joi, 16 octombrie 2014

5!

5 ani de cand traiesc cea mai frumoasa poveste de dragoste!

(asa am scris pe FB la aceasta poza, sper mult sa pot dezvolta ideea duminica sau saptamana viitoare. Oricum am fost cam absenta de pe blog in ultimele luni, nu de plictiseala, idei am cu duiumul, dar practic am cam 2 ore pe zi la net, noaptea tarziu, si acelea le lucrez cu mare pasiune la KiddyShop. In plus fata de iuresul zilnic, acum avem si petreceri, normal :D. Dar nu puteam sa las sa treaca 16 octombrie si sa nu scriu nimic aici, pe blogul care ii poarta numele. Ma emotioneaza ziua lui si pozitiv, si negativ - negativ din cauza faptului ca pana in 17 octombrie dimineata de fapt nu am fost mama, degeaba nascusem. Asa ca mai bine sa scriu mai multe zilele urmatoare, sa treaca senzatia negativa a zilei de 16 octombrie...)


 

duminică, 5 octombrie 2014

Sarbatorim Saptamana Internationala a Bebelusilor Purtati!

Al cincilea an in care sarbatorim aceasta saptamana festiva.

Pe la "serviciu" asa.

Pe acasa eu cu cei doi pitici ne jucam cu wrapul tesut asa:


sâmbătă, 20 septembrie 2014

Dr. Dan Siegel in Romania - sau cum puteti sa va dati seama de unde apar impulsurile violente in relatia cu copiii vostri

Am mai scris despre Dr. Dan Siegel si cursurile pentru psihologi pe care le va face in Romania, in mod special in Baia Mare, insa recunosc ca nu am scris cat as fi vrut pe aceasta tema. Dupa cum se poate observa, nu reusesc nicicum sa mai fiu la fel de prezenta pe blog, nu pentru ca nu as avea ceva de spus, ci pentru ca pur si simplu nu gasesc timp.

Iar a scrie despre Siegel ar necesita timp la fel cum necesita a-l citi. Dovada ca orice alta carte o pot citi printre picaturi, cat timp copiii se joaca in nisip cu un buldozer, insa pe Siegel tot incerc sa-l termin de la inceputul verii...

Si din cauza ca l-am citit atat de greu, din cauza ca am simtit ca trebuie sa citesc un paragraf de mai multe ori ca sa-l inteleg, recunosc ca am ramas muta de admiratie cata lume din lista mea de prieteni de pe Facebook l-a citit, l-a inteles si a emis comentarii pertinente despre opera lui. [Deci dintr-o data m-am simtit cea mai putin inteligenta dintr-un grup de oameni, o senzatie extraordinara, mi-am dat seama ce binecuvantare este sa am o lista de prieteni atat de elevata, de la care am ce invata mereu!]

Postarea mea vine intr-un moment oportun sper, intre lansarea cartilor lui Siegel, din 17 septembrie, si conferintele (atelierele pentru parinti) din 27 septembrie din Bucuresti. Conferinte la care m-as duce cu entuziasm si curiozitate, in speranta ca m-ar ajuta si mai mult sa imi inteleg reactiile si trecutul.

In postarea de azi as vrea sa scriu despre cartea lui Dr. Siegel, Parentaj sensibil si inteligent. Ca sa putem trece repede la lucrurile bune, as vrea sa mentionez la inceput ce NU mi-a placut la aceasta carte.

1. As fi vrut sa fie mai usor de citit. Adica eu credeam ca detin vocabularul necesar ca sa inteleg o carte de parenting, chiar si o carte de neurobiologie sau de psihologie pentru parinti (nu ma refer la cele scrise pentru profesionisti). Iar daca eu am citit-o greu, atunci e posibil sa mai existe parinti ca mine. Eu i-as propune domnului Siegel sa faca o carte dedicata specialistilor si una cu exemple mai multe si cu exprimare mai usoara pentru parinti. Doar faptul ca speram ca intrebarile din carte sa ma ajute sa imi amintesc intamplari reprimate m-a facut sa trec (cu greu) peste o mare parte din carte, mai ales capitolele referitoare la memorie si la neurobiologie. Stiu insa sigur ca informatiile sunt de valoare, insa daca ar fi fost expuse mai colocvial as fi reusit sa tin minte tipurile de memorie si momentele in care fiecare apare. Sa nu mai vorbesc de cat ar fi de important ca orice om de rand sa afle ca modul in care ne purtam cu copiii nostri de la nastere (chiar daca ne bazam pe faptul ca "nu vor tine minte") ii modeleaza la nivel fizic, le structureaza pur si simplu creierul. ATAT e de important comportamentul nostru. Insa recunosc ca acum, la o luna de la citirea cartii, am in minte doar exemplele si modul in care m-am regasit in ele. Cat de usor putem interpreta un comportament al copiilor nostri (care apare ca reactie tocmai la lipsa noastra de prezenta) ca fiind rau. Cat de mult ii doare pe copii indiferenta noastra si lipsa noastra de conectare. Exemplele au fost dureros de citit, m-am regasit ca parinte in mult prea multe. As vrea mult ca Dr. Siegel sa scrie chiar si o brosura mica, un ghid scurt pentru parinti cu idei de reactie conjugata in diverse situatii, ca sa nu trebuiasca mereu sa rasfoiesc cartea pentru a gasi o situatie posibil asemanatoare cu cea pe care o doresc solutionata. Ii pot spune ca am inteles ideile ce stau la baza recomandarilor lui, nu trebuie sa-mi mai explice asta, ci strict practic exemple de raspunsuri bune sau raspunsuri rele si efectele nocive pe care le pot experimenta cei mici atunci cand le primesc de la noi. Caci vai cat de usor ii putem "strica", la un nivel atat de fin, incat nici noi, nici ei nu ne dam seama. Chiar si cu o simpla intrebare curioasa cand se intorc de la scoala, care lor le amplifica inhibarea, de exemplu. Deci chestiuni foarte fine, dincolo de abuzuri. Recitesc acum unele si imi dau seama ca am gresit in continuare, si dupa ce le-am citit si constientizat. Asa ca brosura-ghid, daca ar aparea, as citi-o de zeci de ori, pana cand as fi suficient de constienta de rezultatele actiunilor mele.

2. Spre surprinderea mea, nu am fost de acord doar cu doua-trei exemple din carte. Este vorba de exemplul medicului care e foarte stresat de plansul copilului lui si exemplul anxietatii de separare de copil (un exemplu la inceput si unul mai spre final, legat de lasarea copilului sa doarma in alta camera). Sunt de acord ca atunci cand reactiile sunt patologice, este vorba de ceva ascuns din copilaria noastra. Insa din exprimarea lui Siegel un parinte ar fi putut intelege ca oricand e stresat de plansul bebelusului sau de separarea de bebelus, acestea nu sunt reactii naturale si originale, ci sunt consecinte ale unor traume din copilarie. Nu sunt de acord cu aceasta insinuare. Animalic vorbind suntem creati sa reactionam cumva atunci cand puiul nostru plange sau atunci cand cineva sau ceva ne separa de copilul nostru. E normal si natural sa fii anxios. E normal si natural sa vrei sa dormi alaturi de bebelusul tau si sa te implineasca aceasta apropiere. De ce sa-ti refuzi si tie, si bebelusului aceata implinire, pentru ca apoi sa te analizezi de ce suferi? De ce ne complicam? Poate Dr. Siegel nu stie ca in Romania parintii nu sunt excesivi de protectivi, deci e posibil sa foloseasca aceste afirmatii ca niste scuze pentru ignorarea bebelusului ("daca si Siegel spune ca sunt stresat ca plange bebelusul din cauza ca am eu vreo trauma, inseamna ca nu trebuie sa reactionez la plansul lui").

3. Le-as propune celor de la editura sa lase locuri in carte pentru notite :D. Toata cartea mea e scrisa cu creionul, nu puteam sa imi iau si un caiet aproape pentru ca adeseori o citeam cand David dormea pe mine. La unele pagini am scris pe toate marginile si as fi avut nevoie de mai mult loc. Ideea e ca punandu-ti intrebarile din carte iti vin in minte niste amintiri cel putin interesante. Pe care daca nu le notezi, e posibil sa le pierzi acolo unde stateau si pana atunci.


Si acum sa trecem la cele bune.

Pe scurt, am aflat din aceasta carte doua notiuni de baza:
  • faptul ca nu e atat de important ce ti s-a intamplat in copilarie, cat modul in care ai inteles ce ti s-a intamplat.
  • ideea ca impulsurile noastre, reactiile greu de controlat, sunt o consecinta a modului in care am fost influentati de copilaria noastra. Stiu, daca va bateti copilul zilnic acum veti rasufla usurati ca nu e vina voastra, ci a parintilor vostri. Insa sta in puterea voastra sa rupeti cercul vicios si aceasta carte va da instrumentele necesare. Daca nu va "repara" de tot, puteti oricand sa cautati un psihoterapeut care sa stie aceste teorii si sa va ajute.

Momentul in care devii parinte te provoaca sa te repari. Nici nu m-as fi gandit cat de mult ma influenteaza ce mi s-a intamplat in copilarie, nici nu as fi avut intentia sa ma vindec, daca nu as fi fost nemultumita de modul in care ma comport cu copiii mei. Sa vezi la tine exact ce nu iti placea la parintii tai este dureros. 

Cand comunicam afectuos cu copiii nostri, acestia dezvolta un sentiment de siguranta. Copiii devin increzatori si probabilitatea ca ei sa reuseasca in orice domeniu al vietii lor (cariera, relatii, ...) este mult mai mare. Nu asta ne dorim toti? Orice parinte intrebi cum ar vrea sa fie copilul lui cand va fi mare, iti va spune ca vrea sa fie implinit si fericit. Capacitatea noastra de a comunica afectuos tine de modul in care am inteles propria noastra copilarie. Nu ne putem schimba copilaria, dar asta nu inseamna ca nu putem schimba ce credem noi despre evenimentele ce ne-au marcat.

Este momentul sa amintesc un studiu publicat chiar in 10 septembrie 2014, care afirma ca modul in care o mama raspunde la plansul bebelusului ei depinde de propria copilarie. Mamele care au avut o copilarie fericita SI mamele care au inteles si au integrat experientele negative din copilaria lor raspund prompt, cu sensibilitate la plansul bebelusului lor. Mamele care au avut experiente negative in copilarie pe care inca nu le-au inteles, sau chiar de care nu stiu, au avut tendinta sa se concentreze asupra lor, nu asupra copiilor. S-au comportat egoist, considerand ca nevoile bebelusului nu sunt o prioritate. S-au simtit deranjate personal de plansul lui si s-au gandit doar la cat de neconvenabil pentru ele este copilul. De asemenea, tot aceste mame considerau ca bebelusul vrea sa le manipuleze, nu sa comunice ceva. Citind acest studiu tinzi sa propui guvernului Romaniei, daca vrea sa nu ne auto-distrugem in cateva generatii, sa ofere din oficiu consiliere psihologica viitorilor parinti. Pentru ca, privind in jurul meu real sau virtual, aproximativ 90% dintre parinti considera ca bebelusul este un diavol santajist ce trebuie pus la punct si nu o fiinta umana cu nevoi foarte importante. Vitale.

Asadar daca ne intelegem viata nu ne ajutam doar pe noi, ci si pe copiii nostri si viitoarele generatii. Noi suntem in masura sa rupem acest ciclu. Altfel le vom transmite si lor aceleasi modele nocive pe care noi le-am preluat de la parintii nostri.

Am invatat din carte sa fiu mai CONSTIENTA atunci cand relationez cu copiii mei in diverse moduri. Da, la inceput e posibil sa fii constient doar dupa ce ai tipat la ei, dar cu exercitiu ajungi sa fii constient in momentul in care apare impulsul de a reactiona necugetat. Sa fii prezent si conectat la copiii tai. Pentru copii conteaza foarte mult ca atunci cand suntem cu ei sa fim chiar prezenti, fara alte griji si ganduri. Si sa actionam mereu avand in minte confortul lor emotional.

Am invatat ce inseamna flexibilitatea - opusul reactiei necontrolate. Este capacitatea de a alege reactia dorita in orice situatie. Am invatat ce inseamna mindsight, o aptitudine ce ne permite sa ne concentram asupra sentimentelor celorlati, pe langa sentimentele noastre. Sa ne gandim ce a determinat o anumita actiune. Sa empatizam.

Ce experiente din copilarie ne influenteaza de obicei? Unele care ne-au dat un sentiment de neputinta, de disperare, de groaza sau tradare. Observati ca nu conteaza experienta, ci ce credem noi despre ea. Eu citind intrebarile care te ajuta sa iti dai seama in momentele impulsive ce te determina sa reactionezi asa, mi-am amintit la un moment dat o faza in care tatal meu m-a certat foarte urat in legatura cu dezordinea din camera mea si cu faptul ca nu sunt destul de harnica. Deci nu vorbim aici doar de abuzuri. Orice mica cearta poate insemna pentru un copil ceva foarte traumatizant, care sa-l afecteze apoi toata viata si mai ales sa il afecteze si pe copilul sau. De aceea e important sa nu avem si noi astfel de reactii si sa dezvoltam un atasament sigur cu copiii nostri. Eu mi-am dat seama astfel de ce reactionez exagerat cand David vrea sa "piarda vremea" urcand si coborand scarile casei ore intregi. Eu uit ca pentru el e o experienta importanta si sunt stresata doar ca "nu lucrez nimic". Ca sunt o lenesa si uite cate sunt de facut. Macar daca as fi chiar lenesa, as reusi sa ma relaxez cu un ceai si o carte sau sa ma distrez alaturi de copilul meu. Insa eu din prima clipa in care vad ca ma asteapta o ora de "nemuncit" imi creste tensiunea. Tatal meu poate fi multumit ca nu am ajuns o lenesa, insa cu ce pret?

Dau si un citat care explica ideea aceasta:

"Deseori, incercam sa controlam sentimentele si comportamente copiilor nostri cand, de fapt, propriile noastre experiente launtrice sunt cele care declanseaza senzatia noastra de insatisfactie in fata comportamentului lor."


Sunt foarte importante capitolele despre atasament. Ce inseamna ATASAMENT? Si mai ales ce inseamna ATASAMENT SIGUR? A nu se confunda cu "attachment parenting".

Bebelusii au nevoie de un adult care sa aiba grija de ei in mod special, care sa raspunda cu atentie nevoilor lor. Senzatia de siguranta ce provine din aceasta ingrijire este ceea ce renumitul cercetator John Bowlby a numit "baza sigura". Este dovedit si deja acceptat de orice om de stiinta ca atasamentul sigur le permite copiilor sa se dezvolte optim in toate domeniile vietii lor (social, emotional, cognitiv,...). Influenteaza in adolescenta si la maturitate optimismul, starea de bine, gradul de succes, increderea in sine. Atasamentul sigur se regaseste la copiii care au parte de o comunicare conjugata cu parintii lor. Copiii se simt astfel conectati, intelesi, protejati.

Gasiti in carte si teorie si exemple despre teoria atasamentului, despre atasamentul sigur si despre atasamentele nesigure: cel evitant, cel ambivalent si cel dezorganizat. Cred ca Siegel vrea atat de mult sa se separe de notiunile attachment parentingului, incat la paragraful atasamentului sigur alege un exemplu cu un tata care ii ofera fetitei lui un biberon dupa ce o ia din patutul situat in alta camera. Pot sa inteleg intentia lui, insa tot nu pot trece peste ceea ce stiu, peste ideea ca e mai simplu, mai sanatos si mai natural sa le indeplinim nevoile primare decat sa nu le indeplinim si apoi sa ii ajutam sa treaca peste aceste lipsuri. Asa cum spuneam mai sus despre acel studiu, parintii care reactioneaza cum trebuie sunt cei care au avut o copilarie implinita sau cei care si-au inteles copilaria neimplinita. Dar, la urma urmei, Siegel vrea sa ne arate cum in orice conditii putem sa le oferim copiilor nostri un atasament sigur, si ca acesta nu depinde de experientele negative prin care ei trec, ci cum ii ajutam sa le perceapa.

Mary Ainsworth, un cercetator in domeniul psihologiei, a conceput un sistem de masurare a atasamentului, numit "situatia necunoscuta". Copilul in varsta de un an este lasat intr-o camera cu jucarii, alaturi de un strain. Apoi parintele se intoarce la copil. Apoi atat parintele, cat si strainul pleaca. In final parintele se intoarce. Se evalueaza modul in care copilul reactioneaza atunci cand parintele se intoarce, de fiecare data. Bebelusii cu atasament sigur sunt suparati cand sunt separati de parinte, dar la intoarcerea acestuia se linistesc repede si revin la joaca. Cei cu atasament evitant par a nu fi afectati de lipsa parintelui, si se comporta la fel si cand el e in camera, si cand e plecat. Am spus "par" pentru ca sunt amintite studii care au demonstrat ca nivelul de cortizol (hormon al stresului) este crescut, doar ca acesti copii au invatat singuri sa isi reprime sentimentele si actiunile. Sa nu planga dupa parinte. Bebelusii cu atasament ambivalent sufera cand parintele e plecat, dar nu se linistesc atunci cand acesta revine. Acestia nu sunt siguri ca parintele are capacitatea de a-i proteja.

Mary Ainsworth a demonstrat ca acei copii care au parinti atenti care le indeplinesc prompt nevoile dezvolta un atasament sigur. Parintii neatenti sau care isi resping copiii "creeaza" un atasament evitant la copil. Parintii care erau aleatoriu disponibili copilului, care aveau un comportament imprevizibil, aveau copii cu atasament ambivalent. Sa nu uitati ca atasamentul sigur este corelat cu succesul in viata, cu implinirea ca adult.

Cum credeti ca ar reactiona copilul vostru la varsta de un an? De ce atunci cand ducem un copil la cresa, sau cand il lasam cu cineva, consideram un semn de ratare faptul ca acesta plange dupa noi?

Urmatorul capitol trateaza viitorul unui copil, in functie de atasamentul ce il simte. Cum va deveni el ca adult. Aici a fost momentul in care am trecut de la lecturarea din punctul de vedere al parintelui la cea din punctul de vedere al fostului copil. Am incercat sa-mi dau seama ce fel de atasament am simtit eu fata de parintii mei. De aici a devenit foarte interesant, din sentimentul de vina ce ma inconjura ca parinte am trecut la un fel de auto-psihanaliza, am incercat sa-mi dau seama ce imi cauzeaza unele sentimente sau reactii. De aici cartea mea incepe sa aiba notite pe toate locurile goale ce le-am gasit. Intrebari ce imi veneau spontan, concluzii clare cand ma regaseam pe mine sau pe sotul meu in unele descrieri. Amintiri parca din alta viata,...

Va las s-o descoperiti. Fiti blanzi cu voi si aveti rabdare sa treceti peste partile mai dificil de citit. Poate reusiti sa rezolvati problemele fara a merge la psiholog. Sau poate va ajuta sa va dati seama ca trebuie sa mergeti la psiholog. Oricare ar fi situatia, e evident ca dupa ce veti citi aceasta carte, sau dupa ce veti participa la atelierele lui Siegel, veti fi un parinte mai atent. Si copiii vostri vor avea sanse mai mari sa ajunga niste adulti fericiti, parinti prezenti la randul lor.




miercuri, 27 august 2014

Pimp my Boba

Boba 2G Tweet avea imprimeul mai instabil. Nu era fabricat imprimat, era vopsit. De aceea in timp culoarea mergea la spalat sau la soare (lucru care nu se intampla cu imprimeurile 3G sau 4G). In timp insemnand cativa ani de purtat zilnic prin soare si de imprumutat la multi prieteni si deci spalat foarte des in masina de spalat. Orice proprietar de marsupiu SSC stie ca e bine sa stergi doar petele, iar spalarile la masina sa fie cat mai rare.

Asa ca m-am tot gandit ce sa fac sa o fac mai frumoasa pe Boba noastra pe care o folosim zi de zi, fara pauza, din 2011 incoace. M-am gandit sa o vopsesc cu vopsea speciala de textile, dar imi era teama ca va merge la spalat, asa ca m-am decis sa cos un material peste panoul central. Vazusem la PaxBaby galeria fascinanta "Pimp My Carrier" si mi-a placut mult. Dar transportul m-ar fi costat prea mult. Chiar si la Bucuresti am prietene care m-ar fi ajutat, dar iar mi se parea ca nu merita costul transportului dus-intors.

Asa ca mi-am amintit de Kovia, pe care am cunoscut-o in 2011 la testarea Boba. Atunci era in Satu Mare, dar intre timp se mutase langa Baia Mare. Ea creeaza de cativa ani paturici patchwork si seturi de lenjerie pentru bebelusi, perdele, etc. Deci stie folosi o masina de cusut :D. M-am bucurat cand a acceptat sa imi infrumuseteze Boba. A cercetat cum ar putea sa faca asta si sa arate bine si a reusit. Eu mi-am ales materialul preferat doar, am avut sarcina cea mai usoara :)).

Cand a venit Boba inapoi acasa, lui Alex i-a placut atat de mult incat a vrut el s-o testeze, desi nu mai statuse in Boba de dinainte de nasterea lui David :). Mersi mult, Kovia!





miercuri, 20 august 2014

Sunteti psiholog in Baia Mare?

Sunteti psiholog in Baia Mare, Satu Mare sau Bucuresti? Va informez si va recomand (imi vine sa va implor, ca sa am unde merge apoi la terapie) acest curs de formare complementara in psihoterapia familiei.

Nu stiti cine e Siegel? Vedeti aici.

Sunteti parinti si vreti sa va cresteti copiii in asa fel incat sa fie oameni impliniti, insa observati ca bunele intentii nu sunt suficiente, ci in momentele delicate deveniti impulsiv si repetati greselile parintilor vostri? Mergeti la atelierele pentru parinti ale lui Siegel de la Bucuresti din 27 septembrie.

Eu acum ii citesc cartea. O citesc de cateva luni. E o carte dificila, sper sa imi fac timp sa mai scriu despre ea, daca tot am umplut-o toata de notitele mele cu creionul pe margini. As recomanda editurii s-o faca in asa fel incat sa ai unde sa-ti notezi ce constati, sa mai puna niste randuri libere :D. Pentru mine limbajul a fost dificil, nu mi se pare o carte pentru orice parinte, eu chiar credeam ca stapanesc bine limbajul de parenting, si chiar si cel biologic, dar tot a trebuit sa recitesc aliniate ca sa inteleg. Si am constatat ca acasa n-o pot citi, in timp ce piticii se harjonesc in jur, nu e o carte relaxanta, trebuie sa fii atent. Am putut sa ajung pe la 3/4 din ea doar cu ajutorul hotelului unde am fost in concediu, care nu ne-a dat net, asa ca in timpul somnului piticilor la pranz eu mai inaintam cateva pagini. Dar e dificila si din cauza chestiunilor ce trebuie sa le digeri, sa le gandesti, sa te analizezi, sa iti analizezi relatia cu copiii si cu parintii. Intr-un fel m-a intristat sa constat ca intentia mea de a le oferi tot ce au nevoie nu e suficienta, si atasamentul lor poate sa nu fie sigur daca eu am niste chestiuni nerezolvate din copilarie. Pe de alta parte mai ia din vina parintilor care se credeau nedemni, si arata ca ei doar ar trebui sa-si rezolve trecutul si sa-si inteleaga copilaria pentru a fi apoi parinti dedicati si reusiti (ca nu e suficient sa fii dedicat).

Pana cand termin cartea si imi pun in ordine gandurile m-am gandit totusi sa va spun de atelierele pentru parinti si de cursul pentru psihologi. Daca aveti posibilitatea, go for it. 

duminică, 17 august 2014

Al 5-lea an de sarbatoare a alaptarii

Abia acum am revenit la internet, am fost plecati in concediu din 4 pana in 15 august. Dar nu pot sa nu scriu pe blog despre Saptamana Mondiala a Alaptarii, chiar daca a trecut. Pentru ca e al cincilea an consecutiv in care o sarbatoresc (2010, 2011, 2012 cu Alex, 2013 si 2014 cu David).

Normalizam alaptarea cu o poza din 4 august dimineata, inainte de a porni la drum. Cand doarme e singurul moment cand suge linistit, in rest suge ori stand in picioare si tragand de sani in jos, sa ajunga la el cand eu stau pe fotoliu, ori cocotat peste mine, stand in maini si picioare, cu fundul ridicat in sus, miscandu-se si dansand :D. 


marți, 22 iulie 2014

Conferinta Waldorf in Baia Mare

Va dau intalnire joi, 24 iulie, de la ora 17, in sala de conferinte a Bibliotecii Judetene "Petre Dulfu" din Baia Mare, la o conferinta despre pedagogia Waldorf (editez de pe telefon, nu pot pune hiperlink: https://www.facebook.com/events/1416864475229288/).  Directorul liceului Waldorf din Cluj-Napoca vine sa ne povesteasca despre aceasta metoda de educatie si (sper eu) sa ne si sfatuiasca in legatura cu pasii ce trebuie sa-i facem pentru a avea o scoala Waldorf in Baia Mare.

Intrarea este gratuita, nu va costa nimic sa veniti sa aflati daca aceasta filozofie s-ar potrivi si copilului vostru. Eu imi doresc foarte mult sa se deschida o scoala Waldorf pana merge Alex la scoala, pentru ca el e un iubitor, nu un luptator, el ar avea de suferit enorm in sistemul conventional de invatamant si nu si-ar atinge potentialul maxim. Pe David probabil il voi putea trimite si in jungla, nu va fi o problema. Insa Alex...

Haideti, trebuie sa le demonstram celor de la inspectorat ca suntem destui care ne dorim o scoala alternativa. Daca stati acasa si doar asteptati sa se deschida, e posibil sa nu se intample. Trebuie sa aratam ca suntem mai multi. Veniti joi la 17 la Biblioteca. (Zic eu care nu stiu sigur daca o sa reusesc sa vin :))), din cauza copiilor si a faptului ca sotul lucreaza pana la 18:30. DAR incerc si sunt trecuta de vreun an pe lista parintilor care isi doresc Waldorf in Baia Mare. Haideti macar virtual in grupul de Facebook Waldorf Baia Mare ca sa va treceti in tabelul parintilor doritori de Waldorf.)



marți, 15 iulie 2014

Cartea ”Poveste de trezit copiii - Cum venim pe lume”

Am avut onoarea ca Jeanina să îmi scrie că vrea să îmi trimită cartea pentru ca eu să-mi spun părerea despre ea.  Este o carte foarte frumoasă și interesantă, care le explică celor mici anatomia corpului uman, modul în care se concep copiii, evoluția sarcinii, cum se nasc și altele.


E nevoie să vorbim cu copiii noștri despre părțile lor intime, despre sex și despre naștere? DA. De ce?


1. Pentru a preveni abuzurile. 

Faptul că cel mic știe denumirile oficiale ale părților lui intime îl determină pe un posibil abuzator să ezite pentru că demonstrează că cel mic e informat, nu e naiv și nu i-ar fi jenă să comunice părinților ce i s-a întâmplat. Faptul că cel mic știe ce înseamnă sexul îl face pe un posibil pedofil să își dea seama că nu ar putea să-l păcălească cum că sexul ar fi o joacă între adulți și copii.

În plus, astfel veți ști, dacă cel mic începe brusc să folosească denumiri puerile pentru părțile lui intime, că cineva strain i-a vorbit despre asta.

Faptul că poate discuta cu părinții despre ceva intim îl va face pe copil să știe că poate avea încredere în ei pentru a le spune ce i se întâmplă. Deci chiar dacă cel mic chiar a fost abuzat, nu va suferi în tăcere, va avea încredere să vă spună, nu va crede rușinat că nu e voie să vorbească despre asta.

Mai multe despre modul în care puteți preveni abuzurile citiți aici, aici, aici sau aici.


2. Pentru a preveni sarcinile adolescentelor.

Am auzit de multe tinere rămase însărcinate la primele contacte sexuale din cauza lipsei educației sexuale. Ele știau despre sex de la prietenii lor, dar despre concepție nu le povestise nimeni. Unele credeau ca bebelușii sunt puși în burtă de un îngeraș, altele insistau că nu și-au sărutat iubiții, au făcut doar sex, cu referire la faptul că părinții le spuseseră că prin sărut rămâi însărcinată.


3. Pentru a nu crede că au apărut pe lume în durerea și trauma mamei.

Chiar dacă am avut o naștere traumatizantă, nu e vina lor, din contră, și ei au suferit și vor suferi toată viața consecințele marcate în creierul lor limbic. E bine să știe că pruncii nu se nasc în chinuri, ci sunt motive de extaz. Dacă nașterea lor a fost altfel, e bine să le explicăm de ce s-a întâmplat așa. La fel și când e vorba de relațiile dintre frați, dacă vor crede că se taie burta mamei pentru a fi scos frățiorul mai mic, e posibil să-l urască pentru durerea provocată mamei.


4. Pentru a avea încredere că părinții lor le spun mereu adevărul. 

Altfel cum se vor simți când vor susține în fața amicilor lor că e imposibil să nu fie așa cum știu de la părinți, din moment ce părinții nu i-au mințit niciodată? Să îi mințim, să îi păcălim toată copilăria și apoi să avem pretenția ca ei să aibă încredere în noi când ne schimbăm brusc variantele? Nu știu cum sunteți voi, dar eu am cu Alex o relație de încredere, el chiar crede tot ce îi spun. M-aș simți foarte prost să îl văd naiv cum crede o minciună de-a mea. Dacă am ajunge apoi la vârsta de 7 ani (de exemplu) să îi spun că tot ce i-am spus până atunci a fost o minciună, m-ar mai crede în continuare?

Cum va veni să îi spună părintelui problemele la pubertate și în adolescență dacă simte că acestuia îi e rușine să vorbească despre intimități?


5. Pentru a avea o viață sexuală satisfăcătoare, fără frustrări, când vor fi mari. 

Faptul că le putem povesti despre plămâni și vezica urinară, dar despre organele genitale nu, le inoculează o stare de rușine și de teamă.


6. Pentru fete, pentru a avea încredere în propriul corp că poate naște singur și pentru ca să nu le fie teamă. Pentru băieți ca să poată fi alături de soțiile lor.

Și să nu se inhibe crezând că ei sunt la baza celei mai mari suferințe posibile pentru soțiile lor.



Când îi explicăm copilului nostru?

Cel târziu când ne întreabă. Nu e nevoie să îl asaltăm cu noțiuni dacă nu e curios, dar e mai bine să-l învățăm noi decât cineva străin. Și atunci când ne întreabă trebuie să fim pregătiți, nu să ne bâlbâim, să creadă că nu știm, să spunem o minciună. Iar dacă totuși ajunge la o vârstă la care merge de lângă mama și tata, când sunt momente în care este cu cineva străin, cu care poate ajunge chiar și la toaletă, fie că e vorba de bunici, unchi, prieteni sau educatoare, trebuie să inițiem noi discuția. În al treilea link de mai sus de la abuzuri este o idee de schemă pe vârste a explicațiilor.

Fiecare copil e diferit. E posibil să simțiți că e suficient în primă fază să îi spuneți denumirile organelor genitale și diferențele dintre fete și băieți. Apoi să îi explicați că acestea sunt intime și nimeni în afară de mama, tata și el singur nu are voie să le atingă. Sau un doctor doar de față cu mama sau tata. Abia când va fi mare vor avea voie cei pe care copilul îi iubește și le permite, într-o relație de dragoste și încredere. 

Denumirile oficiale ale tuturor părților aparatului genital nu sunt prea complicate pentru ei, nu trebuie schimbate. Credeți-mă că dacă știe denumirile dinozaurilor poate și să înțeleagă cuvântul cervix. Chiar i se va părea fascinant. 

(Dar cartea poate fi utilă pentru orice vârstă, nu numai pentru cei mici, dacă simțiți că aveți nevoie de material educațional pentru băiatul vostru aflat la pubertate.)


Experiența mea:

Eu am știut toată copilăria că bebelușii ies din burta când doctorul taie burta mamei. Chiar dacă eu și fratele meu și toți copiii din jurul meu fuseserăm născuți natural. Era mai bine ca toți să știm că un doctor a tăiat burta mamei ca să ne scoată, în urlete de filme de groază, că doar ce știam noi de anestezii, decât să aflăm că am ieșit afară prin vagin, ca toate mamiferele. Așa era jena acelor vremuri. O jenă care poate aduce multe rele în ceea ce privește încrederea în sine și satisfacția sexuală, care e de cele mai multe ori inhibată de un astfel de comportament, că doar "nu se cade", "nu-i voie nici să vorbești, nici să te gândești la așa ceva", "e rușinos". Auzi de femei că au născut rușinos, "pe jos", nimeni nu știe cum arată "acolo jos" și sexul se face pe întuneric. Femeilor le e rușine să se uite la un film documentar despre naștere și preferă să nu fie informate ce se întâmplă ”acolo jos”, pentru că oricum, medicul ”naște”, nu femeia. Medicul o poate abuza cum vrea, poate să-i încalce orice drepturi, poate să-i vorbească oricât de urât, ea e liniștită să ascundă tot abuzul pentru că e mai important ca ea să nu știe ce se întâmplă ”acolo jos”.  

Toată adolescența am urât faptul că sunt fată și că va urma să ajung la ghilotină, adică voi naște cândva. ”De ce ți-e frică cel mai mult pe lumea asta?” ”De naștere” - răspundeam toate fetele. Nu ne era teamă de dezastre naturale, nu ne era teamă de violuri sau războaie, ci de ceva ce urma toate să facem, ca un blestem. Mi-am dorit mereu să fiu băiat doar din cauza asta și dacă tot nu am putut schimba soarta, mi-am dorit să nasc doar băieți. (Știați că o posibilă cauză a cancerelor feminine este inadaptarea aceasta la statutul de femeie?) Eram încremenită de spaimă, deși eram copil, de câte ori mai aflam de o rudă care urmează să nască. Nu știam atunci că dacă ești speriată te crispezi, te inhibi și naști greu, iar dacă lași corpul să își facă treaba nu-l poți opri pe copil când alunecă afară. Nu, eram prea preocupată să zâmbesc amar când auzeam toate mamele din jurul meu cum le reproșau copiilor că i-au născut în dureri.


Experiența noastră:

La noi Alex știa că avem organe diferite pentru că venea cu mine la toaletă mereu. I-am explicat despre fete și băieți și că el seamănă cu tatăl lui. Nu m-a întrebat cum ajung copiii în burtă, dar pe tot parcursul sarcinii știa că David este în burtă și că și el a fost acolo. A, apropo, cât de devreme putem trebuie să spunem uter, nu burtă, altfel sunt derutați că am mâncat un bebeluș :D.

Alex știa pe unde se nasc copiii. M-a întrebat dacă doare. Știa că am avut epiziotomie și era curios dacă mă doare. I-am explicat de ce a fost nevoie de epiziotomie și am încercat să nu-i dau de înțeles ceva dureros sau traumatizant, pentru a nu-l urî pe David pentru că mi-ar fi cauzat durere.

Nu mai zic despre alăptare, că e evident că știe tot. Chiar mi s-a întâmplat ca eu să nu înțeleg mesajul transmis de David câteodată când era mârâit "fără motiv" și Alex să îmi spună că vrea țiți. Chiar așa era.

Alex era foarte derutat când îl întreba în 2012 toată lumea dacă vine barza. Nu înțelegea de ce ar trebui el să știe mersul păsărilor migratoare. I-am explicat și i-am spus să răspundă tuturor că David e adus de Pelican, nu de barză :D. Dar a fost ciudat, pentru un moment am avut impresia că el chiar crede că există un secret cu berzele, pe care nu i-l spunem.


Cartea


Cartea este foarte frumoasă. Hârtia e lucioasă, calitativă. Dimensiunea e chiar potrivită, și ca aspect, și ca număr de pagini. O puteți citi treptat dacă e prea lungă pentru copilul vostru și dacă simțiți că nu vrea acum copilul să afle despre sex și naștere, ci doar despre organele sexuale. Puteți sări peste pagini fără să pară povestea trunchiată, este foarte bine structurată cu pagini și poze diferite la fiecare informație. Puteți la 2 ani să-i arătați explicațiile despre organele genitale, la 3 ani despre sarcină, la 4 ani despre naștere, totul în funcție de întrebările copilului vostru.

Imaginile sunt minunate, le-am admirat îndelung pe toate. Recunosc că prima dată am citit-o pentru mine, e o carte excelentă chiar și pentru mame, nu atât pentru informațiile care se găsesc mai în abundență pe blogul Jeaninei, cât pentru că imaginile mi se par reparatoare. Nu știu, de când l-am născut pe Alex mi-am descoperit dragostea de frumos și pentru simplitate, înainte eram concentrată doar pe muncă, nu înțelegeam rolul artei. Alex mi-a deschis inima și sufletul și acum am viața mult mai frumoasă. Privitul cerului câteva minute mă vindecă mai bine decât o zi la spa. Atingerea pământului și a ierbii îmi resetează toate sistemele dereglate de munca la calculator. Spun toate acestea pentru a explica faptul că fără să mă fi așteptat la asta, am admirat minute întregi fiecare desen, pentru că fiecare îmi dădea un sentiment de liniște, de "așa e natural și drept", de armonie, de "acasă". Nu am explicație, dar nu cred că există explicații la modul în care ne face arta să ne simțim. Cunosc mame care în timpul travaliului se liniștesc și nasc ușor dacă privesc anumite statuete, anumite pietre vopsite, dacă ascultă o anumită muzică sau simt o aromă. Sunt sigură că și unei viitoare mame i-ar fi bună această carte pentru liniștea pe care ți-o dau imaginile.




Pentru copii iar sunt minunate pentru că explică pe înțelesul lor, fără a-i speria cumva așa cum ar putea-o face în primă fază o fotografie negândită.




Îmi place mult "normalizarea" pe care sper s-o aducă această carte. Adică cei mici cărora li se citește să ajungă să creadă în ei, că pot da naștere ușor, să ajungă să li se pară normal normalul. Mă refer inclusiv la alăptarea unui copil de 4 ani, indiferent dacă micul cititor este alăptat sau nu. Aud de mame care le acoperă ochii copiilor lor atunci când în jur o mamă își alăptează nou-născutul, într-o lume în care sânii femeilor din reclame, filme și reviste nu deranjează. Vrem să-i creștem să creadă că e rușinos să alăptezi? Să ajungă un soț care îi interzice soției lui să alăpteze pentru că e rușinos, sau pentru că sânii sunt proprietatea bărbaților? Să ajungă o mamă care stă închisă în casă toată ziua pentru că e rușinos să alăptezi? Sau care nu alăptează ca să nu-și supere soțul oferindu-și sânii altcuiva? Multă lume s-a oripilat de păpușa ce trebuia alăptată, însă nimeni nu se oripilează de faptul că nu există păpuși fără suzetă și biberon. Fetele cresc mari crezând că un copil nu se poate crește fără suzetă și fără biberon, și deci acestea sunt primele cumpărături când află că sunt însărcinate. Sunt sigure încă din sarcină că nu vor putea alăpta. Poate că nu credeți că e importantă această "normalizare", așa cum multă lume crede că marketingul laptelui praf nu are importanță. Însă toate acestea sunt importante, ni se imprimă adânc în minte și devenim roboței care doar cumpără și execută, fără să avem încredere în noi și în drepturile proprii. Dacă vrem ca ultra-medicalizarea sarcinilor, nașterile provocate, cezarienele și laptele formula să ajungă doar excepții salvatoare de vieți, doar atunci când e cazul, trebuie să îi învățăm pe copiii noștri care e normalul speciei noastre. Nu suntem stricați, ne-a schimbat doar ideea indusă de alții că nu putem.  



(M-a distrat poza aceasta, este poziția preferată de supt a lui David acum la un an și jumătate)

Cum spune și autoarea pe blogul ei,

" am dat, într-o librărie din Santa Cruz de Tenerife, de o enciclopedie sexuală explicată pentru copii mai mari de 3 ani. Și m-a întristat văzând cum autorii tratează nașterea și alăptarea, cum le explică copiilor că doctorul o ajută pe mama să nască, cum imaginea cu venirea copilului pe lume ilustra o sală de operații plină cu asistene, doctori și aparatură medicală și cum, pe următoarea pagină erau desenate biberoanele cu lapte și spunea că laptele formulă pentru bebeluși e la fel de bun ca laptele matern.

Sistemul în care trăim practică manipularea și dezinformarea fără rușine. Începe cu cei mai mici, că ei sunt consumatorii de mâine, ei trebuie crescuți în spiritul supunerii față de autoritate (în cazul de față, cea a doctorului-zeu), al fricii față de corpul propriu și al consumului de produse: medicale, de creștere a copilului, de alimentare a nou-născutului, că doar laptele matern este gratuit și nicio multinațională nu poate face nicio lețcaie din el."


Chiar dacă ați născut prin cezariană și copiii voștri nu au fost alăptați, dacă vreți să crească cu ideea că POT face orice își doresc, citiți-le această carte. La fel de logic cum vi s-ar părea să le citiți o carte despre sarcina și nașterea pisicilor în general, să știe cum nasc mamiferele, chiar dacă o pisica de-a voastră a avut cândva probleme și nu a putut naște, la fel de logic e să-i învățăm pe copii cum naște mamiferul om. 

Dar cu atât mai mult dacă mama naște natural și alăptează și își poartă copilul, acești copii au nevoie să vadă în cărți și stilul lor de a crește (100% natural pentru specia umană, însă nu un stil "normal", pentru că nu sunt norma, sunt excepțiile). Când am rămas însărcinată cu David am simțit nevoia unei cărți care să-l pregătească pe Alex frumos, cu o poveste, pentru noua viață. M-a ajutat mult postarea aceasta de pe Hobo Mama care descrie diferite cărți despre viitorul frățior. Atunci am văzut cât e de important pentru fratele mai mare să regăsească în carte chiar ce li se întâmplă. Dacă găseam o carte în care noul bebeluș era pus într-o altă cameră, Alex ar fi fost speriat (da, s-a speriat când a aflat că nu toți copiii dorm cu părinții lor). Deci dacă aș fi avut în 2012 cartea Jeaninei, ar fi fost minunat, ar fi înțeles și mai bine decât prin explicațiile mele că așa trebuie să se nască David și că e ceva normal și netraumatizant. 




[ Căutând linkul lui Hobo Mama mi-am amintit cum m-am folosit și eu în 2012 de informațiile primite dintr-un astfel de articol, care reunește filme cu și despre nașteri, pentru a-l pregăti pe fratele mai mare / sora mai mare pentru naștere. Sunt pe categorii, doar imagini artistice, apoi imagini de nașteri, apoi filmare pe muzică și la final nașteri cu tot cu sunete. Păi copiii cărora li se arată aceste filme sunt mai informați decât eram eu în 2009, gravidă în luna a 9-a. ]

De ce e importantă o naștere în care mama și copilul sunt respectați? De ce "lasă dragă, de ce ești afectată, important e doar că cel mic e sănătos?" este calea cea mai scurtă spre o depresie postnatală ascunsă și neînțeleasă? Ce legătură are modul în care expunem acum nașterea cu faptul că învățăm fetele să se lase abuzate fără să aibă curajul să riposteze? Într-o postare viitoare, aceasta a devenit prea lungă.  

Sunt sigură că această carte e un început pentru ca viitoarea generație să fie mai încrezătoare, mai împlinită, mai sănătoasă, să se iubească mai mult, să nască ușor și frumos și să nu aibă depresii și frustrări.

Dacă doriți să participați la lansare, aceasta este miercuri, 16 iulie, la ora 16.30, în curtea interioară a Muzeului Brukenthal din Piața Mare, Sibiu. Dacă doriți să comandați cartea, aveți detalii aici.

 

sâmbătă, 12 iulie 2014

Pericolele lăsării bebelușului să plângă singur





Vătămând copiii și relațiile lor pe termen lung.

Să lași copiii să plângă până adorm [Nota mea: metoda “cry it out” (CIO) este cunoscută la noi sub numele “metoda Ferber”, “ferberizare”, “metoda plânsului controlat”, “dresaj pentru somn”, “antrenament de somn” și alte denumiri.] este o idee întâlnită cel puțin din anii 1880, când medicina era într-un mare haos legat de germeni și de transmiterea infecțiilor, așa că s-a ajuns la concluzia că bebelușii nu ar trebui atinși (vezi studiul lui Blum din 2002 pentru o recenzie foarte bună a acestei perioade și a atitudinilor legate de creșterea copiilor).

În secolul 20, behavioristul John Watson (1928), interesat să transforme psihologia într-o știință dură, a început, ca președinte al Asociației Americane de Psihologie, o cruciadă împotriva afecțiunii. A aplicat în câmpul îngrijirii copilului paradigma mecanicistă a behaviorismului, atenționând asupra pericolelor excesului de dragoste maternă. Secolul 20 era perioada când se presupunea că “oamenii de știință” știu mai bine decât mamele, bunicile și familiile despre cum trebuie crescut un copil. Prea multă bunătate oferită copilului ar rezulta într-o ființă umană smiorcăită, dependentă, eșuată. Interesant cum “experții” au reușit să scape cu afirmația aceasta fără nicio dovadă care s-o susțină! Din contră, e plin de dovezi (și atunci, și acum) care arată că opusul este adevărat!

[Nota mea: multă lume îmi spune, atunci când le arăt studii contra CIO, că nu vor să își crească copiii conform a ceea ce afirmă un om de știință. Nu își dau seama că CIO nu e conform instinctelor materne, nici pe departe, este ceea ce un om a afirmat, fără dovezi, și acum se propagă în reviste și pe site-uri obscure. Deci dacă tot ai pierdut instinctul animalic, care nu te-ar lăsa să asculți pasiv plânsul bebelușului tău, nu te baza de pseudo-experți de somn, fie ei străini sau români, caută dovezile concrete.]

Un pamflet guvernamental din acele timpuri recomanda astfel: “maternitatea înseamnă să ții bebelușul în tăcere, în poziții care să inducă liniștirea”, “mama ar trebui să se oprească imediat dacă obosește”, pentru că “bebelușul nu trebuie să fie niciodată o inconveniență pentru adult”. Bebelușii mai mari de 6 luni "ar trebui învățați să stea în pătuț în tăcere; altfel, ar putea avea nevoie să fie supravegheați constant și distrați de mamă, ceea ce este o adevărată pierdere de vreme." (Vezi Blum, 2002.)

Nu vi se par cunoscute aceste atitudini? Un părinte mi-a spus recent că a fost încurajat să își lase bebelușul să plângă până la epuizare pentru a-și “recupera viața”.

Cu ajutorul neuroștiinței putem confirma ceea ce strămoșii noștri nu au pus la îndoială --- faptul că dacă lăsăm copiii să sufere îi putem vătăma și pe ei, și capacitățile lor relaționale în multe moduri, pe termen lung. Știm acum că dacă lași un copil să plângă singur reușești să creezi o persoană mai puțin inteligentă, mai puțin sănătoasă, dar și mai anxioasă, mai necooperantă și mai retrasă, care poate da mai departe următoarei generații aceleași trăsături sau unele mai rele.

Viziunea behavioristă discreditată tratează bebelușul ca fiind un intrus în viața părinților, unul care trebuie să fie controlat prin diverse moduri, în așa fel încât adulții să își trăiască viețile fără mare deranj. Probabil îi putem ierta pentru această atitudine și ignoranță pentru că în acele timpuri familiile extinse se spărgeau și noii părinți trebuiau să își dea seama cum să se descurce singuri cu copiii, o situație nenaturală pentru umanitate – până atunci ne creșteam copiii în familii extinse. Părinții împărțeau mereu responsabilitatea îngrijirii copiilor cu mai multe rude adulte.

Conform viziunii behavioriste, care ignoră complet dezvoltarea umană, copilul “trebuie învățat să devină independent”.  Acum putem confirma că forțarea “independenței” copilului duce la o mai mare dependență. Pe de altă parte, dacă le oferim bebelușilor ceea ce au nevoie, aceasta duce mai târziu la o mai mare independență. În rapoartele antropologice ale micilor triburi de vânători-culegători, părinții aveau grijă de toate nevoile bebelușilor și copiilor mici. Copiii mici se simțeau suficient de încrezători (și la fel și părinții lor) pentru a merge în pădure singuri (vezi Hunter-Gatherer Childhoods, editată de Hewlett & Lamb, 2005).

Behavioriștii ignoranți atunci și acum încurajează părinții să își determine bebelușul să se aștepte ca nevoile să NU îi fie îndeplinite la cerere, fie că e vorba de hrănire sau de alinare. Se presupune că adulții ar trebui să fie “la conducerea” relației. Cu siguranță așa am crește un copil care nu cere mult ajutor sau atenție (retrăgându-se în depresie și intrând în stază [nota mea: stază înseamnă o oprire sau o încetinire a circulației sângelui sau a altor funcții] sau chiar stingându-se încet) dar e mult mai probabil să crești un copil plângăcios, nefericit, agresiv și/sau pretențios, unul care a învățat că trebuie să țipe ca să i se îndeplinească nevoile. E posibil să rămână toată viața cu un sentiment adânc de nesiguranță.

Adevărul este că atunci când îngrijitorii răspund de obicei nevoilor bebelușului înainte ca acesta să devină supărat, prevenind plânsul, e mult mai probabil să aibă copii independenți decât dependenți (vezi Stein & Newcomb, 1994). Îngrijirea iubitoare este cea mai bună de la bun început. O dată ce modelele s-au stabilit, este mai greu să le schimbi.

Cobaii sunt deseori folosiți pentru a studia cum funcționează creierul mamiferelor și multe efecte sunt similare în creierul uman. În studiile cobailor cu mame foarte grijulii sau mai puțin grijulii, există o perioadă critică pentru a declanșa genele care controlează anxietatea pentru tot restul vieții. Dacă în primele 10 zile de viață ai o mamă cobai mai puțin grijulie (echivalentul primelor 6 luni din viața unui om), gena nu se pornește niciodată și cobaiul este anxios în situații noi pentru tot restul vieții lui, în afară de cazul în care primește medicamente care să îi calmeze starea de anxietate. Acești cercetători spun că sunt sute de gene afectate de modul de creștere. Mecanisme similare sunt găsite în creierul uman – comportamentul îngrijitorului are importanță majoră în declanșarea sau oprirea unor gene (vezi lucrările lui Michael Meaney și ale colegilor săi, Meaney, 2001).

Ar trebui să înțelegem că mama și copilul sunt o diadă ce se influențează în mod reciproc. Sunt o unitate simbiotică și fiecare este mai fericit și mai sănătos când este în această relație de răspuns reciproc. Acest fapt se extinde și la alți îngrijitori ai copilului.

O noțiune populară ciudată care încă se practică în zilele noastre este să îi lași pe bebeluși să își plângă necazul până la epuizare când sunt lăsați singuri, izolați în pătuțuri sau alte dispozitive. Această idee vine dintr-o proastă înțelegere a dezvoltării copilului și a dezvoltării neurologice. 
  • Bebelușii cresc de la ținutul în brațe. Organismele lor se dereglează atunci când sunt separați fizic de îngrijitorii lor. (Vezi aici pentru mai multe informații.) 
  • Bebelușii arată că au o nevoie prin gesturi și în final, dacă e necesar, prin plâns. La fel cum adulții caută lichide când le e sete, copiii caută ceea ce au nevoie în acel moment. La fel cum adulții se calmează atunci când li se îndeplinește nevoia, la fel se calmează și bebelușii. 
  • Există multe efecte pe termen lung ale îngrijirii necorespunzătoare și ale neglijării nevoilor bebelușilor (vezi, de exemplu, studiile Bremmer et al, 1998; Blunt Bugental et al., 2003; Dawson et al., 2000; Heim et al 2003). 
  • Atașamentul securizat este legat de un stil de parenting care răspunde nevoilor copiilor, cum ar fi când bebelușii se trezesc și plâng noaptea.

Ce consecințe are asupra bebelușului și asupra diadei lăsatul bebelușului să plângă?

Interconexiunile neuronale sunt deteriorate. Când bebelușul suferă foarte tare, se creează mediul propice pentru deteriorarea sinapselor, a construcțiilor rețelelor ce au loc foarte rapid în creierul bebelușului.  Se secretă hormonul cortizol. Când acesta este secretat în exces, este cunoscut a fi distrugător de neuroni, dar acest fapt nu va fi vizibil imediat (Thomas et al. 2007). Un copil născut la termen (40-42 săptămâni) trece printr-o rapidă creștere a creierului, având doar 25% din creier dezvoltat la naștere. Până la sfârșitul primului an creierul își mărește în medie de 3 ori dimensiunea (și creșterea dimensiunii capului în primul an este un semn de inteligență, vezi Gale et al., 2006). Cine știe ce neuroni nu se conectează sau sunt șterși de tot în perioadele de stres extrem? Ce deficite apar ani mai târziu din cauza unor asemenea experiențe supărătoare regulate? (Vezi completarea mea mai jos.)

Reactivitatea deteriorată la stres poate fi stabilită ca model pe viață nu numai în creier cu sistemul acestuia de reacție la stres (Bremmer et al, 1998), dar și în organism prin nervul vag, un nerv care afectează funcționarea mai multor sisteme (de exemplu digestia). De exemplu, suferința prelungită în primii ani de viață, având ca rezultat un nerv vag slab funcțional, este legată de boli precum sindromul colonului iritabil (Stam et al, 1997). Vezi mai multe informații despre cum stresul în primii ani este toxic pentru sănătatea din tot parcursul vieții în raportul recent al celor de la Harvard, The Foundations of Lifelong Health are Built in Early Childhood).

Autoreglarea este subminată. Bebelușul este total dependent de îngrijitorii lui pentru a învăța cum să se auto-regleze. Îngrijirea responsivă – îndeplinirea nevoilor bebelușului înainte să intre în suferință – reglează organismul și creierul pentru starea de calm. Când un bebeluș se sperie și un părinte îl ține în brațe și îl alină, bebelușul își construiește așteptările pentru liniștire, ceea ce se integrează apoi în abilitatea lui pentru auto-alinare. Bebelușii nu se liniștesc singuri când sunt izolați. Dacă sunt lăsați să plângă singuri, ei învață să se închidă în fața supărării extinse – să își oprească creșterea, să își oprească sentimentele, să își oprească încrederea (Henry & Wang, 1998).

Încrederea este subminată. După cum a scos în evidență Erik Erikson, primul an de viață este o perioadă sensibilă pentru stabilirea unui simț al încrederii în lume, în lumea îngrijitorului și în lumea proprie. Când nevoile unui bebeluș sunt îndeplinite fără suferință, copilul învață că lumea este un loc în care poate avea încredere, că relațiile sunt încurajatoare, că persoana proprie este o entitate pozitivă care poate face în așa fel încât nevoile să-i fie îndeplinite. Când nevoile unui bebeluș sunt respinse sau ignorate, copilul dezvoltă un sentiment de neîncredere în relații și în lume. Și încrederea în sine e subminată. Probabil copilul va încerca toată viața să umple golul interior.

Sensibilitatea îngrijitorului poate fi deteriorată.Un îngrijitor care învață să ignore plânsul bebelușului va învăța mai mult ca sigur să ignore semnele mai subtile cu care un copil își semnalizează nevoile. Punându-și la îndoială intuiția care îi spune să oprească suferința copilului, adultul care ignoră nevoile bebelușului exersează și învață progresiv să își “întărească inima”. Reciprocitatea dintre îngrijitor și bebeluș este ruptă de către adult, dar nu poate fi reparată de cel mic. Bebelușul este neajutorat.

Reacția sensibilă a îngrijitorului la nevoile bebelușului este asociată cu majoritatea efectelor pozitive la copil, dacă nu chiar cu toate. În munca noastră reacția sensibilă a îngrijitorului este asociată la copil cu inteligența, cu empatia, cu lipsa agresiunii sau a depresiei, cu auto-reglarea și cu competențele sociale. Deoarece reacția sensibilă este atât de puternică, trebuie să o controlăm în alte studii ale altor practici părintești și ale altor efecte la copii. Importanța reacției sensibile a îngrijitorilor este o cunoștință de bază în psihologia dezvoltării. Lipsa acestei reacții sensibile, adică ceea ce reprezintă lăsatul copilului să plângă, poate avea ca rezultat opusul tuturor efectelor pozitive menționate mai sus.

Abordarea aceasta de a lăsa bebelușul să plângă se pare că a apărut ca o soluție la dezintegrarea traiului în familii extinse în secolul 20. Vasta înțelepciune a bunicilor s-a pierdut în distanța dintre gospodăriile cu copii și acelea cu experiență și expertiză despre cum să-i crești bine. Înțelepciunea de a-i ține pe bebeluși fericiți s-a pierdut între generații.

Dar nu e normal ca bebelușii să plângă?

Nu. În mediul nostru ancestral un bebeluș care plângea le-ar fi semnalizat prădătorilor calea spre o bucățică gustoasă. Așa că practicile noastre evoluate de parenting au alinat suferința bebelușilor și au preîntâmpinat plânsul cu excepția urgențelor. Bebelușii sunt creați să se aștepte la echivalentul unui “uter extern” după naștere (vezi Allan Schore, referința specifică mai jos). Ce este uterul extern? – să fii ținut în brațe în mod constant, să fii alăptat la cerere, nevoile să îți fie îndeplinite repede (am numeroase postări pe aceste teme). Se știe că aceste practici facilitează o dezvoltare bună a creierului și a corpului (chestiuni discutate cu referințe în alte postări, unele în linkurile de mai jos). Când bebelușii arată că sunt în dificultate, ne semnalizează că o nevoie nu le e îndeplinită, o nevoie a sistemelor lor în creștere rapidă.

Ce indică plânsul îndelungat al bebelușului? Arată lipsa experienței, a cunoștințelor și a sprijinului celor ce îngrijesc bebelușul. Pentru a remedia o lipsă de informare în noi toți, mai jos este o listă bună de articole despre toate lucrurile pe care plânsul unui bebeluș le poate semnaliza. Toți ne putem educa despre ceea ce bebelușii au nevoie și despre practicile care calmează plânsul bebelușilor. Ne putem ajuta reciproc pentru a preveni plânsul pe cât posibil.


Citiți-le:


Cum să alini bebelușii care plâng „fără motiv”: http://www.babycenter.com/0_what-to-do-when-your-baby-cries-for-no-reason_10320516.bc

Cum să alini bebelușii care au ”colici”: http://www.babycenter.com/0_colic-how-to-cope_1369745.bc

Science of Parenting este o carte ușor de citit, ieftină și plină de poze, scrisă pentru părinți de către Margot Sunderland, și are mult mai multe detalii și referințe în aceste chestiuni. Țin de obicei câteva la dispoziție pentru a le înmâna părinților.

Aici e un articol grozav despre co-sleeping (obiceiul abandonat înainte de noțiunile de a lăsa bebelușul să plângă) scris de stimabilul meu coleg, Peter Gray. Mult mai multe despre cercetările legate de co-sleeping puteți citi aici pe site-ul colegului meu, James McKenna.

Mai multe despre nevoile bebelușilor și copiilor aici, aici și aici.

Să le oferi bebelușilor ceea ce au nevoie este de fapt un drept al lor de bază. Vezi aici mai multe drepturi pe care cred eu că ar trebui să le primească bebelușii. Și vezi aici noua carte a lui Eileen Johnson despre drepturile emoționale ale bebelușilor.

COMPLETARE: Am crescut într-o familie de clasă medie cu o mamă deprimată, un tată dur și un mediu general descurajant emoțional  - la fel ca alții crescuți în SUA. Doar recent mi-am dat seama, după ce am citit intensiv despre efectele parentingului din primii ani de viață asupra dezvoltării corpului și creierului, că dau semne de proastă îngrijire – memorie slabă (cortizolul secretat în timpul suferințelor dereglează dezvoltarea hipocampului), colon iritabil și alte chestiuni legate de tonusul slab al nervului vag, și o mare anxietate socială. SUA deține epidemii de deficiențe de sănătate mentală și fizică (vezi UNICEF, 2007; USDHSS, 1999; WHO/WONCA, 2008). Legăturile dintre lipsa metodelor ancestrale de creștere a copiilor și efectele slabe în sănătate au fost documentate pentru atingere, reacție sensibilă, alăptare și altele (Narvaez et al., in curs de tipărire). Dacă vrem să avem o țară puternică și un popor puternic, trebuie să fm atenți la ceea ce copiii au nevoie pentru o dezvoltare optimă.


POSTĂRI PE TEME DE PARENTING ȘI DEZVOLTAREA COPILULUI:

SERIA DESPRE SOMNUL COPIILOR:

Sleep Training – Dresajul bebelusilor pentru somn: Greseli pe care le fac “expertii” si parintii










SIDS: Risks and Realities
- nu il voi traduce pentru ca e prea lung si nu prezinta interes pentru  parintii romani. Vezi explicatia din nota din postarea de mai jos, "Dormitul in acelasi pat cu bebelusii: ce e atat de senzational?"


 
Pericolele lăsării bebelușului să plângă singur
   


NAȘTERE
New Moms Need Social Support
Painkillers for Childbirth? The Few Pros and Many Cons
What's the Use of Midwives and Doulas?
Jesus Had a Home Birth
What if Jesus Had Been Born in the USA?

CIRCUMCIZIE
Why Continue to Harm Boys from Ignorance of Male Anatomy?
What Is the Greatest Danger for an Uncircumcised Boy?
Circumcision Ethics and Economics
Circumcision: Social, Sexual, Psychological Realities
More Circumcision Myths You May Believe: Hygiene and STDs
Myths about Circumcision You Likely Believe

ALĂPTARE
Stand Up For Breastfeeding
Talk About Breastfeeding With Your Family, Friends and Doctor
Breastmilk Wipes Out Formula: Responses to Critical Comments
In Light of Last Week's Posts: Is Pushing* Formula Evil?
Breastfeeding Resources
The REAL Truth about Breastfeeding
5 Things You Thought You Knew about Breastfeeding
The TREMENDOUS Benefits of Doing What is Normal: Breastfeeding
Myths you probably believe about infant formula
Your assumptions about infant formula are probably wrong
It’s Breastfeeding Week: Why should you care?

PARENTING: GENERALE
Research on Spanking: It's Bad for ALL Kids
What Happened to Ethics in Pediatric Medicine?
Baby-, Parent- or Life-Centered Parenting?
Ten Ways to Truly Respect Motherhood
Slings and Heroes
Parents Should Know the Limitations of Science Experiments
Babies "don’t cry in Africa," why should they cry in the USA?
Blame the baby or blame the experts?
Dumb Parent(ing), Dumberer Child
How to Grow a Smart Baby
Are you treating your child like a prisoner?
Undercare: The bane of American life?
Promoting Thriving in School-Aged Children: A Checklist
Is it good to make kids afraid?
How NOT to Ruin a Child
Are you or your child on a (touch) starvation diet?
Mother’s touch of dead baby causes “miracle”
What Does Good Parenting Look Like? You Decide.

DREPTURILE COPIILOR
Childism Revisited
Are You a “Childist?" Test Yourself
Babies Are Needy—Does That Bug You?
Do We Need Declaration for the Rights of the Baby?
Where Are the Happy Babies?
The Decline of Children and the Moral Sense
Believing "children are resilient" may be a fantasy
How America Morally Fails its Children: What Needs to Change
Increase the well-being of children around you



OBSERVAȚIE asupra IPOTEZELOR DE BAZĂ: Când scriu despre parenting, iau în considerare importanța nișei evoluate de dezvoltare (evolved developmental niche (EDN)) pentru creșterea bebelușilor umani (care a apărut inițial în urmă cu peste 30 de milioane de ani, odată cu apariția mamiferelor sociale și a fost ușor modificată în grupurile umane, pe baza cercetărilor antropologice).



EDN este baza pe care o folosesc când determin ce favorizează sănătatea umană optimă, prosperitatea și moralitatea plină de compasiune. Nișa include cel puțin următoarele: alăptarea la cerere timp de câțiva ani, atingerea aproape constantă, reacția de răspuns la nevoi în așa fel încât copilul mic să nu fie în suferință, compania jucăușă, existența mai multor îngrijitori adulți, sprijinul social pozitiv și nașterea naturală.



Toate aceste caracteristici sunt asociate în studiile pe mamifere și pe oameni cu sănătatea. Așadar, devierile de la baza EDN sunt riscante. Comentariile și postările mele pornesc de la aceste presupuneri de bază.
 


Bibliografie

Blum, D. (2002). Love at Goon Park: Harry Harlow and the Science of Affection. New York: Berkeley Publishing (Penguin).

Blunt Bugental, D. et al. (2003). The hormonal costs of subtle forms of infant maltreatment. Hormones and Behaviour, January, 237-244.

Bremmer, J.D. et al. (1998). The effects of stress on memory and the hippocampus throughout the life cycle: Implications for childhood development and aging. Developmental Psychology, 10, 871-885.

Dawson, G., et al. (2000). The role of early experience in shaping behavioral and brain development and its implications for social policy. Development and Psychopathology, 12(4), 695-712.

Catharine R. Gale, PhD, Finbar J. O'Callaghan, PhD, Maria Bredow, MBChB, Christopher N. Martyn, DPhil and the Avon Longitudinal Study of Parents and Children Study Team (October 4, 2006). "The Influence of Head Growth in Fetal Life, Infancy, and Childhood on Intelligence at the Ages of 4 and 8 Years". PEDIATRICS Vol. 118 No. 4 October 2006, pp. 1486-1492. http://pediatrics.aappublications.org/cgi/content/short/118/4/1486.

Heim, C. et al. (1997). Persistent changes in corticotrophin-releasing factor systems due to early life stress: Relationship to the pathophysiology of major depression ad post-traumatic stress disorder. Psychopharmacology Bulletin, 185-192.

Henry, J.P., & Wang, S. (1998). Effects of early stress on adult affiliative behavior, Psychoneuroendocrinology 23( 8), 863-875.

Hewlett, B., & Lamb, M. (2005). Hunter-gatherer childhoods.New York: Aldine.

Meaney, M.J. (2001).  Maternal care, gene expression, and the transmission of individual differences in stress reactivity across generations. Annual Review of Neuroscience, 24, 1161-1192.

Narvaez, D., Panksepp, J., Schore, A., & Gleason, T. (Eds.) (in press). Evolution, Early Experience and Human Development: From Research to Practice and Policy. New York: Oxford University Press.

Panksepp, J. (1998). Affective neuroscience. New York: Oxford University Press.

Schore, A.N. (1997). Early organization of the nonlinear right brain and development of a predisposition to psychiatric disorders. Development and Psychopathology, 9, 595-631.

Schore, A.N. (2000). Attachment and the regulation of the right brain. Attachment & Human Development, 2, 23-47.

Schore, A.N. (2001). The effects of early relational trauma on right brain development, affect regulation, and infant mental health. Infant Mental Health Journal, 22, 201-269.

Stam, R., et al. (1997). Trauma and the gut: Interactions between stressful experience and intestinal function. Gut.

Stein, J. A., & Newcomb, M. D. (1994). Children's internalizing and externalizing behaviors and maternal health problems. Journal of Pediatric Psychology, 19(5), 571-593.

Thomas, R.M., Hotsenpiller,G. & Peterson, D.A. (2007).Acute Psychosocial Stress Reduces Cell Survival in Adult Hippocampal Neurogenesis without Altering Proliferation. The Journal of Neuroscience,  27(11): 2734-2743.

UNICEF (2007). Child poverty in perspective: An overview of child well-being in rich countries, a comprehensive assessment of the lives and well-being of children and adolescents in the economically advanced nations, Report Card 7. Florence, Italy: United Nations Children's Fund Innocenti Research Centre.

U.S. Department of Health and Human Services, Substance Abuse and Mental Health Services Administration. (1999). Mental health: A report of the Surgeon General. Rockville, MD: Center for Mental Health Services, National Institutes of Health, National Institute of Mental Health.

Watson, J. B. (1928). Psychological Care of Infant and Child. New York: W. W. Norton Company, Inc.

WHO/WONCA (2008). Integrating mental health into primary care: A global perspective. Geneva and London: World Health Organization and World Organization of Family Doctors.



Dr. Darcia Narvaez este Profesor de Psihologie la Universitatea Notre Dame și Director Executiv al revistei Journal of Moral Education.



Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...