Primii pasi

In 2 octombrie seara statea in picioare si l-am lasat de manute, punandu-mi mainile pe coastele lui, dar nu il tineam, doar il atingeam. A facut vreo 3 pasi singur si cand mi-am dat seama ce face l-am prins, ca m-am speriat eu :D. El oricum, de o manuta merge foarte bine, de-abia simti ca se tine de deget, nu se apasa, nu se sprijina in el.

In 3 octombrie Relu a coborat jos cu el la ai mei lasandu-ma sa pap micul dejun in liniste. L-a pus sa umble tinandu-l de capison. Dar numai se prefacea ca-l tine, nu-l sustinea de fapt. Alex s-a emotionat, radea asa speriat, si si-a dus mana in spate sa caute mana lui Relu. A gasit hanoracul, asa ca s-a prins de el. Apoi a fost foarte incantat si a tot mers vreo 3-4 pasi de la unul la altul, tinandu-se de hanorac. M-au chemat jos si pe mine sa vad ca umbla Alex :). Cand l-am pus eu sa umble si m-am prefacut ca-l tin de bluza, el si-a pus mana la spate si s-a tinut de par. Asa ca a facut cativa pasi tinandu-se de par :)).

Catre mine nu a vrut sa umble. Incepea sa rada speriat si isi intindea mainile spre mine.

In seara aia a facut primii pasi chiar singurel, fara sa-l ating deloc, catre bunicul care statea pe fotoliu, si bunicul a fost foarte incantat. A spus tuturor ca Alex a facut primii pasi inspre el.

De atunci, l-am mai pus seara sa-l vad daca vrea, dar numai pacalit mergea. Pana alaltaseara. Alaltaseara a inceput sa-si dea drumul singurel, ca m-am speriat. Poate umbla singur si 10 metri, si se opreste, si ia curba, si se aseaza jos, ridica ceva de jos. Dar totusi mai are momente cand e grabit si nu se uita pe unde umbla si merge cu pieptul inainte si am noroc ca-s pe faza sa-l prind ca am inteles ca daca pica nu mai au curaj o perioada sa umble.

Asa ca alaltaseara mi-am dat seama ca o perioada va fi mai greu putin. Ca pana acuma mai avea momente cand imi puteam lua ochii de la el pentru o secunda. Dar acum, numai il vad ca se ridica si umbla singur si e gata gata sa pice. De acuma seara deja se ridica singur cu o genoflexiune, nu mai are nevoie de ceva de sprijin.

Recunosc ca m-am emotionat mai mult in asteptarea momentului, vazand cum fac alti copii primii pasi si asteptandu-l si pe el sa umble. Parca acum mi se pare normal. Adica nu am plans ca atunci cand a zis "mama" :x. Dar sunt sigura ca va fi si mai minunat cand il voi vedea peste tot in picioare.

Oricum, toata ziua o agasez pe maica-mea intreband-o daca si ea il vede "ca parca azi e mai scump decat ieri, nu ti se pare?" si "are ochii si mai frumosi azi, sunt mai mari, uite ce faina privire are". Asa ca da, e mai scump asa in picioare, mai ales ca l-am vazut emotionat de reusita. M-au emotionat mai mult emotiile lui si bucuria lui decat faptul in sine, asteptat asa cu drag. E asa de incantat!

Alte aspecte ale zilelor trecute le voi aborda in alte postari, asta cu primii pasi merita sa fie numai despre asta.