Tot anul 2015 pentru mine a stat sub semnul comparațiilor, chiar dacă nu am făcut asta ”pe față” să simtă copiii. Nu-mi pot da seama de ce acum mai mult decât înainte, dar bănuiesc. Până la 6-10 luni Alex a fost un copil foarte dificil de crescut din cauza grevei suptului, care ne făcea un program oribil. Pe la 2 ani a avut o lună de tantrumuri, chiar înainte să înceapă să vorbească, iar apoi, după 2 ani, parcă s-a dus o ceață din jurul nostru. Brusc nu mai eram judecată, nu mai eram criticată de cei din jur că greșesc în îngrijirea lui pentru că Alex a devenit dintr-o dată un OM mare, atâta că într-un corp mic și toată lumea a început să îl admire și să se mire cât de bine îmi e cu el :D. Înainte de 2 ani avusese în vocabular doar câteva tentative de cuvinte gen mama, apa, tata, apoi brusc a început să vorbească în propoziții și vorbește de atunci perfect. Înțelept și înțelegător ca un om mare, dar bun la suflet ca un copil.
David a avut noroc că eu mi-am făcut ”școala” de parenting cu Alex, că am trecut cu Alex prin toate frământările, astfel că nu îmi fac mari probleme când el, David, nu bifează diverse milestone-uri. Pentru că nu le bifează nici la un an distanță de Alex.
Mai e un motiv pentru care anul acesta nu m-am putut abține din a-i compara, acesta e și motivul pentru care scriu acum: David are acum, în 4 decembrie, vârsta pe care Alex a avut-o când i s-a născut fratele mai mic, așa că tot anul mi-am amintit cum era acum 3 ani, când eu eram gravidă cu David.
- ”Tehnic” vorbind, David încă suge mult, chiar și noaptea. Și la cât e de nervos când nu avem ceva ce își dorește, ar fi fost un coșmar să se trezească brusc că nu am lapte, cum a pățit Alex. Însă nu mă deranjează deloc, mi se pare ”în grafic”.
- Apropo de alăptat, Alex sugea de drag de mine, de drag de țiți, de drag de lapte. David îmi dă impresia că vrea sân să verifice dacă îi dau și când mă apasă pe butoane.
- Deși e un pofticios și părea că vrea mâncare solidă mai repede decât Alex, și acum la 3 ani și o lună regimul lui e mai mult de 50% sân. Mâncarea e strict de pofte, nu de foame. Alex a început diversificarea la 2 ani și 4 luni și a mâncat bine și mult parcă de la începuturi. Nu am nicio îngrijorare pe tema asta, n-am văzut la viața mea bărbați nemâncăcioși.
- Alex a început să doarmă toată noaptea pe la 2 ani și jumătate, David încă se trezește. Încă e în sfera normalității pentru puiul de om, Dr. antropolog Dettwyler dă o medie de 4 ani și jumătate și pentru înțărcare, și pentru trezirile nocturne pentru supt.
- Alex a zis că vrea să rămână mereu copil. David abia a așteptat ziua lui, era sigur că va crește brusc mare și s-a enervat foarte tare când a văzut că e tot mic... :)
- Alex vorbește perfect literar în propoziții de oameni mari de la 2 ani, 2 ani și o lună. David are 3 ani și o lună și abia acum a început să facă propoziții, dar pe limba lui, eu îl înțeleg cam în 80% din situații doar pentru că am făcut în timp conexiuni, dar ceilalți din familie îl înțeleg foarte rar. Nu mă îngrijorez, însă mi-ar plăcea să știu dacă vorbitul cursiv l-ar scăpa de frustrări.
- Cât mă stresa lumea din jur că trebuie să-l dau pe Alex la creșă și la grădiniță, pentru că altfel nu e bine, trebuie forțați și lăsați să plângă ca să își dezvolte tehnicile sociale, e spre binele lor... Cât mă stresam dacă aleg bine să îl ascult și să aștept să își dorească el... Mai ales că nu aveam prieteni cu copii cu care să ne întâlnim regulat. Avea 2-3 prietene de vârsta lui cu care se întâlnea o oră o dată pe lună sau mai rar. La locurile de joacă de cartier nu veneau mereu aceiași copii ca să formeze prietenii, cum mi-ar fi plăcut. Așa niciunul nu se juca cu alți copii, pentru că nu se cunoșteau, toți stăteau cu părinții și singurele interacțiuni erau violente. Și eu mă întrebam dacă trebuie să forțez astfel de ieșiri pentru ”dezvoltarea” lui, sau, cum simțeam, să îl las să își aleagă cu cine vrea să socializeze (de exemplu cu doamnele de la biblioteca unde mergea în vizită). Am învățat că dacă îl las să se dezvolte în ritmul propriu e minunat, așa că în ianuarie (2015) când a vrut neapărat să meargă la grădiniță s-a integrat fără probleme, nu a avut nicio clipă de supărare sau suferință și și-a făcut prieteni și a știut cum să interacționeze cu ei și în episoadele mai violente. Sunt foarte liniștită de cum e el acum, nu am nicio grijă. Și tot sper în continuare că dacă am răbdare și cu David, chiar dacă e diferit, va fi bine în final. Fără forțări. Însă David nu are nici acea minimă socializare cu copii pe care a avut-o Alex pentru că nu am deloc prietene cu copii de vârsta lui și pentru că ieșirile nu ne ies :D, iar când ajungem la un loc de joacă nu interacționează cu alți copii pentru că, așa cum am spus mai sus, nici alți copii nu interacționează între ei. Cât tânjesc (degeaba) la o trupă de copii de toate vârstele care să se joace liberi în natură, fără intervenția părinților, care să își creeze singuri regulile jocului și ierarhiile! Așa, într-un astfel de grup, sunt sigură că dezvoltarea lui David ar fi puțin diferită, chiar dacă nu chiar ”normală”.
- Alex apreciază orice jucărie, orice carte, are grijă de ele, seamănă foarte bine cu mine. Și el știe de la cine are fiecare obiect ce îi aparține, și de când. Și el le conferă cumva un rol mai important decât niște simple obiecte, și îmi pare rău pentru el, eu așa am ajuns să nu mă prea pot debarasa de lucruri :). David strică și pierde orice se poate. Nu îi pasă de nimic, nici chiar dacă e vorba de ceva ce și-a dorit mult.
- Și apropo de păsat, lui David nu îi pasă de altcineva în afara persoanei lui. Și nu mă refer numai la lipsa actelor de generozitate, empatie și înțelegere, pe care Alex le-a avut mereu cu cei din jur, dar nu îi pasă nici dacă ne supără cu adevărat (eu nu m-am prefăcut niciodată că aș fi supărată ca să impresionez, deci vorbesc de situații în care chiar sunt supărată, îngrijorată, nervoasă). Orice i-ai spune nu îl interesează. Ce-i drept că Alex e în cealaltă extremă, de aceea mă preocupă persoanele cu autoritate care ajung în contact cu el, să nu fie unele care să abuzeze de sensibilitatea lui. Adică dacă Alex ar nimeri la o învățătoare care să îi arate că e dezamăgită de el într-o situație, pentru el ar fi o mare tragedie. Pentru David probabil va trebui să caut o învățătoare care să-l poată struni fără violență, care să-i poată canaliza firea răzvrătită spre cunoaștere.
- Și tot apropo de gradul lor de empatie și ascultare, dacă lui Alex i-am zis cândva când era mic că o anumită acțiune e periculoasă, el n-a mai încercat-o niciodată, nici dacă poate acum ar fi fost cazul să mai testeze. Dacă lui David îi spun că stă pe marginea scaunului în dezechilibru, râde în timp ce cade și se lovește rău. Dacă îl rog să nu se apropie de oala de pe foc, pune mâna pe ea și apoi strânge din dinți să îmi arate că nu plânge, deși niciodată nu i-am spus să nu plângă. Se comportă de cele mai multe ori ca și cum nu ar avea încredere în mine și trebuie să testeze ce îi spun. Alex are încredere totală în mine. Însă David... de câte ori trece pe lângă moarte sau pe lângă un accident înfiorător, mă întreb dacă va muri de bătrânețe... Mi-l imaginez la 20 de ani dându-mi aceleași emoții, dacă o să mă mai țină inima, făcându-mi cu mâna de pe o motocicletă sau sărind din avion sau plecând de acasă cu lunile fără să-mi spună unde. Și când îmi amintesc toată istoria lui cu toxoplasmoza și apoi cu pneumonia de la o lună, câteodată mă tem că poate ”în cărți” scria că el nu ar trebui să existe și ”soarta” îl tot tentează cu pericole... Și plâng...
- Când Alex ne cerea ceva, de mic ne întreba dacă avem bani, dacă există acum (fructe de sezon, de exemplu), dacă nu, când vor exista, dacă am putea să cumpărăm ceva. Sau dacă am putea să-i citim ceva, sau să ne jucăm ceva cu el. Atât de simțit și delicat, încât dacă l-ar fi văzut cineva ar fi crezut că am băgat în el instrucție cu cureaua. David? David vrea totul ACUM. TOTUL. Totul i se cuvine LUI. Nu contează că nu se poate, nu contează că cineva are de suferit, nu contează că îi face rău. Poate ar fi fost bine să îi refuz totul ca să îi cresc toleranța la frustrare? Nu știu, parcă îmi vine să mă iau după fler decât după vreo teorie. Și flerul îmi spune să îmi aleg bătăliile. Și ce îi pot oferi din ceea ce cere, să-i dau. Cât de repede, desigur :D. Căpșuni, struguri, lubeniță chiar dacă îi provocau diaree și crampe abdominale? După explicat înainte de mâncare și explicat la fiecare crampă și la fiecare diaree, el continua să urle că vrea, așa că dacă aveam în casă primea. Pâine prăjită în ou la 2 noaptea? ”Da, șefu!” Să mergem să cumpărăm căpșuni la 2 noaptea? ”Nu, îmi pare rău, tata doarme, mâine merge la serviciu, și nu cred că găsim magazine cu căpșuni la ora asta.” Urma, desigur, o oră de urlete, care îmi întăreau convingerea că totuși e o alegere bună să evit astfel de urlete când îi pot îndeplini cererile. Mi-a scos toți demonii și mi s-a terminat toată răbdarea, da, recunosc. Mai ales când urlă nervos că nu îi termin într-o secundă pâinea prăjită în ou :D. Mă enervează faptul că nu se calmează când vede că fac tot posibilul să îi dau ce îmi cere. Că nu se calmează când vede că îi caut jucăria pe care nu și-o găsește în mizeria făcută tot de el. Știu, din afară se vede situația ca și cum îl las să mă conducă, dar nu accept judecăți de la părinți de copii ”normali”, dacă mi-e permis să spun asta fără să se simtă David jignit :). Nu accept judecăți de la părinți de ”Alecși” care probabil au impresia că cei mici sunt atât de liniștiți și deștepți și etc. datorită măiestriei lor părintești :D.
- Să nu se creadă că Alex e un geniu, că ar fi peste media copiilor de vârsta lui, din contră, mi s-a părut mereu normal spre limita inferioară. Adică a început să vorbească printre ultimii din generația lui, abia acum buchisește singur literele, deși alți copii știu citi de la 3-4 ani, cifrele nu le-a stăpânit niciodată, nu știe nicio limbă străină, nu e deloc sportiv și nici activ fizic, e cel mai precaut, prea precaut, dintre copiii de vârsta lui. Da, a înțeles sarcina mea cu David și ideea de frate, dar avea 2-3 ani, când eu văd în jurul meu ”virtual” copii de 1-2 ani care înțeleg aspectele acestea, în timp ce își urmează activitatea Montessori, discută despre univers, poate chiar într-o limbă străină :))).
- As we speak mă joc cu David cu niște mașini și mă distrez să văd că sunt pictate toate de către Alex de când era mic. Nu făceam cu el ”activități”, toate zilele noastre erau dictate de nevoile mele și ale lui, am fi putut fi considerați ”înapoiați” de părinții cu copii de vârsta lui. Și totuși văd că aveam diverse activități dictate de Alex. David a început să picteze abia săptămâna trecută. Când spun să picteze mă refer să vopsească cu pensula o coală întreagă cu albastru, mult albastru, tot albastrul din paleta de acuarele plus jumătate de pahar de apă. Pe coala udă, pe masă, pe jos, pe el, prin toată casa. Dar până acum nu voia să picteze nici așa, de frustrat că nu știe să pună pensula în apă și în culori, cum îl vedea pe Alex. Și de nervi răsturna paharul de apă și mergea de la masă :). Pentru că el trebuie să le facă pe toate, lui nu trebuie să i se arate nimic, el le știe pe toate, el le poate pe toate, el e mare. Ați înțeles, da? :)
- Multe crize de isterie sunt din frustrare când nu reușește el ceva, să facă, să spună. Iar când reușește și vede pe chipul meu un zâmbet, e copleșit de emoția momentului și... urlă.
- Alex mergea la teatru de păpuși la vârsta asta, David nu ar putea. Nu ar avea răbdare, nu ar înțelege, nu ar intra într-o sală plină de lume și în niciun caz nu ar sta în întuneric.
- Cu Alex mi se părea că îmi e atât de greu pentru că mereu trebuia să-l duc cu mine, la analize, la medic, oriunde, nu voia să stea acasă fără mine. Însă ce nu știam atunci e că îl comparam cu copiii clasici din jurul meu care erau lăsați de mame de mici cu orele și zilele. Poate mă lăsam influențată de toate părerile din jur și de toate compătimirile că umblu cu copilul după mine, de toate întrebările băgăcioase. Și nu m-am gândit cât îmi era de ușor totuși că dacă Alex era cu mine, era împăcat, totul era perfect. Și chiar era perfect și pentru mine, să știu că e fericit, și pentru el. Pentru el singurul lucru important era să fie cu mine, cu noi. Când am mers la București în sarcina cu David, pentru toxoplasmoză, decizie luată în câteva minute, toată lumea m-a criticat că stresez copilul cu un astfel de drum și trebuia să-l las acasă (?!). El nu a fost stresat de brusca schimbare de planuri, el a fost fericit oricând și oriunde dacă a fost cu noi.
Să merg acum la București cu David pe mașină? Vai... păi și acesta a fost un motiv pentru care nu am mers vara aceasta în concediu, pentru că el nu poate merge cu mașina mai mult de o oră, apoi încep crizele de isterie. Să merg cu David unde am ceva de rezolvat pentru mine? La doctori? La analize? La vreo întâlnire cu alte mame? Într-un restaurant? La o nuntă? La bibliotecă? Prefer să nu, nu de alta, dar mă tem să nu cheme cineva salvarea pentru mine sau vreun preot exorcist pentru el. Asta nu înseamnă că mă pot duce singură :)))), asta înseamnă pur și simplu că ajungem să stăm majoritar în casă și în curte și pe strada noastră.
(Știu, după această postare va urma un val de critici și judecăți, un val de ”e vina ta, sigur tu nu ai făcut ceva bine, trebuia să pui limite, să nu îl lași să decidă, să îi creezi o rutină, să îi oferi nu știu ce activități sau nu știu ce jucării care să îi dezvolte creierul nu știu cum”. Eu însă consider că el chiar suferă, nu e ”răsfățat”. Cauzele pentru care suferă astfel și cum văd la el manifestări asemănătoare cu cele din spectrul autist, le voi descrie într-o postare viitoare. Și din moment ce eu chiar cred că e o suferință, am încercat mereu să îl fac să sufere cât mai puțin. Poate oboseala și nesomnul m-au determinat să acționez în fiecare zi în așa fel încât să ne fie mai ușor, să nu mai urle atunci, pe moment, să avem puțină armonie. Poate dacă aș fi fost odihnită aș fi gândit cumva altfel, pe termen lung, chiar dacă pe moment ne-ar fi fost mai greu, nu știu. Și nici nu mi se pare normal să fiu judecată de către cineva care nu a trecut prin experiențele mele de nesomn și care nu are un copil așa ca David, chiar dacă de acolo de sus de la voi pare că datorită priceperii voastre nu aveți un copil ca David.)
- Totul e imprevizibil cu David, oricât am încercat să ne facem niște obiceiuri. De mic e așa. De când era nou-născut urla atât de tare dacă voiam să îi schimb scutecul sau hainele, sau hainele mele, încât încercam să fac acestea doar când era musai. Plângea atât de mult dacă lipseam de lângă el să merg la baie, dar și dacă îl luam cu mine (deși cu Alex funcționa asta), încât am ajuns să încerc să merg cât mai rar :D. Plângea atât de mult toată după masa dacă adormea în oraș la plimbare, încât am ajuns să evit ieșitul la plimbare ca să nu adoarmă. Și îmi amintesc cu jind cum puteam face orice cu Alex oriunde (după vârsta de 10 luni, nu de la început), pentru că dacă voia să doarmă, dormea, dacă voia să sugă, sugea, oriunde mergeam era fericit că e la pieptul meu. Fără urlete, fără teama că ne stricăm apoi toată ziua pentru că am avut ceva de rezolvat în oraș. Când citesc că ar fi așa copiii datorită părinților vreau să strig că nu e adevărat, uite că întâi au fost nervii copilului, apoi anxietatea părinților, altfel cum ar fi ajuns David așa nervos pe plimbări când eu le consideram implicite, ca pe ceva perfect normal, atunci când l-am născut?
Acum că David e totuși e mare, îl întreb în fiecare zi dacă ieșim afară în curte, sau dacă mergem la plimbare în oraș. Orice decide, peste 5 minute ajunge să urle că nu îi place șapca (întâi urlă, apoi încerc să aflu de ce) sau că vrea înapoi în casă sau că eu am îndrăznit să pun mâna pe o mătură ca să curăț ”prispa” noastră. Am ajuns să nu fac nimic ca să nu stric zenul, când acesta există. Să nu îndrăznesc să îi vorbesc când se joacă liniștit cu ceva, ca să nu îi provoc nervi. Să nu îi distrag atenția, să nu mă mișc, să nu vorbesc cu cineva la telefon, ca să nu se termine momentul liniștit. Am ajuns să tresar speriată când Alex îi propune ceva, pentru că știu că va urma potopul. Pentru că el nu poate spune simplu că nu vrea ceva, mârâie sau plânge sau urlă că nu vrea, apoi urlă că ar vrea, apoi iar că de fapt nu. Sau când Alex îl invită undeva unde ar fi trebuit să meargă, la vreun spectacol, la vreo acțiune, la o vizită la dentist... pentru că știu că în primă fază va accepta, pentru ca apoi să facă circ că vrea acasă, și că vrea să mergem toți acasă, nu doar el cu mine sau cu taică-său.
Alex între 1 și 2 ani mergea la plimbare zilnic cu tatăl lui în oraș. Aveam în fiecare seară vreo 1-2-3 ore libere în care mergeam la înot. Și încă nu-mi revin din șoc de ce atunci toată lumea credea că mă ”sacrific” ca o proastă pentru copil pentru că stau cu el și nu îl las să plângă în timpul zilei cu altcineva ca să am ”viața mea”. De ce trebuia să le explic tuturor că stau cu el de drag, și eu și Alex voiam să fim împreună lipiți mereu. Când era Alex între 2 și 3 ani mergea cu tatăl lui la ludoteca bibliotecii și conversa cu bibliotecarele și făceau împreună proiecte artistice. OMG ce departe suntem cu David de o astfel de situație... David abia după 1 an a vrut prima dată să stea în brațele tatălui lui, fără să urle speriat, dacă am fost și eu în aceeași cameră. Alex se trezea foarte devreme când era mic și pe la ora 5 coboram cu el la taică-meu și i-l lăsam să mai dorm vreo 3 ore. David abia acum, după 3 ani, mai stă uneori vreo 10 minute cu maică-mea. Cu mine în aceeași casă, desigur. Dar nu când vrem noi, nimic nu e controlat de noi, când vrea el, când găsește ceva interesant. Nu pot să-mi propun să fac ceva fără el 10 minute și să-l las cu mama mea. În aceeași casă, repet, doar în altă cameră. Nici când mai mult de un an de zile eu dormeam maxim 4 ore în total pe noapte (toate făcute bucățele bucățele) nu aveam cui să-l las o oră ziua să îl distreze ca să dorm.
- Vorbind de brațele tatălui mi-am amintit cum făceam eu duș în perioada lohiilor doar de la brâu în jos, cu copilul în brațe. Duș complet foarte rar și foarte rapid, pentru că nu îmi cădea bine deloc să îl aud urlând. Poți bate toate recordurile de spălat rapid când urlă copilul până la epuizare din secunda în care începi sprintul spre baie până când te-ai îmbrăcat și ai revenit. Și dacă urlă din momentul în care îl pui jos din brațe, ce ar spune fanii Montessorii referitor la saltele și oglinzi și suprafețe senzoriale? Ar spune probabil ca RIE că trebuie forțată independența...
- Cu ieșitul în oraș a fost, cum am scris mai sus, mereu dificil. Singura fereastră când puteam ieși era după ce se trezea dimineața, să fim siguri că nu îi e somn. Adică să îl scoată tatăl lui, cum făcea cu Alex, doar în weekend ar fi fost șanse și ceva a făcut de nu s-a putut niciodată. Altfel, de la prânz încolo oricând ar fi putut adormi (în mașină sau purtat), și dacă ai fi fost martor la vreo manifestare de după trezirile acestea ai înțelege de ce ne luăm cu mâinile de cap când se întâmplă. OMG. Nu știm niciodată dacă doarme de prânz, deci nu putem planifica ieșiri după ”somnul de prânz” pe care uneori îl așteptăm până seara. Când e tot somn de prânz, adică din care se trezește de tot de tot fresh :D. Ce scriu aici sună atât de penibil de parcă ar fi dintr-o comedie neamericană, adică de plâns, nu de râs :D. Încep să mă gândesc că m-a blestemat madam expertă în somn, pe care mă enervam cum sfătuiește mamele inepții din astea să nu își lase bebelușii să adoarmă afară la plimbare. Când toți bebelușii adoră să doarmă afară mie aceste idei mi se păreau o pedeapsă pentru noua mamă, să stea închisă stresată în casă, când s-ar putea relaxa plimbând un copil adormit. Bine, e puțin diferit faptul că ea le impunea, pe când noi ne-am ghidat după reacțiile lui David... Dar tot cred că m-a blestemat și acum jubilează :)).
- Dar revenind la înot, David nu stă fără mine cu nimeni în afara tatălui lui, acum la 3 ani (până acum nici cu el). Dar nici cu taică-său nu oricând și nu previzibil. De aceea când ar trebui să merg cu Alex la vreo activitate cu părinții la grădiniță suntem toți stresați că nu știm până în ultimul minut dacă voi putea pleca sau dacă va trebui să mă înlocuiască tatăl lui. Niciodată nu pot promite cuiva că voi putea merge undeva, nu pot merge nici măcar la sediul firmei decât poate o dată la vreo 2 luni, dar niciodată planificat, să știu cu câteva ore înainte că voi putea...
- Nu doarme nici acum somnul de prânz altfel decât la mine în brațe. Eu, știind că Alex a trecut singur peste faza asta înainte de un an, și după ce îl adormeam puteam să-l pun jos undeva, aștept să îi treacă și lui David singur :D. Nu de alta, dar dacă am încercat să-l pun pe canapea lângă mine în orice fază a somnului s-a trezit și, logic, au urmat ore întregi de isterie. Mie mi-e drag în brațe și sunt obișnuită să nu pot face nimic când doarme un copil pentru că Alex era sensibil la zgomote și nu aș fi putut găti sau spăla vase sau face ordine, pentru că auzea și tastele de la laptop din altă cameră cu ușa închisă și se trezea. Însă începe să mi se înțepenească fundul și să resimt sedentarismul, mai ales că nu fac kilometri zilnic la plimbare cum făceam cu Alex :D.
- Nici dimineața nu îl pot lăsa în pat așa cum făceam cu Alex când deja crescuse și dormea normal. Nu pot să mă ridic de lângă el să îl duc pe Alex la grădi sau să îmi dau vreo întâlnire cu cineva, să rezolv ceva, să răspund la un telefon. În primul rând pentru că spre dimineață suge cel mai des, și în al doilea rând pentru că dacă nu mă vede lângă el când se trezește sau când vrea să sugă e sfârșitul lumii.
(Mă gândeam acum când scriam că poate dacă citesc aici unele mame cu care am ratat întâlniri în oraș în ultimii 3 ani, poate vor vedea că nu a fost din rea intenție. Bine, toate astea plus faptul că noi ”lucrăm” în schimb de noapte și deci ne trezim foarte târziu. Nu zic la ce oră se culcă pentru că îmi urc în cap poliția importanței rutinei impuse cu forța. Just so you know, rutină indusă drăguț tried and failed. Nu, nu dețineți Sfantul Graal, ”tehnica” voastră blândă a funcționat pentru că cel mic a vrut-o de fapt.)
- Apropo de asta, are angoasă față de străini. Știți, faza care se spune că o au pentru scurt timp pe la un an? Și să nu cumva să îi forțăm atunci să intre un străin în zona lor sigură? David o are din ce în ce mai accentuată. Nu numai că urlă dacă vede pe cineva care nu e din familie venind la noi în casă/curte (chiar dacă e cineva cunoscut), dar și la cei din familie urlă dacă vin acasă după ce au lipsit câteva zile. În afara casei dacă se uită la el cineva sau dacă intră cineva în vorbă cu el se iscă un adevărat circ. Și Alex era speriat de lume străină pe la 1 an, dar doar dacă nu era în brațele mele. Dacă îl luam în brațe, putea să se întâmple orice nenorocire în jurul nostru, el se simțea în siguranță. Lui David din contră, nu îi inspir deloc siguranță, motiv pentru care când chiar mergem și noi la o nuntă vrea cu taică-său.
Și dacă vorbesc de nunți, are anxietate față de spații închise și față de locuri străine în general. De aceea mergem rar în concedii, pentru că ne-am săturat ca în fiecare seară să plângă, când era mic fără cuvinte, acum cu ”vreau în casa mea de la Baia Mare, vreau în camera mea, vreau în patul meu”. Să se sperie când intră undeva, să se agațe de taică-său și într-un final, când nu mai poate, să plângă că vrea afară și acasă. În 2014 s-a căsătorit fratele meu și David de-abia a acceptat să stea în holul restaurantului, în sală în niciun caz. De atunci, când suntem invitați la nunți în locuri în care nu se poate sta în afara sălii (cort de nuntă noaptea, fără hol, fără a avea unde sta afară), știm că vom sta puțin.
Și de fapt ratăm multe nunți și ieșiri din cauza răcelilor lor foarte dese. Alex când e răcit, de mic vrea să fie doar ținut în brațe, să stea liniștit să se refacă. Bine, faza cu brațele nu ne mai iese cât vrem noi, pentru că deși David nu e afectuos, devine isteric dacă îi ofer lui Alex afecțiunea de care are nevoie, așa că mă împart cum pot între ei în așa fel încât creierul meu să facă și pauze de liniște între isterii, îmi pare rău, nu pot duce multe. Însă David când e răcit... vai... Plânge și se vaită la orice muc de parcă e sfârșitul lumii, și de aceea și pe mine a ajuns să mă sperie orice semn de răceală la el... Vrea să-l plimb continuu pentru că nu poate respira bine altfel, ore întregi, toată ziua și toată noaptea, și doar așa se mai oprește uneori din mârâieli și plânsete. Când știi că dacă va răci urmează o săptămână de plânsete și de somn de maxim 1-2 ore din 24, în fund, pe canapea, cu el în brațe, în reprize de 5-10-15 minute o dată, da, normal că mă speriu când cineva cu copii răciți vine să se întâlnească cu noi, mulțumesc că mă considerați nebună. Când îți mai amintești și trauma spitalizării de la vârsta de o lună, când copilul nu părea răcit (nu muci, nu tuse, nu febră, doar un ușor fornăit când respira) și totuși când ai mers cu el la spital pentru că brusc de două ore părea prea somnoros, ai aflat că e în insuficiență respiratorie, da, poți deveni paranoic în legătură cu bolile. Pentru că nu mai ai încredere în tine că îți vei da seama dacă e ceva grav, și mai ales pentru că nu vrei să ajungi iar acolo să retrăiești coșmarul și în plus să îi distrugi sănătatea cu medicamente (detalii în postarea viitoare). Nu, imunitatea nu se creează cu super-bolile acestea cu care bieții copii ajung internați și înfundați de medicamente. Nu îl țin sub clopot de sticlă, îl las să mănânce pământ dacă vrea :D, însă ”pe vremea mea” nu erau astfel de răceli grave. Un muc, cel mult o febră. Eu am tușit prima dată doar când m-am apucat de fumat, nu am fost niciodată spitalizată până la 19 ani când mi s-a părut cool să îmi scot apendicele. De la școală am lipsit prima dată din cauze medicale când eram liceeană, pentru că așa am preferat :D, dar nu am fost niciodată bolnavă la grădiniță sau la creșă sau în școala generală să trebuiască să stau acasă, și niciunul dintre colegii mei nu erau bolnavi. Acum pneumonii, laringite, bronșite, bronșiolite, antibiotice, cortizoane peste cortizoane, perfuzii, internări... de unde iei alte boli într-un cerc vicios ce nu se mai termină...
(Am văzut și zilele acestea share-uit ceva status cum că cei mici se îmbolnăvesc din cauza anxietății părinților. Cei care au luxul să afirme asta nu își dau seama că și noi, părinții anxioși în prezent, am fost cândva părinți relaxați și am devenit anxioși doar în urma experiențelor mai grele. Sunt mamă din 2009, dar sunt anxioasă în legătură cu bolile doar de la o laringită groaznică din toamna 2013, un coșmar, care a avut loc chiar dacă eu eram relaxată! E atât de ușor să judeci când nu treci printr-o experiență, știu și din postura de om care judecă (și încerc mereu să mă opresc, să gândesc, să empatizez), și din postura de om criticat. Eh, de aș avea câte un leu pentru fiecare ironie, critică și sprânceană ridicată pentru mâncatul meu sănătos, pentru refuzul zahărului, pentru faptul că nu prăjesc pe teflon și multe altele... aș fi un om bogat. Oamenii aceștia genetic norocoși și sănătoși nu își dau seama că alții trebuie să facă eforturi pentru a nu avea 90 de kilograme și pentru a putea avea copii. Ah, cu kilogramele mi-am amintit câtă lume îmi bătea apropouri ce pot mânca atâta de sunt așa plinuță... când eu mâncam de maxim 700 de calorii pe zi doar mâncare dietetică și naturală (știu, atotștiutorii vor spune că problema era tocmai lipsa caloriilor, I heard them all, ei bine eu dacă mâncam mai multe calorii tot mâncare reală naturală mă îngrășam mai vertiginos, vă rog eu bazați-vă pe mine când vă spun că nu știți cum e să ai hipotiroidism), făceam sală o oră, înot o oră, mers pe jos 12 km pe zi, ca să frânez îngrășarea, să pun doar 1 kg pe lună, nu 10. Câtă lume mă întreba dacă nu pot renunța la chipsuri și ciocolată ca să îmi treacă acneea, când eu nu mai mâncasem ciocolată sau chipsuri sau orice alte junkuri de ani de zile. E foarte ușor să judeci... Și e plină lumea de părinți perfecți care se bat cu pumnul în piept că ei au făcut ceva anume pentru ca cel mic să nu plângă, să nu aibă colici, să fie deștept, cuminte, sănătos, vesel, înțelegător. Dacă vorbește de la un an, e datorită lor că i-au citit mult, deci noi restul părinților am fi niște delăsători care ne uităm la telenovele. Dacă umblă precoce e datorită lor, dacă renunță la scutece repede e meritul lor. )
- Apropo de citit, Alex mă lăsa să îi citesc (haha și tot a vorbit doar pe la 2 ani și un pic). Mult, mult de tot. Atunci credeam că înțelege tot, dar acum nu mai sunt atât de sigură. Când a început să vorbească, și-a luat niște cărți pe care nu le mai citisem de câteva luni și a început să le recite, dând pagina ca și cum le-ar citi, fix când trebuia. David nu a suportat niciodată să-i citesc și nu mă prea lasă nici să-i citesc lui Alex. Când era mic plângea rău dacă mă auzea citind. Acum mă întrerupe din 10 în 10 secunde când îi citesc lui Alex o carte potrivită vârstei lui David (în speranța că l-am atrage), iar după maxim 3 minute urlă să terminăm. Rupe orice carte găsește, iar dacă părțile cartonate nu le poate rupe o aruncă cu putere.
- Din când în când încerc să îl mai scot din zona de confort: ”David, vrei să mergem azi la bibliotecă cu bunicul și cu Alex?”. ”Nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu!!!!” nervos. Dacă încerc să îi prezint situația tentant, se enervează iar. După ce pleacă bunicul cu Alex, brusc decide ori că vrea și el, ori să nu mai meargă nici Alex. Când află că au plecat și că nu avem mașină să mergem și noi, crize de isterie. Nu suportă să intre în taxiuri, urlă din cauza mașinii noi și a omului necunoscut. Învățătura mea: mai bine îl las în zona de confort și nu îi prezint astfel de oportunități, îl las doar pe Alex să meargă unde vrea decât să trecem prin astfel de momente de isterii.
- Totuși e fermecător, va cuceri multe femei, îl văd genul care reușește să sucească mințile femeilor, să se lase înșelate și folosite doar pentru că uneori le bagă Musiu în seamă. E scorpion... Din când în când ne permite să îl pupăm și să îl îmbrățișăm și ne dă de înțeles că face asta din mărinimia lui pentru noi, supușii lui. Ca un motan, am mai spus-o. Iar Alex se topește de plăcere de câte ori îl îmbrățișăm sau îl pupăm și ar fi cel mai fericit s-o facem mai des. Ca un cățel :). Deci unul vrea să fie iubit, dar nu îmi dă timp de iubit unul care de fapt nu vrea să fie iubit ci numai să ne țină în șah :D.
(Știu, am putea fi dați în public drept un exemplu de parenting ”așa nu”, și după această postare nimeni nu va mai lua în considerare părerile mele de parenting, nu de alta dar uite ce rezultate avem :), repet, voi scrie în altă postare care cred eu că sunt cauzele acestor manifestări. De ce scriu totuși public despre niște situații care pot fi considerate niște ratări de creștere a copilului? Pentru că știu multe mame care își cresc copiii foarte frumos și totuși aceștia sunt așa, asemănători cu David. Unele au suficientă încredere în ele și în copii să știe că au făcut tot ce puteau mai bine și că poate altfel rezultatul ar fi fost mai dezastruos. Altele au copii suficient de mari încât să fi aflat singure că într-un final rezultatul a devenit frumos: copii curioși și ambițioși, încăpățânați în sensul bun, foarte inteligenți, poate cu mai puțină empatie și altruism, dar copii care nu pot fi distruși de lumea în care trăim, copii care nu urmează ca oile anturajul în dependențe nocive, copii cărora nu le pasă de părerea celor din jur și nu se schimbă deci pentru a le face pe plac altora, nu își încalcă principiile și personalitatea ca să fie conformi unor norme. Și mai cunosc și mame cu copii mici la fel ca David, care nu au în preajmă mame care să le încurajeze. Care nu au alți copii ”model”, cum îl am eu pe Alex, și deci care dau vina pe ele pentru dificultatea celui mic. Care nu au în jur prietene cu astfel de experiențe, cum am eu, care să le mai liniștească. Pentru ele scriu, ca să nu se simtă singure și să nu se învinovățească, atunci când în jur văd poate doar copii minunați, liniștiți, ascultători, deștepți, etc. )
- Dar, cum am zis la începutul postării, amintirile care m-au făcut să compar tot anul sunt legate de sarcină. Cât de mare îl consideram pe Alex când eram gravidă cu David, și totuși cât de mic mi se pare David acum... Cât de multe înțelegea Alex despre sarcină, despre naștere... Cum a dormit fără probleme prima noapte fără mine când am rămas cu David în maternitate... El pe care îl considera toată lumea prea mămos... Cât a suferit Alex când a avut David o lună și m-am internat în spital cu el cu pneumonie o săptămână! (Mi se face stomacul ghem de câte ori îmi amintesc momentul când ni s-a spus că trebuie să ne internăm, eram toți 4 în acel cabinet, am simțit că mă prăbușesc pentru suferința amândurora...) Fără urlete, fără crize, doar cu o mare suferință, atât de mare încât nici nu putea vorbi cu mine la telefon, i se făcea prea dor. Plângea în brațele bunicii, dar nu istericale, suferință pură și dor... Mult dor.... Cum ar fi David peste o lună să lipsesc o săptămână de acasă???
- După internare David a plâns mult, multe luni, în fiecare seară plângea minim 3 ore continuu isteric, iar eu mă închideam în altă cameră cu el, să-l plimb în altă parte, să nu înnebunească Alex de așa ”fond sonor”. Venea și punea mânuța de dor pe geamul ușii de la cameră. Cum ar fi David peste o lună să treacă prin așa ceva? Ce istericale ar face că țin în brațe pe altcineva? Cât ar urla? O oră? Două? Ar ceda într-un final? Cred că mai degrabă l-aș lua în brațe să plângem toți 3 împreună. El ar continua să plângă și luat în brațe, sunt sigură, pentru că singura soluție acceptată ar fi ca el să fie singurul ținut în brațe.
- După naștere Alex a înțeles că eu nu îl mai pot culca (pentru că David nu stătea în brațele nimănui altcuiva și nu stătea nici pe pat). Fără supărare. Când puteam, dacă să zicem că David dormea dus în wrap și îndrăzneam să mă așez lângă Alex, se bucura, da. Dar avea totală încredere în mine că nu îl mint când îi spun că nu pot, și asta pentru că niciodată nu l-am mințit. Mereu mi-am forțat toate limitele pentru că nu aș fi putut minți că nu pot când vedeam că de fapt pot. Niciodată nu i-am spus că nu pot ceva doar în ideea că trebuie să-l dezvăț de un obicei pentru că nu voi putea în viitor. Toată lumea îmi spunea din timpul sarcinii să nu-l mai ridic în brațe că spre final sau după naștere n-o să pot. Cum să-l mint că nu pot când pot? De aceea după naștere când i-am zis că nu-l pot adormi, m-a crezut, a înțeles, și a adormit cu tatăl lui. A ajuns deci să adoarmă cu oricare din persoanele cele mai dragi lui: eu, tatăl lui sau bunica lui... fără să îi fi forțat cumva această dezvoltare. Uneori mama mea nu era acasă să îl culce de prânz. Și atunci se punea în pat și eu mă plimbam cu David pe lângă patul lui pe fundalul unui cd cu povești. De cele mai multe ori David făcea gălăgie și ieșeam din cameră înainte ca Alex să adoarmă, mă saluta și îmi spunea că nu e nicio problemă, că va adormi cu povestea și că pentru el e suficient să știe că sunt în camera alăturată. Să-l văd pe David făcând și spunând asta??? Nici într-un milion de ani. Nu e doar o chestiune de dezvoltare, ci și de personalitate.
Apropo de asta, oscilez uneori între ”dacă e așa greu sigur e aproape de final, de un salt mare”, ca faza de tranziție dinainte de expulzie, ca tantrumurile de la 2 ani dinainte de a-și da drumul la vorbă. Însă nu cred că la el va trece de tot, doar va fi altfel, în loc de toddler-ul nervos va fi adolescentul ce se va impune fără să asculte de părinți și fără să vrea să le facă pe plac colegilor.
Sau poate tiroida mea îl dereglează sau poate tiroida mea care a scos o astfel de postare aiurea mă face să văd greutăți când acestea sunt normalitățile oricărei mame? Eu doar mă plâng mai mult? Simt că toamna și iarna sunt psihic și fizic la pământ din cauza tiroidei, brain fog scrie pe fruntea mea, nu reușesc să rezolv nimic, nu sunt bună de nimic. Păcat că fix acum am simțit nevoia să nu las ”aniversarea” să treacă :).
Toate astea m-au făcut să reconsider modul în care cred că e ideal să fie crescuți copiii, adică cu respect și iubire? Nu, sunt sigură că îndeplinindu-i nevoile l-am ajutat să nu fie și mai irascibil. Nu putem compara copiii între ei, putem doar gândi impactul unor acțiuni sau a lipsei lor asupra fiecărui copil în parte. Că veți alege să mă desconsiderați după această postare pentru că s-ar părea că nu pot ”disciplina” un copil, e treaba voastră, eu consider că am făcut cele mai bune alegeri la care mă puteam gândi și pe care le puteam face în fiecare moment în care am putut alege și că în fiecare moment pentru mine era important să diminuez suferințe. Ale lui David, ale lui Alex, și uneori și ale mele.
De când scriu această postare, de câteva zile, eram sigură că n-o s-o public. Pentru că am mai mult de pierdut decât micul ajutor pe care îl dau poate altor mame în situație asemănătoare, de a ști că nu-s singure. Dau detalii intime despre copii, mă dezbrac în public despre greutățile pe care le întâmpin, când ”în public” am întâlnit atât de des batjocură și scuipat. Bine, asta dacă a avut cineva răbdare să citească o postare atât de lungă și nestructurată :D. Însă aseară, în 3 decembrie seara, am primit un ”semn” și eu îmi cam ascult intuiția.
Priviți această poză:
David a vrut acuma seara să facem aceste puzzle-uri. Mi-au dat lacrimile. Pentru că ultima dată când le-am făcut a fost în 9 noiembrie 2012 seara, noaptea de fapt. Cu Alex. La Oradea într-o cameră roșie. Alex insista să facem puzzle-urile acestea deși era târziu, taică-său dormea de câteva ore. Eu știam că nu mai am mult până nasc, probabil simțea și Alex că sunt ultimele clipe în care mă are doar pentru el. În 10 noiembrie dimineața la 6 se năștea David. Deci să știu că ultima dată când am făcut aceste puzzle-uri a fost când Alex avea 3 ani și aproape o lună (fără 7 zile), și că acum David le-a cerut pentru prima dată exact în seara când are 3 ani și aproape o lună (fără 7 zile!) mi-a dat fiori. Nu doar emoțiile amintirii, ci și semnificația momentului. După ce am scris o postare în care se poate crede că îl hulesc pe David (deși nu simt c-o fac, îl ador, îl iubesc mai pasional decât iubirea liniștită pe care o simt pentru Alex), eu consider acum că a trebuit să simt că totuși în final sunt asemănători. Diferiți dar la fel de minunați. Am primit un semn că într-un anumit moment al vieții lor au vrut același lucru. Vor același lucru mereu. Iubire.
David a avut noroc că eu mi-am făcut ”școala” de parenting cu Alex, că am trecut cu Alex prin toate frământările, astfel că nu îmi fac mari probleme când el, David, nu bifează diverse milestone-uri. Pentru că nu le bifează nici la un an distanță de Alex.
Mai e un motiv pentru care anul acesta nu m-am putut abține din a-i compara, acesta e și motivul pentru care scriu acum: David are acum, în 4 decembrie, vârsta pe care Alex a avut-o când i s-a născut fratele mai mic, așa că tot anul mi-am amintit cum era acum 3 ani, când eu eram gravidă cu David.
- ”Tehnic” vorbind, David încă suge mult, chiar și noaptea. Și la cât e de nervos când nu avem ceva ce își dorește, ar fi fost un coșmar să se trezească brusc că nu am lapte, cum a pățit Alex. Însă nu mă deranjează deloc, mi se pare ”în grafic”.
- Apropo de alăptat, Alex sugea de drag de mine, de drag de țiți, de drag de lapte. David îmi dă impresia că vrea sân să verifice dacă îi dau și când mă apasă pe butoane.
- Deși e un pofticios și părea că vrea mâncare solidă mai repede decât Alex, și acum la 3 ani și o lună regimul lui e mai mult de 50% sân. Mâncarea e strict de pofte, nu de foame. Alex a început diversificarea la 2 ani și 4 luni și a mâncat bine și mult parcă de la începuturi. Nu am nicio îngrijorare pe tema asta, n-am văzut la viața mea bărbați nemâncăcioși.
- Alex a început să doarmă toată noaptea pe la 2 ani și jumătate, David încă se trezește. Încă e în sfera normalității pentru puiul de om, Dr. antropolog Dettwyler dă o medie de 4 ani și jumătate și pentru înțărcare, și pentru trezirile nocturne pentru supt.
- Alex a zis că vrea să rămână mereu copil. David abia a așteptat ziua lui, era sigur că va crește brusc mare și s-a enervat foarte tare când a văzut că e tot mic... :)
- Alex vorbește perfect literar în propoziții de oameni mari de la 2 ani, 2 ani și o lună. David are 3 ani și o lună și abia acum a început să facă propoziții, dar pe limba lui, eu îl înțeleg cam în 80% din situații doar pentru că am făcut în timp conexiuni, dar ceilalți din familie îl înțeleg foarte rar. Nu mă îngrijorez, însă mi-ar plăcea să știu dacă vorbitul cursiv l-ar scăpa de frustrări.
- Cât mă stresa lumea din jur că trebuie să-l dau pe Alex la creșă și la grădiniță, pentru că altfel nu e bine, trebuie forțați și lăsați să plângă ca să își dezvolte tehnicile sociale, e spre binele lor... Cât mă stresam dacă aleg bine să îl ascult și să aștept să își dorească el... Mai ales că nu aveam prieteni cu copii cu care să ne întâlnim regulat. Avea 2-3 prietene de vârsta lui cu care se întâlnea o oră o dată pe lună sau mai rar. La locurile de joacă de cartier nu veneau mereu aceiași copii ca să formeze prietenii, cum mi-ar fi plăcut. Așa niciunul nu se juca cu alți copii, pentru că nu se cunoșteau, toți stăteau cu părinții și singurele interacțiuni erau violente. Și eu mă întrebam dacă trebuie să forțez astfel de ieșiri pentru ”dezvoltarea” lui, sau, cum simțeam, să îl las să își aleagă cu cine vrea să socializeze (de exemplu cu doamnele de la biblioteca unde mergea în vizită). Am învățat că dacă îl las să se dezvolte în ritmul propriu e minunat, așa că în ianuarie (2015) când a vrut neapărat să meargă la grădiniță s-a integrat fără probleme, nu a avut nicio clipă de supărare sau suferință și și-a făcut prieteni și a știut cum să interacționeze cu ei și în episoadele mai violente. Sunt foarte liniștită de cum e el acum, nu am nicio grijă. Și tot sper în continuare că dacă am răbdare și cu David, chiar dacă e diferit, va fi bine în final. Fără forțări. Însă David nu are nici acea minimă socializare cu copii pe care a avut-o Alex pentru că nu am deloc prietene cu copii de vârsta lui și pentru că ieșirile nu ne ies :D, iar când ajungem la un loc de joacă nu interacționează cu alți copii pentru că, așa cum am spus mai sus, nici alți copii nu interacționează între ei. Cât tânjesc (degeaba) la o trupă de copii de toate vârstele care să se joace liberi în natură, fără intervenția părinților, care să își creeze singuri regulile jocului și ierarhiile! Așa, într-un astfel de grup, sunt sigură că dezvoltarea lui David ar fi puțin diferită, chiar dacă nu chiar ”normală”.
- Alex apreciază orice jucărie, orice carte, are grijă de ele, seamănă foarte bine cu mine. Și el știe de la cine are fiecare obiect ce îi aparține, și de când. Și el le conferă cumva un rol mai important decât niște simple obiecte, și îmi pare rău pentru el, eu așa am ajuns să nu mă prea pot debarasa de lucruri :). David strică și pierde orice se poate. Nu îi pasă de nimic, nici chiar dacă e vorba de ceva ce și-a dorit mult.
- Și apropo de păsat, lui David nu îi pasă de altcineva în afara persoanei lui. Și nu mă refer numai la lipsa actelor de generozitate, empatie și înțelegere, pe care Alex le-a avut mereu cu cei din jur, dar nu îi pasă nici dacă ne supără cu adevărat (eu nu m-am prefăcut niciodată că aș fi supărată ca să impresionez, deci vorbesc de situații în care chiar sunt supărată, îngrijorată, nervoasă). Orice i-ai spune nu îl interesează. Ce-i drept că Alex e în cealaltă extremă, de aceea mă preocupă persoanele cu autoritate care ajung în contact cu el, să nu fie unele care să abuzeze de sensibilitatea lui. Adică dacă Alex ar nimeri la o învățătoare care să îi arate că e dezamăgită de el într-o situație, pentru el ar fi o mare tragedie. Pentru David probabil va trebui să caut o învățătoare care să-l poată struni fără violență, care să-i poată canaliza firea răzvrătită spre cunoaștere.
- Și tot apropo de gradul lor de empatie și ascultare, dacă lui Alex i-am zis cândva când era mic că o anumită acțiune e periculoasă, el n-a mai încercat-o niciodată, nici dacă poate acum ar fi fost cazul să mai testeze. Dacă lui David îi spun că stă pe marginea scaunului în dezechilibru, râde în timp ce cade și se lovește rău. Dacă îl rog să nu se apropie de oala de pe foc, pune mâna pe ea și apoi strânge din dinți să îmi arate că nu plânge, deși niciodată nu i-am spus să nu plângă. Se comportă de cele mai multe ori ca și cum nu ar avea încredere în mine și trebuie să testeze ce îi spun. Alex are încredere totală în mine. Însă David... de câte ori trece pe lângă moarte sau pe lângă un accident înfiorător, mă întreb dacă va muri de bătrânețe... Mi-l imaginez la 20 de ani dându-mi aceleași emoții, dacă o să mă mai țină inima, făcându-mi cu mâna de pe o motocicletă sau sărind din avion sau plecând de acasă cu lunile fără să-mi spună unde. Și când îmi amintesc toată istoria lui cu toxoplasmoza și apoi cu pneumonia de la o lună, câteodată mă tem că poate ”în cărți” scria că el nu ar trebui să existe și ”soarta” îl tot tentează cu pericole... Și plâng...
- Când Alex ne cerea ceva, de mic ne întreba dacă avem bani, dacă există acum (fructe de sezon, de exemplu), dacă nu, când vor exista, dacă am putea să cumpărăm ceva. Sau dacă am putea să-i citim ceva, sau să ne jucăm ceva cu el. Atât de simțit și delicat, încât dacă l-ar fi văzut cineva ar fi crezut că am băgat în el instrucție cu cureaua. David? David vrea totul ACUM. TOTUL. Totul i se cuvine LUI. Nu contează că nu se poate, nu contează că cineva are de suferit, nu contează că îi face rău. Poate ar fi fost bine să îi refuz totul ca să îi cresc toleranța la frustrare? Nu știu, parcă îmi vine să mă iau după fler decât după vreo teorie. Și flerul îmi spune să îmi aleg bătăliile. Și ce îi pot oferi din ceea ce cere, să-i dau. Cât de repede, desigur :D. Căpșuni, struguri, lubeniță chiar dacă îi provocau diaree și crampe abdominale? După explicat înainte de mâncare și explicat la fiecare crampă și la fiecare diaree, el continua să urle că vrea, așa că dacă aveam în casă primea. Pâine prăjită în ou la 2 noaptea? ”Da, șefu!” Să mergem să cumpărăm căpșuni la 2 noaptea? ”Nu, îmi pare rău, tata doarme, mâine merge la serviciu, și nu cred că găsim magazine cu căpșuni la ora asta.” Urma, desigur, o oră de urlete, care îmi întăreau convingerea că totuși e o alegere bună să evit astfel de urlete când îi pot îndeplini cererile. Mi-a scos toți demonii și mi s-a terminat toată răbdarea, da, recunosc. Mai ales când urlă nervos că nu îi termin într-o secundă pâinea prăjită în ou :D. Mă enervează faptul că nu se calmează când vede că fac tot posibilul să îi dau ce îmi cere. Că nu se calmează când vede că îi caut jucăria pe care nu și-o găsește în mizeria făcută tot de el. Știu, din afară se vede situația ca și cum îl las să mă conducă, dar nu accept judecăți de la părinți de copii ”normali”, dacă mi-e permis să spun asta fără să se simtă David jignit :). Nu accept judecăți de la părinți de ”Alecși” care probabil au impresia că cei mici sunt atât de liniștiți și deștepți și etc. datorită măiestriei lor părintești :D.
- Să nu se creadă că Alex e un geniu, că ar fi peste media copiilor de vârsta lui, din contră, mi s-a părut mereu normal spre limita inferioară. Adică a început să vorbească printre ultimii din generația lui, abia acum buchisește singur literele, deși alți copii știu citi de la 3-4 ani, cifrele nu le-a stăpânit niciodată, nu știe nicio limbă străină, nu e deloc sportiv și nici activ fizic, e cel mai precaut, prea precaut, dintre copiii de vârsta lui. Da, a înțeles sarcina mea cu David și ideea de frate, dar avea 2-3 ani, când eu văd în jurul meu ”virtual” copii de 1-2 ani care înțeleg aspectele acestea, în timp ce își urmează activitatea Montessori, discută despre univers, poate chiar într-o limbă străină :))).
- As we speak mă joc cu David cu niște mașini și mă distrez să văd că sunt pictate toate de către Alex de când era mic. Nu făceam cu el ”activități”, toate zilele noastre erau dictate de nevoile mele și ale lui, am fi putut fi considerați ”înapoiați” de părinții cu copii de vârsta lui. Și totuși văd că aveam diverse activități dictate de Alex. David a început să picteze abia săptămâna trecută. Când spun să picteze mă refer să vopsească cu pensula o coală întreagă cu albastru, mult albastru, tot albastrul din paleta de acuarele plus jumătate de pahar de apă. Pe coala udă, pe masă, pe jos, pe el, prin toată casa. Dar până acum nu voia să picteze nici așa, de frustrat că nu știe să pună pensula în apă și în culori, cum îl vedea pe Alex. Și de nervi răsturna paharul de apă și mergea de la masă :). Pentru că el trebuie să le facă pe toate, lui nu trebuie să i se arate nimic, el le știe pe toate, el le poate pe toate, el e mare. Ați înțeles, da? :)
- Multe crize de isterie sunt din frustrare când nu reușește el ceva, să facă, să spună. Iar când reușește și vede pe chipul meu un zâmbet, e copleșit de emoția momentului și... urlă.
- Alex mergea la teatru de păpuși la vârsta asta, David nu ar putea. Nu ar avea răbdare, nu ar înțelege, nu ar intra într-o sală plină de lume și în niciun caz nu ar sta în întuneric.
- Cu Alex mi se părea că îmi e atât de greu pentru că mereu trebuia să-l duc cu mine, la analize, la medic, oriunde, nu voia să stea acasă fără mine. Însă ce nu știam atunci e că îl comparam cu copiii clasici din jurul meu care erau lăsați de mame de mici cu orele și zilele. Poate mă lăsam influențată de toate părerile din jur și de toate compătimirile că umblu cu copilul după mine, de toate întrebările băgăcioase. Și nu m-am gândit cât îmi era de ușor totuși că dacă Alex era cu mine, era împăcat, totul era perfect. Și chiar era perfect și pentru mine, să știu că e fericit, și pentru el. Pentru el singurul lucru important era să fie cu mine, cu noi. Când am mers la București în sarcina cu David, pentru toxoplasmoză, decizie luată în câteva minute, toată lumea m-a criticat că stresez copilul cu un astfel de drum și trebuia să-l las acasă (?!). El nu a fost stresat de brusca schimbare de planuri, el a fost fericit oricând și oriunde dacă a fost cu noi.
Să merg acum la București cu David pe mașină? Vai... păi și acesta a fost un motiv pentru care nu am mers vara aceasta în concediu, pentru că el nu poate merge cu mașina mai mult de o oră, apoi încep crizele de isterie. Să merg cu David unde am ceva de rezolvat pentru mine? La doctori? La analize? La vreo întâlnire cu alte mame? Într-un restaurant? La o nuntă? La bibliotecă? Prefer să nu, nu de alta, dar mă tem să nu cheme cineva salvarea pentru mine sau vreun preot exorcist pentru el. Asta nu înseamnă că mă pot duce singură :)))), asta înseamnă pur și simplu că ajungem să stăm majoritar în casă și în curte și pe strada noastră.
(Știu, după această postare va urma un val de critici și judecăți, un val de ”e vina ta, sigur tu nu ai făcut ceva bine, trebuia să pui limite, să nu îl lași să decidă, să îi creezi o rutină, să îi oferi nu știu ce activități sau nu știu ce jucării care să îi dezvolte creierul nu știu cum”. Eu însă consider că el chiar suferă, nu e ”răsfățat”. Cauzele pentru care suferă astfel și cum văd la el manifestări asemănătoare cu cele din spectrul autist, le voi descrie într-o postare viitoare. Și din moment ce eu chiar cred că e o suferință, am încercat mereu să îl fac să sufere cât mai puțin. Poate oboseala și nesomnul m-au determinat să acționez în fiecare zi în așa fel încât să ne fie mai ușor, să nu mai urle atunci, pe moment, să avem puțină armonie. Poate dacă aș fi fost odihnită aș fi gândit cumva altfel, pe termen lung, chiar dacă pe moment ne-ar fi fost mai greu, nu știu. Și nici nu mi se pare normal să fiu judecată de către cineva care nu a trecut prin experiențele mele de nesomn și care nu are un copil așa ca David, chiar dacă de acolo de sus de la voi pare că datorită priceperii voastre nu aveți un copil ca David.)
- Totul e imprevizibil cu David, oricât am încercat să ne facem niște obiceiuri. De mic e așa. De când era nou-născut urla atât de tare dacă voiam să îi schimb scutecul sau hainele, sau hainele mele, încât încercam să fac acestea doar când era musai. Plângea atât de mult dacă lipseam de lângă el să merg la baie, dar și dacă îl luam cu mine (deși cu Alex funcționa asta), încât am ajuns să încerc să merg cât mai rar :D. Plângea atât de mult toată după masa dacă adormea în oraș la plimbare, încât am ajuns să evit ieșitul la plimbare ca să nu adoarmă. Și îmi amintesc cu jind cum puteam face orice cu Alex oriunde (după vârsta de 10 luni, nu de la început), pentru că dacă voia să doarmă, dormea, dacă voia să sugă, sugea, oriunde mergeam era fericit că e la pieptul meu. Fără urlete, fără teama că ne stricăm apoi toată ziua pentru că am avut ceva de rezolvat în oraș. Când citesc că ar fi așa copiii datorită părinților vreau să strig că nu e adevărat, uite că întâi au fost nervii copilului, apoi anxietatea părinților, altfel cum ar fi ajuns David așa nervos pe plimbări când eu le consideram implicite, ca pe ceva perfect normal, atunci când l-am născut?
Acum că David e totuși e mare, îl întreb în fiecare zi dacă ieșim afară în curte, sau dacă mergem la plimbare în oraș. Orice decide, peste 5 minute ajunge să urle că nu îi place șapca (întâi urlă, apoi încerc să aflu de ce) sau că vrea înapoi în casă sau că eu am îndrăznit să pun mâna pe o mătură ca să curăț ”prispa” noastră. Am ajuns să nu fac nimic ca să nu stric zenul, când acesta există. Să nu îndrăznesc să îi vorbesc când se joacă liniștit cu ceva, ca să nu îi provoc nervi. Să nu îi distrag atenția, să nu mă mișc, să nu vorbesc cu cineva la telefon, ca să nu se termine momentul liniștit. Am ajuns să tresar speriată când Alex îi propune ceva, pentru că știu că va urma potopul. Pentru că el nu poate spune simplu că nu vrea ceva, mârâie sau plânge sau urlă că nu vrea, apoi urlă că ar vrea, apoi iar că de fapt nu. Sau când Alex îl invită undeva unde ar fi trebuit să meargă, la vreun spectacol, la vreo acțiune, la o vizită la dentist... pentru că știu că în primă fază va accepta, pentru ca apoi să facă circ că vrea acasă, și că vrea să mergem toți acasă, nu doar el cu mine sau cu taică-său.
Alex între 1 și 2 ani mergea la plimbare zilnic cu tatăl lui în oraș. Aveam în fiecare seară vreo 1-2-3 ore libere în care mergeam la înot. Și încă nu-mi revin din șoc de ce atunci toată lumea credea că mă ”sacrific” ca o proastă pentru copil pentru că stau cu el și nu îl las să plângă în timpul zilei cu altcineva ca să am ”viața mea”. De ce trebuia să le explic tuturor că stau cu el de drag, și eu și Alex voiam să fim împreună lipiți mereu. Când era Alex între 2 și 3 ani mergea cu tatăl lui la ludoteca bibliotecii și conversa cu bibliotecarele și făceau împreună proiecte artistice. OMG ce departe suntem cu David de o astfel de situație... David abia după 1 an a vrut prima dată să stea în brațele tatălui lui, fără să urle speriat, dacă am fost și eu în aceeași cameră. Alex se trezea foarte devreme când era mic și pe la ora 5 coboram cu el la taică-meu și i-l lăsam să mai dorm vreo 3 ore. David abia acum, după 3 ani, mai stă uneori vreo 10 minute cu maică-mea. Cu mine în aceeași casă, desigur. Dar nu când vrem noi, nimic nu e controlat de noi, când vrea el, când găsește ceva interesant. Nu pot să-mi propun să fac ceva fără el 10 minute și să-l las cu mama mea. În aceeași casă, repet, doar în altă cameră. Nici când mai mult de un an de zile eu dormeam maxim 4 ore în total pe noapte (toate făcute bucățele bucățele) nu aveam cui să-l las o oră ziua să îl distreze ca să dorm.
- Vorbind de brațele tatălui mi-am amintit cum făceam eu duș în perioada lohiilor doar de la brâu în jos, cu copilul în brațe. Duș complet foarte rar și foarte rapid, pentru că nu îmi cădea bine deloc să îl aud urlând. Poți bate toate recordurile de spălat rapid când urlă copilul până la epuizare din secunda în care începi sprintul spre baie până când te-ai îmbrăcat și ai revenit. Și dacă urlă din momentul în care îl pui jos din brațe, ce ar spune fanii Montessorii referitor la saltele și oglinzi și suprafețe senzoriale? Ar spune probabil ca RIE că trebuie forțată independența...
- Cu ieșitul în oraș a fost, cum am scris mai sus, mereu dificil. Singura fereastră când puteam ieși era după ce se trezea dimineața, să fim siguri că nu îi e somn. Adică să îl scoată tatăl lui, cum făcea cu Alex, doar în weekend ar fi fost șanse și ceva a făcut de nu s-a putut niciodată. Altfel, de la prânz încolo oricând ar fi putut adormi (în mașină sau purtat), și dacă ai fi fost martor la vreo manifestare de după trezirile acestea ai înțelege de ce ne luăm cu mâinile de cap când se întâmplă. OMG. Nu știm niciodată dacă doarme de prânz, deci nu putem planifica ieșiri după ”somnul de prânz” pe care uneori îl așteptăm până seara. Când e tot somn de prânz, adică din care se trezește de tot de tot fresh :D. Ce scriu aici sună atât de penibil de parcă ar fi dintr-o comedie neamericană, adică de plâns, nu de râs :D. Încep să mă gândesc că m-a blestemat madam expertă în somn, pe care mă enervam cum sfătuiește mamele inepții din astea să nu își lase bebelușii să adoarmă afară la plimbare. Când toți bebelușii adoră să doarmă afară mie aceste idei mi se păreau o pedeapsă pentru noua mamă, să stea închisă stresată în casă, când s-ar putea relaxa plimbând un copil adormit. Bine, e puțin diferit faptul că ea le impunea, pe când noi ne-am ghidat după reacțiile lui David... Dar tot cred că m-a blestemat și acum jubilează :)).
- Dar revenind la înot, David nu stă fără mine cu nimeni în afara tatălui lui, acum la 3 ani (până acum nici cu el). Dar nici cu taică-său nu oricând și nu previzibil. De aceea când ar trebui să merg cu Alex la vreo activitate cu părinții la grădiniță suntem toți stresați că nu știm până în ultimul minut dacă voi putea pleca sau dacă va trebui să mă înlocuiască tatăl lui. Niciodată nu pot promite cuiva că voi putea merge undeva, nu pot merge nici măcar la sediul firmei decât poate o dată la vreo 2 luni, dar niciodată planificat, să știu cu câteva ore înainte că voi putea...
- Nu doarme nici acum somnul de prânz altfel decât la mine în brațe. Eu, știind că Alex a trecut singur peste faza asta înainte de un an, și după ce îl adormeam puteam să-l pun jos undeva, aștept să îi treacă și lui David singur :D. Nu de alta, dar dacă am încercat să-l pun pe canapea lângă mine în orice fază a somnului s-a trezit și, logic, au urmat ore întregi de isterie. Mie mi-e drag în brațe și sunt obișnuită să nu pot face nimic când doarme un copil pentru că Alex era sensibil la zgomote și nu aș fi putut găti sau spăla vase sau face ordine, pentru că auzea și tastele de la laptop din altă cameră cu ușa închisă și se trezea. Însă începe să mi se înțepenească fundul și să resimt sedentarismul, mai ales că nu fac kilometri zilnic la plimbare cum făceam cu Alex :D.
- Nici dimineața nu îl pot lăsa în pat așa cum făceam cu Alex când deja crescuse și dormea normal. Nu pot să mă ridic de lângă el să îl duc pe Alex la grădi sau să îmi dau vreo întâlnire cu cineva, să rezolv ceva, să răspund la un telefon. În primul rând pentru că spre dimineață suge cel mai des, și în al doilea rând pentru că dacă nu mă vede lângă el când se trezește sau când vrea să sugă e sfârșitul lumii.
(Mă gândeam acum când scriam că poate dacă citesc aici unele mame cu care am ratat întâlniri în oraș în ultimii 3 ani, poate vor vedea că nu a fost din rea intenție. Bine, toate astea plus faptul că noi ”lucrăm” în schimb de noapte și deci ne trezim foarte târziu. Nu zic la ce oră se culcă pentru că îmi urc în cap poliția importanței rutinei impuse cu forța. Just so you know, rutină indusă drăguț tried and failed. Nu, nu dețineți Sfantul Graal, ”tehnica” voastră blândă a funcționat pentru că cel mic a vrut-o de fapt.)
- Apropo de asta, are angoasă față de străini. Știți, faza care se spune că o au pentru scurt timp pe la un an? Și să nu cumva să îi forțăm atunci să intre un străin în zona lor sigură? David o are din ce în ce mai accentuată. Nu numai că urlă dacă vede pe cineva care nu e din familie venind la noi în casă/curte (chiar dacă e cineva cunoscut), dar și la cei din familie urlă dacă vin acasă după ce au lipsit câteva zile. În afara casei dacă se uită la el cineva sau dacă intră cineva în vorbă cu el se iscă un adevărat circ. Și Alex era speriat de lume străină pe la 1 an, dar doar dacă nu era în brațele mele. Dacă îl luam în brațe, putea să se întâmple orice nenorocire în jurul nostru, el se simțea în siguranță. Lui David din contră, nu îi inspir deloc siguranță, motiv pentru care când chiar mergem și noi la o nuntă vrea cu taică-său.
Și dacă vorbesc de nunți, are anxietate față de spații închise și față de locuri străine în general. De aceea mergem rar în concedii, pentru că ne-am săturat ca în fiecare seară să plângă, când era mic fără cuvinte, acum cu ”vreau în casa mea de la Baia Mare, vreau în camera mea, vreau în patul meu”. Să se sperie când intră undeva, să se agațe de taică-său și într-un final, când nu mai poate, să plângă că vrea afară și acasă. În 2014 s-a căsătorit fratele meu și David de-abia a acceptat să stea în holul restaurantului, în sală în niciun caz. De atunci, când suntem invitați la nunți în locuri în care nu se poate sta în afara sălii (cort de nuntă noaptea, fără hol, fără a avea unde sta afară), știm că vom sta puțin.
Și de fapt ratăm multe nunți și ieșiri din cauza răcelilor lor foarte dese. Alex când e răcit, de mic vrea să fie doar ținut în brațe, să stea liniștit să se refacă. Bine, faza cu brațele nu ne mai iese cât vrem noi, pentru că deși David nu e afectuos, devine isteric dacă îi ofer lui Alex afecțiunea de care are nevoie, așa că mă împart cum pot între ei în așa fel încât creierul meu să facă și pauze de liniște între isterii, îmi pare rău, nu pot duce multe. Însă David când e răcit... vai... Plânge și se vaită la orice muc de parcă e sfârșitul lumii, și de aceea și pe mine a ajuns să mă sperie orice semn de răceală la el... Vrea să-l plimb continuu pentru că nu poate respira bine altfel, ore întregi, toată ziua și toată noaptea, și doar așa se mai oprește uneori din mârâieli și plânsete. Când știi că dacă va răci urmează o săptămână de plânsete și de somn de maxim 1-2 ore din 24, în fund, pe canapea, cu el în brațe, în reprize de 5-10-15 minute o dată, da, normal că mă speriu când cineva cu copii răciți vine să se întâlnească cu noi, mulțumesc că mă considerați nebună. Când îți mai amintești și trauma spitalizării de la vârsta de o lună, când copilul nu părea răcit (nu muci, nu tuse, nu febră, doar un ușor fornăit când respira) și totuși când ai mers cu el la spital pentru că brusc de două ore părea prea somnoros, ai aflat că e în insuficiență respiratorie, da, poți deveni paranoic în legătură cu bolile. Pentru că nu mai ai încredere în tine că îți vei da seama dacă e ceva grav, și mai ales pentru că nu vrei să ajungi iar acolo să retrăiești coșmarul și în plus să îi distrugi sănătatea cu medicamente (detalii în postarea viitoare). Nu, imunitatea nu se creează cu super-bolile acestea cu care bieții copii ajung internați și înfundați de medicamente. Nu îl țin sub clopot de sticlă, îl las să mănânce pământ dacă vrea :D, însă ”pe vremea mea” nu erau astfel de răceli grave. Un muc, cel mult o febră. Eu am tușit prima dată doar când m-am apucat de fumat, nu am fost niciodată spitalizată până la 19 ani când mi s-a părut cool să îmi scot apendicele. De la școală am lipsit prima dată din cauze medicale când eram liceeană, pentru că așa am preferat :D, dar nu am fost niciodată bolnavă la grădiniță sau la creșă sau în școala generală să trebuiască să stau acasă, și niciunul dintre colegii mei nu erau bolnavi. Acum pneumonii, laringite, bronșite, bronșiolite, antibiotice, cortizoane peste cortizoane, perfuzii, internări... de unde iei alte boli într-un cerc vicios ce nu se mai termină...
(Am văzut și zilele acestea share-uit ceva status cum că cei mici se îmbolnăvesc din cauza anxietății părinților. Cei care au luxul să afirme asta nu își dau seama că și noi, părinții anxioși în prezent, am fost cândva părinți relaxați și am devenit anxioși doar în urma experiențelor mai grele. Sunt mamă din 2009, dar sunt anxioasă în legătură cu bolile doar de la o laringită groaznică din toamna 2013, un coșmar, care a avut loc chiar dacă eu eram relaxată! E atât de ușor să judeci când nu treci printr-o experiență, știu și din postura de om care judecă (și încerc mereu să mă opresc, să gândesc, să empatizez), și din postura de om criticat. Eh, de aș avea câte un leu pentru fiecare ironie, critică și sprânceană ridicată pentru mâncatul meu sănătos, pentru refuzul zahărului, pentru faptul că nu prăjesc pe teflon și multe altele... aș fi un om bogat. Oamenii aceștia genetic norocoși și sănătoși nu își dau seama că alții trebuie să facă eforturi pentru a nu avea 90 de kilograme și pentru a putea avea copii. Ah, cu kilogramele mi-am amintit câtă lume îmi bătea apropouri ce pot mânca atâta de sunt așa plinuță... când eu mâncam de maxim 700 de calorii pe zi doar mâncare dietetică și naturală (știu, atotștiutorii vor spune că problema era tocmai lipsa caloriilor, I heard them all, ei bine eu dacă mâncam mai multe calorii tot mâncare reală naturală mă îngrășam mai vertiginos, vă rog eu bazați-vă pe mine când vă spun că nu știți cum e să ai hipotiroidism), făceam sală o oră, înot o oră, mers pe jos 12 km pe zi, ca să frânez îngrășarea, să pun doar 1 kg pe lună, nu 10. Câtă lume mă întreba dacă nu pot renunța la chipsuri și ciocolată ca să îmi treacă acneea, când eu nu mai mâncasem ciocolată sau chipsuri sau orice alte junkuri de ani de zile. E foarte ușor să judeci... Și e plină lumea de părinți perfecți care se bat cu pumnul în piept că ei au făcut ceva anume pentru ca cel mic să nu plângă, să nu aibă colici, să fie deștept, cuminte, sănătos, vesel, înțelegător. Dacă vorbește de la un an, e datorită lor că i-au citit mult, deci noi restul părinților am fi niște delăsători care ne uităm la telenovele. Dacă umblă precoce e datorită lor, dacă renunță la scutece repede e meritul lor. )
- Apropo de citit, Alex mă lăsa să îi citesc (haha și tot a vorbit doar pe la 2 ani și un pic). Mult, mult de tot. Atunci credeam că înțelege tot, dar acum nu mai sunt atât de sigură. Când a început să vorbească, și-a luat niște cărți pe care nu le mai citisem de câteva luni și a început să le recite, dând pagina ca și cum le-ar citi, fix când trebuia. David nu a suportat niciodată să-i citesc și nu mă prea lasă nici să-i citesc lui Alex. Când era mic plângea rău dacă mă auzea citind. Acum mă întrerupe din 10 în 10 secunde când îi citesc lui Alex o carte potrivită vârstei lui David (în speranța că l-am atrage), iar după maxim 3 minute urlă să terminăm. Rupe orice carte găsește, iar dacă părțile cartonate nu le poate rupe o aruncă cu putere.
- Din când în când încerc să îl mai scot din zona de confort: ”David, vrei să mergem azi la bibliotecă cu bunicul și cu Alex?”. ”Nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu!!!!” nervos. Dacă încerc să îi prezint situația tentant, se enervează iar. După ce pleacă bunicul cu Alex, brusc decide ori că vrea și el, ori să nu mai meargă nici Alex. Când află că au plecat și că nu avem mașină să mergem și noi, crize de isterie. Nu suportă să intre în taxiuri, urlă din cauza mașinii noi și a omului necunoscut. Învățătura mea: mai bine îl las în zona de confort și nu îi prezint astfel de oportunități, îl las doar pe Alex să meargă unde vrea decât să trecem prin astfel de momente de isterii.
- Totuși e fermecător, va cuceri multe femei, îl văd genul care reușește să sucească mințile femeilor, să se lase înșelate și folosite doar pentru că uneori le bagă Musiu în seamă. E scorpion... Din când în când ne permite să îl pupăm și să îl îmbrățișăm și ne dă de înțeles că face asta din mărinimia lui pentru noi, supușii lui. Ca un motan, am mai spus-o. Iar Alex se topește de plăcere de câte ori îl îmbrățișăm sau îl pupăm și ar fi cel mai fericit s-o facem mai des. Ca un cățel :). Deci unul vrea să fie iubit, dar nu îmi dă timp de iubit unul care de fapt nu vrea să fie iubit ci numai să ne țină în șah :D.
(Știu, am putea fi dați în public drept un exemplu de parenting ”așa nu”, și după această postare nimeni nu va mai lua în considerare părerile mele de parenting, nu de alta dar uite ce rezultate avem :), repet, voi scrie în altă postare care cred eu că sunt cauzele acestor manifestări. De ce scriu totuși public despre niște situații care pot fi considerate niște ratări de creștere a copilului? Pentru că știu multe mame care își cresc copiii foarte frumos și totuși aceștia sunt așa, asemănători cu David. Unele au suficientă încredere în ele și în copii să știe că au făcut tot ce puteau mai bine și că poate altfel rezultatul ar fi fost mai dezastruos. Altele au copii suficient de mari încât să fi aflat singure că într-un final rezultatul a devenit frumos: copii curioși și ambițioși, încăpățânați în sensul bun, foarte inteligenți, poate cu mai puțină empatie și altruism, dar copii care nu pot fi distruși de lumea în care trăim, copii care nu urmează ca oile anturajul în dependențe nocive, copii cărora nu le pasă de părerea celor din jur și nu se schimbă deci pentru a le face pe plac altora, nu își încalcă principiile și personalitatea ca să fie conformi unor norme. Și mai cunosc și mame cu copii mici la fel ca David, care nu au în preajmă mame care să le încurajeze. Care nu au alți copii ”model”, cum îl am eu pe Alex, și deci care dau vina pe ele pentru dificultatea celui mic. Care nu au în jur prietene cu astfel de experiențe, cum am eu, care să le mai liniștească. Pentru ele scriu, ca să nu se simtă singure și să nu se învinovățească, atunci când în jur văd poate doar copii minunați, liniștiți, ascultători, deștepți, etc. )
- Dar, cum am zis la începutul postării, amintirile care m-au făcut să compar tot anul sunt legate de sarcină. Cât de mare îl consideram pe Alex când eram gravidă cu David, și totuși cât de mic mi se pare David acum... Cât de multe înțelegea Alex despre sarcină, despre naștere... Cum a dormit fără probleme prima noapte fără mine când am rămas cu David în maternitate... El pe care îl considera toată lumea prea mămos... Cât a suferit Alex când a avut David o lună și m-am internat în spital cu el cu pneumonie o săptămână! (Mi se face stomacul ghem de câte ori îmi amintesc momentul când ni s-a spus că trebuie să ne internăm, eram toți 4 în acel cabinet, am simțit că mă prăbușesc pentru suferința amândurora...) Fără urlete, fără crize, doar cu o mare suferință, atât de mare încât nici nu putea vorbi cu mine la telefon, i se făcea prea dor. Plângea în brațele bunicii, dar nu istericale, suferință pură și dor... Mult dor.... Cum ar fi David peste o lună să lipsesc o săptămână de acasă???
Cum puteam atunci (și de atunci încoace) să-l consider pe Alex mare?
- După internare David a plâns mult, multe luni, în fiecare seară plângea minim 3 ore continuu isteric, iar eu mă închideam în altă cameră cu el, să-l plimb în altă parte, să nu înnebunească Alex de așa ”fond sonor”. Venea și punea mânuța de dor pe geamul ușii de la cameră. Cum ar fi David peste o lună să treacă prin așa ceva? Ce istericale ar face că țin în brațe pe altcineva? Cât ar urla? O oră? Două? Ar ceda într-un final? Cred că mai degrabă l-aș lua în brațe să plângem toți 3 împreună. El ar continua să plângă și luat în brațe, sunt sigură, pentru că singura soluție acceptată ar fi ca el să fie singurul ținut în brațe.
- După naștere Alex a înțeles că eu nu îl mai pot culca (pentru că David nu stătea în brațele nimănui altcuiva și nu stătea nici pe pat). Fără supărare. Când puteam, dacă să zicem că David dormea dus în wrap și îndrăzneam să mă așez lângă Alex, se bucura, da. Dar avea totală încredere în mine că nu îl mint când îi spun că nu pot, și asta pentru că niciodată nu l-am mințit. Mereu mi-am forțat toate limitele pentru că nu aș fi putut minți că nu pot când vedeam că de fapt pot. Niciodată nu i-am spus că nu pot ceva doar în ideea că trebuie să-l dezvăț de un obicei pentru că nu voi putea în viitor. Toată lumea îmi spunea din timpul sarcinii să nu-l mai ridic în brațe că spre final sau după naștere n-o să pot. Cum să-l mint că nu pot când pot? De aceea după naștere când i-am zis că nu-l pot adormi, m-a crezut, a înțeles, și a adormit cu tatăl lui. A ajuns deci să adoarmă cu oricare din persoanele cele mai dragi lui: eu, tatăl lui sau bunica lui... fără să îi fi forțat cumva această dezvoltare. Uneori mama mea nu era acasă să îl culce de prânz. Și atunci se punea în pat și eu mă plimbam cu David pe lângă patul lui pe fundalul unui cd cu povești. De cele mai multe ori David făcea gălăgie și ieșeam din cameră înainte ca Alex să adoarmă, mă saluta și îmi spunea că nu e nicio problemă, că va adormi cu povestea și că pentru el e suficient să știe că sunt în camera alăturată. Să-l văd pe David făcând și spunând asta??? Nici într-un milion de ani. Nu e doar o chestiune de dezvoltare, ci și de personalitate.
Apropo de asta, oscilez uneori între ”dacă e așa greu sigur e aproape de final, de un salt mare”, ca faza de tranziție dinainte de expulzie, ca tantrumurile de la 2 ani dinainte de a-și da drumul la vorbă. Însă nu cred că la el va trece de tot, doar va fi altfel, în loc de toddler-ul nervos va fi adolescentul ce se va impune fără să asculte de părinți și fără să vrea să le facă pe plac colegilor.
S-a pus acuma seara cu capul în palmele mele și l-am mângâiat, se întâmplă atât de rar... Și în fiecare secundă eram stresată să nu se ridice, cum face de obicei, după o clipă, să nu fac ceva care să nu-i placă, aș vrea să ne iubim mai des... Mi-am dat seama că Alex ar fi stat exact cât am fi vrut amândoi și s-ar fi făcut treptat trecerea, cumva din partea amândurora, la terminarea momentului de iubire. Cu David e totul atât de imprevizibil... Cuvântul imprevizibil îl caracterizează perfect, pentru că niciodată nu știu cum va reacționa într-o situație, niciodată nu reacționează la fel în două situații identice, niciodată nu ne putem face planuri pentru că brusc se schimbă tot.
Am
noroc cu Alex că îl am drept exemplu când mă simt o mamă ratată cu David,
că de îl aveam doar pe David... Pare că mă las dominată și că am devenit un părinte permisiv, dar e o
graniță atât de fină între dominare și faptul că nu e vina lui dacă acestea sunt
manifestări ale unei suferințe și ale unor frustrări și eu aleg să îl ajut să nu sufere atât. Și atâta timp cât dacă aș încerca să îl ”educ” să avem o viață normală coșmarul ar deveni mai crunt și isteria generală mai acaparatoare, deciziile mele de moment (luate pe fond de oboseală crâncenă) au fost de a-mi alege bătăliile și a mai elimina din motivele de isterie și de a renunța deci la ”educare”. Poate pe termen lung e o decizie greșită, dar asta mi-a dictat instinctul acum, aș fi fost artificială să impun niște tehnici seci citite prin ceva cărți care peste ani s-ar putea dovedi false.
Deci dacă vă simțiți părinți ratați sau dacă vă simțiți părinți perfecți, cel mai bun remediu este să mai faceți un copil. Poate nu mai nimeriți pe unul dificil, respectiv easy-going, ca primul/primii. Încă un copil e remediul ideal ca să nu credeți că e vina voastră cum a ajuns copilul încăpățânat și isteric sau ca să nu credeți că e meritul vostru cât e de Montessorian/Waldorfian și de liniștit și deschis la activități, socializare, independență, învățare, iubire, înțelegere, etc.
Nu cred că David se va enerva când va citi peste ani această postare, pentru că el e mândru să fie dificil, nu vrea să facă nimănui pe plac. Și când mă gândesc la relația dintre ei doi, despre care voi vorbi când se va contura mai bine, eu sper să se completeze reciproc.
Sau poate tiroida mea îl dereglează sau poate tiroida mea care a scos o astfel de postare aiurea mă face să văd greutăți când acestea sunt normalitățile oricărei mame? Eu doar mă plâng mai mult? Simt că toamna și iarna sunt psihic și fizic la pământ din cauza tiroidei, brain fog scrie pe fruntea mea, nu reușesc să rezolv nimic, nu sunt bună de nimic. Păcat că fix acum am simțit nevoia să nu las ”aniversarea” să treacă :).
Toate astea m-au făcut să reconsider modul în care cred că e ideal să fie crescuți copiii, adică cu respect și iubire? Nu, sunt sigură că îndeplinindu-i nevoile l-am ajutat să nu fie și mai irascibil. Nu putem compara copiii între ei, putem doar gândi impactul unor acțiuni sau a lipsei lor asupra fiecărui copil în parte. Că veți alege să mă desconsiderați după această postare pentru că s-ar părea că nu pot ”disciplina” un copil, e treaba voastră, eu consider că am făcut cele mai bune alegeri la care mă puteam gândi și pe care le puteam face în fiecare moment în care am putut alege și că în fiecare moment pentru mine era important să diminuez suferințe. Ale lui David, ale lui Alex, și uneori și ale mele.
De când scriu această postare, de câteva zile, eram sigură că n-o s-o public. Pentru că am mai mult de pierdut decât micul ajutor pe care îl dau poate altor mame în situație asemănătoare, de a ști că nu-s singure. Dau detalii intime despre copii, mă dezbrac în public despre greutățile pe care le întâmpin, când ”în public” am întâlnit atât de des batjocură și scuipat. Bine, asta dacă a avut cineva răbdare să citească o postare atât de lungă și nestructurată :D. Însă aseară, în 3 decembrie seara, am primit un ”semn” și eu îmi cam ascult intuiția.
Priviți această poză:
David a vrut acuma seara să facem aceste puzzle-uri. Mi-au dat lacrimile. Pentru că ultima dată când le-am făcut a fost în 9 noiembrie 2012 seara, noaptea de fapt. Cu Alex. La Oradea într-o cameră roșie. Alex insista să facem puzzle-urile acestea deși era târziu, taică-său dormea de câteva ore. Eu știam că nu mai am mult până nasc, probabil simțea și Alex că sunt ultimele clipe în care mă are doar pentru el. În 10 noiembrie dimineața la 6 se năștea David. Deci să știu că ultima dată când am făcut aceste puzzle-uri a fost când Alex avea 3 ani și aproape o lună (fără 7 zile), și că acum David le-a cerut pentru prima dată exact în seara când are 3 ani și aproape o lună (fără 7 zile!) mi-a dat fiori. Nu doar emoțiile amintirii, ci și semnificația momentului. După ce am scris o postare în care se poate crede că îl hulesc pe David (deși nu simt c-o fac, îl ador, îl iubesc mai pasional decât iubirea liniștită pe care o simt pentru Alex), eu consider acum că a trebuit să simt că totuși în final sunt asemănători. Diferiți dar la fel de minunați. Am primit un semn că într-un anumit moment al vieții lor au vrut același lucru. Vor același lucru mereu. Iubire.
Postări
