Am ajuns in Macedonia

La multi ani Alex, azi (de fapt deja pot spune ca ieri) ai implinit 21 de luni!

Am ajuns la Veles, Macedonia, Hotel Romantique. Aici. Hotel foarte frumos, o terasa romantica unde acum canta frumos o orechestra, si unde doamne si domni eleganti iau masa privind inspre lac. Este si o piscina, si loc de joaca pentru copii.

Daca portiunea de ieri a fost cea mai grea, cea de azi a fost cea mai lunga. Am facut 650 de km. Am pornit din Timisoara, si chiar daca gps-ul si toate indicatoarele ne indreptau inspre Deta ca iesire spre Belgrad, noi am luat-o spre Jimbolia. In 2008 am mers si am venit pe traseul Deta – Pancevo – Belgrad si a fost ok, nu ne putem plange. In 2010 am mers prin Ungaria, am iesit din tara la Satu Mare si am calatorit pe autostrazi pana aproape de Budapesta, ca apoi s-o luam in jos inspre Serbia. Inapoi am intrat in tara pe la Jimbolia si atunci am vazut ca e o portiune mai mare de autostrada in Serbia pe acest traseu. Asa ca am ales Jimbolia – Novi Sad – Belgrad. Am intrat foarte rapid pe autostrada si am savurat viata intr-o tara civilizata. O tara care se vede ca inainte de razboi a fost incredibil de dezvoltata si de moderna. Si acum se pare ca e locuita de oameni harnici si ambitiosi, pentru ca par mult mai dezvoltati decat noi.

Nu am oprit deloc tot drumul. Eu si Alex aveam mancare in masina, iar lui Relu niciodata nu ii e foame asa la drum. Aaa, totusi, mi-am amintit ca am oprit in Macedonia la un tunel la care ne-am facut poze acu 3 ani (in formula de 2 :D), si am vrut sa repetam experienta. In rest nu avea sens oprirea, pentru ca riscam apoi ca Alex sa nu mai vrea in masina (ni s-a mai intamplat :D). Oricum, voi povesti mai incolo si de peripetiile cu el cu masina... Nu exista pericolul sa se anchilozeze in scaun pentru ca nu a vrut sa stea in scaun...

La intrarea in Macedonia, Relu si-a dat seama ca asigurarea de la masina are taiata sigla Macedoniei, asa ca a intrat rapid la banca din vama si a facut asigurarea. Intre timp, Alex, pe jumatate afara pe geam a strigat vreo 3 minute continuu “Tadaaaa, tadaaaaaa, tadaaaaa!!!” :)). L-am filmat cu telefonul, sa vad cand descarc filmul :)). Asigurarea e valabila doar 15 zile, asa ca s-ar putea ca la intoarcere sa venim prin Bulgaria. Oricum, acum motivul pentru care nu am vrut sa mergem prin Bulgaria a fost faptul ca ne-a fost frica sa dormim acolo, si trebuia calculat traseul in asa fel incat sa ajungem in Grecia la amiaza. Altfel puteam sa-l facem in doua zile, dar am fi ajuns seara in Grecia. La intoarcere nu conteaza ora, asa ca noi credem ca vom alege doar o noapte de popas, probabil direct in Romania. Cand am fost in 2008 am pornit dimineata la 8 si am ajuns in Grecia noaptea la ora 1. 1300 de kilometri. Anul trecut am facut popasul la Predejane, in Serbia. Dar era deja seara, intuneric, si Alex era foarte foarte suparat, chiar speriat cumva, ca e noapte si el nu e intr-o camera... Din cauza asta anul acesta am ales sa facem 2 popasuri, sa venim linistiti si sa nu ne prinda noaptea pe drum.

Ce fain steag are Macedonia! Soarele! Pe placul meu :).

Am ajuns la hotelul Romantique si Alex tocmai atunci a adormit, asa ca eu am stat cu el in masina pana a mers Relu in camera si la restaurant sa-si comande ceva de mancare. S-a trezit puiul si am mers sa facem baie in lac. Apa caldaaaa, peste 30 de grade sigur. Lui Alex i-a placut la nebunie si mi-am dat seama ca probabil incercarile de a-l mai baga in apa nu au avut acelasi succes din cauza ca apa era cam rece. Acum s-a jucat si a ras in hohote. I-a placut atat de mult, incat acuma seara cand ne-am plimbat pe terasa, a vrut neaparat sa intre in piscina :))). Imi tot arata slapii, sa-i dau jos.

Am mers la locul de joaca, hotarati ca asa il vom obosi pe pitic sa adoarma mai repede. Insa el e la fel de manz, si noi suntem franti de oboseala. A venit la el o fetita sa-l pupe, sa-l mangaie si sa-l imbratiseze. Si el s-a speriat si a vrut numai la mine in brate (revin cu poze). Am observat ca se sperie de fetitele tupeiste si ii plac fetitele mai mari si mai linistite. Are o prietena cu 2 ani mai mare la spalatoria de masini :D. Dar era asa dulcica fetita asta, ca imi venea si mie s-o strang in brate! Si el se tot dadea inapoi.

Maine mai avem doar vreo 200 de km pana la destinatie, super usor si rapid. Asa ca maine la ora asta voi avea deja in par sare din Marea Egee :).


Cum am ajuns noi asa rau cu Alex cu scaunul auto

In sfarsit imi fac curaj sa scriu despre asta... Inainte sa se nasca Alex ma gandeam ca sunt inconstienti parintii care isi tin copiii in brate si nu ii tin in scoica sau in scaun. Bine, eu inainte sa nasc oricum aveam idei de genul “pai daca nu ii faci pe plac obraznicului, plange ce plange si apoi se resemneaza, nu? Si il instruiesti sa vada cine e seful!” :D.

Am cumparat inclusiv la landou un car kit, ca si la intoarcerea de la maternitate, cei 2 kilometri pana acasa sa ii faca legat bine in centuri.

Pana la 5-6 luni, cat timp a avut Alex refluxul acela super puternic, daca il inclinam pe spate chiar si 30 de grade de la axul vertical (deci inclinat la 60 de grade de la orizontala :D), voma in jet, si apoi plangea isteric, neconsolabil, uneori o jumatate de ora, alteori mai mult de o ora, orice faceam ca sa-l linistim. Puteam sa-l tinem inclinat dar numai inspre fata, adica il puteam tine broscuta pe noi si nu voma. Din aceasta cauza, in primele luni nu am putut sa-l punem sa doarma in patut, sau sa-l plimbam in landou. Plimbarile doar in wrap, somnul de zi doar broscuta pe mine pe fotoliu, si somnul de noapte pe pieptul lui Relu, si Relu statea putin mai ridicat in pat pe perne.

In calatoriile ce le-am facut, la Cluj sau in Ungaria, am incercat sa-l tinem in scoica, normal. Scoica de la Inglesina e mai ridicata decat scoica Maxi Cosi de exemplu (care mie mi se parea exemplu de comoditate). Dar fiind mai ridicata, ar fi trebuit sa ne satisfaca din punct de vedere al refluxului, chiar daca e mai periculoasa parca, bebelusul pare ca sta in fundulet. Din primele minute incepea sa planga (ii venea voma pe gatut), apoi incepea sa vomite, si se ineca si cu voma, si cu urletele isterice. Normal ca atunci cand il vedeam ca nu mai poate respira, il luam in brate. Chiar si in brate la mine continua sa planga, pana cand adormea. Pentru psihicul lui si al meu, ma gandeam ca macar nu se simte abandonat. Era clar ca suferea in continuare de la voma, din moment ce continua sa planga pana adormea, dar macar o facea la mine in brate. Sa il las sa planga isteric in scoica mi s-ar fi parut un fel de cry-it-out pentru somn. Si in plus, era chiar periculos, din moment ce se ineca.

De multe ori m-am gandit de ce nu inventeaza nimeni un sistem de centuri sa il legi de mama, si mama sa fie prinsa in centurile de siguranta din spate? Recunosc ca daca si bebe 2 va fi asa, decat sa il tin in brate, mai bine il pun in wrap si ma leg cu centurile. Dar cand a fost Alex mic aveam in cap ca nu e voie cu wrapul in masina, ca e periculos, de parca nu era mai periculos sa-l tin in brate...

Am mai auzit tehnici de a-i explica bebelusului ca nu porneste masina daca nu are toata lumea centurile puse. Dar in cazul unui nou-nascut mi s-a parut o idee proasta. Era clar ca nu are cum sa inteleaga el notiunea de masina, motor, sau centuri. El doar simtea ca sufera si vedea ca mama sta langa el si nu-l ia in brate (sau nu o mai vede pe mama, daca aceasta merge in fata, si deci nu are cine sa-i sara in ajutor, e abandonat, oricat ar plange).

Mai tarziu, dupa 6 luni, deja asta era cel mai mic stres pe drum. Cele doua stresuri mai mari era faptul ca el nu sugea deloc altundeva decat in camera lui, plimbat semi-adormit, deci un drum de Cluj se transforma intr-o fuga, sa ne intoarcem repede acasa, sa nu se deshidrateze copilul dupa 7 ore pe drumuri (nu manca nimic, nu bea apa). Incercam sa-l alaptez in mers, sau in parcare, sau in scaunul lui de masina, sau plimbat intr-o camera pe unde eram, sau plimbat in toalete in mall-uri. Nimic. In plus, nici nu dormea decat dupa o tura lunga de plans. Chiar si la mine in brate. Asta pentru ca el acasa deja era obisnuit ca adoarme numai plimbat, si normal ca nu-l puteam plimba in masina.

Asa ca la 10 luni, cand a inceput sa suga oriunde, eram asa fericita ca imi adoarme repede la san in masina, fara crize de plans isteric, incat nu ma mai stresam cu scaunul. Il adormeam rapid la san, in 5-10 minute, si apoi il puneam in scaun si mergeam linistiti mai departe.

In ultimele luni insa toate mergeau inspre bine. Si pe drumurile de Cluj, si recent pe drumul de Timisoara, statea mai mult de jumatate din drum in scaun, cuminte. Adormea in scaun, sau adormea sugand la san, si apoi il puneam eu in scaun. Ba chiar statea si treaz acolo si se juca sau privea pe drum. Cu Relu a mers de multe ori numai ei doi pe trasee scurte si tot timpul statea linistit in spate si adormea. Apoi incet incet s-a obisnuit si cu mine. La inceput sa nu ma vada, pentru ca daca ma vedea se cerea in brate, iar apoi s-a obisnuit si cu mine in masina si totul mergea inspre bine.

Ieri cand am pornit inspre Timisoara, dupa vreo 5 minute in scaun, unde s-a asezat mandru, pus de Relu, a inceput sa planga rau rau, sa ma ceara pe mine. M-am gandit ca vrea sa suga, asa ca am mers in spate si l-am alaptat. A adormit tarziu, si s-a trezit cand l-am pus in scaun si a plans. Am mai incercat o data, iar aceeasi poveste. Apoi nu a mai adormit pana aproape de Timisoara, si logic ca nu am mai incercat sa-l pun in scaun cand in sfarsit am vazut ca se odihneste. Ieri am incercat la doua opriri sa facem ritualul pe care il avea cu Relu, cum il aseza si il facea sa se simta important ca sta in scaun si il vede pe taica-sau cum conduce, si vede camioanele pe drum. A inceput sa strige rau, nici nu voia sa atinga scaunul, se tinea de margini ca si cum l-am pune pe foc. Deci pe tot drumul nu a vrut deloc deloc sa stea in scaun.

Nu intelegem ce s-a schimbat, cand totul mergea inspre bine. E drept ca la inceputul drumului Relu ii mutase scaunul in spatele lui, nu pe diagonala ca pana acum. Si tot ca noutate, a avut o husa noua de bumbac pe el. Dar am facut totul inapoi, dupa cum era el obisnuit si tot nu vrea sa se atinga de scaun.

Azi a acceptat putin scaunul, cand i-am promis ca i-l pun pe ipad pe Varu Sandel, de care e realmente indragostit. Relu a pus o multime de videoclipuri de pe Hora TV cu el pe ipad, si a luat si un suport sa puna ipadul pe tetiera. Am reusit astfel sa tinem copilul putin in scaun.

In rest, tot drumul de ieri si de azi a stat in brate la mine. Si a fost mai bine decat ma asteptam, a fost foarte cuminte. Nu a dormit mult, dar a stat cumintel, lipit de mine, din cand in cand se ridica in picioare doar ca sa ma stranga in brate. Anul trecut cand nu era in scaun ma termina nervos, nici nu putea sta in picioare, dar voia numai in picioare, sa cerceteze toata masina. Ii capta atentia un joc sau o jucarie, sau un cantecel cel mult 2-3 minute, apoi trebuia sa inventez altceva. Chiar am simtit anul trecut ca sunt extenuata.

Anul asta, desi nu a stat in scaun si a dormit foarte putin, a stat foarte linistit la mine in brate si a privit pe drum. Si-a lipit capul de mine aproape tot drumul si m-a iubit, m-a pupat si m-a imbratisat. Asa ca nu am avut de ce sa ma enervez drumul asta. Aveam doar stresul ca e la mine in brate si ca riscam atat de mult. Speram ca Cel de Sus sa ne poarte de grija in continuare, ca si pana acum. Eu, din cauza stresului ca e la mine in brate, stau tot timpul proptita cu picioarele in ceva, sa fiu sigura ca macar la un impact minor am stabilitate, si il tin strans in brate cu ambele maini. Stiu cat e de riscant, dar nici nu am putut sa il las sa planga in nestire.

(Alex tocmai m-a luat de mana si m-a dus la usa, sa iesim afara, la ora asta :D. Nu are deloc chef sa doarma :D. Dar am mai observat si ca il adorm mult mai greu decat acasa, il plimb multe zeci de minute...)


Istoric al scaunelor auto

Dupa landoul si scoica Inglesina, am cautat “cel mai bun scaun auto” pentru copilul nostru. Eram siguri ca fiind mai vertical decat o scoica, va putea si el sa stea si sa nu vomite, si deci sa nu planga. Am citit despre cat e de important statul cu spatele la sensul de mers, am vazut inclusiv filmulete cu simulari de accidente si am vazut ca daca scaunul e pus cu fata la sensul de mers, copilasii isi rup gatul (cautati doar pe youtube rear facing vs. forward facing). Am citit ca in Suedia e obligatoriu pana la 4 ani sa iti tii copiii cu spatele la sensul de mers. Anul trecut si SUA a prelungit de la 1 an la 2 ani obligativitatea scaunelor rear-facing.

Asa ca am cautat un scaun in care sa poata sta cat mai mult timp cu spatele. L-am gasit in Suedia, normal, la http://www.carseat.se/ . Un Britax facut special pentru ei, pentru rear-facing pana la 4 ani, Britax Hi-Way http://www.carseat.se/store.html . Si am luat si o oglinda din aceea, pentru ca soferul sa vada copilul bine.

Dar pentru Alex a fost la fel ca in scoica, acelasi chin. Lui Relu de la bun inceput nu i-a placut ca e cu centuri, nu isofix. Ar fi vrut Duologicul, ca se dadea foarte fain pe spate cand adormea copilul. Da, desi Alex a avut reflux, ne cam enervau toate scaunele in care ne imaginam ca daca adoarme copilului ii cade capul in jos sau intr-o parte. Toate scaunele de masina de la noi par verticale. Asa ca, mai ales pentru drumuri lungi ne orientam sa se poata intinde cand adoarme copilul, ca doar nu va avea reflux toata viata.

Deci pentru drumul de Grecia de anul trecut, Relu a fost hotarat sa cumparam alt scaun de masina, de data asta forward facing, in speranta ca ii va placea sa stea in el, daca va vedea drumul si-l va vedea pe Relu. Dupa saptamani intregi de cercetare, incercarea de a gasi cel mai bun scaun forward facing s-a finalizat. Eu pusesem conditia sa se poata inclina pana aproape la nivelul la care sta culcat un copilas intr-o scoica. Asa ca in competitie au ramas doar Maxi Cosi si BeSafe. Ne gandisem chiar si la Aprica, tot din cauza ca se intinde la orizontala. A castigat BeSafe, deci de data asta un scaun norvegian. Si cu IsoFix, asa ca e incredibil de usor de montat, si e stabil ca un scaun al masinii. Dar se pare ca astea nu sunt argumente suficiente pentru Alex...


Alimentatia din ultimele doua zile

Alex e aproape alaptat exclusiv de doua zile. Ce il diferentiaza este: vreo 3 guri de iaurt cerute de la Relu ieri intr-o benzinarie, o muscatura dintr-un biscuite raw tot ieri, si foarte putine guri de apa. Nu a vrut nimic din ce manca de obicei, nici macar rosiile din salata mea, pe care tot timpul mi le fura. Azi cateva guri de apa, doua muscaturi din painea lui Relu de dimineata si vreo 10 stafide. Asa ca degeaba am adus de acasa paine home-made, ou de tara, cas, salata, si cate si mai cate...

Asa ca avem cateva noutati: lapte praf si lapte pasteurizat pentru prima data in iaurtul de la Relu si chimicalele din painea din comert in felia de azi-dimineata. Oricum, azi la micul dejun Relu mai manca si cremvursti si omleta prajita mai mult ca sigur in teflon, asa ca painea aceea mi s-a parut dintr-o data ok :D.

El pana acum a mancat doar lactate vii, nepasteurizate. Si lapte praf niciodata. Dar oricum la hotel doua saptamani va gusta de la mine lapte pasteurizat. Asa ca doua saptamani pe an speram sa nu ii distruga tare sistemul :D.

Despre paine ce sa spun, ca oricum nici cea de acasa nu o putem considera sanatoasa, pentru ca o facem cu faina integrala bio de grau si secara, drojdie, sare de Himalaya si apa de izvor. Dar am citit mult despre acidul fitic care impiedica digestia cerealelor si absorbtia vitaminelor si mineralelor din ele, daca acestea nu sunt intai fermentate sau germinate si abia apoi facute faina. Asa ca si painea de acasa o consideram mai mult balast, si ma bucuram cand Alex musca din ea, ca si parintii de copii nemancaciosi, care se bucura cand in sfarsit mananca astia micii ceva, chiar daca nu e idealul de regim alimentar. In plus, vorbim si de gluten, care e chiar nociv pentru majoritatea oamenilor, si pentru restul e neutru, nu aduce nimic bun in organism.

Dar nici nu vreau sa ma gandesc cate chimicale sunt in painea din comert, pe care Alex nu le-a mancat pana acum niciodata. Pornind chiar de la faina alba, un mare zero din punct de vedere nutritional, pana la sarea iodata care provoaca boli autoimune ale tiroidei, apoi conservanti, afanatori, potentiatori de gust, etc etc etc. Chiar in postarea cu ce am citit era un articol despre un adaos care se foloseste la fabricarea painii si e extras din par uman din China.... :|

Na, dar suntem doar la inceput de concediu si sper sa ma pot relaxa in privinta asta si sa stiu sa tin un echilibru. Nu il voi lasa sa manance mezeluri, sau dulciuri. La fel cum nu l-as lasa sa bea alcool sau sa fumeze, oricat m-ar ruga. Si nici prajeli, cartofi prajiti, sau alte “minunatii”... Sper doar sa se uite la mine in farfurie, nu la taica-sau :)). Altfel mi-e mila de Relu, ca va fi pus la regim intr-un concediu cu all inclusive :))).

Iar inchid blogul repede, desi sigur as mai fi vrut sa spun ceva, si as fi vrut sa raspund la comentarii, dar Alex trage de mine sa il culc... Noapte buna! Ne “vedem” in Grecia!


Update 2015:

Că tot sunt (de atâția ani deja) ridiculizată că mergeam cu copilul în afara scaunului, pot să spun că de pe la un an stă mereu în scaun, cu drag și plăcere. În plus, al doilea copil a vrut de la primele experiențe în mașină să stea în scaun. E drept că au avut loc mai târziu, spre un an. Până atunci am cam stat local, doar pe unde ne puteau purta picioarele. Acum stau amândoi în spate, singuri (mașina e de fapt cu două locuri în spate, nici nu aș avea unde să stau). În scaune de mașină potrivite vârstei și greutății lor, să ne înțelegem! Chiar și Alex la aproape 6 ani încă e tot în scaun, grupa 3, nu doar pe înălțător. 

Lui Alex îi plăcea când era mic să stau lângă el când stătea în scaun, să facem tot felul de activități. David parcă a știut că n-aș fi avut cum, așa că nu a acceptat niciodată, doar îl enervam, el voia să se uite afară. Am condus singură, cu ei în spate, mult și bine, fără probleme. Fără plâns. Nu a trebuit să-l las să plângă ca să se învețe să stea în scaun.

Nu pot eu să sfătuiesc pe nimeni nimic. Însă atâta timp cât nu ai un copil care să plângă până la leșin și vomă și înec cu vomă din cauză că fizic vorbind nu poate sta înclinat de la verticală din cauza refluxului, nu poți înțelege. Aici nu e vorba de a sta și a explica copilului că nu pornește mașina, că nu poți face asta când are o lună. Dovadă stă faptul că atunci când a crescut suficient să înțeleagă, și când nu mai suferea efectiv fizic, a vrut să stea în scaun.  

În condițiile date, când încă nu voia în scaun am încercat mereu:
- să reduc deplasările cu mașina doar la concedii
- atunci când era musai, să fiu doar în mașini foarte sigure (ca dacă dă altcineva în noi să nu ne răstoarne, să nu ne spulbere),
- doar cu șofer foarte precaut și experimentat
- și în majoritatea timpului îl puneam într-un sistem de purtare, iar eu mă legam cu centura, ca la o frână sau la un impact să nu zburăm. 

Știu cât de ușor e să judeci, și mie mi se face stomacul ghem de câte ori văd copii și bebeluși nici măcar ținuți în brațe, plimbându-se pe bancheta din spate. Sau în brațe în față. Chiar și la volan. Sau în picioare între scaune. Așadar, dacă voi, cei care chiar și după 5 ani încă mă bârfiți că îmi duceam copilul în brațe ca să nu plângă, vă mulțumesc pentru grijă. Probabil îngrijorare simțiți, cum simt și eu pentru copiii enumreați mai sus. Copiii sunt bine, ne străduim să nu mai facem alții mici și sperăm că nu mai există alți bebeluși care să sufere astfel când sunt înclinați pentru a fi puși într-o scoică. Numai bine!