La multi ani, Alex!

Puiul mamei drag, in dimineata asta nu am apucat sa ne dragalim pentru ca David s-a trezit cu trei ore inaintea ta si am plecat cu el in alta camera :D. Dar ieri dimineata, cand pe lateralele patului nostru ceilalti doi dormeau, si noi ne-am trezit primii, am trait niste clipe frumoase noi doi. Ne-am pupat si ne-am imbratisat si am chicotit si ne-am jucat. Si m-am simtit pentru o clipa ca inainte, cand erai doar tu.

Nu stiu tu daca iti mai amintesti sau daca tanjesti dupa acele vremuri. Stiu ca anul trecut am scris o postare mai deprimanta, erau de vina mai ales hormonii de sarcina. Acum insa pot spune ca in ultimul an intr-adevar ne-am indepartat fizic, pentru ca a fost musai, Davidelul isi cere drepturile mai tare decat tine. In primele luni plangea ore intregi si il leganam in alta camera ca sa-ti scutesc un pic timpanele. Tu mangaiai usa de dorul meu. David si acum la 11 luni doarme doar pe mine, deci la somnul lui de obicei ne despartim si te joci cu bunica. Cand e treaz iar sta mereu cu noi...

Despartirea fizica, intarcarea (despre asta vreau sa scriu de multa vreme, urmeaza) si faptul ca mamiferul din mine simte nevoia sa il ingrijeasca mai mult pe puiul nou-nascut, au facut sa nu mai fim asa conectati unul cu altul. Te simt usor stanjenit cand te iau in brate, foarte rar ceri tu. Nu mai suntem trup si suflet o persoana si poate ca asta e mersul normal al lucrurilor. Inainte eram ceva iesit din comun, oricum te puneai la mine in brate stateam comod amandoi ca si cum am fi un trup, e greu de descris senzatia. Ne lipeam perfect. Ne doream amandoi mult aceasta apropiere, acum tu foarte rar ma lasi. Si cand ma lasi simt ca suntem doua trupuri.

Cateodata simt nevoia sa te iubesc ca inainte, cand erai singur. Si atunci cu ochii mintii mi te amintesc in ultimele zile dinaintea nasterii, de la Oradea, cat eram de conectati! Cum ne pupam pe strada orice faceam, cum te idolatrizam si ma topeam urmarindu-ti orice miscare! Acum mi se pare ca te iubesc normal, molcolm, mai mult decat pe oricine care nu mi-e fiu :D, dar totusi la un nivel usor de suportat. Inainte te adoram, ma uitam la tine cum pasesti si mi se facea un gol in stomac de cum iti adoram picioarele si parul si privirea si zambetul, si orice gest ti-l sorbeam cu nesat si simteam ca aceasta dragoste enorma e foarte aproape de durere, o simteam pur si simplu fizic. Mereu! Acum mai am multe momente in care te ador, dar a devenit mai suportabil. Acum cred ca asta face oxitocina din noi, pentru ca am avut aceste sentimente cu tine cat timp ai fost alaptat, si acum simt asa doar pentru David. Nu inseamna ca il iubesc pe el mai mult, ci ca simt o nevoie fizica de a-l privi si de a-l lipi de mine. 

Sper ca atunci cand vei fi mare si vei citi aceasta postare nu vei crede ca te iubesc mai putin, ci doar altfel. Poate in modul normal pentru un copil de 4 ani. Dar sa stii ca, desi in toate cartile se spune ca dupa ce il nasti pe al doilea il vezi brusc pe cel mare foarte mare, la noi schimbarea nu a venit atunci, ci cand chiar te-ai maturizat tu brusc. Stiu sigur privirea ta cand l-ai vazut pe David prima oara in 10 noiembrie 2012 dimineata, te vad langa patul de spital uitandu-te la el si la mine, si imi vin lacrimile in ochi cat de dulce erai!!! Si cat de mult urma sa ti se schimbe viata, tu nu stiai! In prima seara cu David in spital mi-am petrecut vreo ora admirand poze cu tine pe telefon si plangand in hohote, era prima noastra noapte departe unul de altul. Si inca erai mic, sa stii, atunci inca erai mic. Te-a maturizat brusc internarea mea in spital cu David din decembrie 2012, a fost musai, ca sa poti sa treci intreg prin asa o suferinta, a fost musai sa inchizi ceva in tine, scumpul mamei drag. A fost musai sa refuzi sa mai vorbesti cu mine cat timp eram departe, pentru ca discutia cu mine era prea grea de suportat.

Partea buna e ca in acest an ai ajuns sa te imprietenesti mai bine cu tatal tau, deci probabil asa e natural... 

Puiul meu drag, esti in continuare cel mai minunat. Nu avea cum sa gaseasca David un frate mai mare mai bun. Eu trebuie sa ma ocup de rivalitatea dintre frati doar din punctul de vedere al suferintei tale, sa nu te simti abandonat, alte probleme nu am avut. Pentru ca, stiind ca David vine din mine, l-ai iubit, pentru ca pe mine m-ai adorat. L-ai acceptat datorita mie, pentru ca in rest nu ai simtit apropiere fata de el, nu ai vrut sa-l vezi sau sa te joci cu el sau sa-l atingi. Am vazut clar cum il accepti doar pentru mine. Scumpicul mic. Cum ai cedat tu locul tau din Rai...

Si cat esti de intelegator! Cum stii cand mi-e greu si nu mai pot, si simti cand sunt suparata sau nervoasa sau obosita! Si cand eram doar noi singuri acasa si trebuia sa doarma David pe mine, tu te asezai langa mine cu o carte, in liniste, fara sa te fi certat vreodata ca l-ai fi trezit. Cand a trebuit sa mergi la wc si eu eram cu David adormit pe mine nu mi-ai spus nimic, ai mers, te-ai ridicat singur pe colacul de la wc, te-ai sters, ai coborat, si m-ai anuntat triumfator doar dupa aceea ca te-ai descurcat singur! Si tot candva cand am fost singuri acasa ai fost nevoit sa adormi singur in camera! Cand cu un an inainte inca adormeai doar alaptat! Acum tu mi-ai zis "mama, poti merge cu David de aici, ma descurc sa adorm singur!".

Sa te aud, fara sa-ti fi spus cineva vreodata asa ceva, "mama, iarta-ma ca te deranjez, dar pot sa te intreb ceva?". Folosesti "multumesc" si "te rog" fara sa-ti fi cerut vreodata ("daca tot ai venit aici, imi dai te rog un pahar cu apa?"). Propozitiile care ma contrazic incep cu "de fapt..." :D.

Si cat esti de empatic! Cum stii mereu cu o secunda inaintea mea ce vrea David, ce gandeste David, de ce plange David, de ce plang alti copii de pe strada, ce isi doresc!

Si cat esti de iubitor! Cu mine, cu tatal tau, cu bunicii, cu orice matusa pe care o vezi poate doar o data pe an. Cu animalele, cu jucariile, cu locurile dragi. Cum pot sa fiu atat de binecuvantata incat sa am onoarea sa te privesc cum cresti frumos? Sa iubesc cu ajutorul tau si eu inca o data oamenii si lucrurile si animalele si locurile dragi!
 
Sa ajung sa-mi spui fara sa te intreb eu ca sunt cel mai bun prieten al tau! Sa imi culegi flori din gradina si sa-mi spui "mama, ti-am adus o floare ca sa-ti arat ca te iubesc mult de tot!". 

La ce cursuri de comunicare non-violenta ai fost tu, incat atunci cand ma vezi la pamant imi spui ca ai vrea sa ma imbratisezi si imi spui cat ma iubesti? Cand eu am tantrumuri tu stii sa mi le diseci si sa-mi dau seama ca nu pe voi sunt nervoasa. Cum se poate asta?

Si cat esti de destept! Cat vorbesti, cate stii! De multe ori aflu de la tine chiar si chestiuni noi si mi-e ciuda ca nu apuc sa le notez. Eu vorbesc foarte ardeleneste si simplist. Tu vorbesti literar, fara greseli, si cu niste cuvinte atat de elegante, sigur nu auzite in casa. Poate in carti. N-am multe exemple, mi-am notat undeva cum la 3 ani ma intrebai "ce reprezinta indicatorul acesta?", cand eu mai mult de "ce-i asta" sigur nu as fi spus :D. Sau vorbesti de catei cum "se hranesc", iar eu sigur spun "mananca".

Si cat esti de creativ! Asist cu adoratie la un spectacol: ce poate mintea pura a unui copil, caruia nu i s-a spus niciodata cum sa deseneze, ce forme, cu ce culoare, unde, cum sa construiasca, sau cum sa inventeze povesti intregi, scenarii de film (pentru ca exista si jucarii care presteaza show-ul). Care nu a fost pus niciodata sa invete pe de rost ceva, si totusi are o memorie fantastica, si in plus mai are creativitate si din ceea ce i-am citit/cantat a invatat ce inseamna ritm, rima si masura, asa ca acum de multe ori inventeaza si poezii si cantecele care au ritm, rima, masura, si logica! Eu care sunt la pamant cu imaginatia (nu stiu nici sa ma relaxez intr-atat incat sa construiesc un castel fara un desen ajutator...), sunt pe spate cand te vad si te aud!

Memoria buna nu ti se arata doar la poezii si cantece. Imi povestesti brusc de un magazin din Oradea de unde ti-a cumparat tatal tau struguri, stii si ce struguri. Tii minte intamplari si de cand aveai un an, stii toate jucariile de cand sunt si de la cine. Stii unde e nordul pentru ca odata, demult, ti-am zis faza cu muschii si ai tinut-o minte. Esti atent la toate cantecele, asa ca am fost nevoita sa-ti explic ca nu fluturelui i-au fost taiate aripile.

**************************************

In urma cu 4 ani si o zi ma culcam pentru ultima data neMama. Acum, aseara, m-am culcat cu tine in stanga si cu David in dreapta si am simtit ca nu exista fericire mai mare. Te-am pupat pe cotul dinspre mine si m-am bucurat mult de tine inainte sa adorm linistita. In 16 octombrie 2009, dimineata la ora 6:40, m-ai facut MAMA. Iti multumesc. Te ador. Te iubesc.

In urma cu 4 ani se termina cea mai frumoasa zi din viata mea, dar si cea mai trista, si incepea cea mai trista noapte de pana atunci. Pentru ca tu, puiule, erai departe de mine. Si eu eram prea simtita, prea tematoare sa nu supar, prea lasa, sa ma lupt pentru tine. Mereu voi regreta aproape tot legat de sederea cu tine la nastere in spital. Iarta-ma, puiule, imi pare rau. Poate acum 4 ani tu plangeai pana la extenuare si eu stateam in camera... Nu-ti pot explica regretul ce-l simt si sper sa nu ma intelegi niciodata, sper ca tu si sotia ta sa puteti avea o nastere si o perioada post-partum asa cum trebuie sa fie...


Am citit chiar azi un articol pe tema importantei primei nasteri. Nu va lasati in voia sortii sau a personalului nepasator, pregatiti-va bine cu informatie si curaj.

"Do yourself a favor and prepare as much as possible for that first baby.  EVERY birth matters.  EVERY.  SINGLE.  BIRTH.  MATTERS.  But perhaps none more than the first.  " Mai multe aici.

***************************************

Inchei cu poza si textul de pe Facebook:

 

Iti multumesc, minune mica, pentru ca de 4 ani ma faci cea mai fericita, ma inveti sa iubesc, sa fiu iubita si sa traiesc cu adevarat. La multi ani, puiut, sa fii sanatos si fericit! Ai trecut cu bine peste un an greu, cu multe schimbari, esti eroul meu!  

 

Ce are Alfie Kohn cu Supernanny? + un giveaway

 Cand ma gandesc la Alfie imi vin in minte vreo 4 chestiuni:

•  Articolele citite despre Bravo
•  Iubirea neconditionata pentru copii
•  Nocivitatea sistemului de pedepse si recompense (si acasa, dar mai ales la scoala)
•  Si faptul ca mi-a confirmat fiorul de groaza ce il simteam cand ma uitam la Supernanny.

Azi vreau sa lamuresc chestiunea Supernanny.

Inca ma mir cand vad parinti de care credeam ca isi respecta copilul, cum incep sa puna la indoiala propriile instincte pentru ca li se pare ca Supernanny este experta in domeniu. Nu stiu cum e formatul Supernanny in afara, dar la noi doamna nu avea copii si nici macar studii atunci cand a facut primele emisiuni si cand a scos cartea. Dupa ce mi-am dat de pe ochi filtrul acela “Supernanny sigur stie mai bine decat mine, doar e experta”, am putut vedea cat sunt de odioase tehnicile ei.

Supernanny considera ca exista doar doua optiuni in parenting: haos sau control despotic.

Trebuie deci sa credem ca intr-o casa in care copiii se urca pe pereti e nevoie doar de cateva zile de dictatura pentru ca viata sa devina idilica. Si sa credem ca e intr-adevar doar lapte si miere la final, si echipa de editare care prezinta inceputul razboinic si finalul de poveste nu are nicio influenta. Trebuie sa credem ca traiul cu o intreaga echipa de filmare nu-i influenteaza pe copii, nu-i streseaza, si nu schimba modul in care relationeaza parintii cu ei.

Ar fi de ras daca n-ar fi de plans. Mai ales ca mii de parinti iau notite pentru a le aplica in relatia cu copiii lor. Sau daca nu, nu e o problema, pentru ca au carti gata tiparite care sa-i invete.

Ce se intampla deci intr-un astfel de spectacol? Dadaca apare, observa, stramba din nas, exprima ce vede, impune un program cu un set de reguli si pedepse. Parintii la final sunt multumiti.

Alfie Kohn observa ca aceasta abordare e in primul rand foarte limitata. Dadaca nu intra deloc in chestiuni psihologice. Nu se intreaba daca pretentiile parintilor sunt potrivite varstelor copiilor. Nu se intreaba cum au fost crescuti parintii, sau daca lipsa comunicarii cu copiii poate fi explicata si prin altceva, nu doar prin lipsa tehnicii de supunere.

Analiza dadacei e, din aceasta cauza, identica in toate familiile. Problema e mereu faptul ca parintii nu sunt suficient de autoritari pentru a-si controla copiii. Copiii sunt inamicii ce trebuie supusi. Oamenii mari detin puterea. Expresiile sunt pe masura, de la copii ce “preiau puterea”, la “mici monstri”. Parintii in final reusesc sa-i puna la somn, indiferent daca le e somn sau nu.

In ceea ce priveste idealul, cuvintele des folosite sunt “tehnica” si “consecventa”. De fiecare data se posteaza un orar si un panou pentru stelute sau alte recompense. Lumea trebuie sa manance cand spune dadaca. Scopul este constrangerea si disciplina, nu educarea si reflectia. Asadar, atunci cand un copil e agresiv, el nu e ajutat sa vada care sunt efectele acestei agresiuni, ci e doar informat ca acest obicei nu e acceptat, fara motive sau explicatii morale. Apoi este pus sa stea la colt, pentru ca agresivitatea e interzisa doar copiilor, parintilor le e permis orice. Mai tarziu dadaca le spune parintilor sa ii porunceasca celui mic sa isi ceara scuze. Copilul sopteste cuvintele dorite. Adultii sunt multumiti.

Pentru “echilibru”, copiii sunt controlati si cu recompense, nu numai cu pedepse. Cand in sfarsit copilul mananca ceea ce / cand / cat vrea adultul, este “apreciat” cu “bravooo!” pentru fiecare inghititura. Normal ca cel mic mai ia apoi inca una, acesti copii sunt atat de disperati sa fie acceptati incat se multumesc cu aprecierea conditionata in locul dragostei neconditionate de care au cu adevarat nevoie. Se pare ca aceste “supernannies” nu au auzit de minusurile recompenselor, de faptul ca in acest mod i se distruge copilului motivatia intrinseca pentru a face ceva. Vezi mai multe explicatii, studii si linkuri despre time-out, pedepse si recompense aici, inclusiv in comentarii.

Atunci cand dadaca gaseste o familie in care copiii sunt obisnuiti sa adoarma cu un parinte alaturi, ea porunceste terminarea acestei traditii fara avertizare sau explicatii. Cand copiii plang dupa o astfel de decizie, dadaca trage concluzia ca aceasta e o dovada a manipularii lor. Si sfatuieste parintii sa nu cedeze. Cand copiii abandoneaza orice speranta ca mama va mai fi vreodata aproape de ei, dadaca e fericita ca totul a fost un succes. Dadaca americana Jo Frost foloseste metoda plansului controlat pentru a-i face pe bebelusi sa doarma toata noaptea. Parintii sunt sfatuiti sa isi lase bebelusul sa planga singur in patut pentru a invata sa adoarma singur. Cand bebelusul plange singur, el isi pierde increderea in cei din jur si se simte fara putere, terifiat. (Pentru mai multe articole care explica nocivitatea acestei metode vezi aici in lista articolele despre Cry-It-Out).

Cand copilul are o criza de furie, Jo Frost recomanda time-out-ul, coltul rusinii, fortarea copilului sa stea undeva singur. Desi copilul are de fapt nevoie de apropierea parintelui si de sprijin in eliberarea si gestionarea emotiilor.

Cand copiii se joaca cu ceva si dadaca ii pune pe parinti sa opreasca jocul, daca cei mici protesteaza toti adultii se mira “uau, uite ce nervi are doar pentru ca i-am oprit joaca!”. Decizia autoritara si lipsita de respect nu e pusa sub semnul intrebarii.

Din exemplele de mai sus putem trage concluzia ca Supernanny e cel putin superficiala. Si acesta nu e un accident, acesta e modul de parenting pe care il promoveaza. Acest show ne vinde teoria behaviorista. Scopul nu este sa cresti un copil, ci sa fortezi sau sa distrugi anumite comportamente, ceea ce ar fi suficient daca ai crede ca noi nu suntem altceva decat o suma de comportamente.

Behaviorismul este, dupa parerea lui Alfie Kohn, o teorie ce se muleaza perfect pe stilul american de viata. Oameni ocupati, pusi pe facut averi, fara timp de teorie si complicatii, dornici de tehnici ce sa functioneze pe moment. Companii care concediaza mii de angajati pentru a creste pretul unei actiuni, scoli care isi creeaza curriculumul pentru a avea pe moment elevi cu note mai mari. Si parinti care se bazeaza pe mita si amenintare pentru a-i face pe copii sa se supuna. Fara sa se intrebe nimeni “Cat timp va dura acest succes? Si la ce pret?”.

Efectele coltului rusinii (cunoscut in articolele straine de parenting sub numele de time-out) sunt devastatoare, pentru ca cel mic percepe timpul petrecut acolo ca o retragere a iubirii parintelui. Izolarea si retragerea iubirii si atentiei parintelui nu il fac pe copil sa se gandeasca la ceea ce a facut gresit (pune-te in locul lui, ai sta sa te gandesti de ce te pedepseste sotul/sotia?). Nu, pusul la colt sau pe un scaun sau trimiterea lui intr-o alta camera il fac sa devina nervos si nesigur pe iubirea parintelui. Nesigur ca el ar merita aceasta iubire. De cealalta parte, spune Alfie Kohn ca parintii care nu aplica un control excesiv, ci se bazeaza pe caldura si ratiune au parte de copii care fac ceea ce li se cere si care devin oameni sanatosi, responsabili si empatici.

Daca ai nervi sa te uiti la acest gen de emisiuni la televizor, Supernanny ne ofera un ghid de cum sa NU iti educi copiii. Dadaca le spune parintilor “de fiecare data cand esti consecvent, copilul primeste acelasi mesaj”. Asa e, dar se intreaba Alfie Kohn care este acel mesaj? 

Poate va veti bucura ca aceasta emisiune nu (cred ca) mai exista in grila romaneasca. Totusi, Irina Petrea, starul emisiunii romanesti, scoate carti dupa carti si face prin tara conferinte de parenting. Ok, veti zice, daca sunt fraieri parintii sa mearga la acest gen de conferinte ce sa facem? Pe mine personal ma deranjeaza ca aceste evenimente sunt promovate chiar in centre pe care parintii le considera respectuoase pentru copii. Astfel, parinti nesiguri pe ei care cauta o abordare empatica si respectuoasa pentru copiii lor, pot cadea in capcana sa se bazeze pe sfaturile acestei "experte". De exemplu, la Constanta conferinta de parenting a avut loc la BBCenter (ocazie cu care am dat Unlike si am stopat orice promovare a acestui centru in care nu mai pot avea incredere). La Cluj-Napoca a avut loc la Transilvania College, avandu-i ca parteneri pe cei de la Cuiburi cu Soare, tot in acelasi gen. Niste compromisuri care nu le fac onoare, atunci cand accepta bani pentru a promova time-out-ul, pedepsele si recompensele.

Pe moment e posibil sa functioneze aceste metode. Parintii vor obtine copii obedienti, care dorm toata noaptea, care nu se lupta cu fratii lor, care sunt politicosi la masa, care fac curat si sunt usor de crescut. Parintii vor fi multumiti ca au ales metoda cea mai buna de a-si creste copiii. Insa nu-si vor da seama care sunt stricaciunile definitive din relatia cu copiii lor sau din increderea proprie a copilului si sanatatea lui mentala. Si nu-si vor da seama ce probleme vor avea in adolescenta cu acei copii, cand pedepsele si recompensele nu vor mai fi suficient de mari sau importante. Folosind pedeapsa si recompensa parintii isi invata copiii sa treaca prin viata cautand multumirea imediata si evitand consecintele imediate dureroase (principiul placere/durere). Copiii crescuti cu recompense cad mult mai usor prada placerilor drogurilor, tot din cauza ca au crescut cautand placerea imediata. Ei vor cauta mereu recompensa cea mai mare, chiar daca nu vine de la parinti.

Giveaway:

Alfie Kohn va sustine la Bucuresti doua conferinte in 16 noiembrie. Mi-e mai simplu sa dau un screenshot:

Conferintele sunt organizate de Totul despre Mame si Asociatia pentru Comunicare Non-Violenta. Mai multe detalii despre conferinte si inscriere aveti aici sau aici. Cum il iubesc pe Newman pentru alaptare, pe Odent pentru nastere si pe McKenna pentru cosleeping, la fel il iubesc pe Alfie Kohn pentru parenting. Mi-as fi dorit enorm sa pot merge la conferinte la Bucuresti. Din moment ce nu pot, ofer prin amabilitatea Monicai Reu un bilet la una din cele doua conferinte.

Ce trebuie sa faceti pentru a castiga?

• Sa scrieti un comentariu in care sa-mi spuneti DE CE vreti sa mergeti la conferinta. Daca imi va placea in mod special comentariul, il voi alege. Daca imi vor placea prea multe, trag la sorti.

Ce va mai rog sa faceti, desi nu e obligatoriu?

• Sa share-uiti aceasta postare sau oricare alta despre Alfie Kohn de pe site-ul lui, de pe parinteconstient.ro, de pe totuldespremame.ro
• Daca mergeti la conferinta sa puneti o intrebare pentru mine si sa-mi transmiteti raspunsul lui. Pe mine personal cel mai tare ma sperie la sistemul de invatamant faptul ca si daca ai noroc sa nimeresti pe personal didactic empatic si dragut, nu ai cum sa ocolesti sistemul de recompense si pedepse (buline, note, panou de onoare, panou al rusinii, etc.). Cum putem sa ii pregatim pe copii sa nu le pese, sa nu le anuleze acest sistem motivatia lor intrinseca pentru a invata ceea ce-i pasioneaza?

Editez, nesomnul e de vina ca nu am spus cand se incheie giveaway-ul. Puteti comenta pentru a castiga un bilet la una din cele doua conferinte pana sambata, 19 octombrie, la ora 24. Duminica, daca imi revin din oboseala de la petrecerea de sambata, anunt castigatorul.

Linkuri ajutatoare:

Atrocious Advice from "Supernanny" By Alfie Kohn

Supernanny: Alluring and Deceptive by Aletha Solter, Ph.D.

Despre time-out:

The Disadvantages of Time-Out by Aletha Solter, Ph.D.

Why i think time-out is just as damaging as spanking

The Trouble with Time-Out

Case Against Time-Out

"Copiii sunt din Rai" de John Gray; si mai multe despre time-out, pedepse sirecompense la copii

 

Pedepse si recompense:

Why Do We Hurt Our Children?

Dresajul şi agresivitatea copiilor

Educație sau dresaj ?

Adevărul despre recompense și pedepse

To praise or not to praise: Is that the question?

How Rewards Can Make You Hate Something You Love

Recompensa şi lauda: morcovul otrăvit

Interviu cu Monica Reu, trainer de comunicare nonviolentă

Sugar Coated Punishments: The problem with Bribes

Monica Reu: Părinții care aleg pedeapsa își iubesc copiii. Mai trist este că iubireaasta nu ajunge aproape niciodată sa fie percepută de către copil.

How Can You Learn to Behave, If You're Never Punished?

Parenting neconditionat:

10 Principles of Unconditional Parenting

Interviu cu Alfie Kohn despre cartea Unconditional Parenting

Dragoste neconditionata

Povestea purtării lui Alex

 Această postare am scris-o pentru Diana în august 2012, când avea pe blog secțiunea poveștilor pentru purtat copiii. Din moment ce s-a luat de atunci cu alte treburi si nu a mai postat-o, o pun acum aici, la mai mult de un an distanță de când a fost scrisă. Deci când am scris aici David încă era în burtică, și postările legate de purtarea lui încă nu fuseseră scrise, desigur. Așa că nu e o poveste ”la zi”, dar vreau neapărat s-o am aici și să n-o pierd. Despre toate aceste mijloace de purtare ale mele am mai scris aici. De ce a mai fost nevoie de încă una? O simt ca o cronologie și descrie și motivele ce m-au determinat să-l port. În plus, o pot considera o finalizare, pentru că din sarcină Alex nu a mai vrut să fie purtat în mijloace de purtare decât o singură dată, vreo 10 minute, când a fost foarte bolnav acum în octombrie 2013. De ce se repetă unele informații sau poze? Postarea a fost gândită ca un guest-post pe alt blog.

Povești de purtat copiii - Raluca

De multe ori când mă gândesc la forumul de mămici pe care activam în sarcină nu am impresia că am învățat multe lucruri utile de parenting, in afara de sfaturi legate strict de situatii concrete (spălat copilul, îmbrăcat copilul,...). Mai ales că site-ul aferent forumului e plin de reclame ce încalcă vizibil Codul Internațional de Marketing al substituenților de lapte matern și de multe alte insinuări mainstream, încât ajungi să fii convinsă că fără patuțul special cu saltea de cocos și fără biberonul ce imită sânul matern nu ești o mamă responsabilă... Totuși în secunda următoare îmi amintesc că dacă nu intram acolo poate nu aș fi aflat niciodată de mijloacele de purtare ale bebelușilor. Nu am sărit în sus, plină de revelație, atunci când am aflat de aceste “eșarfe”, a durat mult până mi-am dat seama cu adevărat ce înseamnă ele pentru mine. Mihaela a fost prima care mi-a spus de wrapul elastic Sleepy Wrap, ea studiase mult și îl alesese pe acesta. După ce am citit puțin comparații între Sleepy Wrap și Moby Wrap, mi-am dat seama că pentru o nepricepută începătoare ca mine Sleepy e ideal, pentru că așa cum îl legi strâmt de tine, așa rămâne oricât ai scoate și pune bebelușul din și în wrap, indiferent cât e de mare sau cât e de îmbrăcat. Nu e nevoie de reglaje, materialul are elasticitatea perfectă. Tot Mihaela ne dăduse un link către niște informații despre Attachment Parenting, de la Dr. Sears. Nu l-am citit, mi se părea că nu am nevoie să citesc despre “metode” de parenting. Eu voiam doar rețete clare și precise, ce fac dacă am mastită, ce fac dacă bebe are colici, ce temperatură trebuie să aibă în cameră, etc. Voiam instrucțiuni de folosire, cum ar veni :D. Nu mi-am dat seama că instrucțiunile ar trebui să le am în suflet, în instinct, și nu să ascult de alții. Tot pe forumul mai sus menționat am avut norocul să fiu într-un grup cu Raluca, iar ea era o pasionată a slingurilor și o prietenă de-a Dianei.

Norocul meu suprem a fost că înainte de naștere mi-am comandat din SUA Sleepy Wrap-ul pentru că se încadra la rețetele clare de care am spus mai sus. Citisem că e ideal pentru calmarea colicilor. Nu aveam eu instinct matern, și nici minte ca să mi-l descopăr, dar eram deja de ani de zile obsedată de sănătate și de natural, așa că nu concepeam să îi dau copilului meu medicamente împotriva colicilor când e așa mic, să introduc în sistemul lui atâtea chimicale nocive. 

Să nu credeți că de atunci totul a mers armonios. Nu, eu credeam că wrapul e ca un medicament, îl ții pe bebeluș în el 10 minute seara, ca să nu plângă. Mintea mea bombardată de sfaturi “binevoitoare” de la mămicile din jur, din revistele online sau pe hârtie, din reclame, nu reușea să treacă de un blocaj: “nu e bine să ții așa mult bebelușul în brațe”. De ce? Păi poate nu e bine la coloană, peste tot scrie că trebuie să stea dreaptă, nu? Am aflat mai târziu că nu, din contră, bebelușul trebuie ținut cât mai mult posibil în poziția fetală curbată, în contact cu părintele... Poate devine un răsfățat și va dori în brațe toată viața! Copiii mici nu sunt șantajiști și ei chiar au nevoie (fizic și emoțional) când ajung în lumea aceasta să își trăiască al patrulea trimestru de gestație în brațele mamei. 

Copilul meu plângea mult. În brațele mele, dar plângea mult. Avea reflux și mai bănuiesc eu câteva probleme fiziologice, nu își au locul aici. Eu îl țineam în brațe, dar mereu încercam să-l mai pun în pătuț, sau în cărucior, încă nu eram împăcată că el nu e ca alți bebeluși. Și mă chinuiam astfel aiurea, o luam apoi de la început cu calmatul lui, nu rezolvam nimic. Ziua dormea doar pe pieptul meu, noaptea doar pe al soțului. Deși știam că ar dormi la fel de bine sau mult mai bine în wrap, nu îl foloseam prin casă zilnic, pentru că din wrap nu l-aș fi putut pune în pătuț așa de ușor, nu? Știu, acum mi se pare lipsită de logică (și de suflet) toată gândirea mea, preferam să mă plâng mereu că eu nu mă pot ridica să beau un pahar cu apă cât timp el doarme, că nu pot merge la toaletă ore întregi pe zi pentru că doarme pe mine. În loc să-l pun în wrap toată ziua și să fim amândoi liniștiți. De aceea acum, când citesc pe grupuri de mămici cum alte mămici, la fel ca mine, caută mereu soluții să își liniștească bebelușul dar într-un mod cât mai independent, nu știu cum să le spun să nu se mai chinuie așa ca mine, să își facă viața mai ușoară de la bun început purtându-și bebelușul toată ziua în wrap, dacă așa îi e mai bine.

Având reflux puternic, nu putea sta nici semi-înclinat în cărucior, orice înclinare de la verticală înspre spate rezulta în vomă în jet și plâns isteric. Așa că, evident, toate plimbările zilnice ni le făceam în wrap prin oraș. Măcar atât, spun acum privind înapoi și văzând cât de căpoasă eram cu perseverența mea de a avea un copil “normal” ca toți ceilalți. Totuși căutam scuze și în partea mai mainstream ca să pot să-mi ascult copilul din toată inima, nu așa îndoită. Găsisem în cartea lui Spock că până la 8 luni bebelușii nu sunt răsfățați, să le dăm tot ce cer, pentru că nu există riscul să ni se urce în cap mai apoi. Iuhuuuu, aveam “motivare”, mă simțeam ca la școală când mi se permitea să fac ceva de neconceput, eram asigurată că nu îi fac rău copilului. Aveam mai mare încredere în tot ce ține de mainstream decât în instinctul meu și în bebelușul meu. Târziu am citit despre beneficiile purtării bebelușului, și fizice, și emoționale, și chiar și cele legate de IQ, și m-am bucurat pe de o parte că Alex m-a ”forțat” să-l port, dar m-am întristat că nu am știut toate acestea când era el mic, nu m-aș mai fi simțit prost că toată ziua stă numai în brațele noastre.

Totuși, deja simțeam cum mă năpădește o stare de bine, de mândrie că pot să-mi liniștesc copilul, de armonie, de dragoste, atunci când îl țineam în wrap.

Cum îmi dădusem seama că nu pot ieși în oraș altfel decât cu un mijloc de purtare, mi-am amintit de recomandarea Ralucăi și mi-am comandat și un sling cu inele, ca să nu mă stresez atunci când wrapul trebuie spălat. Cu slingul nu ne-am înțeles atât de bine la început, eu nu m-am descurcat cu reglajul inelelor pe umeri, nu îmi dădea impresia că pruncul meu stă bine și nu alunecă din el afară. Cu picioarele înăuntru nu mi se părea că stă comod, cu ele în afară începeam să mă stresez cum îl îmbrac, pentru că wrapul mi-l acoperea total și îl îmbrăcam uniform.

Dar nu am renunțat la ideea purtării în sling, l-am pus într-un sac din acela pentru cărucior, pentru a fi sigură că în poziția broscuță picioarele îi sunt sprijinite bine în sus, și am ieșit așa afară și la -10 grade cu un copil de două luni.

Târziu am observat că ceilalți din familie nu se stresează așa mult ca mine. Alex a dormit pe soțul meu noaptea până la 6 luni și niciodată nu l-am văzut iritat din cauza asta, din contră, era mândru că doar el îl poate liniști, doar pe el doarme Alex așa de bine și nu vomită așa mult noaptea. Cei din jur ne întrebau mereu “doarme toată noaptea?”, “stă în pătuț singur?”, “stă în cărucior?”, și eu lăsam capul în pământ și nu știam cum să răspund că NU. Asta, în ochii celor din jur, l-ar fi făcut pe copilul meu “copil rău”, iar pe mine o mamă nepricepută că nu am reușit să-l dresez bine. Așa că am sperat mereu că dacă adopt poziția de auto-compătimire, cu capul în jos, măcar nu mă vor mai judeca pe față. Mi-a trebuit foarte mult să observ că mama mea răspunde râzând la întrebări, în ideea că Alex vrea să ne facă să simțim că este un copil în casă. Mi-a trebuit mult să observ că soțul meu răspunde mândru și calm la astfel de întrebări. De ce eu sufeream atât din cauza celor din jur? Nu voi ști niciodată. Cert e că acum, privind înapoi îmi dau seama că refluxul lui Alex a fost pentru mine, pentru noi, o binecuvântare, altfel nu aș fi aflat despre mijloacele de purtare ale bebelușilor și nu aș fi descoperit cât e de ușor și frumos să fii părinte dacă reușești să-ți descoperi instinctul matern/patern, și dacă reușești să fii destul de puternic încât să le ții piept celor din jur sau să nu-ți mai pese de părerea lor. Să te intereseze doar ca ție, copilului tău și familiei tale să vă fie cel mai bine. Să nu te mai chinui să ai un bebeluș „ca ceilalți“.

Îmi dau seama că la cât eram de încăpățânată în „normalitate“, dacă aș fi avut un bebeluș liniștit nu aș fi descoperit niciodată cât e de ușor să-ți porți copilul, în comparație cu căruciorul. De aceea când întâlnesc în lumea reală sau pe internet mămici care își respectă copiii și își ascultă instinctul chiar dacă au un bebeluș liniștit, le admir mult.

Alex are acum 2 ani și 10 luni. A mai avut uneori tentative de a sta în cărucior sau în tricicletă, foarte rar, de obicei doar cu tatăl lui. Și mie îmi creștea tensiunea la plimbare când vedeam cât e de greu cu un astfel de utilaj pe trotuarele orașului meu de provincie, pline de gropi. Ne scuturam (în minte aveam doar shaken baby syndrome), cu greu urcam bordurile imense, cu greu treceam prin bălțile formate în craterele uriașe, nu puteam urca pe scări decât cu ajutor, nu puteam intra în niciun magazin, planificarea traseului de plimbare prin oraș era îngrozitoare, în funcție de trotuare și în niciun caz nu puteam “rezolva” ceva, să plătesc o factură, sau să trimit ceva prin poștă. Când mă gândesc că dacă Alex nu ar fi avut reflux, eu n-aș fi aflat niciodată cât poate fi de ușor și de distractiv să poți merge cu orice viteză vrei, oriunde vrei, să poți urca scări și dealuri, să poți intra în magazine sau în bănci, să poți să alăptezi oriunde la cerere fără să vadă ceva cei din jur, să îi cânți bebelușului tău, să-i șoptești, să-l mângâi, să simți mereu când îi e frig sau cald, să nu fi stresată că e ora lui de somn și nu ești acasă, pentru că doarme mult și bine și în carrier, și adoarme ușor spre deosebire de acasă, să știi când e supărat, să râzi împreună cu el, să-i explici orice te întreabă (al meu scotea niște icnete și arăta cu degetul tot timpul când voia să-i povestesc despre ceva anume; și începea să își miște fundul în carrier când voia să-i creez un cântecel despre obiectul respectiv :D)...  Nu-mi imaginez acum cât ar fi fost de goală și de grea viața mea de mamă fără mijloacele de purtare.

Alex era foarte sensibil și la supra-stimulare. Orice noutate apărută în viața lui îl necăjea și plângea mult. De la o jucărie nouă, la o vizită, ca să nu mai vorbesc de mediu nou (nu dormea și nu sugea decât în camera lui, dacă plecam din oraș de dimineață până seara nu putea să sugă). Însă, dacă era în carrier (wrap, sling, și de pe la 6 luni SSC Ergo), el se simțea acasă. Nu îi păsa că treceam pe lângă o stradă ultra-aglomerată și zgomotoasă, nu îi păsa că eu discutam cu oameni noi zi de zi, nu îl afecta nimic. Se simțea în siguranță și eu mă simțeam din nou bine.

Revenind la carrier-ii mei, slingul cu inele l-am purtat în primul an doar prin curte pentru că nu mă simțeam în siguranță cu el, nu mă pricepeam așa bine la folosirea lui. Până la 3 luni am folosit wrapul cu cel mai mare succes. A fost un hit la Botezul micuțului nostru, și mi-a șters orice urmă de stres (“oare nu va plânge din cauza muzicii puternice?”, “cum o să-i refuz politicos pe toți oamenii care vor dori să-l ia în brațe și să-l pupe pe mâini, pe față?”, “ce ne facem dacă i se face somn, pentru că el nu stă fără mine?”). Nu numai că a adormit în momentul în care l-am pus în wrap, deși dormise înainte și în cameră, dar a fost atât de liniștit, încât nici nu m-am gândit să dispar de la petrecere cu el cu tot în cameră. Am stat și am dansat toți 3, îmbrățișați frumos, am fost fericită și m-am simțit minunat.

De pe la 5 luni și jumătate am avut Ergo și mi s-a părut o minune, cât de ușor se pune un Soft Structured Carrier, cât de ușor îl simțeam pe Alex în el spre deosebire de ținut doar în brațe... Și ideea cu Ergo tot pe forumul menționat la început am auzit-o prima oară, de la Adriana, și eram chiar derutată la prima vedere, nu înțelegeam care e diferența dintre Ergo și marsupiile nesănătoase, neergonomice. Noroc că tot ea ne-a explicat de poziții sănătoase ale spatelui și ale șoldurilor și picioarelor.  Mai multe despre Ergo aici.

Când avea Alex 6 luni și un pic am câștigat la un concurs pe blogul adelle.ro un sling de vară tonga.

Nu știu dacă măsura nu mi-am calculat-o bine, sau pentru grăsunul meu trebuia calculat altfel :D, dar se vede și în poză că nu stă într-o poziție bună, nu sunt genunchii mai sus decât șoldurile. Nu am reușit niciodată să îl port bine în tonga pentru că dacă îi trăgeam materialul până în spatele genunchilor, plasa nu îi ajungea nici până la jumătatea fundului, nu mai spun de șolduri sau spate. Oricum simțeam, chiar și când îl purtam ca în poză, greșit, că trebuie să-i susțin spatele mereu pentru că slingul îi acoperea doar fundul. Și mai aveam o problemă, acolo unde ajungea slingul pe piele direct îi lăsa urme.

Peste alte două săptămâni am câștigat (nu mă urâți! :D) la un Festivus pe blogul Poartă-mă un pouch. Până atunci nici nu m-aș fi gândit să mi-l cumpăr, pentru că mi se părea un moft, din moment ce slingul cu inele poate fi folosit de mai multe persoane, slingul cu inele poate fi folosit de la naștere... Toate acestea pentru mine însemnau: „trebuie să înveți să folosești slingul cu inele, nu să-ți cumperi un pouch!“. Ei, dar a venit pouch-ul și mi-a dat o dependență pe care o am în continuare!

Mă uit la poza aceasta și nu-mi vine să cred că pouch-ul acesta a rămas preferatul meu, oricâte am mai avut, până acum în martie când am început să mă îngraș din cauza noii sarcini (deci doi ani plini). Acesta îl simțeam mult mai comod decât cele mai subțiri, mai speciale de vară, în acesta mi se părea că Alex stă cel mai bine, nu se șifona, era perfect. Și va fi din nou la următorul bebe :D.

Pouch-ul acesta a fost de bază în primul nostru concediu din Grecia, când Alex avea 10 luni. Mi-a prins bine la plimbările matinale pe malul mării, când Alex se trezea la ora 5 dimineața și nu mai dormea până pe la 11. 

Acum, răsfoind plină de nostalgie pozele, văd că slingul acesta apare în majoritatea, pentru că și atunci când Alex nu e în el, slingul este pe mine :D. A fost prima dată când Alex a supt altundeva decât în camera lui plimbat și legănat, atunci a trecut de greva suptului, așa că eu mă bucuram de libertatea descoperită. Nu-mi venea să cred că pot să-mi fac orice program în afara casei, la orice oră, fără să mă stresez unde vom fi când îi va fi foame, să fie un loc familiar pentru el, unde să îl alăptez plimbat... Am savurat la maxim acel concediu, dimineața și seara eram pe plajă, iar la amiază vizitam alte orașe, făceam cumpărături, ne plimbam, nu stăteam deloc în camera de hotel. Piticul era fericit în sling și în ergo, sugea și dormea când avea poftă. Eu eram în al nouălea cer. 

 

Nu mai țin minte cu ce ocazie tot pe blogul poartă-mă am prins un târg bun, două pouch-uri la prețul unuia. V-am zis mai sus că îmi dăduse dependență :D. Așa că mi-am luat unul cu o jumătate de număr mai mare (pe o parte maro, pe alta cu flori) și unul cu un număr mai mare (albastru-mov pe o parte mat și pe alta sidefat) ca să le am pentru toamnă-iarnă, când era evident că hainele mai groase vor face imposibilă purtarea pouch-ului cu dungi. Și nu m-am putut abține, deși deja Alex nu mai era purtat în wrap elastic, să nu profit de încă o promoție, prețul wrapului elastic la pre-comandă era foarte mic, nici nu mai țin minte cât, infim după părerea mea :D. Așa că mi-am luat mie unul albastru deschis și unul negru și am cumpărat să am de dat cadou la două viitoare mămici, finuțe de-ale mele :). De ce mi le-am luat? Pentru următorul bebe, care atunci nu era în niciun plan :)).

Înainte să împlinească un an a participat voios și pus pe dans și la o nuntă:

La începutul lui 2011, în plină iarnă, mi-am dat seama că Ergo nu ne mai satisfăcea. Îmbrăcat gros Alex era acoperit de spătar doar până pe la mijlocul spatelui și se lăsa pe spate foarte periculos. Nici nu stătea comod din cauza asta. Iar în pouch era greu să sugă sau să adoarmă când era așa frig.

Totuși wrapul elastic Poarta-ma a fost folosit o dată. La o boală a lui Alex din februarie 2011, stătea doar la mine în brațe prin casă și îmi era greu la cele 10 kilograme ale lui să-l țin în orice activitate. Nici în sling nu stătea foarte bine, simțea nevoia să stea în față, iar în Ergo nu i-a plăcut, probabil avea nevoie de sentimentul acela de uter, de natural, pe care ți-l dă wrapul. În momentul în care l-am pus în wrapul elastic s-a liniștit pe loc. Sleepy rezistă ca material până la 20 de kg, dar mi s-a părut prea gros pentru casă, era cald la noi. Așa că am probat wrapul elastic Poartă-mă cu un copil de 1 an și 4 luni (do not try this at home! :)) ). Ce a ieșit? Un pui fericit și o mamă liniștită:

  

Alex în cei 2 ani și 10 luni ai lui a trecut de multe ori prin faze: “numai în față în SSC”, “numai în SSC”, “numai pe șold în sling/pouch”, “numai pe gât fără niciun carrier”. În primăvara 2011 ajunsese să vrea numai pe șold, să vadă mai bine pe stradă. Din ergo din spate nu vedea prea bine pentru că mie îmi place să port SSC-urile mai pe șold, nu foarte sus pe talie. Dar deja simțeam că parcă pouch-urile ce le aveam îmi erau prea mari, ori slăbisem un pic (iuhuu), ori se lărgise materialul de atâta purtat toamnă-iarnă cu haine multe pe noi. Așa că i-am mai dat o șansă slingului cu inele. 

Mi-a plăcut la nebunie. Trecând peste faza de aranjat de la început, după ce-l puneam în sling era mult mai comod decât pouch-ul, poate pentru că se putea regla pe toată lățimea după cum voiai, poate modul în care cădea pe umăr, nu știu. Dar dacă cu pouch-ul purtatul unui copil de 11 kilograme două ore se lăsa cu o mică mică senzație de durere în umăr, la slingul cu inele nu am simțit niciodată asta DACĂ reușeam să îl reglez bine. Singura problemă ce o aveam la început era faptul că simțeam nevoia să am o oglindă atunci când îl pun pe Alex în sling, deci ieșirile prin oraș în care știam că Alex va vrea și jos erau mult mai ușoare cu pouch-ul. Dar pentru că redescoperisem slingul cu inele, nu am putut lăsa să treacă evenimentul fără să-mi mai comand unul, ochisem unul din denim:

Dar, spre surprinderea Dianei, și din cauza materialului, și a cusăturii de la inele, de pe umăr, mi-a placut mereu mult mai mult primul meu sling. Adică prefer umărul plisat în locul umărului împăturit, pentru cunoscătoare. În plus, materialul mai gros al primului sling mi s-a părut mereu că e mai ușor de reglat și pe copil și pe umăr decât materialul mai subțire al slingului din denim. Și pentru cineva care nu e un expert în slingul cu inele contează :D.

Am reînceput să port Ergo puțin, pentru că fiind primăvară nu ne incomodau așa mult hainele groase și parcă nu mai simțeam chiar așa că îl scap pe Alex din el. Dar doar pe distanțe scurte puteam să-l folosesc, cel mult câteva minute, pentru că Alex se cerea în brațe repede, nu se simțea în siguranță, nu putea adormi în el.

  

Bănuiesc că toată lumea deja știe că dacă vrei să participi la un concert ca proaspăt părinte, un carrier este indispensabil :D. Concert Phoenix, Timișoara:

În al doilea concediu la mare, cel din vara 2011 iarăși pouch-ul ne-a prins bine, la cumpărături, la plimbări, peste tot la orice oră, fără să ne stresăm unde și când îi va fi somn copilului:

Și am folosit și pouch-ul mov-albastru, pe motiv că e mai subțire, chiar dacă îmi era puțin mare:

Bănuiesc că nu trebuie să enumăr din nou avantajele unui mijloc de purtare în concediu, este o adevărată salvare, nu ocupă loc mult în bagaj (dacă pui căruciorul nu prea mai încape nimic în portbagaj :D), poți să te miști ușor oriunde și mai ales copilul se simte în siguranță în orice loc nou, așa că doarme și suge liniștit la pieptul mamei.

Revelația concediului din 2011 a fost noul nostru SSC, Boba. Eu știam deja ce mă deranjează la Ergo, în special faptul că spatele nu îi era tare înalt. Dar nu aș fi crezut că mi se va mai rezolva o problemă. La Ergo catarama de închidere a centurii din talie este într-o parte. Astfel centura subțire îmi tăia burta și mi-o împărțea în două, chiar dacă nu ar fi trebuit, adică n-am eu pachețele de mușchi, dar sigur arăta de parcă eram mult mai plinuță :D. Plus că era dureros:

În Boba nu am avut această problemă cu talia, pentru că se închide în mijlocul taliei și cred că buretele de sub fundul copilului vine puțin mai pe laterale. Faptul că la Boba spătarul era mai înalt îl lipea pe Alex mai aproape de mine, și dintr-o dată nu m-a mai durut deloc spatele. La Ergo încercam să contrabalansez eu balansările lui înspre exterior și nu era plăcut deloc (când îl țineam în față umblam înclinată în spate, când îl țineam în spate umblam mai cocoșată). Dintr-o dată la Boba puteam sta dreaptă, și eu și Alex, și centrul de greutate comun al nostru să fie apropiat de al meu, să nu simt nicio durere. Poate și din cauza curelușelor pentru picioare, Alex avea o poziție mult mai bună, și automat și mie îmi era mai comod. Ergo-ul meu era un model mai vechi și nu avea curelușa de la piept mobilă, așa încât uneori îmi ajungea la gât (din cauza pasiunii mele de a-l purta pe oasele șoldurilor, nu pe mijlocul taliei) și era incomod rău. La Boba am descoperit prima dată că acea curelușă poate să se miște în sus și în jos după preferințe. Buretele de sub copil la Ergo e mai îngust și mai moale. Cum eu port SSC-ul pe șold (cum ar fi un pantalon cu talie joasă :D), la mine copilul se sprijină mai mult pe oasele șoldului decât pe umeri. Așa că a contat enorm că Boba are întăritura aceea mai puternică, mai mare, și totuși suficient de flexibilă încât atunci când stau jos cu Alex în marsupiu să nu ma jeneze deloc. Dintr-o dată nu mi-am mai simțit copilul deloc. Nici când îl purtam în față, nici când îl purtam în spate. Și ce e și mai important: Alex stătea în el oricât! La Ergo mai mult de 10 minute nu mai stătea, acum la Boba dintr-o dată stătea oricât, dacă aveam ceva de rezolvat în oraș stătea acolo fericit și 3 ore. Dacă era curios și alert, își scotea mâinile afară și se uita în jur și povesteam împreună. Dacă avea chef de liniște, odihnă și intimitate, își băga mânuțele înăuntru, se cuibărea îmbrățișat așa de materialul marsupiului, și adormea sau doar stătea liniștit.

Așa că ne-am petrecut concediul îmbrățișați, alăptați și iubăreți:

  

   

 

Despre avantajele purtatului copilului vara și/sau în concedii am scris aici:

Purtarea bebelușului pe timpul verii

Babywearing-ul e foarte util în concediu

În august 2011 am fost nași la un Botez. Ne-am stresat puțin inițial pentru că fix la amiază lui Alex i-ar fi fost foarte somn și el nu dormea fără mine. Nu aveam de gând să pun binele lui mai prejos decât o petrecere, dar parcă totuși nu mi s-ar fi părut ok ca nașa să lipsească de la masa de după Botez. Repede mi-am șters orice urmă de grijă și mi-am pus Boba cu mine. Știam că în SSC doarme mai bine decât în sling. La petrecere, când i s-a făcut somn și poftă de țiți am mers în altă încăpere (pentru că acest Botez a fost singura ocazie specială în care am fost atât de neinspirată încât am purtat o rochie fără decolteu larg și fără nasturi în față, și deci a trebuit să-mi ridic poalele ca să pot alăpta :D. Nu am mai făcut această greșeală nici până atunci, nici de atunci până în prezent). După ce a adormit în vreo 5 minute mi-am aranjat rochia pe sub el  și am revenit la masă, am povestit cu invitații, m-am simțit bine, puiul a dormit fericit mult mai mult decât o făcea de obicei acasă.

   

Am uitat să amintesc că în primăvară deschisesem KiddyShop-ul și după sesiunile foto pentru slinguri și pentru Boba rămăsesem cu o fixație pentru acadeaua dungată :D. Așa că mi-am spus că trebuie s-o am! Știți că am afirmat la primul pouch câștigat de pe blogul poartă-mă că mi-a dat dependență? Ei bine, acadeaua era al 4-lea pouch!

Pouch-ul acesta dungat mi-a fost alături în poșetă la fiecare Botez, nuntă, petrecere, din vara și toamna 2011! De câte ori văd poze din acea perioadă, când observ poșeta mea, îmi amintesc automat că aveam în ea o mașinuță pentru Alex și pouch-ul meu dungat elegant satinat.

Toamna 2011, deci vârsta de doi ani a lui Alex, îmi e plină de amintiri cu Boba și pouch-uri, plimbări ce m-au făcut să uit că am avut toată viața depresie de toamnă-iarnă :). 

Iarna am purtat Boba cu copilul îmbrăcat gros, ca să rămână îmbrăcat și când coboară din marsupiu să se joace în zăpadă. Dar am folosit și cover atunci când s-a pus problema diferențelor de temperatură (adormit în Boba în interior, scos la -10, -20 de grade la zăpadă pe munte în timp ce dormea în continuare :D, chiar și în telescaun; by the way, nu știu cum se pot urca pe munți copii așa mici în telescaun fără un mijloc de purtare care să-i țină în siguranță lipiți de părinți :D).

  

Am mai scris despre purtarea pe timp de iarnă aici. Unde am expus toate situațiile cu care m-am întâlnit eu, cele care necesită un cover, și cele în care e mai bine să fie îmbrăcat gros copilul înăuntrul port-bebe-ului.

Am fost foarte entuziasmată în această iarnă și de slingul cu inele, din nou! Se regla atât de ușor peste hainele noastre groase încât nu mai trebuia să fiu atât de atentă, din două mișcări era aranjat bine, Alex stătea fericit pe șold și ne plimbam prin nămeți prin oraș. A fost chiar o iarnă minunată.

În februarie 2012, de ziua mea, Dianei i s-a făcut milă de mine :)) când m-a văzut că nu am un cover negru (negru fiind culoarea mea preferată) și mi-a făcut cadou un cover Poartă-mă și o pereche de jambiere în totalitate negre, de la care mă lupt de atunci cu Alex :)).

(A fost musai să deschidă el cadoul și să facă apoi pe Zorro cu jambiere)

Excursia noastră de la Budapesta din februarie 2012 a fost sub semnul babywearing-ului, într-adevăr. Am avut la dispoziție doar 3 zile pentru a merge peste tot. Dacă țineam cont de somnul lui și stăteam în hotel nu am fi ajuns nicăieri pentru că obiectivele erau departe (și pentru că el nu are un program previzibil de somn, uneori adoarme la 11, iar în alte zile la 16). Așa că porneam dimineața și ajungeam înapoi la hotel seara. Somnul și-l făcea puiul nostru în Boba, ori la mine, ori la tatăl lui, pe drum între locurile ce doream să le vizităm. Boba era ideală și pentru laptele călduț pe care îl mai cerea din când în când, pentru că nimeni nu-și dădea seama ce face el acolo. 

(Mult prea) multe poze cu noi trei din concediul din Budapesta, și modul în care un marsupiu SSC îți face viața mai ușoară în călătorie, puteți vedea aici.

Nu aș vrea să se creadă că în casa noastră doar eu și soțul meu suntem purtători. Alex însuși practică bear-wearing:

În concediul din această vară deja eram însărcinată. Știu că am scris o postare pe această temă când încă nu aveam experiență, dar în această fază a sarcinii, în trimestrul doi, mă simțeam mult mai bine cu sling cu inele (a câta reîndrăgostire oare?) și cu pouch (al 5-lea din colecție, dar era musai să-mi iau mărime mai mare, cele vechi nu mă mai încap :D) decât cu marsupiu pe sub burtă. Mai ales că în SSC e evident că nu mai pot să-l port în față (cum îi place lui). Și sânul e mai aproape dintr-un sling decât din marsupiu din spate, oricât mi s-a modificat forma lor în ultimii 3 ani :)).

În Boba l-a purtat tatăl lui, sub o umbrelă, în plimbări:

  

Eu cu noul pouch:

  

Aș mai vrea să adaug niște linkuri:

Despre marsupiile sănătoase și cele nesănătoase

Purtatul bebelușilor și alăptarea (în care povestesc cum nu îmi pot imagina cum poate cineva să alăpteze la cerere fără să practice babywearingul)

Și aș vrea să trag niște concluzii:

Nu am avut wrap țesut, wrap-tai și mei-tai, deci o persoană mai tradițională m-ar putea crede prea “modernă” pentru babywearing, pentru că am preferat comoditatea wrapului elastic spre deosebire de cel țesut, am preferat ușurința folosirii SSC-ului în defavoarea mei-tai-ului. Dar poate chiar de aceea experiența mea va fi utilă persoanelor începătoare în babywearing și care s-ar speria să afle că la wrapul țesut e nevoie de ajustări ca să poți să-ți legi bebelușul. Sau care ar vedea că pentru un toddler ce vrea continuu ba sus ba jos, legarea și dezlegarea unui mei-tai ar fi un impediment. DAR promit că la al doilea bebeluș le voi testa și pe acestea, ca să-mi pot face o idee mai clară :D.

Ce aș alege dacă ar fi s-o iau de la început? Bănuiesc că depinde de copil. Pasionații wrapului țesut îl folosesc mult în spate, iar Alex foarte rar preferă să fie purtat în spate. Așa că dacă al doilea copil va fi ca Alex, atunci

• Un wrap elastic mi se pare ideal pentru primele 3 luni. Alex s-a născut în octombrie (bebelușul nostru va veni în noiembrie), deci nu a trebuit să mă stresez cu căldurile. Dacă nu se pune problema caniculei, wrapul elastic este ideal și pentru bebe și pentru părinte în primele luni. Deși la prima vedere pare complicat, nu trebuie să uitați că legătura se învață repede. Și cel mai important, spre deosebire de wrapul țesut, legătura se face fără copil în brațe, ceea ce o face mai simplă. Îți înfășori wrapul și apoi poți să pui copilul în culcușul dinăuntru, și să-l scoți de câte ori vrei fără să refaci legătura.  Știu că am 3 (unul Sleepy-Boba Wrap, și două Poartă-mă, sunt curioasă dacă voi reuși să mă abțin și să nu-mi cumpăr unul Poartă-mă cu MiniRock :)) ).

• Dacă aș fi născut vara cred că m-aș fi străduit să învăț mai bine să port un nou-născut în slingul cu inele. Oricum, și așa prin casă voi alterna folosirea wrapului elastic cu cea a slingului cu inele, în funcție de cât ne va fi de cald :D.

• Între 3 și 6 luni oricum aș ajunge să folosesc slingul cu inele cu mare drag, și mult timp după aceea. Dacă voi credeți că ați putea învăța mai ușor decât mine să-l folosiți, sunteți și mai norocoși. Pentru că din punctul meu de vedere doar folosirea mai greoaie este singurul punct negativ. În rest este carrier-ul perfect: se poate folosi de la naștere până când copilul nu mai vrea să fie purtat, fie că asta înseamnă 20 de kilograme sau 4 ani :)); se poate folosi de către mai multe persoane, nu e pe mărimi; se poate folosi foarte ușor în sarcină; se poate folosi și vara și iarna. Unele mămici mai spun că le doare umărul, pentru că greutatea se apasă doar pe un umăr, nu pe doi cum e la wrap, dar dacă l-am pus bine de obicei nu am avut problema aceasta. Ce-i drept că noi l-am folosit mai mult după ce a putut sta pe șold, deci poate o parte din greutate și-o punea pe șoldul meu și doar restul pe umărul opus, cine știe.

• De pe la 4-6 luni puteți începe să folosiți și slingul fix (pouch-ul). Și dacă nu vă îngrășați sau nu slăbiți, vă descurcați cu o bucată. Dar v-am zis și mai sus, dă dependență pentru că e mult mai ușor de folosit decât slingul cu inele, așa că să nu dați vina pe mine dacă ajungeți să vă cumpărați mărimi mai mari pentru toamnă-iarnă, sau modele elegante și sport, în funcție de ocaziile de folosire :D. Văd uneori mămici derutate, cum adică să își cumpere pouch și pentru la toamnă, doar nu va dori în brațe bebelușul și după ce împlinește 6-10-12 luni! Nu știu cum stă treaba la alții, dar uite că noi și la 2 ani și 10 luni încă ne folosim de mijloacele de purtare, îmi crește tensiunea dacă ies o dată în oraș cu tricicleta cu el, mă îngrozesc gropile din trotuare, mă sperie faptul că trebuie să ridic pe scări tricicleta goală cu copilul de mână ca să intru într-o bancă sau într-un magazin. Pe jos nu se pune problema să meargă 5-6-7 kilometri sau cât avem de parcurs până la o instituție unde am eu treabă. Deci eu chiar nu reușesc să-mi privesc viața și activitățile de zi cu zi fără un mijloc de purtare. Pouch-ul, chiar dacă nu se folosește de la naștere, are o viață lungă de folosire, până când nu mai vrea copilul să fie purtat, și se poate folosi și în sarcină. Singura problemă e că e posibil să aveți nevoie pe parcursul celor 2-3-4 ani de purtare a copilului de mai multe mărimi :D.

• Tot de pe la 5-6 luni puteți începe să folosiți un marsupiu SSC. Este incredibil, minunat, extraordinar. Și în față, și în spate. Puteți alăpta liniștită, puteți merge pe munți, puteți parcurge fără dureri kilometri întregi, puiul poate adormi în el cel mai bine, mai bine decât într-un sling și mai bine decât acasă :)). Și mai ușor! Și despre marsupiu pot spune că are viață lungă, deși unele mămici se sperie, cum să înceapă să-l folosească așa târziu, înseamnă oare că va fi folosit doar câteva luni? Nu, purtarea copilului nu se oprește când acesta începe să facă pași, cel puțin la noi nu s-a oprit nici acum. Și poate fi folosit ani de zile, și la următorii copii :D.

• La capitolul accesorii, nu știu cum m-aș descurca fără jambiere toamna-iarna-primăvara. Pentru că în orice sistem de purtare i se ridică pantalonii și Alex nu e copilul care să poarte ciorapi lungi (dres) pe sub ei :D. Și cover-ul e foarte util, mai ales pentru copiii mai mici, pe care nu-i scoateți din carrier atunci când ajungeți într-un magazin :D, ci doar dați jos coverul. Sau pentru situații când adoarme în interior (-ul magazinului, al mașinii, al casei) și îl acoperiți cu coverul când ieșiți din nou în frig.

Și nu, nu aș putea alege între SSC, sling cu inele, pouch și wrap elastic, nu pot elimina nimic din listă :D. Oricum, două SSC-uri, 2 slinguri cu inele, 3 wrapuri elastice, 5 pouch-uri, 1 cover și 2 perechi de jambiere nu au reușit să ajungă la jumătate din prețul căruciorului nostru, care e aproape nou, a avut doar o etapă scurtă de folosire cândva pe la 1 an și ceva, când soțul meu îi introdusese lui Alex ideea să aibă ei un timp al lor petrecut împreună la plimbare cu căruciorul. Și nu e musai să luați atâtea, deci un SSC, un wrap, un sling și un pouch ar fi și mai ieftine :D. Așadar dacă ar fi să dau timpul înapoi sigur aș putea alege cum să fac o maaare economie, și de bani, și de nervi :D. Nu voi uita niciodată cum mă plângeam unei prietene la telefon când Alex era mic, că nu vrea niciun minut să stea în cărucior la plimbare, iar ea mi-a răspuns senină: “pai noi nici nu ne-am cumpărat cărucior”. Ea avea un copil cu o lună mai mic decât Alex, și diferența de atitudine apărea din diferența de așteptări... Acum, bebe nr. 2 va fi un norocos, pentru că între timp am aflat nu numai că ținutul permanent în brațe nu le strică bebelușilor, dar că e chiar indicat. Și eu voi profita la maxim să nu mă stresez atâta, și să mă ocup în continuare de Alex în timp ce puiul mic va dormi liniștit la pieptul meu. Abia aștept!

P.S. Recitind postarea mi se pare atât de interesant să observ cum tonul panicos de la începuturi s-a transformat într-unul calm la final :).