Noapte de vis

Ieri dimineata i-au luat sange pentru analize. Dupa o noapte crunta, pentru ca plangea un copil dintr-un alt salon fara oprire. Nu era abandonat de tot, dar am inteles ca se imbolnaveste des si sta foarte mult la pediatrie, si nu il insoteste nimeni pentru ca mama mai are cativa acasa. Asistentele faceau tot posibilul sa-i fie bine, dar nu prea reuseau.

Apropo de asta, doua chestiuni:

- cum mai e treaba in Sibiu, unde stiu ca am semnat o petitie sa fie lasate mamele sa stea cu copiii? Doamne, mi se pare cel mai mare cosmar si pentru o mama, si pentru un copil, in astfel de clipe grele sa fie obligati sa se desparta!!! Oribil!

- Asistentele, ingrijitoarele, si majoritatea doctoritelor (cu o exceptie la care ma asteptam) de la Pediatrie sunt absolut excelente! Minunate! In atmosfera aceea oribila de plans continuu de copil, cu ture lungi de munca asidua (mereu aveau de facut tratamente, recoltari, etc.), ele reuseau sa fie senine si zambitoare cu toata lumea. Sa-i incurajeze pe copii, sa le imbratiseze pe mame, sa le inteleaga pe mame ca le e greu, sa faca tot posibilul sa le fie mai usor copiilor. Vorbeau frumos cu toata lumea. Nimeni nu le-a dat spaga din cei din jurul meu, si in nici un caz nu a cerut sau nu a pretins nimeni. Asa ca mi s-a parut ca la particular, ba cu un plus de omenie si empatie pe deasupra. Nimereau din prima venele pentru recoltari sau branule. Substantele puse in branule noaptea erau injectate in cea mai mare liniste, tiptil, pe intuneric, luand usor manuta copilului, chiar daca acesta dormea cu mama si ele trebuiau sa se intinda prin pat dupa prunc. Ingrijitoarele spalau totul luna de vreo 2-3 ori pe zi, te intrebau mereu daca nu vrei mancare sau ceai, sau cearsaf curat. Daca la schimbul de tura cand se plimbau doctoritele si asistentele pe la fiecare salon, copiii dormeau, priveau doar prin geam si isi impartaseau acolo informatiile. David statea mereu la san dupa ce au trecut primele doua zile si n-a mai trebuit sa ma stresez sa-l pun la oxigen. Nimeni nu m-a certat, nimeni nu a zis nici macar in gluma binecunoscutele "o sa-l invatati asa, o sa se rasfete", sau "poate nu-i ajunge laptele". Nimeni. In schimb, spuneau "ooo ce dulce e, vedeti cum stiu de mici unde le e lor mai bine / ce e mai bun?". Sambata imi spusese doctorita ca luni facem analizele si sa nu-i dau lui David sa suga noaptea. Lucru imposibil, ar fi insemnat sa ma plimb cu el urland pe holuri. M-am macinat  asa cu gandurile astea si duminica i-am spus ca nu pot face asta, si i-am spus ca m-am stresat mult pe tema :D. Ea mi-a raspuns sa-i dau linistita, si cand mai am stresuri, s-o intreb, sa nu mai tin asa in mine, ca nu cumva sa pierd laptele :D. Deci, jos palaria pentru personalul de la Pediatrie, Spitalul Judetean de Urgenta "Dr. Constantin Opris" din Baia Mare! Si datorita voua am reusit sa supravietuiesc emotional.

Asa, deci spuneam mai sus de recoltare. Nu prea vedeam sensul chinului, dar am zis sa fiu ascultatoare, ca sa fie bine. Si a fost chin mare. Din nou in 3 eprubete. In a treia deja nu mai curgea sange, incepea sa se coaguleze, si a trebuit mulsa mana toata sa iasa prin ac ceva sange. Si pana atunci plansese oribil, din cauza imobilizarii pe spate si din cauza durerii, dar la faza cu mulsul a fost ceva ingrozitor. Iar am imbatranit putin. I-a si schimbat branula si la pansarea ei m-am bucurat ca m-au lasat sa-l ridic de pe masa, si a plans mai mult gemut, nu isteric, in bratele mele. Totul a durat cam 15 minute :(...

Apoi toata dimineata am sperat din tot sufletul (am facut chiar si niste vizualizari din acelea de law of attraction :D) sa ne lase acasa. Atat de mult am sperat asta incat deja stiam ca voi suferi tare daca nu se intampla. Si eu de obicei nu-mi fac asteptari tocmai ca sa nu sufar. Desi mi se spusese ca voi fi lasata acasa cel mai devreme marti (azi) daca totul merge bine. Si, cand a venit in vizita doamna doctor, deja zambea, stiind ca vrea sa imi dea o veste buna. M-a intrebat ce fac, i-am spus ca vreau acasa :), si mi-a raspuns ca acesta a fost motivul pentru care m-a intrebat, ca a stiut ce vreau. A spus ca daca ies bine analizele, ma lasa acasa dupa-amiaza (pentru ca atunci veneau rezultatele). Daca nu, trebuia sa mai stam pentru antibiotice. Mi-a venit sa tip de fericire. A mai venit de cateva ori pe la mine si cand m-a gasit impachetand, facea glume ca daca analizele sunt proaste, le aruncam (analizele, nu bagajele).

Acasa Alex era nervos pentru ca dupa doua zile de weekend Relu mersese la serviciu. A zis ca nu mai vrea sa-l vada. Pentru cei care au urmarit si comentariile de la postarile anterioare, nu e o noutate. Nici la mine nu fusese in vizita duminica, nu voia sa vorbeasca cu mine la telefon, si sambata cand fusese sa ma vada, nu s-a lasat imbratisat, pupat, si a stat doar lipit de Relu, stingher. Noi care stateam lipiti toata ziua, eram ca doi straini :(( si eu ma intrebam cat va dura sa reparam ruptura din sufletul lui, sa isi recapete increderea in mine ca nu mai dispar (Doamne ajuta!) zile intregi de langa el, fara nicio pregatire din timp...

Cand i-a spus Relu pe la 3 jumate, ca vin acasa si ca trebuie sa vina la spital dupa mine, s-a prefacut nepasator, l-a ignorat. Numai el stie ce era in sufletul lui, pentru ca nu credea ca voi veni, asa ca nu voia sa sufere facandu-si sperante. Puiul mamei, inca imi amintesc, si n-o sa uit toata viata, lacrimile lui cand i-am spus ca trebuie sa raman la spital cu David si el sa mearga acasa (in 10 decembrie); privirea lui disperata si inlacrimata din ziua urmatoare, cand m-a intrebat daca vin acasa dupa ce se trezeste, si a realizat ca nu e vorba doar de o zi, ci ceva de lunga durata; plansul lui la telefon in a treia zi, cand adormise la amiaza si ratase programul de vizita de la spital... Toata viata aceste amintiri, impreuna cu respingerea lui de sambata si refuzul de a mai veni in vizita, imi vor aduce lacrimi in ochi si durere in suflet. Daca pentru mine a fost grea despartirea de el, pentru el a fost ceva imposibil de suportat, dovada si indepartarea de mine, durerea era prea mare.

Cand am parcat masina si m-a vazut coborand, mama mea a fost martora unui spectacol: Alex mai fericit decat oricand, a sarit pe fotoliu, a sarit pe masa, a tipat de bucurie, a urlat ca a venit mama, a ras de fericire. Eu credeam ca ignorarea mea va dura, ca o pedeapsa ca l-am parasit. Insa el a folosit-o doar cat sa se protejeze de suferinta atata timp cat am lipsit, saracutul. Scumpicul mic, trebuie sa-i repar sufletelul. Nu e suparat nici pe mine, si culmea ca nici pe David. A sarit la mine in brate pentru ca nu si-a dat seama ca il am pe David in wrap. Ne-am pupat si ne-am imbratisat, si a inceput sa-mi arate noutatile casei, povestind continuu. Am zis mai sus ca nu si-a dat seama de David in sensul ca de la nastere e usor stanjenit cand se atinge de David (cand stam toti 3 pe fotoliu, de exemplu), nu e in largul lui, dar e cumva asa ca nu ar vrea sa-l "strice", sa-l raneasca.

Toata seara ne-am pupat si ne-am simtit minunat. Si noaptea numita in titlu "de vis" asa a si fost. Un baiat iubit in dreapta mea, doi baieti iubiti in stanga mea, patul comod, asternuturile preferate, curata dupa dus, un Alex ce doarme toata noaptea, un David care de o saptamana, de cand l-am luat langa mine in pat noaptea in spital, poate suge la orizontala si de fapt poate sta intins la orizontala, si care s-a trezit de 3 ori sa suga si apoi a adormit la loc. M-am odihnit extraordinar si fizic, si emotional. Apropo de David la orizontala, tind sa cred ca o fi avut ceva la plamani (dr vorbeau de lapte inhalat) din moment ce din primele zile de viata el nu putea sta deloc la orizontala, fara sa aiba un reflux vizibil, incepea sa se inece, sa se screama, etc.

Emotional totusi la mine vor mai dura "reparatiile". Poate si la el, si vor iesi "monstri" in timp. Ma astept la orice. Nu stiu daca asa traumatizate raman toate mamele, sau sunt eu mai slaba (dovada postarile pline de lamentari din ultima vreme), sau e de vina sarcina si lauzia, sau tiroida mea a luat-o razna din nou din cauza stresului (laptele a scazut, mi-au aparut cosuri urate si dureroase, m-am ingrasat, etc.). Dupa ce duminica am profitat de vizita fara Alex sa plang in voie si de fata cu Relu, aseara m-a surprins iar plangand, si sigur nu ma intelegea. Eu ma simt ca in zona crepusculara, notiunea de timp e alta, valorile de referinta mi s-au schimbat, totul mi se pare in ceata. Si peste toate sentimentele ciudate, planeaza o mare teama. Mi-e teama pana in maduva oaselor ca se va repeta. Eu nu stiam ca asa usor poti sa ajungi internat, asa ca acum am impresia ca oricand ni se poate intampla iar, in cateva ore. Mai ales avand un precedent, am impresia ca am intrat intr-un cerc vicios, si o data internati, ai o mare posibilitate sa te tot imbolnavesti si sa tot frecventezi spitalul. Si cum e cea mai grea experienta pe care am trait-o pana acum, chiar nu as vrea sa se repete niciodata! Doamne fereste sa fie vreodata cazul la Alex, pentru ca eu ar trebui sa aleg intre ei...

Asadar aseara plangeam. Din orice. Am plans si cand am vazut televizorul pornit, nu pentru ca imi era dor de programele tv, cat de vremurile fara griji cand ma uitam la tv, inclusiv noaptea cand il alaptam pe David in living (si fix Hercule Poirot se derula si aseara, si in noptile cu David), pentru ca el se oprea din plans doar daca stateam in fotoliu, nu in pat. Am plans cand am vazut pe geam instalatia de sarbatori din vecini si mi-am amintit de zilele fericite lipsite de griji in care am privit cum o monteaza. Am plans de cate ori am vazut obiceiurile celor din casa care au ramas la fel, lumea merge inainte in paralel cu suferinta noastra. Stiu, veti spune ca exagerez, ca doar nu a fost asa tragic, dar daca asa am resimtit eu situatia, e musai sa scriu undeva sa nu explodez de plans. Imi cer scuze de la cei care au greutati mai mari si mai dureroase :(...

Am plans si cand am vazut ca Alex si-a inventat jocuri noi in cele 8 zile lipsa, si eu nu stiam cum trebuie sa "sun la avioane". Acuma sa nu va imaginati hohote care sa-l sperie pe bietul copil, doar lacrimi curgand continuu, sterse rapid de pe obraz...

De fapt plangeam de cate ori ma uitam la micii mei. La David pentru care locul parea strain. Pentru ca isi petrecuse un sfert din viata lui (!), cel mai recent, intr-un spital. Din cauza asta ma simteam asa straina, asa derutata, nu mai stiam obiceiurile, rutina noastra de acasa, nu mai stiam cand si cum imi luam cina cu el in brate, stiam doar obiceiurile noastre invatate in spital. Doamne, ce sentiment bizar! Normalul nostru era acolo... Si Davidelul scump, ca sa-mi faca totul mai usor, din 16 decembrie zambeste aproape continuu cand e treaz :). De fapt cand nu are tzitzi in gura zambeste.

Ma uitam la Alex si imi venea sa plang gandindu-ma la ultimele luni, la ultimul an... Ultima referinta pentru fericirea lui suprema este pentru mine excursia la Budapesta din februarie. Atunci parintii erau doar ai lui, el era destul de mare sa ne distram impreuna la maxim, sa ne intelegem excelent, ne plimbam pe unde ne placea noua si lui, eram fericiti. Si el era alaptat. Apoi a venit sarcina, cu toanele mele hormonale, cu imputinarea laptelui pana la disparitia totala (inca n-am avut curaj sa scriu despre asta), cu abandonarea sanului, urmata de o luna plina de tantrumuri, de indepartare de mine si de apropiere de Relu... A fost un an greu pentru Alex. Si totusi am o referinta frumoasa a vietii fericite ce o duceam si de asta vara din Grecia. Si mai am o amintire emotionanta, cum ma jucam cu el puzzle in pre-travaliu, in 9 noiembrie, cu contractii usoare. Ultima joaca impreuna, noaptea la 11-12. Relu dormea (sa capete puteri :D), dar oricum, si daca as putea da timpul inapoi, tot eu as prefera sa ma joc cu el atunci noaptea, sa am aceasta amintire deosebit de emotionanta, a ultimei noastre experiente doar in doi. Apoi am nascut si puiul a trebuit dupa acomodarea la Oradea si dupa o noapte fara mine, sa se acomodeze cu mama ce era mereu mereu, zi si noapte, cu cel mic in brate (foarte putin rezista sa nu planga la altii in brate). Sa ne jucam asa, cu David pe un brat. Sa il ajut sa urce pe wc cu David pe un brat, sa il spal pe maini la fel. Sa fie si David acolo in orice activitate in care pana atunci Alex nu permitea nimenui sa se bage, care era ceva special doar pentru noi doi. Si Alex puiul mic l-a acceptat si pe David, cred ca de dragul meu. Mi-a facut o favoare. 

Alaltaieri gandindu-ma in urma la toate aceste amintiri din perioade fericite m-am speriat (intr-un comentariu am scris ca mai am un motiv de depresie dar nu pot scrie despre el). Am crezut ca depresia ma indeparteaza de David si m-am temut ca am ajuns sa cred ca de cand a aparut el toate ne merg prost (sarcina stresanta cu toxoplasmoza, acum pneumonia asta), si ca ce bine era fara el. Ideea ca as putea gandi asa m-a speriat. Mi s-a parut un gand oribil. Ingrozitor. Care la nivel energetic i-ar face lui David mult rau (poate l-am gandit de mai demult si asta a contribuit la rau...). Mi s-a parut gandirea unei fiinte egoiste si rasfatate care ar putea avea cel mult scuza unei depresii post-partum (cele cu hipotiroidism de obicei trec si prin asa ceva...). Dar o mana de fete mi-a sarit in ajutor si m-a ajutat sa-mi traduc gandurile. Si m-au lamurit ca e nevoie doar sa-mi fac niste amintiri frumoase cu David. Si mi-am dat seama ca intre momentele de referinta pentru fericirea noastra anterioara, la care ma gandesc lacrimand cand il privesc pe Alex, se numara si zilele de dupa nastere de la Oradea, si zilele insorite si calde de noiembrie in care ieseam cu amandoi aici in curte, si radeam cu Alex si ne distram de minune, si toata luna in care Relu a stat cu noi si eram toti 4 fericiti... Asa ca nu, nu am ajuns sa gandesc ca "ce bine ne era cand nu era David". NU. Dar cat timp am crezut ca gandesc astfel de oribilitati m-am scarbit de mine si am plans mult... De duminica m-a speriat posibilitatea acestor ganduri.

Dar pot sa visez in continuare la Alex-cel-de-la-Budapesta-100%-fericit-si-iubit-la-maxim. Si sa mi-l imaginez asa cand il privesc, sa nu am pretentii de fratior-mai-mare de la el. Sa-i ofer atentie cat pot si iubire nemarginita. Si sa sufar alaturi de el pentru suferintele si schimbarile prin care a trebuit sa treaca de atunci... Puiul drag...

Si am plans aseara uitandu-ma la ei, si privind in jur, am plans cat de lipsita de griji a fost viata mea in ultima vreme (mi se par asa puerile orice ganduri stresante ce le aveam, fie ca era vorba de firma, de bani, de joaca obositoare sau plictisitoare cu Alex cand era mai solicitant si mai incapatanat, de organizari de sarbatori,...). Am plans pentru disparitia pentru totdeauna a acelei inocente, cu zile frumoase una dupa alta, cu cafelute baute la aer curat, cu cautarea unor activitati educative placute sau a unor retete sanatoase pentru sarbatori. Ar trebui sa inchid taburile cu retete de Craciun sau cu printabile de HS, din moment ce nu ma voi putea gandi la asta pana cand ne vom reveni. Pana cand imi voi reveni. Doamne, ce viata frumoasa am avut! Si nu pot spune ca n-o apreciam, pentru ca nu era zi in care sa nu ma cutremur de cat de fericita sunt. Veti spune ca exagerez acum cu teama asta, dar nu stiu de ce simt ca acum tot binele s-a terminat si vom avea parte doar de spitalizari, boala, si suferinta. Eu voi incerca prin rugaciuni si law of attraction sa indepartez gandul rau, dar sper sa nu fie intuitia cea care imi da astfel de previziuni... Sper sa nu fie adevarat, dar recunosc ca nu as fi crezut ca aceasta spitalizare cu David poate sa ma puna asa la pamant din punct de vedere psihologic, emotional. Pentru ca recunosc ca sunt la pamant si nu stiu cum au putut trece intregi prin asta atatea mame din jurul meu, fara sa se planga. Mai ales mamele care au trecut si trec prin experiente mult mai dureroase... Le voi admira vesnic pentru putere. Eu se pare ca nu rezist. Aseara, azi-noapte, inca nu-mi venea sa cred ca il pot strange in brate pe Alex, de parca pana atunci am fi fost pierduti unul de altul...

Si el simte inca pericolul ca eu sa dispar, nu a vrut nici aseara sa ne culcam, nici azi la amiaza. Sau poate nu ne saturam unul de altul...

Pe langa lauzia hormonizata hipotiroidica mai am o scuza. Din cauza racelii lui Alex nu am mai iesit din casa la aer din 2 decembrie. In 2 decembrie era cald, dupa un 1 decembrie ploios.  Singurul contact cu aerul exterior a fost de vreun minut cand am mers la spital pentru controlul lui David (cica), in 10 decembrie, pe zapada si aer curat, rece, si inca un minut ieri, de la spital la masina, pe un aer curat de primavara. In spital privind pe geam imi era pur si simplu sete de a iesi afara! Azi am iesit cu Alex vreo 20 de minute, intr-o zi superba ca de martie. Am lipit abtibilduri imbratisati. David nu are voie inca, dar am avut norocul sa doarma profund cand l-am pus pe pieptul mamei mele, si sa ne lase pe noi doi putin impreuna. M-am bucurat sa stau la aer si la soare. Dar nu am putut sa nu suspin in interiorul meu gandindu-ma cate planuri frumoase ni se anuleaza. Nu vom putea merge nicaieri la sanius probabil pentru ca David nu va avea voie sa respire asa mult timp aer rece. Toata iarna si primavara vom sta sub stres, nu cumva sa se imbolnaveasca. Tocmai am aflat ca tatal meu simte ca incepe sa raceasca si ma speriu, nu stiu ce masuri sa iau sa fim bine. Chiar daca facem cumva sa nu ne intalnim, de unde sa stiu ca nu si-a dus mana la gura sau la nas inainte de a pune mana pe clanta de la usa sau de la frigider? E aproape imposibil sa te feresti de un virus in aceeasi cladire. Pana acum ne bazam pe sisteme imunitare sanatoase. Dar acum? Cate o spitalizare pe luna, la fiecare imbolnavire a unui membru al familiei? Cand 3 dintre ei lucreaza cu publicul, cu zeci, sute de oameni din diferite parti ale judetului, zilnic?

Pana acum mi se parea ca iesitul afara ore multe, chiar si iarna, la aerul curat din curtea noastra (stam aproape de deal, departe de strada), ne intareste sistemul imunitar. Acum va trebui sa fac un echilibru intre aceasta calire a organismului si clopotul de sticla sub care imi vine sa-l bag pe David. Si e greu sa iti schimbi parerile si obiceiurile asa repede. Si planurile de joaca la zapada din toata copilaria lui, ca-mi vine sa ne mutam la ecuator...

Deci Alex e mult mai bine decat ma asteptam. Si meritul e mai ales al lui Relu. Si mami a trebuit sa sacrifice alte activitati gospodaresti sa se ocupe pana la amiaza de el. Dar mami stia si pana acum cum sa il ia pe Alex ca sa treaca cu bine peste suparari. Pe Relu insa il surprinsesem in multe situatii incercand sa-l caleasca, sa-l faca puternic, cu "nu plangi, nu? noi suntem puternici", sau poate uneori chiar o lipsa de rabdare data de extenuarea de dupa serviciu. Insa acum a fost de milioane. Si cu mine, in atitudine si actiuni, si mai ales cu Alex. S-a comportat de parca ar fi citit Playful Parenting, desi nici articole nu-i mai trimit de multa vreme, de cand am aflat ca nu avea rabdare sa citeasca ce ii trimit legat de cresterea copiilor. A avut rabdare la orice mici sensibilitati ale lui Alex, s-a ocupat de el mereu, i-a acordat atentie deplina. Asa ca lui trebuie sa-i multumesc in primul rand pentru ca Alex a scapat intreg la minte si ca relatia noastra e (sper) la fel ca inainte. Eu inca stau cu teama unei noi internari, si ma innebuneste gandul asta de cate ori ma uit la Alex. Acum, ca stie ce inseamna asta, nu cred ca ar suporta vestea unei noi spitalizari. Eu sigur as claca. Puteti sa spuneti ca sunt slaba, nu putem fi toate la fel de puternice...

 Puiul zambaret ieri:

Si puii mei dragi azi-dimineata:

Abia astept noptile, sa-i pot imbratisa pe rand :). Noptile astea ma vor ajuta sa ma repar...

Din nou imi cer scuze si pentru postarea scrisa aiurea, si pentru faptul ca multa lume va crede ca exagerez. Aici e totusi un fel de jurnal al meu si aceasta stare depresiva si speriata este starea mea reala actuala. Si mi se pare atat de ireala incat am sperat ca si scrisul in sine ar fi o forma de terapie, sa ies mai usor din cosmar. Da, cosmar e cuvantul potrivit din cauza sentimentului de ceata, a evenimentelor derulate aiurea cu repeziciune, a sistemelor de referinta bulversate...

Regrete si intrebari

Am scris in postarea anterioara despre raceala ingrozitoare, bronsiolita/bronhopneumonie (pana la urma acesta ne este diagnosticul, bronho-pneumonie virala), cu care se lupta David, si noi pe langa el. Sunt importante si comentariile, nu doar pentru a vedea cati oameni sunt alaturi de noi, ci si pentru ca acolo in comentarii am scris zilnic update-uri ale starilor noastre. Insa acum mi-am facut curaj sa abordez un subiect prea lung pentru un comentariu la acea postare.

Nu as fi vrut sa scriu pentru ca citeste si mama mea. Si intr-un mod bizar simt ca i-as da satisfactie, pentru ca ea a plans din prima zi de raceala ca omoram copilul, sa-l ducem la medic. Si noi n-am vrut, pentru ca eu eram obisnuita cu Alex, care cu fiecare raceala lasata in pace, cu lupta proprie a organismului, a ajuns din ce in ce mai puternic, mai sanatos, mai imun. Normal ca nici pe Alex nu l-am lasat sa se chinuie, in sensul ca nu a fost cazul. Febra nu a avut mai mult de doua zile si nu parea sa sufere, era fericit daca il tineam in brate. Tuse nu a avut pana acum, la bronsita de acum. Muci a avut doar limpezi, care treceau usor cu ser fiziologic. Dar chiar si la raceli cu muci limpezi, sau febra fara alte simptome (de cate ori a avut febra, nu avea niciun alt simptom, nici de raceala, nici de probleme digestive, nici bubite pe piele, nimic, si ii trecea la fel, fara alte simptome), doctorii din jurul nostru ne prescriau antibiotice. Asa am ajuns sa nu prea ii mai cautam, pentru ca vedeam ca dupa o zi Alex era ca nou, sanatos tun, tratat doar cu ceaiuri (pe care nu prea le bea :D) si dragoste. Am sperat sa fie si cu David la fel, mai ales ca el a fost alaptat exclusiv (la Alex suspectez un biberon in maternitate), si a fost pus pe mine dupa nastere, etc.

Acum cand mai aflu de cate un medicament ce il primeste David, ma buseste plansul. Medicamente pentru inima (!!!), antibiotice doua tipuri, corticosteroizi, adrenalina, etc... Ce am facut cu copilul meu oare...

Ma simt vinovata ca nu am mers la doctor la primul muc, poate ne dadea numai ceva expectorante, eu plangeam ca trebuie sa-i dau medicamente asa de mic, ma plangeam aici pe blog, si gata. Dar nu ajungeam la atatea... Eu am evitat doctorii pentru ca aici in Baia Mare cam dau antibiotic la orice semn de raceala, fara analize. Si la cei mici, si la noi cei mari. Sa nu mai vorbesc cum am incercat cu Alex cand era mic, cu refluxul, sa mergem la cea mai renumita pediatra din oras, care i-a recomandat antibiotic ca "poate are rosu in gat" (dupa ce m-a certat cum indraznesc sa-l alaptez daca nu consum carne..). Mai tarziu am aflat ca acel antibiotic este interzis in afectiuni ale stomacului si daca i l-as fi dat ar fi facut hemoragie interna...

Isoricul: joi a avut nasul infundat, fara secretii in afara, fornaia usor, asa cum multi nou-nascuti fornaie (inclusiv el asa respira in primele zile) din cauza narilor inguste. I-am pus ser. Vineri am inceput sa i le scot si erau limpezi. Sambata noaptea a inceput sa tuseasca, putin si rar. Duminica la fel. In rest sugea, era ca de obicei. Luni dimineata era moale si nu mai voia sa suga, asa ca la amiaza am cautat-o pe doamna doctor Veronescu, de la Spitalul Judetean, bazandu-ne ca am auzit ca ea nu da antibiotic la orice. Ne-a zis ca va trebui sa ne internam pentru ca e prea mic, nu putem risca. Nu la ea (la neonatologie se poate doar pana cand au varsta de 10 zile), ci la pediatrie, la Dr. Orha. Si a zis ca din pacate va trebui sa primeasca antibiotic si corticosteroizi. Orha cand l-a vazut a fost si mai panicata, l-a panicat si pe Relu si Alex ce erau de fata, ca e cianotic, ca are insuficienta respiratorie, ca ne interneaza urgent si ne pune la oxigen. Si una dupa alta o gramada de proceduri, cand noi mersesem de acasa cu pruncu in brate doar la o consultatie, fara alte lucruri, cu speranta ca nu va primi medicamente. Adica deloc... Ma gandeam speriata ce voi face daca medicul ii va recomanda antibiotic.

Ma macina faptul ca din cauza mea s-a ajuns aici. Ce sa fac data viitoare? Sa nu-l mai las deloc sa lupte singur fara medicamente? Alex doar singur a batut toate bolile (putine) ce le-a avut pana acum, si vad pe el ca din fiecare lupta iese mai puternic. Pneumonia aceasta a fost virala, deci n-ar fi avut efect antibioticul, din contra.

Homeopat nu avem in oras. Cel putin nu unicist. Asa, homeopatie prin internet mi se pare ok la o diaree la un copil de 2 ani (cum l-am rezolvat pe Alex), la un hipotiroidism in sarcina (cum m-am rezolvat pe mine). Dar la pneumonie cu insuficienta respiratorie la bebelus de o luna, cand evolueaza atat de repede (ni s-a spus dupa saturatia de oxigen ca pana seara ar fi fost prea tarziu, if you know what I mean), mi se pare periculos. Nu pentru ca homeopatul nu ar fi priceput, ci pentru ca nefiind langa copil sa-l asculte cu un stetoscop, nu poate sa-si puna in functiune priceperile... Se poate baza doar pe ce vad eu, si eu nu am cum sa vad insuficienta cardiaca.

Ce sa fac data viitoare? Cum sa fac un echilibru intre sanatate si medicamente? Relu nu-mi reproseaza acum nimic, ca stie ca imi reprosez eu singura, dar totusi data viitoare chiar ii bag antibiotice din prima? Imi calc pe toate cunostintele? Ca o viroza sau o boala a copilariei poate avea febra de 3 zile si abia dupa aceea faci niste analize sa vezi daca e viral sau bacterian? Si ca faci enorm de mult rau dand antibiotic la o viroza? Oricum David nu a avut deloc febra!

Eu mor oricum, am imbatranit 10 ani, la fiecare chin prin care trece David imi sapa cu un cutit in inima, in trup, sa stiu ca din cauza mea a ajuns asa chinuit, cu consecinte grave toata viata lui... Dupa ce i-am gandit asa in amanunt nasterea, sa fie sanatos, sa aiba un inceput bun in viata. Ma omoara chestiile astea si nu ma pot opri din plans. Inca o data eu am incercat sa fac ceva bine si mi s-a dat peste nas cu toate planurile... Ca sa am regrete big time pentru toata viata, sa am motive de plans... Si in timp ce urla de durere dupa ce tuseste, sau in timp ce isi pierde respiratia urland de durere cand ii schimb scutecul, imi cer iertare plangand. Sper sa ma poata ierta vreodata. Asta fac acum aproape toata ziua. Lacrimile mi-au secat din alte motive enumerate in postarea anterioara. Au ramas acestea date de regrete. Doar astea le am acum, plang cerandu-mi iertare ca eu, care trebuia sa am grija de el si sa ma asigur ca ii este bine, eu am contribuit la chinul lui de acum si la atatea proceduri ce i se aplica. Nu am avut niciodata in viata asta un sentiment mai greu de suportat ca regretele de mama.

Intestinul virgin la care am tinut atat s-a dus ieri. Am inceput probioticele, de teama candidei de la fundulet.  Inca o palma.

Recordul lui Alex s-a dus de alaltaieri seara, a inceput siropurile de tuse (bromhexim) si bronhodilatatoare (salbutamol, cine a mai auzit de el?). Eu n-am fost acasa, au dus-o pe nasa noastra sa-l asculte la plamani, a zis ca are bronsita acuta simpla cu sibilante. Eu as fi vrut sa il tratam homeopat, dar am zis ca-l las pe Relu sa decida pentru ca e cu el acasa, si mai ales pentru ca el sta sub presiunea alor mei (care incepusera psihologic cu din alea ca o sa ajung inapoi in spital internata cu Alex...).

Inca un amanunt mic. Cand plange si geme, David spune "maaaaaaam", "maaammmaaaa". Stiu ca nu vorbeste copilul la o luna si nu zice mama, sunt sigura ca nici nu stie ce inseamna cand il aude, iese asa din greseala, dar imi rupe sufletul.

Deci vreau sa aflu pareri mai multe despre "cand intervenim la raceala atunci cand nu avem un medic in care sa avem totala incredere?". Relu nu ma cearta, nu imi reproseaza, dar mi-a zis ca data viitoare intervenim de la primul semn :(...

Plang

Oare o sa pot scrie de lacrimile ce-mi curg pe obraz? Ca de ieri plang continuu. Cum imi trimite cineva un mesaj de incurajare, cum bocesc, cum imi amintesc cine stie ce nimicuri, cum bocesc...

Am vrut sa scriu ca a trecut o luna (ieri am “luniversat”...) de cand era la adapost in burta mea si nu-l deranja nimic, dar nu e chiar adevarat, pentru ca nemernica de toxoplasmoza acolo ar fi putut sa-l afecteze. Si stresul meu din sarcina provoca valuri de cortizol trimise inspre el, placenta nu le putea opri... De multe ori m-am gandit la efectele stresului, si am si vazut cateva deja.

David a racit. Viroza. Bronsiolita. Cu insuficienta respiratorie. Nu stim de unde a racit Alex intai. A fost si fratele meu racit, dar desi stam in aceeasi casa am incercat sa ne ferim. A mai si iesit Alex la locuri de joaca dar mai mult pe afara. Acum imi amintesc ca a fost o data la un teatru de papusi cu vreo saptamana inainte, cine stie ce virus o fi umblat pe acolo... Dupa Alex a urmat David si imediat dupa aceea eu.

Ah, si ce e mai important, de ieri de la amiaza sunt internata cu David in spitalul de stat din Baia Mare.

Am mii de remuscari ca nu am mai avut aceeasi grija de David ca de Alex. Remuscarile astea le-am avut inca din sarcina, si ma simt atat de prost, e ca si cum as avea preferinte, ca si cum David nu ar fi fost la fel de cu drag asteptat. Cand am venit acasa cu Alex din maternitate tatal meu era racit. Ei, nu numai ca noi cu Alex nu ne plimbam prin casa (chiar si la aer ieseam pe balcon, nu coboram jos), dar cine venea in camera noastra trebuia sa-si puna masca. Am considerat mai apoi ca am fost exagerata. Acum nu mai cred asta :((.

Deci plang...

Plang pentru ca David s-a imbolnavit atat de mic, asa de grav. Si are de suferit asa mult din cauza bolii in primul rand, tusea dureroasa, extenuarea... Chiar am simtit ieri ca pic jos cand mi s-a spus ca trebuie sa ma internez cu el.

Am plans cand a trebuit sa-i spun lui Alex, care se tinea atunci de mana mea, si care a inceput sa planga. Si plang acum cand imi amintesc. Ieri am plans continuu.

Plang pentru ca nu ma pot gandi la altceva decat la David si la Alex si cum ii afecteaza pe amandoi situatia de acum.

Plang pentru ca nu am avut destula grija sa nu se imbolnaveasca puiul de om.

Plang cand ma gandesc cum i-au pus branula. Plang cand ma gandesc cum i-au bagat o seringa intreaga de ser fiziologic in nas. Plang cand imi amintesc cum a plans la aerosoli. Plang cand il vad ca acum sta culcat pe spate, cand chiar trebuie, altfel nu avea cum sa stea la masca de oxigen. Plang cand vad ca vrea sa si-o impinga sau ca vrea sa traga de branula. Am plans cand am vazut ca a transpirat pe spate tot, pentru ca sub cearsaf este direct sac de plastic si cum eu nu eram pregatita pentru internare, nu aveam nimic nimic la mine sa-i pun sub el, nu aveam nici pentru mine, o hartie igienica, o sticla cu apa. Plang cand imi amintesc cum l-au chinuit cu aspirarea secretiilor cu o sonda din aceea subtire care se tot introduce in nas de ti se face rau privind de pe margine. Plang cand imi amintesc cum l-au chinuit azi-dimineata cu luarea a 3 eprubete de sange (2 mici si una normala). De atunci plang de cate ori ii vad manuta cu rana de la recoltare, la fel cum plang de cate ori ii vad manuta cu branula.

Plang cand imi amintesc cum ma stresam de analizele de toxoplasmoza ce trebuie sa i le recoltam la 3 luni. La nastere i-au luat analize din calcai si abia au putut stoarce cateva picaturi, de aici stresul meu cum ii vom recolta la 3 luni o jumatate de eprubeta mare de sange! Ei, uite ca se poate, saracutul pui...

Plang cand ma gandesc ca a ajuns la o luna sa faca toate procedurile cele mai nocive cu sistemul lui. Alex pana la 3 ani si 2 luni inca nu a luat niciodata antibiotic, acum are prima raceala cu tuse dar inca nu a luat siropuri. Ei bine, eu speram ca David sa-l concureze. Nu, se pare ca nu. La o luna de viata deja are la activ doua tipuri de antibiotice, date deodata, fara nicio analiza si antibiograma, corticosteroizi, un antiinflamator de care n-am mai auzit, o gramada de ser fiziologic si glucoza, gama-globulina (mda, produs uman...), si chiar si o radiologie. Da, tot ce poate fi mai rau pentru sistemul lui micut si in acelasi timp tot ce poate fi mai util probabil acuma (in afara de antibiotic, pentru ca am inteles din analizele de azi ca proteina C reactiva e ok, deci s-a confirmat ca e virala, nu bacteriana).

Plang pentru cum o sa-l afecteze toate astea in viitor. Asa ca dupa ce am auzit povesti cu copii care repetau toata viata episoadele de bronsiolita si de pneumonie, m-am bucurat cand am gasit si mame care sa-mi spuna povesti mai optimiste.Deci pe langa cum l-ar afecta bronsiolita de acum, mi-e teama si de modul in care il vor afecta toate substantele care au intrat in corpul lui atat de repede. In corpul lui in care pana acum a intrat numai si numai lapte matern, nicio alta substanta, acum intra cele mai grele medicamente...

Plang pentru Alex. Of, cat plang pentru Alex. E un copil atat de frumos de sensibil... E atat de iubitor si atat de atasat de noi toti din familie, si de mine in mod special... El sufera mult, chiar daca nu tot timpul se arata prin plans, chiar si cand merg parintii mei la cumparaturi, sau cand se trezeste si tata nu e langa el. Nu mai vorbesc cat de mult sufera cand se pune problema sa lipsesc eu de langa el, pentru ca deja asta se stie. Nici la baie nu vrea sa merg eu fara el, se supara tare daca merg si nu-l anunt. De lipsa indelungata nici nu se pune problema. La Oradea cand am nascut am ales sa ma externez in dimineata de dupa nastere, nu chiar seara, ca sa fiu mai puternica. Si a fost ingrozitor de greu pentru el, desi a incercat foarte curajos sa se imbarbateze singur, si sa treaca cu bine peste episodul asta. Dar il usura gandul ca numai o noapte lipsesc. Acum sa vedem cat intelege el din conceptul “cel putin o saptamana, poate 10 zile...” :((

Plang cand ma uit afara si vad zapada si o zi frumoasa insorita, si ma gandesc cum am fi iesit noi afara de eram sanatosi. In 5-6 decembrie a inceput sa ninga la noi. Prima zapada a lui David ramasa neimortalizata, pentru ca ei amandoi erau bolnavi (Alex are poze cu prima lui zapada). Prima zapada din iarna aceasta, pe care Alex a asteptat-o cu drag. Si acum el plangea din casa ca nu poate iesi afara sa curete treptele. Si sa se joace. I-a adus bunica lui putina zapada de afara zilele trecute si a fost atat de incantat... Plang cand ma gandesc ca zilele trecute doar asta imi era motiv de suparare, ca nu pot iesi afara la zapada cu baietii mei, iar acum am atat de multe...

Apropo de motive de suparare, plang cand imi amintesc ca in urma cu o saptamana pe vremea asta eram doar ingrijorata de cum ne vom petrece zilele fara Relu. El urma sa se intoarca la serviciu vineri (7 dec). Dupa aproape o luna de concediu alaturi de noi, o luna atat de plina si de frumoasa, memorabila. O luna care a parut atat de usoara pentru ca el s-a ocupat foarte mult de Alex, sa nu sufere pentru noua schimbare din familia noastra. M-am pregatit pentru intoarcerea lui Relu la serviciu inclusiv cu foi printate cu activitati simpatice. Nu am apucat sa le punem in practica, pentru ca pana la internare ne-am ocupat de raceli acasa. Imi vine sa rad asa amar, cu lacrimi, de cum calculam eu cate zile sunt intre concediul lui Relu si Craciun, cum ne vom distra noi 3 impreuna, si cum il voi ajuta pe Alex sa nu-i fie prea dor de tatal lui...

Plang pentru ca ieri cand ne-am internat a implinit o luna, si eu aveam in plan o mare cantarire si un anunt mandru cu greutatea lui. La nastere a avut 3.47 kg, la externare 3.31 kg. La 3 saptamani deja avea 5.1 kg. Ieri, dupa cateva zile de boala si o dimineata cu supt putin a avut se pare inapoi 5 kg.

Plang pentru ca David e supus asa unui chin la o luna de viata. De la investigatiile de la inceput care il deranjau, pana la toate cele cate se fac in spitale. E ora 12 acum si de 5 ori am reusit sa-l adorm azi, era extenuat, si tot de 5 ori fix atunci venea o asistenta sa-i ia temperatura din fund, sau sa-l duca undeva sa-i faca ceva si el plangea ingrozitor.

Plang pentru ca lui Alex pana acum ii trecea raceala intr-o zi, doua, pentru ca aveam timp (si loc) sa-l tin in brate non-stop. Sunt sigura ca nu numai reglarea temperaturii cu ajutorul corpului meu era importanta, ci si faptul ca se simtea iubit. Acum cred ca are o saptamana de raceala deja si nu pare sa-i treaca. Nu numai ca in primele zile mama nu l-a putut tine in brate ca de obicei, dar de ieri mama nu mai e langa el deloc...

Plang pentru ca dintr-o data boala lui Alex nu mi se mai pare cel mai greu lucru de pe lumea asta. Acu o luna Alex era bolnav si ma topeam de durere si de ingrijorare. Acum cand vad un animalut inocent bolnav de dinainte de a implini 4 saptamani, o fiinta ce abia cunoaste lumea si care inca nu s-a obisnuit cu organismul lui in afara uterului, febra celui de 3 ani mi se pare „light”. Dar nu trebuie sa uit ca pentru Alex febra e la fel de grava ca acu o luna, lui nu i se pare mai usoara. Ori i se pare la fel, ori i se pare mai greu de dus pentru ca n-o mai are pe mama de remediu numai pentru el. Intr-una din noptile de boala „in familie” David a inceput sa planga infiorator, eu am sarit cu el sa fug in alta camera, sa nu-l trezeasca pe Alex. Dar Alex dormise iepureste toata noaptea, asa ca m-a auzit si mi-a zis: „mama, vreau sa stau langa tine, nu pleca, nu ma deranjeaza David, pot dormi si daca plange daca esti langa mine”. Puiul mamei scump...

Plang gandindu-ma cat e de empatic Alex, cat de mult ne iubeste. In seara in care David a dat primele semne de boala, Relu era tare ingrijorat. Si a gresit cum o facem noi oamenii (parintii) in general, si-a varsat ingrijorarea prin nervi. L-a trimis pe Alex sa mai bea din ceaiul facut de mine pentru raceala lui, pe un ton nervos, sugerand ca David s-a imbolnavit de la el (ceva de genul „Alex, mai bea ceai, nu vezi ca si David a racit?”). Alex s-a oprit in mijlocul camerei, s-a uitat fix la mine, sa vada daca si eu sunt de aceeasi parere, cu ochii in lacrimi. Nu pentru ca era trimis sa bea ceai, ci pentru ca a inteles. S-a prins ca Relu crede ca el l-a imbolnavit pe David. L-am asigurat ca nu e asa, si ca nu asta a vrut sa spuna tatal lui. Relu i-a cerut scuze, i-a spus ca nu a vrut sa spuna asta, ca nu e vina nimanui nici ca a racit David, nici ca a racit el. Puiul scump a tras un plans bun in bratele mele, dar m-a topit sa il vad cum a suferit el la gandul ca David e bolnav din cauza lui (ceea ce nu avem cum sa stim).

Plang cand il vad pe David cum tuseste si plange imediat dupa aceea. Apropo, aici nu prea am vazut copii care sa planga din cauza bolii. Desi se plange in cor (e o atmosfera de cosmar), ceilalti copii plang cand li se fac procedurile medicale. Sau de singuratate, pentru ca am intalnit si o fetita abandonata de mama ei.

Asa ca plang si cand o vad pe acea fetita frumoasa de numai 3 saptamani plangand. In nestire. Si plang apoi de nervi ca sunt si eu atat de virusata incat n-o pot lua in brate, e in salonul de langa mine, am geam inspre ea, o vad ca si cum am fi intr-o camera. Cand nu plange, doarme. Singurele momente in care e treaza cu ochii mari sunt cand o ia vreo ingrijitoare sa o spele sau sa o schimbe. Nu conteaza pentru ea ca a fost ridicata din patut de o mana sau de picioare, bruscata, pentru ea e important contactul uman si se bucura sa vada pe cineva. Chiar daca acel cineva ii indeasa cu forta biberonul pe gat, sau il misca violent pe lateralele gurii sa o trezeasca sa termine. In dimineata aceasta am vazut o ingrijitoare luand-o in brate doar pentru a povesti cu ea, dupa ce plansese deja de vreo 2 ore. A privit-o in ochi, fericita, treaza, si apoi a adormit linistita...

Plang si cand ma gandesc ca eu plang din ceva ce pentru unii va parea un nimic. Pentru parintii ai caror copii au boli mai grave, stau mai mult in spital, sau au parte de proceduri mult mai dureroase... Dar nu pot sa fac nimic sa nu ma doara suferinta puilor mei (chiar daca mai mica, prin comparatie). Apropo de asta, o fetita de 2 ani din salonul vecin e aici cu bunica, nu cu mama, pentru ca mama e in Italia cu fetita mai mare, care are leucemie...

Am plans prima data cand am intrat in sectia de pediatrie si am vazut paturile astea cu gratii. Si plang si acum de cate ori ma uit la copilul meu acolo, sub masca de oxigen.

Plang cand ma uit pe geam si vad drumul pe care il faceam pe jos repede cand mergeam la inot. Si vad si cladirea unde e piscina. Am avut doua mari si lungi perioade de frecventat acea piscina, in etape frumoase din viata mea, cu amintiri preponderent fericite: inainte de a ramane insarcinata cu Alex si inainte sa raman insarcinata cu David.

Plang cand ma uit pe geam de la etajul 11 sa vad drumul spre casa, sa reperez masina noastra cand pleaca de la mine Relu cu Alex...

Plang cand il imbratisez pe Alex si cand ii spun PA...

Plang cand realizez ca de cativa ani in toate lunile ne merge normal, ca la toata lumea, dar in luna decembrie se intampla ceva trist sau stresant. Oare care poate fi motivul? In 2008 mi-am pierdut jobul drag si am fost aproape de divort. In 2009 refluxul lui Alex era la apogeu, cu chin si lacrimi si stres, cu vizitat medicul in noaptea de Revelion, cu regim impus de foame, cu miezul noptii de Revelion care pe mine m-a prins mulgandu-ma sa nu fac mastita si pe Alex gemand de foame. In 2010 tatal meu a avut o pneumonie foarte grava, cu internare in spital chiar inainte de sarbatori, cu pericole mari la un om proaspat operat de inima. In 2011 a murit fratele tatalui meu, si ziua de 24 decembrie ne-am petrecut-o la Zalau la inmormantare, nici gand de brad, colinde, masa festiva, cadouri. In 2012 asta...

Plang cand spun o rugaciune, cand imi cer iertare de la David, sau cand ii spun ca il iubesc.

Plang cerandu-mi iertare si amintindu-mi cat ghinion a avut si in timpul sarcinii cu mine ca mama, acum asta.

Am mai zis oare ca plang cand citesc mesaje incredibil de frumoase de incurajare? Nu mi-am putut imagina ca asa multa lume draga se gandeste la noi. De fapt plang de cate ori vorbesc cu cineva, de aceea prefer sa nu raspund la telefoane. Azi insa curiozitatea unui numar lung m-a facut sa vorbesc cu una dintre femeile pe care le iubesc si le admir cel mai mult de pe Terra...

Plang gandindu-ma ce crede el ca atunci cand il chinuie cineva cel mai tare, si cand il doare o procedura ingrozitor, aude printre urlete „aici e mama, pui mic...”....

Plang cand imi amintesc ca vine Craciunul si nu am chef de el, din nou.

Plang cand imi vine sa-i colind Mos Craciun cu plete dalbe ca sa-i calmez plansul, pentru ca aceasta colinda mi-a ramas in minte de cum o cant eu impreuna cu Alex...

Si nu o pot canta, asa ca imi caut mental altceva, si ajung sa ii cant melodia cu care il adormeam pe Alex cand era mic. Si ma pun pe plans cand imi amintesc...

O abandonez, asa ca ma apuc sa cant cum ii cantam acasa cand plangea „Davidelu, Davidelu, hai la joc, sa ne fie, sa ne fie, cu noroc”. Si apoi ma pun pe plans pentru ca imi amintesc de scumpul de Alex cum atunci cand il aude plangand incepe sa-i cante melodia asta ori in varianta cu Alunelu, ori in cea cu Davidelu, ca sa-l linisteasca.

Se spune ca trebuie sa-i implici pe cei mari in ingrijirea celui mic. Mie nu mi-a placut ideea asta, dar m-am bucurat cand initiativa a venit de la Alex, asa ca el e mare responsabil sa-mi ofere servetele uscate, pe care le ud si cu care il sterg pe David la fundulet. Daca il schimb vreodata fara el, se supara. Ei, e evident ca ieri in spital am plans de cate ori am schimbat scutecul copilului.

Mi-a venit sa-l mangai pe cap pe parul de la tampla, si mi-am amintit ca asta a fost primul gest cand l-am avut in brate. In prima lui zi de viata i-am mangaiat continuu parul de la tampla, si pe cel de la ceafa. Si am ajuns atunci la concluzia ca nu exista nimic mai fin pe lumea asta ca si zona de puf dintre par si piele de la ceafa unui bebelus nou-nascut. Depaseste orice petala de trandafir. Si mi-am amintit mirosul lui de atunci si cat de fericiti si fara griji eram atunci...

Am mai zis ca plang de cate ori ma uit la el? Ceea ce e des...

Am plans dimineata cand mi-am baut apa cu lamaie si am mancat lapte cu cereale, ca mi-am amintit ce tragedie era acasa daca indrazneam sa le consum fara Alex (daca el era din intamplare fix atunci jos cu bunica lui).

Plang cand imi amintesc fiecare iarna cu Alex, si realizez ca aceasta nu va fi la fel de frumoasa, pentru ca nu vom putea face multe iesiri din cauza sensibilitatii lui David.

Plang de cate ori imi vine sa pun mana pe fata sau pe David si imi amintesc cati microbi am luat pe mana de aici din jur.

Plang cand imi amintesc de toti copiii prietenelor mele, care au fost internati in spitalul din Baia Mare pentru o boala (mult mai tarziu ca varsta, nu la o luna) si care de atunci o tin tot intr-o boala, pentru ca tot iau altele la fiecare spitalizare... Si stau pe pozitie de observare referitor la mine, pentru ca prietenele mele au luat si ele din acele internari mai ales animalute...

Sa nu ma uit pe mine... Plang de cate ori ma vad unde am ajuns sa „traiesc” pentru cel putin o saptamana, si ma doare fizic dorinta de a ajunge inapoi acasa sa dorm cu toti 3 baietii mei impreuna, sa ajung la baia mea, la patul meu, la casa mea :((((. Plang cand vad ca acum nu am cui sa-l dau seara, daca e intr-o faza de „brate” si mie imi trebuie la baie sau imi e foame. Plang cand imi amintesc cum in fiecare seara Relu statea la tv mai mult decat mine, si cand mergeam eu noaptea in living cu David plangacios gaseam fotoliul aranjat special pentru mine, cu perna, cu telecomanda pe maner, cu totul aproape, la indemana. Plang cand ma vad in oglinda, obosita de o luna de nesomn, cu tenul uscat si ridat de o zi de stat in caldura ingrozitor de uscata de spital, cu pungi mari cat toata zona ochilor din cauza plansului. Dupa nastere am aratat de o mie de ori mai bine decat la o luna dupa... Sa plang si pentru conditiile in care voi face dus? Si pentru faptul ca nu am cum sa am grija de epiziotomie?

Plang cand imi dau seama ca a trecut doar o zi (putin peste 24 de ore) si nu stiu daca eu si Alex vom rezista 7-10 zile. El nici nu isi poate imagina cat inseamna asta, pentru ca daca ar sti ar fi distrus.

Plang cand nu-mi vine sa merg la baie sau sa ma spal pe dinti fara Alex.

Plang cand ma uit pe geam si vad catedrala unde ne-am cununat, si unde l-am botezat pe Alex. Si restaurantul unde au avut loc si nunta si Botezul. Si vad cladirile unde am lucrat...

Mi-am pus intrebarea cum ar fi fost daca Alex ar fi fost alaptat. El nu mai suge deja din timpul sarcinii pentru ca nu a mai avut ce. Mi-a zis ca imi va cere dupa nastere, dar nu mi-a cerut inca. Asa ca acum nu stiu daca sa ma bucur ca nu e alaptat, pentru ca ar fi suferit si mai mult in lipsa mea, sau sa ma intristez ca nu l-am intrebat eu daca vrea, pentru ca asa ar fi avut o imunitate mai buna.

 

Si tocmai am mai tras o tura de plans pentru ca a venit o doctorita in care nu am deloc incredere (de cand era Alex mic, i-a recomandat pentru reflux un tratament pe care l-am refuzat si care ulterior am aflat ca l-ar fi omorat). Si mi-a zis sa nu-i mai dau sa suga pentru ca oboseste copilul (dupa ce pediatra care il monitorizeaza nu a zis nimic despre asta, ci mi-a spus sa-l alaptez des). Si in loc sa-i ia saturatiile de oxigen la fel ca pana acum, din degetel, il pune sub monitorizare cu electrozi, lucru care o sa-mi faca imposibila ridicarea lui din patut! Nici pentru alaptare, nici pentru a-i calma plansul, pe care il are din belsug cand e treaz... :((((((( Sa vedem cum rezistam pana dimineata cand vine iar doctorita ce l-a urmarit, si daca nu cumva nu va avea curaj sa treaca peste recomandarea acesteia de acum... :((

Acuma o observatie. Nu consider ca gresesc ca plang. Adica e un plans eliberator, gen Aletha Solter / Otilia Mantelers ;). As exploda daca nu as putea sa plang pentru situatia in care am ajuns, si toate gandurile de mai sus m-au ajutat sa dau afara tot plansul din mine. Nu consider ca trebuie sa-i spun lui Alex „sa fii puternic!”, ci mai bine sa ma vada autentica, sa vada ca si eu sufar ca sunt departe de el, sa vada ca e normal sa isi arate si el sentimentele. Iar cu procedurile facute lui David, dupa ce plang pentru fiecare ,fara un efort constient ma gandesc doar la partile lor bune. „Ce ma bucur pentru gama-globulina asta, o sa-l faca mai puternic, sa lupte cu boala”, „acum ca i-au dat iar medicamentul ce ii dilata vasele din plamani, o sa respire mai usor, o sa se oxigeneze mai bine, n-o sa mai tuseasca...”, „ce bine ca suntem aici in spital sa fie supravegheat” etc. La asta ultima recunosc ca depun un pic de efort, pentru ca imi amintesc toate cazurile cunoscute direct sau doar de la tv, cu copii care mor din cauza unui antibiotic dat fara teste, sau din cauza unui tratament gresit, sau prea puternic. Deci nu reusesc sa ma relaxez total si sa ma gandesc „pfuai ce bine ca am ajuns pe mana medicilor, de acum totul va fi perfect”.

Ce mai facem

Repede, pe scurt. Azi verisoara mea draga a sunat-o pe mami sa vada cum mai suntem, si-a dat seama ca eu nici la 3 saptamani de la nastere inca nu am vorbit cu nimeni la telefon :)).

Asa ca i-am scris rapid pe facebook un mesaj (mi-a pus Relu cablu de net, pentru ca nu voiam sa intru pe laptop cu wireless-ul cu David in brate). Si repede m-am gandit sa-l copiez si aici, pentru cei care mai sunt curiosi de noi.

"Saluuut!

Mi-a zis mami ca ai sunat. Eu inca nu am vorbit la telefon cu nimeni, daca iti poti imagina :)). Si de obosita, dar si ca sa nu-l radiez macar in prima luna. Ca e mereu la mine in brate. A zis mami ca nu stim face prunci :)) si eu i-am zis ca oricum ne oprim :))))))). In prima saptamana am dormit 4-5 ore pe noapte, saptamana trecuta totalizam 1-2 ore. Azi-noapte nu am apucat nici sa ma intind sau sa inchid ochii, nici macar un minut :))))). Cand s-a facut ora 8 dimineata nici n-am mai incercat, mi-am facut 2 cafele :)).

Are colici. Alex nu avea. Se screme si plange. Poate dormi doar in brate, dar nu burtica pe pieptul meu ca sa ma pot intinde, ci numai asa in brate culcat la san. Daca ma misc, se trezeste si plange. Pe fotoliu asa cu el in brate, nu pe piept, mi-e teama sa adorm, pentru ca atunci cand imi cad pleoapele am vazut ca se lasa moi si mainile si l-as scapa pe jos. Cand il pun jos si o secunda incepe sa se screama si sa planga. Nu poate nici sa suga culcat. Ragaie cu gura inchisa si ii iese lapte pe nas. O data a patit-o asa intins langa mine si nu a putut respira deloc, pana cand l-am ridicat rapid ca dadea disperat din aripioare.

Eu insa sunt tare fericita. Ma simt norocoasa ca nu plange ca Alex cu orele (Alex se invinetea si chiar orice faceam nu il calma), si ma simt norocoasa ca deocamdata Alex e incredibil de bine, poate chiar sa doarma pe plansete de David. In plus, cred ca savurez orice greutate pentru ca ma intristeaza gandul ca cresc mari asa repede si nu voi mai avea niciodata un bebe mic de 2-3 saptamani in brate...

Va pupam cu mult drag!"

Deci daca m-as obisnui fara somn ar fi perfect. David maraie foarte putin in brate de la colici, il deranjeaza doar daca il culc langa mine. Si e cel mai fericit la san. Sta cu tzatza in gura cam 20 de ore din 24 :)). De exemplu, il dau cuiva sa fac un dus, se trezeste plangand din cel mai profund somn, cauta tzitzi, eu il iau rapid (pentru ca de la primele semne de trezire are niste decibeli...) si cand da de san adoarme la loc imediat asa cu buzele pe san, fara sa suga :). Vrea doar sa ma verifice unde sunt :D. Bine, cu ocazia asta am invatat ca si un dus de 3 minute poate sa se imparta in doua episoade, cu o alaptare la jumatatea lui, in prosop, in baie :D. Si am vazut ca decat sa-l desprind 2 minute de tzitzi ca sa-i pun scutec curat si sa-l imbrac, mai bine ma contorsionez sa fac toate acestea cu el mufat. Noroc ca sunt "lungi" :)).

Alex e un dragut si un minunat si un simpatic. Sper sa nu cobesc acum, oricum stiam ca inspre 3 luni apare gelozia aceea grea de tot. Dar faptul ca Alex e atat de vesel si intelegator (chiar daca ma vede 99% din timp cu David in brate si la san) si faptul ca David nu sufera cum o facea Alex imi dau o stare incredibila de fericire. Ah, si dimineata David imi acorda niste zambeteeeeee treaz, constient, cu dedicatie :D, incat imi trece imediat toata oboseala :).

Postarea am inceput-o la amiaza. Pentru un copy-paste si niste poze am avut nevoie de 5 ore... Hmmm...

Ahhh si am mai fost fericita pentru vremea superba de saptamanile trecute... (spre deosebire de azi, cand frigul, ploaia si ceata ne-au impiedicat sa iesim afara, sa facem poze cu tricolorul de pe casa :), asa cum facem in fiecare an)
 

(poza facuta de Alex)

A doua minune din viata noastra

El e David Teodor, nascut in 10.11.2012, la ora 6. Prima poza este din 12 noiembrie, iar a doua din 11 noiembrie, de la externare. Nu era prima intalnire dintre frati, se mai vazusera de doua ori in ziua anterioara.

 

Deocamdata suntem foarte bine, insa nu pot face cate simt nevoia, asa ca le iau in ordinea prioritatilor. Copiii (ce bine suna!) sunt primii, apoi igiena mea de baza :)), si deci raman neatinse facebookul, blogul, mailul, mailul de serviciu, alte indeletniciri cu firma. Nu imi place sa-l radiez asa micut pe David, asa ca nu stau pe internet si nu vorbesc la telefon cu el in brate. Plus ca daca e in brate, nu reusesc sa ma uit in alta parte decat la el :). Ne ocupam la maxim de Alex, sa nu simta ca am avea mai putin timp pentru el, macar acum la inceput. Am un mare noroc ca e si Relu acasa in perioada aceasta. Si pana acum suntem bine si fericiti si impliniti toti 4. Doamne ajuta sa fim sanatosi cu totii, ca apoi daca vin tantrumuri de gelozie si colici, le biruim noi cumva. Am scris toate acestea si ca o explicatie pentru absenta raspunsurilor mele la multitudinea de mesaje si intrebari de-ale voastre. Imi cer scuze, va multumesc pentru gandurile bune, dar stau pe internet cam 10 minute o data la vreo 3 zile :)). Si pentru a vorbi la telefon trebuie sa-l dau pe David cuiva in brate, iar posibilitatile de schimb sunt rare, e la san cam jumatate din timpul unei zile :)). Asa ca atunci cand prind ocazia sa i-l dau pe David lui Relu, profit si merg la baie :D. Cu Alex, desigur, doar si inainte de nastere aveam acest special time numai al nostru :D. Abia astept sa imi fac timp sa-mi scriu undeva cum a fost, mai ales nu as vrea sa uit sentimentele (mai mult decat faptele) ultimelor zile de sarcina si primelor zile de mama de doi baieti.

Ce m-a determinat acum sa scriu? Faptul ca m-au napadit emotiile la gandul ca in urma cu o saptamana eram inca insarcinata (imi dau lacrimile de emotie si numai cand scriu fraza asta, pentru ca de acum perioada pe care o voi putea mentiona “in urma cu... David era in burtica” va fi tot mai mare...), si am nascut sambata dimineata. A trecut o saptamana minunata, in care eu am simtit ca explodez de fericire, mai ales in situatiile in care am timp sa constientizez minunea ce o traiesc. Asta se intampla mai ales la somn, cand eu stau intre Alex si David, cu o mana pe fiecare. Sau ii citesc lui Alex ce sta sub aripa dreapta o poveste in timp ce David sta broscuta pe inima mea. Simt ca as vrea sa prelungesc cat de mult perioada aceasta, sa mi-i intiparesc pe amandoi in memorie bine de tot cum sunt acum. Si din cauza aceasta prefer sa imi dedic timpul exclusiv lor acum, pentru ca e mult mai fain sa pupi un obraz fin, sa mangai un par ce inca miroase dulce-vanilat a lichid amniotic, sa iti creasca inima cand cel mare inca iti spune ca te iubeste, decat sa citesti internetul :).

Asadar in urma cu o saptamana...

... ma linistisem. Nu numai ca eram la Oradea de fix o saptamana, dar acum venise si Relu, nu mai eram doar cu mami si cu Alex.

... stiam cat e de minunat sa strangi in brate si sa iubesti si sa pupi un baietel pe care il credeam mic. Si care imi era teama ca nu ma va mai iubi la fel de mult, la fel de intens. Nu stiam inca ce simti cand poti iubi un baietel care dintr-o data pare mare, dintr-o data pot pupa mai multa burtica, picioruse mai mari, genunchi mai puternici, spate mai lat, obrajori pe care incap mai multi pupici. Si in plus sa am un ghemotoc de viata la piept.

... puiul meu David era inca in burta mea. Acolo ma mai mangaia, in timp ce eu ii raspundeam din afara. Spre seara a inceput sa-mi dea semnale subtile. Iar acum ma cutremur de emotie de cate ori imi pun mana pe burta si realizez ca el era acolo! Acu’ o saptamana! Si acum e la mine in brate, un minunat care invata treptat ce e viata si lumea aceasta.

... seara pe la 11-12, intre contractiile surde, faceam puzzle-uri cu unicul meu copil scump si drag, dar cu greu imi gaseam o pozitie comoda pe jos. Copil caruia i-am pupat fundul noaptea la 3:50 cand m-am dus la maternitate, emotionata pana la lacrimi, stiind ca e ultima data cand il mai vad in postura de copil unic, iubit exclusiv.

... eram fericita si implinita. Acum totul s-a dublat.

Imi cer din nou scuze pentru absenta din prezent si viitor :).

 

Baloane

Cat inca burta e de actualitate, sa pun niste poze din luna a 8-a :D. Fix de acu' o luna, din 7 octombrie:

Aceasta este making of...:

by Tomi de la Bebegrafie.ro

Si inca una tot facuta de Tomi, la sesiunea foto pentru Boba Mini :D

As fi avut doua idei dragute de poze de sarcina, dar cum nu am avut o sesiune foto pentru sarcina, ci doar cate o poza ici-colo din greseala :D (adica ne aflam in acelasi loc cu fotograful, la distractie cu piticii), voi ramane cu dorinta :).