacrimile lui cand i-am spus ca trebuie sa raman la spital cu David si el sa mearga acasa (in 10 decembrie); privirea lui disperata si inlacrimata din ziua urmatoare, cand m-a intrebat daca vin acasa dupa ce se trezeste, si a realizat ca nu e vorba doar de o zi, ci ceva de lunga durata; plansul lui la telefon in a treia zi, cand adormise la amiaza si ratase programul de vizita de la spital... Toata viata aceste amintiri, impreuna cu respingerea lui de sambata si refuzul de a mai veni in vizita, imi vor aduce lacrimi in ochi si durere in suflet. Daca pentru mine a fost grea despartirea de el, pentru el a fost ceva imposibil de suportat, dovada si indepartarea de mine, durerea era prea mare.

Cand am parcat masina si m-a vazut coborand, mama mea a fost martora unui spectacol: Alex mai fericit decat oricand, a sarit pe fotoliu, a sarit pe masa, a tipat de bucurie, a urlat ca a venit mama, a ras de fericire. Eu credeam ca ignorarea mea va dura, ca o pedeapsa ca l-am parasit. Insa el a folosit-o doar cat sa se protejeze de suferinta atata timp cat am lipsit, saracutul. Scumpicul mic, trebuie sa-i repar sufletelul. Nu e suparat nici pe mine, si culmea ca nici pe David. A sarit la mine in brate pentru ca nu si-a dat seama ca il am pe David in wrap. Ne-am pupat si ne-am imbratisat, si a inceput sa-mi arate noutatile casei, povestind continuu. Am zis mai sus ca nu si-a dat seama de David in sensul ca de la nastere e usor stanjenit cand se atinge de David (cand stam toti 3 pe fotoliu, de exemplu), nu e in largul lui, dar e cumva asa ca nu ar vrea sa-l "strice", sa-l raneasca.

Toata seara ne-am pupat si ne-am simtit minunat. Si noaptea numita in titlu "de vis" asa a si fost. Un baiat iubit in dreapta mea, doi baieti iubiti in stanga mea, patul comod, asternuturile preferate, curata dupa dus, un Alex ce doarme toata noaptea, un David care de o saptamana, de cand l-am luat langa mine in pat noaptea in spital, poate suge la orizontala si de fapt poate sta intins la orizontala, si care s-a trezit de 3 ori sa suga si apoi a adormit la loc. M-am odihnit extraordinar si fizic, si emotional. Apropo de David la orizontala, tind sa cred ca o fi avut ceva la plamani (dr vorbeau de lapte inhalat) din moment ce din primele zile de viata el nu putea sta deloc la orizontala, fara sa aiba un reflux vizibil, incepea sa se inece, sa se screama, etc.

Emotional totusi la mine vor mai dura "reparatiile". Poate si la el, si vor iesi "monstri" in timp. Ma astept la orice. Nu stiu daca asa traumatizate raman toate mamele, sau sunt eu mai slaba (dovada postarile pline de lamentari din ultima vreme), sau e de vina sarcina si lauzia, sau tiroida mea a luat-o razna din nou din cauza stresului (laptele a scazut, mi-au aparut cosuri urate si dureroase, m-am ingrasat, etc.). Dupa ce duminica am profitat de vizita fara Alex sa plang in voie si de fata cu Relu, aseara m-a surprins iar plangand, si sigur nu ma intelegea. Eu ma simt ca in zona crepusculara, notiunea de timp e alta, valorile de referinta mi s-au schimbat, totul mi se pare in ceata. Si peste toate sentimentele ciudate, planeaza o mare teama. Mi-e teama pana in maduva oaselor ca se va repeta. Eu nu stiam ca asa usor poti sa ajungi internat, asa ca acum am impresia ca oricand ni se poate intampla iar, in cateva ore. Mai ales avand un precedent, am impresia ca am intrat intr-un cerc vicios, si o data internati, ai o mare posibilitate sa te tot imbolnavesti si sa tot frecventezi spitalul. Si cum e cea mai grea experienta pe care am trait-o pana acum, chiar nu as vrea sa se repete niciodata! Doamne fereste sa fie vreodata cazul la Alex, pentru ca eu ar trebui sa aleg intre ei...

Asadar aseara plangeam. Din orice. Am plans si cand am vazut televizorul pornit, nu pentru ca imi era dor de programele tv, cat de vremurile fara griji cand ma uitam la tv, inclusiv noaptea cand il alaptam pe David in living (si fix Hercule Poirot se derula si aseara, si in noptile cu David), pentru ca el se oprea din plans doar daca stateam in fotoliu, nu in pat. Am plans cand am vazut pe geam instalatia de sarbatori din vecini si mi-am amintit de zilele fericite lipsite de griji in care am privit cum o monteaza. Am plans de cate ori am vazut obiceiurile celor din casa care au ramas la fel, lumea merge inainte in paralel cu suferinta noastra. Stiu, veti spune ca exagerez, ca doar nu a fost asa tragic, dar daca asa am resimtit eu situatia, e musai sa scriu undeva sa nu explodez de plans. Imi cer scuze de la cei care au greutati mai mari si mai dureroase :(...

Am plans si cand am vazut ca Alex si-a inventat jocuri noi in cele 8 zile lipsa, si eu nu stiam cum trebuie sa "sun la avioane". Acuma sa nu va imaginati hohote care sa-l sperie pe bietul copil, doar lacrimi curgand continuu, sterse rapid de pe obraz...

De fapt plangeam de cate ori ma uitam la micii mei. La David pentru care locul parea strain. Pentru ca isi petrecuse un sfert din viata lui (!), cel mai recent, intr-un spital. Din cauza asta ma simteam asa straina, asa derutata, nu mai stiam obiceiurile, rutina noastra de acasa, nu mai stiam cand si cum imi luam cina cu el in brate, stiam doar obiceiurile noastre invatate in spital. Doamne, ce sentiment bizar! Normalul nostru era acolo... Si Davidelul scump, ca sa-mi faca totul mai usor, din 16 decembrie zambeste aproape continuu cand e treaz :). De fapt cand nu are tzitzi in gura zambeste.

Ma uitam la Alex si imi venea sa plang gandindu-ma la ultimele luni, la ultimul an... Ultima referinta pentru fericirea lui suprema este pentru mine excursia la Budapesta din februarie. Atunci parintii erau doar ai lui, el era destul de mare sa ne distram impreuna la maxim, sa ne intelegem excelent, ne plimbam pe unde ne placea noua si lui, eram fericiti. Si el era alaptat. Apoi a venit sarcina, cu toanele mele hormonale, cu imputinarea laptelui pana la disparitia totala (inca n-am avut curaj sa scriu despre asta), cu abandonarea sanului, urmata de o luna plina de tantrumuri, de indepartare de mine si de apropiere de Relu... A fost un an greu pentru Alex. Si totusi am o referinta frumoasa a vietii fericite ce o duceam si de asta vara din Grecia. Si mai am o amintire emotionanta, cum ma jucam cu el puzzle in pre-travaliu, in 9 noiembrie, cu contractii usoare. Ultima joaca impreuna, noaptea la 11-12. Relu dormea (sa capete puteri :D), dar oricum, si daca as putea da timpul inapoi, tot eu as prefera sa ma joc cu el atunci noaptea, sa am aceasta amintire deosebit de emotionanta, a ultimei noastre experiente doar in doi. Apoi am nascut si puiul a trebuit dupa acomodarea la Oradea si dupa o noapte fara mine, sa se acomodeze cu mama ce era mereu mereu, zi si noapte, cu cel mic in brate (foarte putin rezista sa nu planga la altii in brate). Sa ne jucam asa, cu David pe un brat. Sa il ajut sa urce pe wc cu David pe un brat, sa il spal pe maini la fel. Sa fie si David acolo in orice activitate in care pana atunci Alex nu permitea nimenui sa se bage, care era ceva special doar pentru noi doi. Si Alex puiul mic l-a acceptat si pe David, cred ca de dragul meu. Mi-a facut o favoare. 

Alaltaieri gandindu-ma in urma la toate aceste amintiri din perioade fericite m-am speriat (intr-un comentariu am scris ca mai am un motiv de depresie dar nu pot scrie despre el). Am crezut ca depresia ma indeparteaza de David si m-am temut ca am ajuns sa cred ca de cand a aparut el toate ne merg prost (sarcina stresanta cu toxoplasmoza, acum pneumonia asta), si ca ce bine era fara el. Ideea ca as putea gandi asa m-a speriat. Mi s-a parut un gand oribil. Ingrozitor. Care la nivel energetic i-ar face lui David mult rau (poate l-am gandit de mai demult si asta a contribuit la rau...). Mi s-a parut gandirea unei fiinte egoiste si rasfatate care ar putea avea cel mult scuza unei depresii post-partum (cele cu hipotiroidism de obicei trec si prin asa ceva...). Dar o mana de fete mi-a sarit in ajutor si m-a ajutat sa-mi traduc gandurile. Si m-au lamurit ca e nevoie doar sa-mi fac niste amintiri frumoase cu David. Si mi-am dat seama ca intre momentele de referinta pentru fericirea noastra anterioara, la care ma gandesc lacrimand cand il privesc pe Alex, se numara si zilele de dupa nastere de la Oradea, si zilele insorite si calde de noiembrie in care ieseam cu amandoi aici in curte, si radeam cu Alex si ne distram de minune, si toata luna in care Relu a stat cu noi si eram toti 4 fericiti... Asa ca nu, nu am ajuns sa gandesc ca "ce bine ne era cand nu era David". NU. Dar cat timp am crezut ca gandesc astfel de oribilitati m-am scarbit de mine si am plans mult... De duminica m-a speriat posibilitatea acestor ganduri.

Dar pot sa visez in continuare la Alex-cel-de-la-Budapesta-100%-fericit-si-iubit-la-maxim. Si sa mi-l imaginez asa cand il privesc, sa nu am pretentii de fratior-mai-mare de la el. Sa-i ofer atentie cat pot si iubire nemarginita. Si sa sufar alaturi de el pentru suferintele si schimbarile prin care a trebuit sa treaca de atunci... Puiul drag...

Si am plans aseara uitandu-ma la ei, si privind in jur, am plans cat de lipsita de griji a fost viata mea in ultima vreme (mi se par asa puerile orice ganduri stresante ce le aveam, fie ca era vorba de firma, de bani, de joaca obositoare sau plictisitoare cu Alex cand era mai solicitant si mai incapatanat, de organizari de sarbatori,...). Am plans pentru disparitia pentru totdeauna a acelei inocente, cu zile frumoase una dupa alta, cu cafelute baute la aer curat, cu cautarea unor activitati educative placute sau a unor retete sanatoase pentru sarbatori. Ar trebui sa inchid taburile cu retete de Craciun sau cu printabile de HS, din moment ce nu ma voi putea gandi la asta pana cand ne vom reveni. Pana cand imi voi reveni. Doamne, ce viata frumoasa am avut! Si nu pot spune ca n-o apreciam, pentru ca nu era zi in care sa nu ma cutremur de cat de fericita sunt. Veti spune ca exagerez acum cu teama asta, dar nu stiu de ce simt ca acum tot binele s-a terminat si vom avea parte doar de spitalizari, boala, si suferinta. Eu voi incerca prin rugaciuni si law of attraction sa indepartez gandul rau, dar sper sa nu fie intuitia cea care imi da astfel de previziuni... Sper sa nu fie adevarat, dar recunosc ca nu as fi crezut ca aceasta spitalizare cu David poate sa ma puna asa la pamant din punct de vedere psihologic, emotional. Pentru ca recunosc ca sunt la pamant si nu stiu cum au putut trece intregi prin asta atatea mame din jurul meu, fara sa se planga. Mai ales mamele care au trecut si trec prin experiente mult mai dureroase... Le voi admira vesnic pentru putere. Eu se pare ca nu rezist. Aseara, azi-noapte, inca nu-mi venea sa cred ca il pot strange in brate pe Alex, de parca pana atunci am fi fost pierduti unul de altul...

Si el simte inca pericolul ca eu sa dispar, nu a vrut nici aseara sa ne culcam, nici azi la amiaza. Sau poate nu ne saturam unul de altul...

Pe langa lauzia hormonizata hipotiroidica mai am o scuza. Din cauza racelii lui Alex nu am mai iesit din casa la aer din 2 decembrie. In 2 decembrie era cald, dupa un 1 decembrie ploios.  Singurul contact cu aerul exterior a fost de vreun minut cand am mers la spital pentru controlul lui David (cica), in 10 decembrie, pe zapada si aer curat, rece, si inca un minut ieri, de la spital la masina, pe un aer curat de primavara. In spital privind pe geam imi era pur si simplu sete de a iesi afara! Azi am iesit cu Alex vreo 20 de minute, intr-o zi superba ca de martie. Am lipit abtibilduri imbratisati. David nu are voie inca, dar am avut norocul sa doarma profund cand l-am pus pe pieptul mamei mele, si sa ne lase pe noi doi putin impreuna. M-am bucurat sa stau la aer si la soare. Dar nu am putut sa nu suspin in interiorul meu gandindu-ma cate planuri frumoase ni se anuleaza. Nu vom putea merge nicaieri la sanius probabil pentru ca David nu va avea voie sa respire asa mult timp aer rece. Toata iarna si primavara vom sta sub stres, nu cumva sa se imbolnaveasca. Tocmai am aflat ca tatal meu simte ca incepe sa raceasca si ma speriu, nu stiu ce masuri sa iau sa fim bine. Chiar daca facem cumva sa nu ne intalnim, de unde sa stiu ca nu si-a dus mana la gura sau la nas inainte de a pune mana pe clanta de la usa sau de la frigider? E aproape imposibil sa te feresti de un virus in aceeasi cladire. Pana acum ne bazam pe sisteme imunitare sanatoase. Dar acum? Cate o spitalizare pe luna, la fiecare imbolnavire a unui membru al familiei? Cand 3 dintre ei lucreaza cu publicul, cu zeci, sute de oameni din diferite parti ale judetului, zilnic?

Pana acum mi se parea ca iesitul afara ore multe, chiar si iarna, la aerul curat din curtea noastra (stam aproape de deal, departe de strada), ne intareste sistemul imunitar. Acum va trebui sa fac un echilibru intre aceasta calire a organismului si clopotul de sticla sub care imi vine sa-l bag pe David. Si e greu sa iti schimbi parerile si obiceiurile asa repede. Si planurile de joaca la zapada din toata copilaria lui, ca-mi vine sa ne mutam la ecuator...

Deci Alex e mult mai bine decat ma asteptam. Si meritul e mai ales al lui Relu. Si mami a trebuit sa sacrifice alte activitati gospodaresti sa se ocupe pana la amiaza de el. Dar mami stia si pana acum cum sa il ia pe Alex ca sa treaca cu bine peste suparari. Pe Relu insa il surprinsesem in multe situatii incercand sa-l caleasca, sa-l faca puternic, cu "nu plangi, nu? noi suntem puternici", sau poate uneori chiar o lipsa de rabdare data de extenuarea de dupa serviciu. Insa acum a fost de milioane. Si cu mine, in atitudine si actiuni, si mai ales cu Alex. S-a comportat de parca ar fi citit Playful Parenting, desi nici articole nu-i mai trimit de multa vreme, de cand am aflat ca nu avea rabdare sa citeasca ce ii trimit legat de cresterea copiilor. A avut rabdare la orice mici sensibilitati ale lui Alex, s-a ocupat de el mereu, i-a acordat atentie deplina. Asa ca lui trebuie sa-i multumesc in primul rand pentru ca Alex a scapat intreg la minte si ca relatia noastra e (sper) la fel ca inainte. Eu inca stau cu teama unei noi internari, si ma innebuneste gandul asta de cate ori ma uit la Alex. Acum, ca stie ce inseamna asta, nu cred ca ar suporta vestea unei noi spitalizari. Eu sigur as claca. Puteti sa spuneti ca sunt slaba, nu putem fi toate la fel de puternice...

 Puiul zambaret ieri:

Si puii mei dragi azi-dimineata:

Abia astept noptile, sa-i pot imbratisa pe rand :). Noptile astea ma vor ajuta sa ma repar...

Din nou imi cer scuze si pentru postarea scrisa aiurea, si pentru faptul ca multa lume va crede ca exagerez. Aici e totusi un fel de jurnal al meu si aceasta stare depresiva si speriata este starea mea reala actuala. Si mi se pare atat de ireala incat am sperat ca si scrisul in sine ar fi o forma de terapie, sa ies mai usor din cosmar. Da, cosmar e cuvantul potrivit din cauza sentimentului de ceata, a evenimentelor derulate aiurea cu repeziciune, a sistemelor de referinta bulversate...