Alte ganduri referitoare la concediul de anul acesta 1

Stiu ca a trecut mai mult de o luna de cand am venit din concediu, dar asa cum nu am reusit nici sa-mi desfac toate bagajele, asa nu am reusit nici sa scriu atunci tot ce am constatat :D.

De rau din concediul bulgaresc

Eram atat de bucuroasa in prima saptamana ca nu va trebui sa scriu o astfel de postare! Simteam ca situatia e mai buna decat in orasul meu natal, vedeam prea putine chestii urate incat sa merite mentionate. In schimb vedeam o multime de situatii frumoase, pe care ma dezobisnuisem sa le vad. Si chiar daca pare o dovada de snobism, nu ma pot opri sa nu fac legatura cu faptul ca in prima saptamana aici erau doar vreo 3 familii de romani, in rest nemti si francezi, iar in august, in a doua saptamana, deja erau aproape numai romani si cativa rusi.

Asadar, in prima noastra saptamana la Miramar, ultima saptamana din iulie:

• Au fost vreo 3 familii de romani.
• La masa nu era nimic devastat.
• Nimeni nu lua in farfurie prea mult ca apoi sa lase pe masa, toata lumea respecta mancarea si hotelul.
• Toata lumea era politicoasa.
• Daca un copil plangea era alinat.
• Multi copii in brate prin hotel, ca doar nu au 60 de kile si o data in an e concediu. Un copil intr-un marsupiu SSC. Un copil intr-un marsupiu ne-ergonomic, care statea atarnat in fata si intr-o parte dar nu prea puteai judeca situatia cand il vedeai pe tata ce mandru si-l purta. Un urias tatuat emotionat ca isi arata bebelusul lumii.
• Daca eu imi alinam copilul ce plangea, lumea ne zambea, nu aveam parte de reactii negative.
• Cea mai faina chestie ce am observat-o a fost ca toti tatii se jucau toata ziua cu copiii lor, fete sau baieti, mari sau mici, era un “regal” de playful parenting. Nu am vazut tati care sa stea sa se relaxeze :D, doar mame.
• Lumea manca mai sanatos, vedeai pe toate mesele peste, salate, fructe. Uneori un pahar cu vin. Cate un Kindle Reader si carti in germana. Chiar si Pixi in limba germana.
• Fumatori foarte rari.
• Niciun gunoi pe plaja.

In a doua saptamana, in prima saptamana din august:

• Plin de romani, si la masa, si la plaja. Rar auzeam  rusa/bulgara.
• La masa daca nu mergeam la inceput nu mai gaseam mare lucru, totul era devastat.
• Pe mese era plin de farfurii pline cu mancare abandonate, ca doar nu pot manca atat cat isi aduc. Romanii nu isi dau seama ca daca fac asta anul viitor biletele pentru Romania vor include si aceste cheltuieli extra. Sau si daca ar sti, nu le-ar pasa.
• Lumea se impingea si impingea nervoasa scaune, mese.
• Copiii mici care inca nici nu umblau in picioare si care deci nici nu vedeau “tentatiile” mancau toata ziua inghetate si briose. Dar la capitolul mancare nu sunt deloc socata, dupa ce anii trecuti in Grecia vedeam plin de romani si rusi care le dadeau bebelusilor sub 6 luni suc colorat la dozator in biberon sau clatite cu crema de ciocolata pasate bine. Cumva pe ideea “sa profitam de tot ce e gratis, oare ce sa-i dam lu’ asta micu’...”
• Plin de gunoaie.
• Oameni care flegmau in apa.
• Si, partea cea mai proasta, cea de parenting... Parinti fara nicio rabdare cu copiii, parinti care ii bruscau si ii amenintau. Si parinti care ii loveau :(. Imi vin acum in minte 3 situatii, desi au fost mai multe:

o   Niste parinti romani la masa, afara pe terasa intr-o seara friguroasa dupa ce plouase toata ziua. Terminasera de mancat, ai fi crezut ca se vor grabi in camera daca erau prost dispusi copiii, dar parintii mai aveau in pahare niste tarie de baut. Baiatul se plangea ca ii e frig. Fetita se plictisea. Au inceput sa fuga pe terasa unul dupa altul razand. Mama i-a pus la punct, sa nu mai fuga, pentru ca vor cadea. Tatal a luat-o fortat pe fetita in brate ca ea sa nu mai fuga (ce asociere cu bratele ce ar trebui sa fie resimtite drept protectoare...). Ea plangea si tragea cu foc din suzeta. Tatal s-a enervat si i-a smuls suzeta si i-a aruncat-o. Fetita a inceput sa urle disperata. Mama a inceput s-o batjocoreasca si s-o imite in scarba cum se stramba plangand. Tatal i-a tras o palma puternica peste gura. Eu eram la doi metri, mi s-a facut rau. Fetita plangea in continuare, dar incerca sa-si inghita lacrimile. Parintii si-au reluat bautul, povestind unul cu altul ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Cred totusi ca pericolul de cadere daca se jucau nu era atat de grav...

o   Niste parinti romani la masa. Fetita suparata ca mama nu s-a asezat langa ea, ci langa fratiorul ei. Fetita plange ca vrea sa mearga macar cu mama in sala sa aduca mancare. Mama ii spune sa nu mai scoata un sunet. “Daca plangi, zbori din restaurant”. Cat sunt singuri, fetita plange. Baiatul sta cu capul in jos. Tatal catre ei: “Mancati acum! Daca nu mancati in momentul asta va bat in camera de nu va vedeti”. Copiii scuturandu-se de suspine, inghitindu-si plansul, incearca sa manance dar nu pot. (Oricum, mancare era toata ziua, deci nu puteai spune ca daca rateaza masa de pranz li se va face foame cand nu va fi mancare la restaurant.) Revine mama. “Daca nu mancati acum tot din farfurii trei zile nu vedeti plaja. Stati doar in camera.“ Amenintari cu pedepse si cu batai. Interzicerea plansului. Copii care tremura de frica. Mi-am amintit cum in aceasta vara le povesteam socrilor mei ca am cunostinte traumatizate de experientele de la gradinita si ei spuneau ca nu cunosc copii carora sa nu le placa la gradinita. Cu astfel de atmosfera acasa si in concedii, recunosc ca si mie mi-ar placea mai mult la gradinita. Macar acolo, chiar daca trec prin experiente urate (nu generalizez, nu toate gradinitele sunt astfel), macar sunt amenintati, batuti, pedepsiti, injositi, batjocoriti si neintelesi de cineva strain, nu de persoanele de care le pasa cel mai mult in lume.

o   Niste parinti (cred) rusi langa piscina. Fetita de vreun an vrea sa se plimbe, sa exerseze mersul. Acest fapt contravine planurilor familiei, asa ca mama o tranteste in carucior si o imbranceste pe spate. Ea se ridica. Vine tatal cu o chestie gonflabila, in forma de pluta de salvamar, si ii trage cu avant una peste cap fetitei de o tot tranteste de spatarul lasat al caruciorului. Fetita plange de nu mai poate. Ei imping nonsalanti incet caruciorul inspre hotel.

o   De fapt am vazut multe astfel de situatii in care copiii vor sa umble, sa fuga prin curtea hotelului si parintii ii leaga in carucior in timp ce ei urla...  Dar lovituri peste fata recunosc ca n-am mai vazut... de la Baia Mare...

o   Probabil multi copii au boli contagioase, pentru ca parintii ii iau cumva de la distanta, sa nu le atinga corpul, ca sa-i mute dintr-un loc in altul. Unul din zecile de exemple: la masa au venit pana in sala cu caruciorul. Tatal a plecat sa caute scaun de masa pentru copii. Copilul incepe sa planga. Mama se sperie si striga “stai ca acum vine tata cu scaunul!”, cu un chip panicat de genul “oare cand consider ca plansul asta ii deranjeaza pe cei din jur si ar trebui sa iau copilul?”. Deci astia nu sunt tabara “ce ma enerveaza copilul meu, oare de ce l-am facut”, ci tabara “mi-a zis vecina ca daca il iau o data in brate in concediu o sa-mi ceara asta si acasa, deci eu nu vreau sa stric copilul” (fraza auzita in real life de multe ori). Copilului nu i-a placut in scaun si parintii transpirau pe langa el agitandu-i jucarii. Sau poate vecina avea dreptate si acel contact cu mainile mamei, de o secunda, l-au facut dependent. De ar inventa astia niste pensete-clesti-macarale de mutat copiii din scaun in carucior in balansoar si in patut ar fi perfect.

o   De ar inventa si carucioare pentru mare ar fi si mai bine. In cateva dimineti am asistat nedumerita la un scenariu. Doua familii diferite de romani, care nici macar nu erau impreuna, veneau la plaja cu carucioarele. Aleile pavate ale hotelului merg pana la vreo 10 metri de malul apei. Taticii plimba carucioarele cu copiii treji. La capatul aleii se uita lung la mare, apoi la ultimele pavaje, studiaza problema, uneori incearca sa coboare caruciorul pe plaja (cei de la hotel se pare ca nu s-au gandit sa paveze o alee paralela cu tarmul, la 1 metru de val). Se uita cu jind la un carucior de pe nisip, cu roti de masina de teren, pe cand ale lor sunt mititele stil umbrela. Pe mine nu ma observa, varianta pruncului in brate sau a pruncului in nisip e de neconceput, nu pare interesanta. Copiii par asa unul sub 1 an si celalalt la vreun an jumate. Nu i-am vazut niciodara scosi din carucioare, nici in nisip, nici in apa. Poate cand se va inventa caruciorul amfibie. Stau intre sezlonguri in carucioare, si treji, si cand dorm, toata ziua. Uneori carucioarele sunt plimbate pe aleile de scanduri de pe faleza. Sau poate copiii nu vor sa iasa din carucioare, mai stii?

Dar sunt doua cazuri ce salveaza onoarea natiunilor foste comuniste:

• Doua familii de romani veniti impreuna, care sunt atat de veseli si jucausi incat ma fac sa zambesc cand ii vad. Au 4 copii, cam intre 3 si 8 ani. Ieri de exemplu veneau la plaja in sir, facand pe trenul cu vagoane. Cel de 3 ani s-a oprit brusc sa studieze ceva pe jos. Ceilalti au inceput sa rada ca s-a stricat trenul. Fetele mai mari s-au prabusit artistic pe jos in nisip. Parintii radeau si pareau ca vor face dintr-un moment in altul ceva si ei, nu erau nervosi ca se intarzie mersul la sezlong. Nici ca fetele si-au umplut parul de nisip. In concediu la mare.
• Niste rusoaice: o bunica, o mama si doua fetite ce par gemene, la vreo 6 ani. Intai am observat-o pe bunica. Pe malul marii, in picioare, cu o fetita pe un antebrat, sprijinita pe sold. O tinea ca pe un fulg pe mana ei puternica. In bataia soarelui si a vantului aratau asa frumoase. Fetita o tinea cu o mana dupa gat si ii mangaia parul. Priveau valurile si povesteau. La un moment dat iese din apa mama, o tipa sportiva ce pare de 18 ani, cu parul lung si cu ochelari de soare. Cu o fetita pe un sold. Fuge prin valuri pana la mal, o ia si pe fetita ce statea la bunica si intra in apa saltand ca o caprioara, prin cei cel putin 10 metri de apa pana la genunchi, cu cate o fata pe un sold. Am mai vazut-o si in zilele urmatoare, mereu isi imbratisa cel putin o fetita si bunica la fel, si aveau asa chipuri fericite si frumoase toate patru...

In rest, nemultumiri  personale... Ghinioanele noastre. Nebronzatul.

Cand am pornit de acasa cea mai mare nemultumire a mea era faptul ca nu statusem nici macar o jumatate de ora la soare, nici eu, nici copiii, nici macar Davidul cel alb la piele (da, eu sunt cea agasanta care mereu se plange de vreme si ar vrea sa fie tot anul soare). Pentru ca toata primavara si vara noastra ori a fost o canicula greu de suportat si la umbra, ori a fost toamna si frig si a plouat :D. In fiecare zi imi propuneam sa tin copiii putin in curte la soare macar dimineata dar nu se putea pentru ca atunci cand era soare erau foarte fierbinte de dimineata. Asa ca am pornit albi spre mare, pielea lui David vazuse raze de soare doar cateva minute in data de 1 iunie, stiu asta pentru ca am facut si poze inainte de o ploaie :D. Acum David s-a bronzat cam cum era Alex prin martie 2010.

Dar cand esti nemultumit din prostii din astea minore ti se intampla ceva serios ca sa inveti ceva si data viitoare sa apreciezi ceea ce ai. Primul a fost Relu care a avut o urgenta medicala, nu se stie concret  ce, s-a plimbat cu ambulanta 60+60 km la Varna si inapoi, a avut un travaliu de vreo 4 ore fara rezultate asa frumoase ca cele de dupa travaliile mele :D. Dupa aceea interzis in apa rece. Si cum e rece mereu, interzis in apa. Pam pam.

Apoi Alex a avut o constipatie dureroasa rau rau, cu plans puternic si crampe mari, urmate de refuzul de a mai merge la baie. Fizic s-a rezolvat repede, emotional in cateva zile.

Dupa vreo doua zile Alex a facut febra mare. S-a trezit febril din somnul de pranz si pana seara la 10 ii urcase la 40 la subrat. Desi am presupus insolatie din lipsa altor simptome, cred ca totusi a fost ceva viroza pentru ca nu a scazut de tot dupa antitermic. Da, i-am dat antitermic a doua oara in viata lui pentru ca era o leguma, nu stiam daca doarme sau e lesinat, deja de-abia isi deschidea ochii, la doua ore de la inceputul febrei, intr-un moment al zilei in care de obicei nu doarme. 

Deci... sanatosi sa fim, in rest o sa cautam locatii mai izolate, sa nu vedem conationalii lovindu-si copiii pentru ca sunt copii. 

Revin pentru ca mai am ceva de spus, dar era prea lunga postarea :D.

Michael Thompson si Homeschooling-ul

O mica introducere: sunt un mare fan al unschoolingului. Homeschooling cu programa ca la scoala pentru mine inseamna doar aceeasi scoala fara profesori si fara colegi. In schimb unschoolingul, sau educatia centrata pe copil, mi se pare metoda ideala de educatie, pentru ca asa invatam noi toti dupa ce scapam din sistem. Studiem despre uleiurile esentiale daca asta ne intereseaza, mergem chiar si la un curs sau o conferinta, etc. E evident ca ceea ce invatam din interes propriu ne ramane in minte, pe cand din scoala nu pot spune ca am ramas cu ceva. Si unschoolingul mi se pare continuarea perfecta a attachment parentingului de la copilul mic la cel mare, pentru ca ii respecti ritmul si nevoile.  Dar sunt constienta ca nu voi face nici unschooling, nici homescooling cu copiii mei pentru ca nu am curaj sa-mi asum acel mic risc sa imi para candva rau.

Eu nu stiam nimic de Michael Thompson inainte sa-mi spuna Otilia de aceasta conferinta, asa ca dupa curiozitatea mea daca e conform cu filozofiile attachment parentingului, mi-a inflorit in minte intrebarea “cum se situeaza Michael Thompson in raport cu homeschoolingul?”. (Si am fost foarte, foarte surprinsa sa NU gasesc niciun articol pe aceasta tema pe internet, in legatura cu Michael Thompson si homeschooling-ul, deci probabil sunt singura cu aceasta dilema). De ce fix aceasta intrebare? Pentru ca e psiholog scolar, si pentru ca sustine independenta baietilor, dar in ritmul lor. Stiam ca scrie mult despre viata sociala a baietilor si toata lumea are aceasta dilema cand aude  de homeschooling: “si cum socializeaza?”. 

[  Normal ca socializeaza copiii scoliti acasa, pentru ca in loc sa stea in banci fara sa aiba voie sa vorbeasca cu colegii de langa ei toti de aceeasi varsta, se plimba prin muzee, prin parcuri, prin biblioteci, discuta cu taranii din piata, fac o actiune umanitara la un azil de batrani sau la un orfelinat, discuta cu colegii de la un curs de pictura sau de inot, sau poate doar fac experimente chimice cu alti copii scoliti acasa :D. Si dupa-amiaza pot sa se joace cu cei care au fost dimineata la scoala :).    ]

Dar, revenind la Michael Thompson, nu stiam daca nu cumva si el condamna homeschoolingul din cauza ca baietii au nevoie de actiune, de socializare. Primele articole gasite pe tema educatiei  descriau viata grea a baietilor in scoli. Ah, veti spune, pai trebuie sa treaca prin greutati, viata e grea, asa ca de ce sa-i scutim? Cum am mai spus si aici, nu sunt de aceeasi parere. Consider ca trebuie sa amanam cat putem de mult suferintele de genul acesta, pentru ca acestea nu ii calesc, doar ii ciuntesc. Si asa cum conteaza sa nu se apuce de fumat la 3 ani, ci cat mai tarziu posibil, pentru ca nu putem spune ca organismul trebuie obisnuit, la fel si “bullyingul”, violenta, atacul, batjocura asupra copiilor nostri merita amanate pentru ca ei sa fie cat mai maturi emotional cand dau de ele. Dar viata baietilor in scoli nu e grea doar din cauza violentei, spune Michael Thompson, ci si din cauza standardelor feminine impuse in scoli si din stilul de predare indreptat mai mult inspre fete. In al treilea rand, baietilor nu li se permite social exprimarea emotiilor (decat prin violenta apoi condamnata). Eu vad astfel 3 mari probleme ale baietilor in scoala.

ADHD si presiunea din scoli

[Hai sa presupunem ca prin homeschooling inteleg o scoala in care copilul e respectat, ok? Pentru ca am aflat recent ca sunt parinti care aleg HS ca sa ii ingradeasca pe copii, ca nu cumva sa afle anumite informatii. ] 

Scoliti acasa, baietii au libertatea sa fie cum sunt cu adevarat, sa se joace de-a lupta cu sabii, sa se catere cand vor, sa isi consume energia in ritmul lor. In SUA se pare ca e mai simplu sa le dai baietilor medicamente contra ADHD decat sa te intrebi de ce ii consideri pe toti baietii prea activi. (Articolul din link e foarte interesant, chiar daca nu e despre Michael Thompson, acum am aflat si eu ca intr-adevar baietii nu aud si nu vad ca fetele, serios :). Lucruri foarte importante atunci cand ii tratezi la fel pe toti, dupa un standard feminin de stat pe scaun mult timp si de citire devreme doar carti lipsite de actiune violenta.)

Se pare ca in medie in SUA 20-25% dintre baieti sunt diagnosticati cu ADD/ADHD doar pentru ca au un comportament normal pentru un baiat, dupa niste criterii care in trecut nu erau considerate anormale.

Oamenii din domeniul psihologiei scolare afirma ca inceperea scolii din ce in ce mai devreme va creste numarul copiilor diagnosticati cu “probleme de invatare” si deci si numarul copiilor ce vor primi medicamente. Dar baietii nu au de fapt probleme, ci au nevoie de mai mult timp pentru a se maturiza, pentru a fi pregatiti fizic, mental, emotional si social pentru a se comporta asa cum scoala le cere, cum ar fi sa stea jos in tacere si sa urmeze instructiunile fara sa puna nimic la indoiala.

Prin definitie, nu putem pretinde ca o mare parte dintre baieti sunt anormali. Pentru ca inseamna ca e ceva gresit in definitia normalitatii si trebuie refacuta.

Se pare ca cu cat ii punem pe copii in gradinite si scoli organizate si cu cat le includem in zilele scolare mai mult curriculum si mai multe activitati statice, cu atat sunt mai nefericiti. Oare generatia urmatoare trebuie sa fie anxioasa, plictisita si neatenta? In loc sa-i lasam sa creasca natural, sa se dezvolte la potentialul lor maxim, e mai bine sa investim atata timp si atatia bani in educatia lor formala? Expertii in dezvoltarea copiilor sunt foarte ingrijorati de disparitia timpului pentru joaca. Prin joc liber copiii invata colaborarea, gandirea critica, increderea in ei si in altii si multe altele. Dar crezand ca ii ajutam pe copii sa progreseze educational le-am taiat total timpul nestructurat din vietile lor, cand se jucau singuri cu jucarii sau in natura, si i-am introdus in tot felul de cursuri organizate si supravegheate de adulti, terminate cu examene si evaluari. Sa ne miram ca in ziua de azi copiii sunt stresati si presati sau ca obezitatea, anxietatea, depresia si ADHD sunt la ordinea zilei?

“Children who have lots of unstructured time, who are mostly reared in their own homes, with few or merely part-time child-care or preschool experiences out of the home, generally do much better in school, in life achievement and in personal satisfaction measures.”  

“Increasingly, voices are being raised to plead for parents to be sure to insist on free play, and to design their child's day for it . . . because the best way to teach a child is sometimes, very strategically, to leave him or her alone.“ (Susan Darst Williams)

Am ales dintr-un interviu cu Michael Thompson cateva intrebari si raspunsuri.

Sunt copiii de azi mai stresati decat in urma cu o generatie?

Michael Thompson afirma ca da, sunt mai stresati. Din cauza aglomerarii orarului si a examinarilor mai dese.

Ce i-ar surprinde pe parinti in legatura cu zilele scolare ale copiilor lor?

MT crede ca adultii isi reprima sau isi romantizeaza propria experienta scolara si au uitat sau nu vor sa-si aminteasca de zilele scolare lungi si extenuante, de oboseala  tranzitiilor din scoala si de durerea de a fi plictisit.

Ce ar trebui sa-si aminteasca parintii in legatura cu propria experienta scolara?

MT crede ca ar fi util sa ne amintim cum incercam sa supravietuim zi de zi, cum incercam sa trecem peste provocarile sociale si academice si totusi sa ne pastram increderea in noi. Pentru ca exact prin aceleasi greutati trec si copiii nostri azi.

Cum putem noi parintii sa ii ajutam sa aiba succes fara sa aplicam prea multa presiune?

MT crede ca daca o familie apreciaza educatia, daca parintii le citesc copiilor, daca se joaca impreuna cu ei jocuri de cuvinte sau jocuri de familie, daca nu le supraincarca programul cu activitati extra-curiculare, e posibil sa treaca cu bine peste perioada scolii.

Exista o proportie ideala intre timpul structurat si nestructurat pentru copii?

MT nu vrea sa ofere o cifra, dar stie ca cei mici au nevoie de timp pe care sa-l petreaca asa cum vor, au nevoie de intimitate si stie ca multi parinti isi supraincarca copiii.

Este o diferenta intre tachinare si terorizare (bullying)?

MT spune ca 80% dintre copiii din SUA sunt tachinati, in timp ce mai putini dintre ei sunt cu adevarat terorizati. “Bullying” inseamna o umilire repetata fizica sau psihologica. Tachinarea este suportabila in general, insa uneori ajunge aproape de terorizare. Repetata prea mult, si tachinarea poate sa puna la pamant un copil.

Care sunt cele mai importante competente sociale pe care copiii ar trebui sa le dezvolte?

MT crede ca acestea ar fi: capacitatea de a se angaja intr-o joaca sau o conversatie satisfacatoare pentru toti cei implicati si empatia pentru cei din jur.

La ce varsta ar trebui parintii si profesorii sa inceapa sa-i ajute pe copii sa isi dezvolte aceste competente sociale?

MT spune ca parintii sunt cei care ii invata acestea, interactionand cu ei in joaca sau “muncind” impreuna cu ei, modelandu-le astfel reciprocitatea si empatia in mod direct. In rest, copiii se invata unii pe altii aceste competente in relatiile lor de prietenie.

Vreau sa continui ideea ca noi adultii idealizam amintirile noastre din scoala amintind cateva chestiuni din cartea "The Pressured Child" a lui Michael Thompson.

Scoala “li se intampla” copiilor. Ei trebuie sa mearga la scoala si nu au putere de decizie in modul in care studiile le sunt predate. Acest aspect le insufla sentimente de lipsa a puterii si de indignare. Experienta scolara poate fi atat de dificila incat multi parinti de azi isi reprima propria experienta si deci din pacate le lipseste empatia pe care ar trebui s-o aiba pentru copiii lor.

Michael Thompson afirma in aceasta carte ca dupa 20 de ani de munca cu parinti si copii e convins ca ceea ce ii impiedica pe majoritatea adultilor sa-i ajute pe copii in scoli este faptul ca nu au o viziune corecta despre scoala. Adultii uita propria lor experienta educationala. Drept rezultat, copiii simt ca parintii nu ii inteleg. Parintii au tendinta sa se concentreze asupra notelor.

Thompson ilustreaza dificultatile prin care trece un copil la scoala studiind experientele a noua elevi/studenti din scoala si pana in viata adulta (unul dintre ei fiind propriul lui copil). Dupa parerea lui Thompson nu e nimic in neregula cu niciunul dintre copii. Toti sunt capabili, scoala e problema. Scoala este o institutie si e creata pentru a se ocupa de un numar mare de elevi, nu de fiecare in mod individual. Elevii cu moduri de invatare individualistice pot avea mari dificultati si probleme la scoala desi nu e vina lor si in alt mediu ar evolua intr-un mod extraordinar. Scoala ar trebui ajustata pentru a se potrivi copilului si nu invers, dupa parerea lui Michael Thompson. Autorul recomanda astfel “zile de sanatate mentala” (zile petrecute acasa) pentru copiii care au nevoie din cand in cand de o pauza de la presiunile scolii, in care sa reflecte, sa ajusteze si sa se recupereze. De asemenea, in scoli nu vorbim doar de mediul academic. Cultura scolii in care copilul e adancit poate fi o sursa constanta de teama si anxietate pentru unii copii. Cumuland acest fapt cu durata lunga din viata copilului, e nevoie ca cei mici sa indure mult si multe.

Autorul a observat ca parintii sunt deseori surprinsi sa afle ca cei mici nu au o experienta buna la scoala, si de cele mai multe ori ei considera ca acestia dramatizeaza sau mint. Insa Michael Thompson ne spune ca nu e asa, copiii sunt onesti si descriu chiar stresul pe care il simt, si ne roaga pe noi, parintii, sa ii ascultam.

Pe langa lipsa intelegerii pentru experientele scolare ale copiilor, parintii deseori considera ca scoala e pur si simplu o chestiune de efort si deci, daca cel mic nu se descurca, e din cauza ca nu lucreaza suficient. In cartea aceasta Thompson ne arata ca nu e asa si ca ar trebui sa avem mai multa empatie pentru copiii nostri.

Diferentele fata de fete

Fetele sunt de obicei cu doi ani mai avansate decat baietii in scoala. Sunt mai organizate, mai putin impulsive, scriu mai usor, mai mult, cu placere si sunt mai putin active. Adultii au asteptari nerealiste de la baieti, cum ar fi faptul ca pot sta jos in tacere o zi intreaga, cand de fapt ei au nevoie sa fuga, sa se miste. Rasa umana a evoluat cu barbatii pe post de vanatori sau luptatori. Instinctual ei imita vanatoarea si lupta in jocul lor. Si acest instinct exista adanc infipt si in baietii de azi, chiar daca nu mai e nevoie sa vaneze. Fiecare celula din corpul lor le spune sa se miste, sa se lupte in jocul lor. Si noi le spunem sa se imbrace repede, sa stea in mijloacele de transport cuminti vreo jumatate de ora, sa stea pe un scaun in liniste cel putin 6 ore, sa isi asculte profesorii, iar cand vin acasa sa stea sa isi faca temele. Sa ne miram ca din cand in cand baietii izbucnesc ?

 

Baietii au parte de mai multe etichetari decat fetele. Poate si pentru ca invatarea in scoli se face prin citire si scriere, pe cand aceste comportamente sunt tipice fetelor, nu baietilor, la varste asa mici.

Michael Thompson aminteste studii care au aratat ca baietii invata prin actiune si de aici e nevoia lor de  a fi activi. Metodele de educatie nu le permit asta si deci nu le permit baietilor sa fie baieti. De asemenea, in scoli exista din ce in ce mai putini profesori barbati care sa le fie modele.

Si Homeschoolingul?  

Ce rezolvi daca le dai de inteles baietilor ca ei nu sunt buni, nu sunt cuminti, nu sunt destepti? Specialistii recomanda scoli diferite pentru fete si baieti. E homeschoolingul diferit pentru fete si baieti? Homeschoolingul la care am zis mai sus ca ma refer eu e individualizat pentru fiecare copil in parte, deci sigur e diferit si pentru fete si baieti. Unschoolingul urmareste dorintele si evolutia fiecarui copil, deci un baiat va putea invata in ritmul lui cand se simte pregatit. Si in mod cert copiii scoliti acasa trec prin mai putine situatii in care ar putea fi terorizati.

Mi-a placut acest articol, scris de o mama-profesoara, despre diferenta enorma dintre fete si baieti in ceea ce priveste invatarea citirii si a scrierii.

O mama de trei baieti scoliti acasa explica in acest articol cum ea considera ca din cauza nevoilor diferite baietii ar trebui scoliti acasa.

Parintii care isi scolesc acasa baietii raporteaza ca acestia au un prag in dezvoltare cam pe la 8-10 ani. De-abia dupa acest prag baietii incep brusc sa citeasca si sa scrie cu usurinta. Dar in scolile publice baietii ar trebui sa stie citi si scrie pe la 6 ani si daca nu o fac bine sunt etichetati cu “dificultate de a citi”. Baietii in general urasc scrisul, pentru ca acesta combina multe din slabiciunile lor intr-un exercitiu umilitor: caligrafie, scriere corecta, gramatica si vocabular. Majoritatea profesorilor se plang parintilor ca baietii lor nu scriu la fel de mult ca fetele din clasa. Aceasta umilire duce mai departe la prelungirea urii fata de scris, pentru ca dintr-o data baietii considera ca “scrisul e pentru fete” si ca s-ar face de rusine in grupul lor de baieti daca ar incepe sa scrie si sa citeasca. Multi baieti din zilele noastre mai moderne reusesc sa treaca de acest prag scriind direct la computer si citind carti dure, de actiune, ambele activitati parand mai masculine.

Homeschoolingul este in general croit pe fiecare copil in parte. Scoala ii trateaza pe toti la fel, fie ca sunt baieti, fete, mai inapoiati sau mai avansati, pe unii ii tine in loc de la invatare, pe unii ii umileste ca nu sunt conform normei. Mi-a placut si acest articol despre cresterea baietilor foarte sensibili si m-am gandit cum, scoliti acasa astfel de baieti sunt niste comori si isi pot dezvolta la maxim potentialul si atuurile. Pe cand la scoala ar fi batjocoriti si li s-ar da de inteles ca nu sunt normali. Am bifat 17 puncte referitoare la Alex in acel test si culmea ca raspunsurile la intrebari m-au facut sa vad ce special e un astfel de copil, in sens pozitiv. Un copil sensibil este o comoara, insa scoala ii va taia toate partile pozitive si ii va scoate in evidenta lipsurile si diferentele dintre el si ceilalti. Abia astept sa citesc cartile lui Michael Thompson, sa vad daca acolo gasesc raspunsul la aceasta dilema, cum putem proteja sensibilitatea unui baiat in scoala, daca nu avem posibilitatea sa facem homeschooling.

Ce am citit pana acum referitor la sfaturile pe care ni le da (noua si personalului scolar) Michael Thompson despre scoala si despre baieti?

• Trebuie sa fim avocatul copiilor.
• Sa nu ne asteptam la comportament perfect sau la note perfecte.
• Sa nu ne asteptam sa fie ca fetele la scoala.
• Sa ii lasam sa citeasca sau sa asculte cartile care ii pasioneaza.
• Sa le citim cu voce tare si sa ii rugam sa ne citeasca si noua cu voce tare.
• Sa ii lasam sa scrie despre ce ii intereseaza pe ei, nu pe noi.
• Sa ii lasam sa discute despre ce ii intereseaza.
• Sa le permitem sa isi foloseasca umorul.
• Sa nu le supra-aglomeram programul. Sa-i lasam sa se joace.
• Sa-i lasam sa se miste.
• Sa inventam activitati de invatare unde li se permite sa isi foloseasca corpul.
• Sa vorbim cu profesorii incercand sa le spunem ca nu vrem multe teme pentru copiii nostri.
• Sa nu le permitem profesorilor sa pedepseasca elevii luandu-le dreptul la pauza dintre ore (nu ca alta pedeapsa ar fi ok...).

Ideal ar fi sa avem scoli care sa indeplineasca nevoile copiilor, nu sa fortam copiii sa aiba comportamente care sa indeplineasca nevoile scolilor. Incercarile actuale de a-i face pe copii sa faca lucruri pentru care nu sunt pregatiti fizic, mental sau social rezulta in etichetarea si in distrugerea lor.

In cartea “Raising Cain”, autorii Dan Kindlon si Michael Thompson spun ca daca baietii isi exprima emotiile de teama, de anxietate si de tristete, sunt vazuti in general ca fiind prea feminini. Efectul acestei actiuni de a-i obliga sa fie baieti duri mereu creaza suferinta si la nivel personal, si la nivelul societatii, si este devastator pentru baietii sensibili, care trebuie sa se straduiasca mai tare decat baietii de rand sa isi ascunda emotiile.

Prietenia?

Ok, am lamurit deci ideea ca daca sunt scoliti acasa, baietii pot fi ei insisi. Si astfel se rezolva majoritatea problemelor pe care Michael Thompson le descrie in legatura cu scoala publica. Prin urmare baietii isi pot atinge potentialul maxim invatand CUM vor ei, CAND sunt pregatiti, fara sa fie impiedicati sa-si atinga acest potential prin metode feminine de invatare, prin comparatii, etichetari si batjocura. Dar cum ramane cu partea de prietenie de care vorbeste Michael Thompson? Cu taberele? Cred ca un copil scolit acasa poate sa isi faca prieteni poate chiar mai diversi, de varste diferite. Pentru ca nu isi pierde cateva ore pe zi intr-o banca in timp ce i se atrage atentia sa nu discute cu colegul de banca. Cunosc "virtual" copii scoliti acasa, chiar si romani, care s-au descurcat excelent in calatorii lungi singuri sau impreuna cu prieteni de aceeasi varsta, deci o tabara cu alti copii sigur e realizabila. Mai multe detalii si exemple despre socializarea copiilor scoliti acasa in linkurile de mai jos.

Inchei cu niste citate (ultimele sunt din Raising Cain):

“Boys suffer from a too-narrow definition of masculinity, the authors assert as they expose and discuss the relationship between vulnerability and developing sexuality, the "culture of cruelty" boys live in, the "tyranny of toughness," the disadvantages of being a boy in elementary school, how boys' emotional lives are squelched, and what we, as a society, can do about all this without turning "boys into girls."

"Our premise is that boys will be better off if boys are better understood--and if they are encouraged to become more emotionally literate," the authors assert. “

“Especially, my fear is that raising a boy to be not only sensitive, but also respectful and polite, might cause difficulties with others limited to the strictures of traditional roles. What also needs to be examined is how many women reinforce the stereotypes of a malehood that denies the expression of emotion.”

“Punitive approaches to raising boys do not work. Fathers hitting boys at home only produces obedient boys who come into school ready to use physical aggression against their peers. An American Psychological Association report has shown that enforcing Zero Tolerance policies at schools hasn't changed boys' behavior; it only alienates them. Constantly punishing boys by taking away their recess time or banning their games doesn't work either. Forcing boys to always cooperate, to never compete in the classroom, just makes them feel as if school isn't made for them.”

“In elementary school, we need to understand that boys are extraordinarily susceptible to shame. The arc of boy development is different--and slower--than the arc of girl development. We need not constantly compare boys unfavorably to girls or make girl behavior the gold standard in schools.”

“Throughout childhood, we need men to model caretaking behaviors for boys and we need to give boys the chance to care for younger children. [...]  I believe that giving boys the chance to care for younger children--practicing the good--may be the single most important step in helping them develop empathy.”

“In our experience it is evidence that most of what is being called ADD today would not have been called ADD fifteen or twenty years ago and that much of it falls within the range of normal boy behavior.”

“When normal boy activity levels and developmental patterns are accommodated in the design of schools, curricula, classrooms, and instructional styles, an entire stratum of ‘boy problems’ drops from sight…Boys can achieve a high standard of self-control and discipline in an environment that allows them significant freedom to be physically active”

“From kindergarten through sixth grade, a boy spends more than a thousand hours a year in school, and his experiences and the attitudes of the teachers and other adults he encounters there are profoundly shaping.  The average boy faces a special struggle to meet the developmental and academic expectations of an elementary school curriculum that emphasizes reading, writing, and verbal ability – cognitive skills that normally develop more slowly in boys than in girls.   Some boys are ahead of the others on that developmental curve, and some girls lag behind, but when we compare the average boy with the average girl, the average boy is developmentally disadvantaged in the early school environment.” –

Si niste linkuri de care mi-am adus aminte scriind aici:

Don’t Let Your Preschoolers Forget How To Play

Nurturing children: Why “early learning” doesn’t help | Institute of Marriage and FamilyCanada

Re-discovered research says early school starting age 'harms children'

Why My Kids Will Never Be Socialized

Why Children Protest Going to School: More Evolutionary Mismatch - The NaturalChild Project

Deschooling a Parent: Learning to Trust

Nimeni nu s-a născut adult. Despre invatamantul obligatoriu | Contributors

Școala sindicalizată uniformizează copiii

Funcțiile evaluării școlare și mituri ale sale

Învățământ și instruire

'Unschooling' Gaining Popularity, Allows Children Alternative Learning Tools

Why Are Finland’s Schools Successful? | People & Places | Smithsonian Magazine

Fără teme şi fără examene până la 16 ani în ţara cu cel mai performant sistem deînvăţământ > Capital.ro

Scurt ghid de umilință şcolară

Grown Without Schooling

Unschooling is how adults naturally learn

» A Short Film: Born to Learn » Boba Family

This is Homeschool: Socialization! | Tales of a Kitchen Witch

Şcolile distrug creativitatea, e de părere Ken Robinson | Video on TED.com

Hackschooling Makes Me Happy: Logan LaPlante at TEDxUniversityofNevada - YouTube

Homeschooling: A Natural Progression from Attachment Parenting » Boba Family

Doing More Time in School: An Unimaginative, Mean Proposal - The Natural ChildProject

The Mystical Kingdom: No Thank You, We Don’t Believe in Socialization!

Dascăli.ro | Educația din România, între școala caraghioasă, părinții îngrijorați și copiii-plastilină.Interviu în exclusivitate cu dr. Speranța Farca

Unschooling ~ The Secret Ingredient to a Happy Childhood

Forget Business School: Why An Emotional Education Is Indispensible - Forbes

Don’t Rush Your Child, Warns Psychologist David Elkind, or They (and You) Will Paythe Price : People.com

Can We Play? | Greater Good

4 Reasons To Ditch Academic Preschools | Janet Lansbury

Christina Hoff Sommers: School Has Become Hostile to Boys | TIME.com

Unsolicited Evaluation is the Enemy of Creativity

Chickens and Roads: Why Compulsory Schooling Is Unnecessary | Catherine Gobron

The Myth of Baby Boredom | Janet Lansbury

Boredom Good For Kids - Essential Kids

All Work and No Play: Why Your Kids Are More Anxious, Depressed - Atlantic Mobile

Connect With Your Child Through Play - ParentDish

Old-Fashioned Play Builds Serious Skills : NPR

Va reamintesc ca Michael Thompson e adus in Romania de Otilia Mantelers si de emisiunea Totul despre mame. Vor fi doua zile de conferinta, in 21 si 22 septembrie 2013. Detalii amanuntite despre ce contine fiecare sesiune si cat costa puteti citi aici. Va puteti inscrie aici.