Experienta noastra cu alaptarea - partea I - in maternitate

Cand s-a nascut puiul toate asistentele de la clinica stiau ca eu tin neaparat sa-l alaptez, si trebuie sa mi-l aduca in primele doua ore dupa nastere (altfel intra in starea lor de somn lung, si uita saracutul cum sa suga si ca are o mami) si nu au voie sa-i dea lapte praf. Stiu, stiu, si eu mi-as fi dorit cum vad la televizor, sa experimentez "crawling-ul", adica sa mi-l puna asa plin de vernix pe burta mea goala, piele pe piele, sa imi simta mirosul bine cunoscut, ca sa ii treaca sperietura experientei, teribile si pentru el, sa simta mirosul laptelui si sa se tarasca singur inspre san, apucandu-l pentru VIATA! Dar nu in oraselul meu, acolo am fost cea mai revolutionara oricum, si cu pretentiile minime cerute, am fost singura mamica ce a vrut sa stea cu bebelusul in camera, am fost singura mamica ce nu i-a dat lapte praf la puiut. Banuiesc ca celelalte credeau ca vor alapta acasa, voiau sa se odihneasca macar la maternitate, sa doarma noaptea, poate chiar le era frica sa stea singure in salon cu bebelusul, credeau ca nu se descurca. Asistentele incercau sa ma convinga ca sunt obosita si ca trebuie sa ma odihnesc, sa nu ma stresez, ca il hranesc ele pe pui. Eu eram gata sa fac ca locomotiva, dar am incercat sa le explic aratandu-le camasa mea de noapte uda de colostru. M-au inteles in parte. Adica nu m-au inteles gandindu-se la anticorpii si la toti nutrientii pe care eu ii puteam da puiului, ci gandindu-se sa nu fac furia laptelui :D. Nu conteaza, important e ca mi-am obtinut copilul la san! Ce bizar suna!

Puiul mic a supt doar cateva picaturi la prima masa, dar vai ce ma dureau sfarcurile cand incerca asistenta sa mi le formeze ca sa-i intre in gurita lui mica mica (da, stiu, as fi vrut sa fie doar experienta noastra intima...). Si cand a inceput el sa traga... au au auuuu, imi venea sa ma urc pe pereti! Strangeam din dinti si savuram imaginea :x :x :x.

M-am gandit sa expun aici si partile mai putin placute, pentru ca sigur sunt fete care renunta la alaptat pentru ca li se pare dureros si au impresia, la cat de frumos povestesc altele despre alaptat, ca ceva nu e bine. Eu cred ca e normal sa doara la inceput, pana cand se "tabaceste" pielea de pe sfarcuri :D.

Aveam sanii asa de plini si dornici de hranire, incat trebuia sa ii apas in partea dinspre nasucul lui, ca sa poata respira.

Se mirau asistentele cat colostru am, incepeau sa-mi spuna ca e mare pacat ca nu am facut gemeni la cat laptic curge la mine degeaba :)). In a treia zi de viata, Alex a trebuit sa stea la lampa din cauza icterului. Trebuia hidratat, dar nu m-au lasat in prima faza sa-l scot de acolo. Asistenta m-a pus sa ma mulg, sa ii dea cu biberonul. Cand a vazut ca mulg peste 100 ml, a ramas perplexa. Si era gras gras de numa. Saracutul pui a supt putin. Dar oricum, a fost prima experienta trista din viata noastra. Pentru ca statea separat de mine, statea la lampile acelea, nu ma simtea nicaieri, nu stiu ce o fi fost in mintiuca lui. Eu iar, mergeam pana in salonul meu sa ma descarc, sa plang o tura buna, si reveneam langa el. Asistentele ma certau, sa nu stau atat in picioare pe coridoare, sa merg in pat, sa profit sa ma odihnesc. Pe mine mai tare ma enervau cu insistenta lor. Si eram deja satula sa vorbesc politicos cu toata lumea, abia asteptam sa ajung acasa. Cand am auzit ca e posibil sa mai trebuiasca sa mai stam o zi in plus, deci sa nu ne lase in a treia zi, am crezut ca innebunesc. Noroc ca nu a fost cazul. In seara aceea trebuia sa stea la lampa pana la ora 23. Asistenta insista deja mult prea mult sa merg sa ma culc, ca il tine mai mult decat a spus doctorita, sa pot sa dorm o tura, si poate ca mi-l va aduce cand va trebui alaptat. Am crezut ca o iau razna, si cu riscul sa par obraznica, i-am spus sa-mi dea copilul sa mergem in salon, daca tot are impresia ca sunt obosita, ca eu fara el nu merg sa ma culc. Nu m-a inteles, a zambit fad politicos (am uitat sa specific ca e vorba de o clinica particulara :D) ca si cum m-ar crede proasta ca nu vreau sa-l las acolo peste noapte in salonul de nou-nascuti, langa toti ceilalti bebelusi. Dar mi-a dat copilul, cu chiu cu vai, parca se misca cu incetinitorul. Dar si cand l-am luat in brate... era sa izbucnesc din nou in plans! Nici nu-mi dadusem seama ca dupa doua zile poti iubi pe cineva asa de mult, poate sa-ti fie asa de dor de cineva, poti suferi atata... si apoi sa urci la cea mai mare fericire cand il ai in brate! Si el, si el, deja sub lampa era marait, nu ii placea, dar cand l-am luat in brate si l-am pus la san, s-a linistit imediat! De atunci as putea numara pe degetele de la o mana de cate ori am plecat de acasa, de langa el, dar cel mult doua ore, intre alaptari. In rest, nu putem fi separati :x.

Revenind la alaptare, am avut noroc ca Alex e mancacios. A supt, nu a trebuit eu sa-l tot bazai sa se trezeasca, sa ii misc sfarcul in gurita ca sa-i amintesc sa suga, doar de cateva ori, foarte putin. In rest a mancat mult si bine de la inceput. Si noaptea, in fiecare ora, nici nu apucam sa adorm la loc si iar voia laptic. Puteam sa-mi reglez ceasul dupa el: la 1:15, la 2:15, la 3:15,... Partea proasta e ca daca ai un bebe mancacios, sanul interpreteaza asta: "vaaaaiii, trebuie sa fac mai mult lapte!". Si asa am ajuns cu niste sani bolovani bolovani, de ma durea orice atingere, si trebuia sa ma mulg inca din spital ca sa nu fac mastita. Traiasca sutienele de alaptare, ca doar ele ce ma ajutau sa nu ma doara fiecare miscare, fiecare atingere pe sani a camasilor de noapte... Si noroc ca mi-am dus pompa de muls cu mine, sterilizata, la spital, ca acolo aveau doar una stil seringa.

Hmmm... am vrut sa populez cu poze aceasta postare, am poze cu el la lampa, dar mi-am dat seama ca imi produc mie atata suferinta cand le vad, ca nu are rost sa le pun aici sa le vad mai des. Stiu ca nu a suferit el asa mult acolo, dar a fost prima zi grea pentru NOI DOI, si nu vreau sa vad acele poze tot timpul cand deschid blogul.