Alex in 2012

Din 2009 retin doar nasterea, socul schimbarii, al oboselii, multa voma in jet si plans isteric. Din 2010 tin minte un Alex gras si vesel, si usurarea alaptarii pe la 10 luni cand si-a dat seama ca poate suge fara dureri oriunde, oricand, si a iesit din lunga greva a suptului. In sfarsit puteam alapta oriunde si puteam merge oriunde, pana atunci planurile fiecarei zile erau un chin. Tot in 2010 a facut primii pasi. In 2011 si-a dat seama ca poate adormi la san si nu mai trebuie la fiecare somn sa-l leagan plimbandu-l prin camera. Si dupa o luna de tantrumuri a inceput dintr-o data sa vorbeasca mult si corect si dulce si minunat.

Cu ce amintiri raman din 2012?

Cu inceputul anului cu un Alex minunat si cooperant si empatic, cu care iti era mai mare dragul sa traiesti zi de zi si sa mergi in calatorii. 

Pana in februarie as fi putut afirma ca e alaptat aproape exclusiv, pentru ca ciugulea doar o data pe saptamana, o data la doua saptamani. Din februarie a inceput si el sa manance.

Martie i-a adus o mama obosita, plina de greturi, cu laptele cu gust schimbat si in scadere. Cu o mama careia ii tasneau lacrimi din ochi de durere (la propriu tasneau, nu curgeau) in momentul in care el se mufa la san. Dar care facea tot posibilul ca el sa nu simta schimbarea. Nu am vrut sa-i spun atat de devreme despre sarcina pentru ca nu ar fi inteles notiunea prea indepartata a timpului pana in noiembrie. Si nici nu voiam sa-i spun ca ma doare cand suge pentru ca l-ar fi afectat mult sa stie ca ceva ce lui ii face placere mie imi provoaca atata durere. E incredibil de empatic, chiar daca ma loveste uneori din greseala ii apar lacrimi in ochi la gandul ca ar putea sa ma doara.

Din aprilie a inceput treaba cu toxoplasmoza si dintr-o data mama lui era si stresata.

Tot din primavara a renuntat la suptul de noapte si doarme continuu pentru ca (nu stiu din ce cauza) nu se putea mufa deloc culcat si se enerva.

In iunie am facut eu cu el prima calatorie cu avionul, de la Bucuresti acasa si a fost foarte de treaba, si a fost ok si in Bucuresti cele 9-10 ore in care am ramas doar noi cu niste bagaje. Tot anul a fost intelegator si fericit ca e cu noi, indiferent de dereglari de program sau drumuri lungi sau calatorii neasteptate, hotarate in cateva minute.

In iulie a adormit prima data fara san si fara sa fie plimbat, pur si simplu a inchis ochii langa noi, in pat, in Grecia. Suparat din cauza imputinarii laptelui si a unei mame ce nu isi putea ascunde aversiunea catre alaptare (nursing aversion / breastfeeding agitation). A fost o revelatie si pentru el, si de atunci adoarme asa fara ajutor (nu pot spune singur, pentru ca adoarme cu noi).

Dar secarea laptelui nu a venit fara consecinte. Vreo luna de tantrumuri si suparari manifestate numai catre mine. In august deja sugea o data pe saptamana, o data la doua saptamani. In septembrie a supt ultima data, la o mare criza, la Napradea. Dar nu a supt mult, mai mult m-a verificat daca ii dau. Eu nu l-am refuzat (cred) niciodata. Cu atat mai mult nu l-as fi refuzat vazand ca se intarca din cauza mea. Deja aveam mari remuscari, dar despre asta voi vorbi intr-o postare dedicata.

Dupa tantrumuri a dat in cealalta extrema, intr-o si mai mare dragoste si posesivitate si dependenta in raport cu mine. Daca pana in februarie mai mergeam o ora la inot, acum nu se punea problema nici sa lipsesc 15 minute pentru niste analize sau prin casa sa nu ma vada un minut. Am simtit si ca vrea sa retraiasca impreuna cu mine timpul pe care de obicei il petrecea la san, si sa isi savureze la maxim ultimele saptamani ca fiu unic.

Finalul de an, de la calatoria la Oradea, nasterea si lipsa mea, acomodarea in 4 acasa, pana la spitalizarea mea 8 zile cu David, m-au facut sa vad un Alex intelegator, maturizat fortat, la fel de iubitor si empatic, familist, altruist. A suferit dar a iertat si a incercat sa inteleaga si sa treaca peste tot cu armele lui, cum a putut (chiar si nedorind sa ma mai vada, pentru ca suferinta era prea mare la despartire). Dupa ce tot anul a trecut printr-o intarcare fortata (fortata de imprejurari mai mult decat de mine, dar oricum nu naturala cum ne-am fi dorit amandoi), finalul a fost o despartire si mai dureroasa de mine. Nu ma refer doar la spitalizare, care a fost cea mai grea. Dar si la faptul ca de la o mama ce era langa el mereu (munceam la calculator cand dormea) a ajuns sa nu ma vada ore intregi, cand David e nefericit si plange mult. Pentru ca pentru a-i salva timpanul si nervii merg intr-o camera alaturata cu David. Asa ca la atatea greutati eu ca adult nu as face fata atat de bine cum o face el. E mai sensibil si plange uneori, dar tot imbratisandu-ne, deci nu e nervos pe noi, nu ne considera vinovati. Ieri mi-a spus „nu sunt suparat ca a venit David in familia noastra, dar era tare bine inainte si de asta mai plang cateodata“. Chiar daca nu prea interactioneaza cu David, se ofera sa ajute cu el, ii canta sa-l linisteasca, nu-i lasa pe cei din familie nici sa se uite la el, sau le striga ca nu-l tin bine. Insa el e oarecum jenat cand e langa David, nu prea il atinge si nu prea il priveste. A zis ca nu sunt frati ei doi, dar el e copilul meu, si David e tot al meu. Totusi ii cauta printre jucariile lui unele potrivite pentru bebelusi si i le aduce. Si o sa-mi amintesc mereu cum mi-a povestit mami reactia lui in dimineata de 10 noiembrie, cand s-a trezit si a aflat ca eu am mers la spital si am nascut. S-a bucurat mult (desi in diminetile obisnuite era tragedie daca nu eram langa el) si a inceput sa-i explice mamei mele cum eu trebuie sa stau in spital pentru ca sunt slabita. Scumpicul mic! E mult mai intelegator, mai empatic, mai iubitor si mai intelept decat mi-as fi imaginat vreodata ca poate fi un copil de 3 ani! 

N-o sa mai uit nici faptul ca anul acesta a descoperit cat ii place sa cante. Daca ii cant eu o data sau de doua ori o melodie, peste un timp il aud cantand-o perfect cu o voce dulce, angelica. Ori cand se joaca, ori chiar si cand sta pe wc :D.

Iti multumesc ca existi, puiule, tu m-ai facut mama! Tu m-ai facut o mama mai buna invatandu-ma ce iti doresti. Tu esti motivul deschiderii blogului la urma urmei. Iti multumesc pentru ce fel de fratior mai mare esti! Iti multumesc pentru cum vii din senin si ma imbratisezi si ma pupi, spunandu-mi ca ma iubesti mult mult! Te iubesc! Mult de tot!
 

Edit 1 ianuarie:  prima poza e din seara de Revelion. Postarea apare ca fiind din 31 pentru ca atunci am inceput-o. Lampioanele le-am aprins inainte de 10, sa doarma copilul linistit. Ce sa vezi ca emotiile la trecerea dintre ani le-am trait impreuna, numarand invers cu emotie, lacrimi in ochi, bucurie pentru 2012, speranta pentru 2013! Stiam ca e minunat sa petreci Revelionul impreuna cu puiul/puii drag/dragi. Dar credeam ca e emotionant doar cu ei dormind. Cu Alex treaz a fost de 1000 de ori mai emotionant! Sa fim toti 4 emotionati imbratisati impreuna, numarand intrarea in noul an, a fost ceva... greu de descris in cuvinte. Nici un Revelion anterior nu se compara cu asta. Pe urma am admirat artificiile si am mers sus pe casa sa pupam bunicii (ei erau acolo pentru a avea panorama cu toate jocurile de artificii din oras, cu sampania si paharele :D).