Nessia Laniado – Cum sa facem fericit un copil in primul sau an de viata – campania vALLuntar

Intrerup lunga tacere de pe blog cu niste recenzii la cel putin doua carti (sper sa reusesc la mai mult de doua) in campania vALLuntar. Voi aprecia fiecare comentariu, cu primele 15 comentarii plantam un copac, apoi cu fiecare 20 de comentarii alti copaci. S-ar putea ca din lipsa de timp sa va raspund la comentarii peste ceva vreme, dupa ce scriu si urmatoarea recenzie.

 [poza de pe www.all.ro]

M-am gandit putin ce carte sa aleg pentru a-i face recenzia in aceasta campanie. Nu mai citesc carti de parenting de cand stiu de fapt ce principii urmez in cresterea copiilor. De fapt daca stau sa ma gandesc nu am nevoie de carti pentru cresterea bebelusilor, inca citesc carti de playful parenting sau de rivalitate intre frati :). Dar as fi vrut sa gasesc o carte buna de parenting pentru a o putea recomanda altor parinti. De multe ori sunt intrebata ce carti le-as recomanda viitorilor parinti si in afara de variantele straine Natural Child si The Baby Bond sau Conceptul Continuum in romana nu imi vin in minte decat carti mai de nisa, ori despre nastere, ori despre sarcina, dar nu atat de complete ca cele trei. Si Continuum Concept nu prea e de puericultura. Nu inteleg de ce editurile din Romania traduc carti in care se recomanda ca mama sa-si lase bebelusul sa planga pentru a-si satisface sexual sotul indiferent cat ar fi de obosita sau lipsita de chef, ba chiar sa simuleze placerea chiar daca o doare, sau carti in care ti se spune cum sa alegi teava cu care sa-ti bati copilul si modul mecanic in care sa te comporti cu el, pe ore fixe. Si totusi The Natural Child nu e tradusa, The Baby Bond nu, The Baby Book sau altele din colectia familiei Sears nu,  The Other Baby Book nu, etc. Conceptul Continuum a fost publicat prin efortul financiar personal al traducatoarei pentru ca nicio editura nu a vrut s-o publice. De ce ar fi nevoie de o carte de parenting? Si de ce o carte de parenting iubitor? Vorbind din punctul meu de vedere, eu chiar credeam inainte de sarcina cu Alex ca un copil trebuie sa aiba program, sa fie crescut cu pedepse si recompense, sa fie “educat” si pus la punct, etc. Am avut noroc de Alex care m-a invatat mai bine. As fi vrut insa sa pot sa am acces la informatia aceasta inainte de a-l naste. La mine baza era deja proasta, influentele din jur la fel. Tarziu mi-am dat seama ca informatia primita din jurul meu e in contradictie cu modul in care as vrea eu in sufletul meu sa-l cresc pe Alex. Dar pana atunci am trait niste mari frustrari ca bebelusul meu nu e asa cum trebuie, si ca eu nu sunt in stare sa-l cresc bine. Pentru ca incercam sa ma agat, in increderea mea in mainstream, de orice mic act de blandete. M-am bucurat cand am aflat ca nu ai voie sa “ferberizezi” copilul inainte de 8 luni pentru ca ar putea muri. Am suflat usurata ca nu trebuie atunci, in acel moment, sa-mi terorizez copilul. Simteam eu ceva dar nu aveam incredere in ceea ce simteam. Si pot sa pun pariu ca sunt multi parinti ca mine, care ar vrea sa-si creasca bebelusii cu dragoste si respect si empatie, dar se tem ca ii vor “strica”. De aceea e nevoie de astfel de resurse, de carti care sa ne arate ca ceea ce simtim e ok, e corect, e bine, e natural si e chiar sanatos pentru copil. Stiu ca e penibil ca am ajuns atat de indoctrinati si atat de indepartati de noi incat avem nevoie de confirmari, dar in societatea de azi se pare ca asa e.

Asadar am cautat cartea pe care as putea-o recomanda viitorilor parinti pentru a se regasi si pentru a avea incredere in ei. Am sperat sa fie aceasta. Pentru ca am ales-o dupa ce am vazut cu google ca la noi e recomandata de persoane AP pe forumuri si pe bloguri! Oare sunt eu prea pretentioasa deci daca nu mi-a placut? As dori sa-mi raspunda la intrebarea aceasta persoanele AP care au citit-o :).

Initial mi s-a parut ca unele expresii sunt mai bizare, si m-am gandit ca poate sunt eu prea obisnuita cu exprimarile articolelor si cartilor americane. Sau poate traducatorul nu stie cum se numeste la noi anxietatea de separare si o traduce “neliniste cauzata de separare”, sau copiii rasfatati sunt numiti “cu narav”. Dar apoi spre final mi-am dat seama ca de fapt ma deranjeaza oricum exprimarile autoarei, nu traducerile. Am sperat in prima parte ca vor fi doar chestiuni subtile cele ce ma vor deranja. Conceptia ca la inceput le poti oferi dragoste, pentru ca nu vor creste “cu narav”, dar mai apoi... Na, m-am gandit, hai ca pot trece peste ideea asta daca in rest cartea e buna, pentru ca sigur pe cand vor ajunge copiii la varsta de un an, parintii lor, cei carora le-as fi recomandat eu cartea, vor sti mai bine.

Tot la partea cu chestiuni subtile care ma deranjeaza este modul cum i s-ar inocula unui viitor sau nou parinte ce este normal. Se face referire la biberonul bebelusului, la suplimentarea laptelui, la sucuri dulci, la ceaiul normal pentru bebelusi, la suzeta, la tricou cu mirosul mamei, la obiecte de atasament, la camera bebelusului si patutul lui.  Doar in doua locuri se spune “biberon sau san”, in rest se considera ca normalul e copilul cu biberon ce doarme in alta camera cu o jucarie. Poate parintii veterani vor spune ca exagerez, dar atata timp cat asta le aratam viitorilor parinti ca e norma, in vremurile in care nici pe strada, in familie, intre prieteni, nu vedem un copil alaptat, atunci si noua ni se va parea alaptarea ceva rusinos, poate chiar demodat.

Cartea incepe cu doua exemple care mi-au placut mult. Mi-am dat seama cat rau le putem face copiilor nostri doar prin atitudinea noastra, chiar daca din afara ar parea ca ne ocupam de ei, ca nu-i batem sau nu-i lasam sa planga. Dar daca prin modul nostru de comportament sau tonalitatea vorbelor le dam de inteles ca ne deranjeaza le facem mult rau. Merita citite aceste doua prime exemple aparent asemanatoare, cu explicatiile greselilor dintr-una din situatii.

In continuare cartea continua frumos, se vorbeste despre importanta atasamentului copilului, despre importanta bazei, despre teoria punctului de sprijin formulata de psihanalistul John Bowlby. Fac o paranteza, de cate ori afirma ceva dintr-un studiu, fie ca aminteste numele sau nu, as fi preferat o mica trimitere la datele studiului. Asa unele afirmatii mi se par greu de crezut sau spuse prea general, din “studii”.

Dar, cum am spus, inceputul cartii mi-a placut. Se vorbeste despre baza copilului, despre cat de frumos se dezvolta acesta daca stie ca se poate sprijini fara teama pe parintii lui. Despre faptul ca sunetele, culorile, cuvintele si mirosurile nu au importanta fara cineva care sa le incarce cu emotii. Si despre importanta tratarii cu respect a copilului inca de la nastere, pentru ca el tine minte. Despre cat e de important sa ne ascultam instinctul in loc sa ii ascultam pe cei din jur. Aici mi-am pus primul semn de intrebare, cand se explica faptul ca nu exista riscul in primul an de viata sa fie invatat “cu narav”, dar m-am gandit ca poate pentru parintele ce pana acum a auzit doar de rasfat si de faptul ca nu e ok sa ii indeplinesti copilului nevoile, aceasta afirmatie ii poate schimba ideile. Se spune totusi ca “alinturile” sunt printre nevoile fundamentale ale nou-nascutului, alaturi de nevoia de mancare si de somn. Mi-a placut si cum explica ce mesaje ii transmitem noi bebelusului prin vorbele inconstiente gen “stai cuminte”, “fa ce-ti spun eu”, “esti mare”, “esti mic”, “nu fi suparat”, “esti rau”, “sa-ti fie rusine”,... Mi-au placut chiar si sfaturile pentru comunicarea cu cel mic.

Capitolul cu cantecele de leagan iar mi-a placut. Apreciez mai mult cand intr-o carte se explica efectele unui obicei instinctual, decat cand se ofera metode artificiale. Adica eu am citit acest capitol cu gandul ca uite ce bine simt mamele ca le face bine copiilor sa li se cante, nu cu gandul “ii voi pune niste Mozart pentru ca il face mai destept”. Si mi-a dat capitolul acesta o stare de calm. Si mi-am dat seama ca daca ii canti copilului sa-l adormi sunt slabe sansele sa te enervezi pe el ca nu mai adoarme. Cantand cu o voce calma si calda “somn usor, scump odor/ langa tine voi sta/ toata noaptea cu dor/ eu te voi legana”, sau un cantec strain “you’ll still be the sweetest little baby in town”, nu cred ca vreo mama mai poate fi anxioasa pe nesomnul copilului. Chiar va propun sa incercati cantatul si leganatul, sigur veti aprecia dansul impreuna cu copilul dumneavoastra, fara sa va mai stresati cate aveti de facut dupa ce-l adormiti. Sigur nimic nu vi se va parea mai important decat acea clipa de conectare cu bebelusul. Cu bebelusul care nu poate adormi nu ca sa va faca in ciuda, ci pentru ca poate il deranjeaza ceva si voi puteti sa-l faceti sa se simta pe moment un pic mai bine.

Se explica in capitolul acesta si despre vocile parintilor, despre importanta ritmului, despre cat de mult il ajuta si in alte segmente de dezvoltare, cum ar fi la invatarea mersului.

Ei si apoi vine capitolul cu somnul. Care culmea, incepe bine explicand cat e de bun contactul cu mama, cat e de natural leganatul puilor de om. Iar apoi o ia pe aratura din punctul meu de vedere :)). Incepe cu sfaturi de genul ca daca plange noaptea sa-l lasam un minut sa planga, abia apoi sa “mergem” la el (deci iar ideea ca bebelusul nici macar nu e langa noi). Deloc nu se ia in considerare ca poate bebelusul chiar are un motiv sa planga noaptea (dăăăă!). Deloc nu se ia in considerare ca un minut e enorm atunci cand vorbim de problemele lor si de increderea ce o au in noi. David cand are o problema noaptea scoate sunete foarte slabe. Se ineaca cu laptele ce ii vine in nas, nu mai poate respira. Ma mir si eu si ma speriu cand vad cum ma trezesc si sar in genunchi sa-l ridic, ca el da din maini speriat ca nu mai are aer. Ma speriu pentru ca imi vine sa nu mai pun capul pe perna, nu imi vine sa cred ca il pot auzi cand are probleme chiar daca nu scoate niciun sunet. Si totusi instinctul matern e puternic si il simt si data urmatoare cand are probleme. Va spun sincer ca daca ar fi dormit in alta camera sau in patut la distanta de mine ar fi murit in somn de multa vreme. Nu zic ca toti copiii au probleme de acest gen, dar nu ai cum sa stii niciodata, nu? Si la noi a fost candva o „prima data“ si asa poate sa fie la oricare copil.

Mi se pare periculoasa teoria Nessiei pentru ca pana acum in carte te-a facut sa ai incredere in ea, daca esti un parinte AP, asa ca esti in stare s-o crezi pe loc ca poate totusi ea stie mai bine cum e cu somnul. Poate ai un copil defect daca nu iti doarme minim 4-5 ore neintrerupt in prima saptamana de viata, cum spune ea (never ever in casa noastra :D, oricum in prima saptamana acest fapt poate fi periculos pentru glicemia copilului si implicit pentru creier); sau minim 6 ore continuu la 4 luni; sau minim 7-8 ore continuu la 6 luni; sau minim 11 ore continuu de la 6 luni la 1 an; sau minim 10-13 ore continuu de la 1 la 3 ani. Mi se par ingrozitoare astfel de grafice care iti induc un gand ca bebelusul tau nu e normal, ca trebuie sa faci ceva sa-l “inveti” sa doarma mai mult, sa nu se mai trezeasca. Am mai scris aici cum am cunoscut cativa parinti care dupa ce au citit cartea lui Elizabeth Pantley li s-a inoculat ideea ca trebuie sa faca ceva cu somnul bebelusului. Si dupa ce metodele “blande” nu au avut succes (blande in sensul ei, mie nu mi se pare nimic bland acolo), trec la artileria grea cu cry-it-out. Pentru ca au ramas fixati pe ideea ca bebelusul nu doarme bine. Cand daca si-ar schimba asteptarile totul ar parea usor. Asa si acest capitol al somnului din cartea Nessiei Laniado. Te face sa crezi ca nu ii faci bine copilului daca mergi la el cand plange. Ca ii distrugi ceva din dezvoltarea pe termen lung. Este un cry-it-out – ferberizare mai scurta, impachetata in ambalaj frumos, dar tot CIO este. Plus ca nu-mi place deloc exprimarea asta cu bagat copilul in pat, stins lumina, lasat cu o camasa a mamei cu mirosul ei (dăăă din nou, daca tot ii place mirosul ei de ce nu sta langa ea???) ca fiind normal, natural, asa trebuie, asa face toata lumea. Ca parinte care poate inca nu erai sigur cum vei avea aranjamentul de somn te influenteaza foarte mult sa vezi ca asta e baza, de la asta se porneste si la asta se adauga sfaturile. Indiscutabil. Ah, din cand in cand, la cateva minute dupa ce l-ai culcat, poti sa-i faci o surpriza sa mai mergi la el  cu ”un supliment de alinturi” (?!).

A doua paranteza. De cate ori se refera la quality time cu copilul e vorba de 10-15 minute, cel mult o jumatate de ora. Pe zi. As fi curioasa sa stiu (nu am gasit pe net) pentru ce parinti e scrisa cartea, pentru ce epoca, pentru ce tara, pentru cat concediu de ingrijire a copilului. Oricum parca bebelusul e o povara pentru parintii pentru care a scris cartea, pentru ca face referire de multe ori la timp rupt, la efortul parintilor de a-si dedica 15 minute pe zi copilului.

Autoarea promoveaza atasamentul pentru un obiect, lucru cu care nu sunt de acord, dar deja e prea lunga postarea ca sa mai scriu in amanunt despre asta. Dau totusi  un link pentru cei interesati.

Cand pune problema copilului ce nu vrea sa adoarma, autoarea da 3 variante: sa stam langa patutul lui in camera lui (mi se pare cea mai penibila solutie, explica cum sa imparti cu sotul noptile nedormite in care il convingi pe copil sa stea in patut, cand toata lumea ar fi mai fericita intr-un pat), sa dormim cu totii in acelasi pat (dăăăă!) unde autoarea isi cam arata parerea contra, si a treia varianta este aceea de a-l obisnui sa doarma singur. Stiti voi cum. Alex in primele 6 luni din cauza refluxului a putut dormi doar pe Relu, asa ca stiu din plin cum e sa te ridici din pat, sa alaptezi copilul in brate, sa il tii apoi la verticala vreo 40 de minute, sa te asiguri ca doarme si sa-l pui la loc unde dormea inainte. La noi era pieptul lui Relu, dar din punctul meu de vedere, care aveam astfel parte de cate o ora de somn intre plimbarile de 40 de minute de noapte, putea fi si un patut in alta camera. Normal ca pentru Alex nu era la fel, dar vreau doar sa explic efortul nocturn al unei mame. Intre 5 si 6 luni noaptea deja se tragea de pe pieptul lui Relu intre noi in pat noaptea. La 6 luni am avut ocazia sa-l alaptez culcata noaptea si a fost prima data cand a putut. De atunci eu nu mai stiu ce e oboseala, se putea trezi o data sau de 20 de ori pe noapte, pentru mine era la fel pentru ca il ajutam sa se mufeze prin somn, nici el nu se trezea de tot deci nu trebuia adormit la loc, si dormeam amandoi mai departe. Si noi adultii ne trezim oricum in cursul noptii si adormim la loc. Mi se pare criminal pentru o mama ce alapteaza sa ii dai de inteles ca trebuie sa-si adoarma copilul in alta camera sau in alt pat.

Nu m-as apuca sa vorbesc acum despre cosleeping pentru ca mi-ar lua cateva pagini :)), dar totusi dau niste resurse pentru mamele obosite. Daca Alex nu ar fi avut reflux sigur ar fi fost pus in patutul lui, pentru ca eu asa credeam ca trebuie. Sigur m-as fi chinuit ingrozitor cu alaptatul si readormitul noaptea pentru ca nu m-as fi gandit deloc deloc ca bebelusul se poate pune in patul parintilor si ca e chiar mai bine si mai sanatos pentru el. Sigur as fi ajuns sa adorm cumva periculos cu el pentru ca as fi evitat pe cat posibil pusul lui in patul nostru, God knows why. Cum periculos? As fi adormit cu el in brate alaptandu-l, as fi adormit cu el pe marginea patului, crezand ca ma asez doar cat sa-l alaptez. Asa dimneata sunt odihnita si apta de a ma descurca cu un bebeloi de 9.4 kg care sta 99.9% din timp in brate (in carrieri doar dupa ce adoarme vrea) si cu un toddler plin de energie. Si acum primesc intrebari, ca acu’ 3 ani, daca doarme deja toata noaptea sau de cate ori suge. Da, David :)))). Atunci ma afectau. Acum ma fac sa rad si nu stiu cum sa le spun parintilor ce ma intreaba sa nu mai fie ingrijorati de somnul bebelusului, sa nu-si mai faca asemenea asteptari, sa nu-si mai compare copiii. Si sa faca in asa fel incat sa le fie bine si lor, si copiilor.

Cateva linkuri totusi rapid, sa aleg din sutele salvate la bookmarks:

•  de la Dr. Sears,
•  o colectie mare si buna de linkuri de la drmomma.org,
•  despre CIO (ferberizare, metoda plansului controlat),
•  din punct de vedere antropologic de la Dr. Katherine Deetwyler,
•  din punct de vedere biologic, neuroantropologic de la expertul in somn Dr. JamesMcKenna,
•  despre adormirea la san,
•  despre alaptarea noaptea.  

Urmeaza in carte capitolul cu plansul. Eu vin dupa a doua lectura a cartii Alethei Solter, ”Bebelusul meu intelege tot”, cu care oricum nu sunt de acord :)). Dar asta explic alta data, cand voi avea timp. Totusi, Aletha chiar daca nu-mi e pe plac tot e mai ok decat Nessia, pentru ca in orice moment in care vorbeste despre plans, Aletha specifica ”in brate”. Nessia ne spune ca plansul e ok, ca nu trebuie oprit, dar nu spune ca trebuie sa-i fim alaturi bebelusului. Ne enumereaza motivele multiple pentru care poate un bebelus sa planga. Dar mi se pare ca doar ii sperie pe viitorii parinti, pentru ca nu le da idei cum ar putea sa isi dea seama din ce motiv plange bebelusul. Doar ca pe langa multiplele motive uneori bebelusul trebuie lasat sa planga. Na! Mi se pare ca a citit-o pe diagonala pe Aletha si incearca sa introduca si ea teoria in cartea ei, insa nu a reusit tare bine. Aletha ma supara ca spune de refuzatul sanului, Nessia nu vorbeste deloc despre alaptare, nu stiu care e mai bine :).

Aminteste cum copilul se linisteste daca este ”continut” cumva, ”inghesuit”, dar intr-o singura fraza la urma alege sa exemplifice ca asta e din cauza ca vrea sa se simta iar ca in uter, si ca ii putem indeplini nevoia aceasta tinandu-l in brate sau intr-un mijloc de purtare. In rest spune doar cum se retrag ei micutii in colturile patuturilor, sa aiba sentimentul de continere... Cam trist, dupa parerea mea.

Cand se analizeaza continutul chimic al lacrimilor, se afirma ca au cortizon, deci uite, elimina stresul din organism! Dar au si endorfine si catecolamine, deci uite, induc o senzatie de fericire! Asta in acelasi aliniat, mi se pare contradictoriu.

Nu, nu consider ca e normal sa planga patru ore pe zi, cum spune autoarea. Daca plange astfel inseamna ca are o durere, are o problema. Si trebuie sa i-o gasim si sa incercam sa i-o rezolvam. Sau macar sa i-o atenuam cumva. Nu sa ne culcam pe o ureche gandindu-ne ca e normal. Si nu sa il culcam in patutul lui, cu paturica lui preferata (really?) intr-o camera cu lumina difuza, fara a-i vorbi. Nu as putea sa cred ca lasat sa planga asa un bebelus de o luna se va calma din cauza ca „aaa, uite, e paturica mea preferata aleasa de mine drept obiect de atasament ultima data cand am fost la mall”...

Dupa un capitol scurt despre zambete, urmeaza unul despre inteligenta bebelusilor. Iarasi, ca la capitolul cu cantecele de leagan, mi s-ar parea mai ok sa scrie autoarea cum ceea ce fac parintii instinctual asa si pe dincolo il ajuta pe bebelus sa isi dezvolte inteligenta. Dar nu, se ajunge si la metode, iti spune la cati centimetri sa stai de fata lui si ce sa spui si cum sa vorbesti. Si cum sa faci sa-i captezi atentia chiar daca el pe moment nu vrea sa ti-o acorde si e preocupat de altceva! Cum sa repeti aceste ”operatiuni” pentru ca bebelusul sa asimileze cum trebuie ”stimulul”. Desigur ca nu imi place intr-o carte ce as fi crezut-o AP un tabel cu varstele la care trebuie copilul sa fie in stare sa faca ceva, capacitati fizice, senzoriale si intelectuale. Si nu, nu cred ca la 6 luni toti bebelusii deschid gura cand vad lingura. Si daca abia la 12 luni trebuie sa fie in stare sa apuce obiecte cu degetul mare si cel aratator, poate autoarea ar trebui sa stie ca abia dupa ce isi dezvolta aceasta capacitate ii este pregatit tubul digestiv pentru altceva in afara de lapte, si poate atunci nu ar mai vorbi despre sucuri dulci si ceaiuri la nou-nascuti. Daca vreti copii inteligenti e suficient sa il implicati in viata voastra de zi cu zi. Va recomand doua linkuri pe tema: link 1 si linkul 2 (la al doilea link sariti direct la articolul al saselea, programele de dezvoltare a inteligentei).

Capitolul cu masajul mi-a placut, dar tot asa cu doua observatii. Ok, am inteles si cunosc importanta atingerii bebelusului. Mi-au placut si explicatiile tehnicilor de masaj. DAR mi se pare ca se inoculeaza ideea ca masajul este singura modalitate de atingere, de conexiune a parintelui cu bebelusul. Cum am zis, in cele 15 minute pe care le petreci pe zi probabil cu copilul. Trebuie sa-i atingi atunci si pielea, printre celelalte metode de a-l face mai destept. A doua observatie este aceea ca sunt multi bebelusi care nu suporta masajul. Uite, pe Alex nu l-am putut masa cand era bebelus, decat dupa 6 luni, pentru ca nu putea sta la orizontala. In mod sigur ne atingeam oricum toata ziua, pentru ca statea doar in brate. Dar cunosc multi bebelusi care nu suporta masajul, poate le e frig, poate le e foame dupa baita, si totusi parintii ii tin culcati sa-i maseze in timp ce plang pentru ca poate au citit astfel de carti sau articole unde li s-a dat de inteles ca e extrem de important masajul bebelusului. Eu consider ca nu are absolut nicio valoare daca e facut pe un bebelus ce plange. Ii puteti oferi bebelusului atingerile in timp ce va sta in brate. Sau si mai bine, in wrap, aveti doua maini libere sa-l mangaiati. Sau facand baie impreuna cu el, sunteti asa piele pe piele.

Urmeaza capitolul despre vorbitul cu bebelusul, despre cum invata el sa vorbeasca. Din nou, ca la capitolul dezvoltarii inteligentei copilului, mi s-ar fi parut ok daca doar ar fi explicat de ce functioneaza ceea ce ne vine instinctual sa facem cu copilul, cum il invata toate obiceiurile noastre de zi cu zi sa vorbeasca. Dar nu, suntem invatati cum sa stam cu chipul la 20 de centimetri de copil si cum sa-i repetam unele cuvinte pe silabe pentru a-l invata sa vorbeasca, de parca va ajunge la 20 de ani fara sa stie vorbi. Ah, si citind cum e bine sa-l punem la punct ca sa stie bunele maniere mi-am amintit cum nu i-am spus niciodata lui Alex sa spuna ceva, sa repete dupa mine un cuvant, insa printre primele lui cuvinte au fost si ”multumesc pentru masa” la finalul unui pranz, desi nu mancase :))! Doar prin puterea exemplului.

Aici imi vine sa vorbesc despre cum mi se par fortate unele activitati gen homeschooling, cand copilul ar putea invata mai usor si mai frumos daca l-am lasa sa aiba el dorinta de a cunoaste, dar asta e o cu totul alta discutie. In rest, din acest capitol mi se par ok sfaturile de a-i vorbi copilului si de a-i explica mereu in cuvinte ce e in jur si cum se numesc obiectele. Dar nu ”aceasta este o foar-fe-ca” repetat de agasant de multe ori, cum se sugereaza.

Ultimul capitol este ”Teama de abandon”. Deja cred ca oricine stie ca atunci cand copiii au anxietate de separare si trebuie sa mergi undeva e bine sa ii explici, sa iti iei la revedere, sa ii oferi indicii ca sa inteleaga cat o sa lipsesti, dar sa nu mergi pe ascuns. Aici consider iar ca e discutabil, in functie de varsta copilului. DAR in fraza anterioara am spus daca trebuie sa mergi undeva fara el. Autoarea nu considera mersul cu copilul o posibilitate si nu considera ca exista posibilitatea sa nu trebuiasca sa mergi de langa el din primele luni. Din moment ce anxietatea de separare apare candva in a doua jumatate a primului an de viata, eu cred ca sunt de ajuns ”exercitiile” de cucu-bau pana atunci. Nu trebuie, cum sfatuieste ea, sa lipseasca mama cateva ore pe zi inca din prima luna.Toate mamele, oricum ar fi copiii, oricum ar fi hraniti, si indiferent daca mama vrea sau poate. David plangea inca din a doua zi daca mergeam la baie fara el, ce sens ar fi avut sa-l chinui in fiecare zi, cand anxietatea de separare e cu totul altceva, este momentul cand realizeaza ca mama nu face parte din trupul lui de fapt si ca poate sa dispara. Este un moment psihologic separat, care nu depinde de modul in care alegi pana atunci sa iti lipsesti copilul de prezenta ta. Chiar si in primele trei luni de la nastere, in asa numita perioada de exterogestatie.

Ok, daca autoarea se adreseaza genului de parinte care se supara pe copil ca e plangacios, care il cearta de ce ii ingreuneaza plecarea, atunci e ok, acel parinte are nevoie sa stie ca trebuie sa-i respecte copilului si sentimentele de suparare. Profit de fraza anterioara sa imi dau cu presupusul cui i-ar prinde bine aceasta carte. Unui parinte care e decis sa faca instructie cu copilul, sa il puna la punct, sa il lase sa planga singur pentru a adormi (adica programul Ferber cu multe minute macar se reduce la 1 singur minut in aceasta carte), sa il bata, sa nu-l ia deloc in brate, sa nu-i vorbeasca, sa il certe daca plange, sa se comporte cu copilul ca si cum l-ar deranja din viata lui de zi cu zi. Acest gen de parinte ar beneficia de informatiile noi pentru el pe care Nessia Laniado i le ofera.

Cartea se termina brusc cu ultimul paragraf referitor la anxietatea de separare, fara o concluzie finala. Am incercat sa-mi fac eu o concluzie in minte si mi-am dat seama ca nu prea se potriveste cartea cu titlul. Autoarea in interiorul cartii nu te invata de fapt ce sa faci ca bebelusul sa fie fericit. Iti spune ce crede ea ca trebuie sa faci ca bebelusul sa ajunga destept, sa ajunga sa doarma singur, sa vorbeasca repede, sa isi dezvolte rapid simtul echilibrului, etc. Tot felul de „acumulari”. Nu cum sa fie fericit bebelusul. Din contra.

Daca e pe placul vostru din descriere, sa stiti ca se citeste foarte usor. Paragrafele sunt separate frumos, capitolele la fel. Am citit cartea in doua zile la amiaza cand am cam o jumatate de ora din somnul lui Alex in care doarme si David plimbat in Boba prin casa. Cartea e subtire si are un format usor de tinut in mana. Pana la capitolul cu somnul ce m-a intrigat putin chiar m-am relaxat frumos de tot plimbandu-ma prin casa cu David adormit la piept in timp ce Alex dormea linistit in dormitorul nostru.

Chiar am sperat sa-mi placa mult mult aceasta carte. Atat de mult am sperat incat inainte s-o citesc mi-am comandat de la Editura All si alta carte a autoarei, “Cand copilul plange”.

Aceasta postare face parte din campania vALLuntar initiata de grupul editorial ALL cu sprijinul ROMSILVA. Editia a doua a acestei campanii are un scop minunat, acela al plantarii copacilor. Pentru primele 15 comentarii de la postare voluntarii All vor planta un copac cu ajutorul Romsilva. Urmatoarele comentarii se vor cumula cu cele suplimentare de la alte postari si la fiecare 20 se va mai planta un copac.