Continui sa scriu despre 2012.
Sarcina a fost stresanta, oricat incercam sa fac un efort constient s-o savurez sau sa ma conectez cu bebelusul din burtica. Hormonii nu m-au ajutat deloc. Treceam rapid de la o stare la alta. Ba aveam impresia ca i-am distrus celui mare viata, ba imi pierdeam rabdarea la tantrumurile lui Alex si ma gandeam ca as vrea sa fug doar eu cu cel mic, ba ma stresam de toxoplasmoza si de rezolvarea analizelor, ba faceam planuri unde sa nasc sa fie cat mai bine... Analizele de sange din ultimul trimestru au iesit de parca as fi urmat un tratament cu cortizon, atat eram de stresata. Si am citit cat de mult influenteaza negativ stresul mamei sanatatea fizica, si psihica, si emotionala a copilului. Ba chiar sunt studii care demonstreaza un nivel scazut al IQ-ului la copiii care provin din sarcini in care mama a fost stresata sau deprimata. Eu am fost si stresata, si deprimata... Deja diferentele ce le observ fata de Alex le asociez cu stresul si depresia din sarcina (de exemplu e foarte sensibil, si la durere, si la schimbari, plange la lucruri marunte de ai impresia ca a fost traumatizat candva. Si chiar a fost. In uter...)
Nici in concediul din Grecia nu am reusit sa ma relaxez, sa ma deconectez de griji, sa ma conectez la David, sa ma bucur de ultimul concediu doar cu Alex...
Toamna deja ma acaparau toate, pentru ca incepusem sa simt si presiunea timpului. Acum as fi avut chef de bonding si de savurat Alexul, dar nu mai era timp... Ziua de nastere a lui Alex m-a prins la apogeu. Dupa ce am decis in sfarsit unde sa nasc m-am simtit usurata. Dupa ce am ajuns la Oradea, am fost relaxata de-a binelea. In 9 noiembrie a venit si Relu si am scapat de orice griji. In mintea si in inima mea era doar ideea ca sunt ultimele zile doar cu Alex. Si apoi, repede dupa ce am pus pe blog poze cu burtica, a venit cea de-a doua minune in viata noastra.
Si pe cand ne traiam noi fericiti perioada de bonding, de acomodare in 4, de dragoste si armonie, ne-a lovit. Nu cum credeam noi, ca stresul cel mai mare va fi cum ma voi descurca eu cu amandoi cand i se termina lui Relu concediul... Nu. A urmat cea mai grea saptamana din viata mea, cea mai dureroasa. Cea in care nu stiam pentru care sa plang mai tare, pentru puiul de o luna chinuit in spital, bolnav, care lua tratamente ce isi vor pune amprenta pe viata asupra lui, sau pentru puiul mai mare care in perioada in care incerca sa se acomodeze cu statutul de frate mai mare, cu faptul ca nu mai era copil unic, a trebuit pentru prima data sa se desparta asa mult timp de persoana de care era atat de legat... A fost un cutremur in viata noastra frumoasa. Unul care a lasat urme adanci in sufletele tuturor celor implicati. Si chiar daca am revenit acasa, chiar daca parem ok, vindecarea va mai dura. Si nu stiu cand voi inceta sa ma intreb "oare asta e din cauza spitalizarii?" sau cand nu voi mai tremura la gandul contactului cu cineva potential bolnav contagios. In sarcina, cand ma gandeam la sarbatorile de iarna, credeam ca voi fi doar extenuata, dar ca zi de zi va fi mai usor, pe masura ce puiul mic creste. Ma enervam ca am stresul toxoplasmozei, care credeam ca imi va umbri perioada de acomodare. Se poate oricand si mai rau. Si sper ca toate relele se vor opri aici. A fost un an greu.
In afara de sarcina cu David, ce s-a mai intamplat oare in 2012...
In ianuarie am cunoscut-o personal pe Ina, si a fost o intalnire magica.
In februarie i-am spus la multi ani in stil "meme" lui Relu.
Tot in februarie am mers intr-un weekend la Cluj. Excursia aceasta este memorabila pentru ca Alex a inceput sa manance la bunica lui :D. Pana la acea excursie, el ciugulea putin o data la cateva zile, o data pe saptamana, o data la doua saptamani. In rest, doar tzitzi. Si crestea bine mersi, eu chiar renuntasem sa ma mai stresez dupa ce am vazut ca nu rezolv nimic. Ba din contra. Asa ca la 2 ani si 4 luni, Alex a inceput sa manance. Si a continuat sa manance putin zilnic si acasa, macar o data pe zi, putin de tot. Si treptat a tot crescut cantitatea de solide, fara sa o scada pe cea de lapte.
A continuat sa manance bine si in excursia memorabila din Budapesta. Ne-am simtit atat de bine acolo, incat in ultima vreme calculam cand va fi David suficient de puternic pentru a repeta calatoria. Alex era atat de maleabil si cooperant, si vesel si iubitor, incat totul era armonios, eram ca un trio perfect.
O singura chestiune a umbrit acea excursie. Am aflat ca cineva ne-a tras la firma o mare tzeapa. Pierdusem incasarile pe doua luni, asa ca nu mai aveam bani cu care sa refacem stocurile. A fost o perioada grea, cu jonglarea putinelor resurse ce le mai aveam fix in perioada in care deveneam distribuitori oficiali ai produselor Boba si deci nu mai puteam cumpara putine bucati din Europa, ci trebuia facem calcule in vagoane aduse cu vaporul.
Nu stiu daca e o coincidenta faptul ca am ramas insarcinata repede dupa ce Alex s-a apucat sa manance si altceva decat tzitzi. Poate natura a inteles atunci ca puiul mare va supravietui si cu putin lapte, sau fara niciun strop. In martie am aflat ca sunt gravida.
Si nu stiu daca e o coincidenta faptul ca am ramas insarcinata chiar cand ma apucase dorinta de a crea ceva, de a ma ocupa de sufletul meu. M-am apucat de tricotat si i-am facut lui Alex ceva din lana merinos.
In luna mai KiddyShop a implinit 1 an. Si m-am bucurat mult sa citesc ce are de spus Ina despre purtarea bebelusului.
In septembrie ne-am marit patul pentru a dormi comod toti 4. Si intr-adevar, e tare bine!
In octombrie am aparut si noi intr-un filmulet cu copilasi purtati si Alex a fost fotomodel pentru Boba Mini. Si tot in octombrie am avut onoarea sa apar cu un articol in revista electronica Pasi spre Eden.
2012 pe blog
In ianuarie am scris o postare fara sa stiu cat va fi de discutata. Intr-un grup de mame purtatoare am intrat in contradictoriu cu niste mame ce sustineau ca bebelusii trebuie purtati in spate cat mai devreme. Asa ca mi-am scris raspunsul si aici. Culmea este ca desi nu am vorbit deloc de copii purtati vs. nepurtati, ci doar despre purtarea in fata vs. spate, am fost tinta ironiilor in cateva locuri virtuale care se pretindeau a fi impotriva intolerantelor. Am suferit mult pana cand am invatat ca nu merita sa ne inconjuram cu oameni care nu ne aduc nimic bun in viata. Partea buna in lumea virtuala e ca poti sa alegi ce citesti, cu ce informatie si cu ce oameni te inconjuri si inveti repede sa folosesti butonul Ignore pentru orice ce iti provoaca un sentiment negativ, pentru ca nu are sens sa iti pierzi timpul si buna dispozitie. Ar fi patetic sa imi consum timp departe de familie si de natura, departe de viata reala, ca sa ma incarc negativ.
In februarie am inceput o noua moda, aceea a postarilor in care dau multe linkuri cand simt ca altii au exprimat mai bine decat mine ceva. Postari la care comentez in continuare cu linkuri utile atunci cand le gasesc pe tema:
Despre cum se vede alaptarea in virtual (cu o continuare despre alaptarea in public aici)
Despre efectele negative ale ecografiilor (deja eram gravida, studiam, dar nu dezvaluisem inca)
Despre educatia prin pedepse si recompense
Despre maternitati baby-friendly, alaptare si kangaroo care la nastere (cu postarea despre rooming-in kangaroo care si cea despre importanta saloanelor rooming-in la nastere)
Am notat solutii impotriva insectelor cand a venit vara. Si am reluat problema protectiei solare.
Am scris cum m-a afectat citirea cartii Continuum Concept in luna aprilie pentru ca apoi in octombrie sa scriu ce as fi spus la lansarea cartii, la Cluj, unde sunt mandra ca am fost invitata.
Tot in categoria cartilor senzationale, am scris despre Cezariana lui Odent. Aici e prima parte.
Putin despre controversata coperta a revistei Time aici.
O trecere in revista a scutecelor noastre de inot.
Despre plansul bebelusilor si modul in care nasterea ne influenteaza felul in care raspundem la el.
Am vorbit despre alaptarea feminista.
Am scris despre acidul folic in sarcina, si putin despre fier.
Si ne-am laudat cu learning tower al nostru.
In august m-a apucat dorinta de a scrie undeva cum am incercat eu sa-mi inving infertilitatea inainte de a-l avea pe Alex. Aceasta este prima postare din serie. Si tot din cauza bilanturilor si a listelor unei femei gravide au aparut postarile cu listele de cumparaturi pentru nastere, si cu cea despre bagajele pentru maternitate. Prima postare e aici.
A fost un an plin. Un an in care am fost fericita si in care am suferit la cote extreme. Un an in care am devenit mai puternica prin trecerea prin greutati, desi nu mereu se vede acest lucru si aici pe blog. Am iubit, am ras, am plans. Am calatorit, m-am relaxat. Am inotat si am stat la soare. Am lucrat in continuare cu drag si pasiune in firma si am avut noroc cu colega mea de business care a dus greul, in timp ce eu lucram doar ce era placut. Si am noroc in continuare cu ea, pentru ca duce toata firma in spate de la inceputul lui noiembrie. De la trimis colete, pana la o parte din contabilitate si tinut legatura cu clientii si furnizorii (si consiliat colega deprimata). Si mai are doua joburi si un copil, deci pot spune ca sunt prietena cu Superwoman. Fix in perioada in care incepeam sa revin, sa deschid mailul de serviciu, s-a imbolnavit David si am reluat pauza.
Din cauza situatiilor stresante de anul acesta, am avut multe ocazii de a cunoaste fatete noi ale oamenilor din jurul meu. Am invatat astfel ca un necunoscut sau chiar cineva cu care nu te intelegeai poate avea atat de mult altruism incat sa te ajute concret cu ceva sau pur si simplu sa-ti fie alaturi. Dar am vazut ca sunt si asa-zisi prieteni care te ignora cand ti-e greu sau chiar te ataca, te cearta, te barfesc. Poate ca (daca tot caut mereu sensul tuturor lucrurilor) ar trebui sa invat anul acesta ceva despre oameni. Sa vad ca majoritatea oamenilor chiar sunt buni si saritori. Si ca sunt inconjurata de atat de multa energie pozitiva! Am avut ocazia sa-i vad pe multi ajutandu-ma nu numai pe mine, ci facand chiar acte de caritate in jurul lor. Si nu ma refer numai la donatii. De multe ori timpul personal si efortul unei vorbe bune face mai mult. Mi-am dat seama cat sunt eu de egoista, pentru ca in afara de a trimite ganduri bune si rugaciuni, rar am sunat pe cineva sau rar am scris un mesaj cuiva aflat intr-o situatie grea. De acum imi propun sa ma exteriorizez mai mult, sa imi ofer sprijinul mai des, pentru ca am vazut cat de mult m-a ajutat asta pe mine si cat am suferit sa vad ca exista persoane pe care le credeai importante, dar care iti intorc spatele cand ti-e mai greu. Tot in cadrul lectiilor despre oameni am invatat ca nu ii pot citi asa cum credeam. Si ca oameni pe care ii admiram si pe care ii credeam apropiati sunt ipocriti si rai si parsivi. Dar cu atat mai mult, prin comparatie, ceilalti sunt mai valorosi. Le multumesc pentru asta!
Sper sa reusesc sa scriu despre Alex in 2012. Spun "sper" pentru ca desi suntem sanatosi, David mai nou e plangacios si nu doarme...
Sarcina a fost stresanta, oricat incercam sa fac un efort constient s-o savurez sau sa ma conectez cu bebelusul din burtica. Hormonii nu m-au ajutat deloc. Treceam rapid de la o stare la alta. Ba aveam impresia ca i-am distrus celui mare viata, ba imi pierdeam rabdarea la tantrumurile lui Alex si ma gandeam ca as vrea sa fug doar eu cu cel mic, ba ma stresam de toxoplasmoza si de rezolvarea analizelor, ba faceam planuri unde sa nasc sa fie cat mai bine... Analizele de sange din ultimul trimestru au iesit de parca as fi urmat un tratament cu cortizon, atat eram de stresata. Si am citit cat de mult influenteaza negativ stresul mamei sanatatea fizica, si psihica, si emotionala a copilului. Ba chiar sunt studii care demonstreaza un nivel scazut al IQ-ului la copiii care provin din sarcini in care mama a fost stresata sau deprimata. Eu am fost si stresata, si deprimata... Deja diferentele ce le observ fata de Alex le asociez cu stresul si depresia din sarcina (de exemplu e foarte sensibil, si la durere, si la schimbari, plange la lucruri marunte de ai impresia ca a fost traumatizat candva. Si chiar a fost. In uter...)
Nici in concediul din Grecia nu am reusit sa ma relaxez, sa ma deconectez de griji, sa ma conectez la David, sa ma bucur de ultimul concediu doar cu Alex...
Toamna deja ma acaparau toate, pentru ca incepusem sa simt si presiunea timpului. Acum as fi avut chef de bonding si de savurat Alexul, dar nu mai era timp... Ziua de nastere a lui Alex m-a prins la apogeu. Dupa ce am decis in sfarsit unde sa nasc m-am simtit usurata. Dupa ce am ajuns la Oradea, am fost relaxata de-a binelea. In 9 noiembrie a venit si Relu si am scapat de orice griji. In mintea si in inima mea era doar ideea ca sunt ultimele zile doar cu Alex. Si apoi, repede dupa ce am pus pe blog poze cu burtica, a venit cea de-a doua minune in viata noastra.
Si pe cand ne traiam noi fericiti perioada de bonding, de acomodare in 4, de dragoste si armonie, ne-a lovit. Nu cum credeam noi, ca stresul cel mai mare va fi cum ma voi descurca eu cu amandoi cand i se termina lui Relu concediul... Nu. A urmat cea mai grea saptamana din viata mea, cea mai dureroasa. Cea in care nu stiam pentru care sa plang mai tare, pentru puiul de o luna chinuit in spital, bolnav, care lua tratamente ce isi vor pune amprenta pe viata asupra lui, sau pentru puiul mai mare care in perioada in care incerca sa se acomodeze cu statutul de frate mai mare, cu faptul ca nu mai era copil unic, a trebuit pentru prima data sa se desparta asa mult timp de persoana de care era atat de legat... A fost un cutremur in viata noastra frumoasa. Unul care a lasat urme adanci in sufletele tuturor celor implicati. Si chiar daca am revenit acasa, chiar daca parem ok, vindecarea va mai dura. Si nu stiu cand voi inceta sa ma intreb "oare asta e din cauza spitalizarii?" sau cand nu voi mai tremura la gandul contactului cu cineva potential bolnav contagios. In sarcina, cand ma gandeam la sarbatorile de iarna, credeam ca voi fi doar extenuata, dar ca zi de zi va fi mai usor, pe masura ce puiul mic creste. Ma enervam ca am stresul toxoplasmozei, care credeam ca imi va umbri perioada de acomodare. Se poate oricand si mai rau. Si sper ca toate relele se vor opri aici. A fost un an greu.
In afara de sarcina cu David, ce s-a mai intamplat oare in 2012...
In ianuarie am cunoscut-o personal pe Ina, si a fost o intalnire magica.
In februarie i-am spus la multi ani in stil "meme" lui Relu.
Tot in februarie am mers intr-un weekend la Cluj. Excursia aceasta este memorabila pentru ca Alex a inceput sa manance la bunica lui :D. Pana la acea excursie, el ciugulea putin o data la cateva zile, o data pe saptamana, o data la doua saptamani. In rest, doar tzitzi. Si crestea bine mersi, eu chiar renuntasem sa ma mai stresez dupa ce am vazut ca nu rezolv nimic. Ba din contra. Asa ca la 2 ani si 4 luni, Alex a inceput sa manance. Si a continuat sa manance putin zilnic si acasa, macar o data pe zi, putin de tot. Si treptat a tot crescut cantitatea de solide, fara sa o scada pe cea de lapte.
A continuat sa manance bine si in excursia memorabila din Budapesta. Ne-am simtit atat de bine acolo, incat in ultima vreme calculam cand va fi David suficient de puternic pentru a repeta calatoria. Alex era atat de maleabil si cooperant, si vesel si iubitor, incat totul era armonios, eram ca un trio perfect.
O singura chestiune a umbrit acea excursie. Am aflat ca cineva ne-a tras la firma o mare tzeapa. Pierdusem incasarile pe doua luni, asa ca nu mai aveam bani cu care sa refacem stocurile. A fost o perioada grea, cu jonglarea putinelor resurse ce le mai aveam fix in perioada in care deveneam distribuitori oficiali ai produselor Boba si deci nu mai puteam cumpara putine bucati din Europa, ci trebuia facem calcule in vagoane aduse cu vaporul.
Nu stiu daca e o coincidenta faptul ca am ramas insarcinata repede dupa ce Alex s-a apucat sa manance si altceva decat tzitzi. Poate natura a inteles atunci ca puiul mare va supravietui si cu putin lapte, sau fara niciun strop. In martie am aflat ca sunt gravida.
Si nu stiu daca e o coincidenta faptul ca am ramas insarcinata chiar cand ma apucase dorinta de a crea ceva, de a ma ocupa de sufletul meu. M-am apucat de tricotat si i-am facut lui Alex ceva din lana merinos.
In luna mai KiddyShop a implinit 1 an. Si m-am bucurat mult sa citesc ce are de spus Ina despre purtarea bebelusului.
In septembrie ne-am marit patul pentru a dormi comod toti 4. Si intr-adevar, e tare bine!
In octombrie am aparut si noi intr-un filmulet cu copilasi purtati si Alex a fost fotomodel pentru Boba Mini. Si tot in octombrie am avut onoarea sa apar cu un articol in revista electronica Pasi spre Eden.
2012 pe blog
In ianuarie am scris o postare fara sa stiu cat va fi de discutata. Intr-un grup de mame purtatoare am intrat in contradictoriu cu niste mame ce sustineau ca bebelusii trebuie purtati in spate cat mai devreme. Asa ca mi-am scris raspunsul si aici. Culmea este ca desi nu am vorbit deloc de copii purtati vs. nepurtati, ci doar despre purtarea in fata vs. spate, am fost tinta ironiilor in cateva locuri virtuale care se pretindeau a fi impotriva intolerantelor. Am suferit mult pana cand am invatat ca nu merita sa ne inconjuram cu oameni care nu ne aduc nimic bun in viata. Partea buna in lumea virtuala e ca poti sa alegi ce citesti, cu ce informatie si cu ce oameni te inconjuri si inveti repede sa folosesti butonul Ignore pentru orice ce iti provoaca un sentiment negativ, pentru ca nu are sens sa iti pierzi timpul si buna dispozitie. Ar fi patetic sa imi consum timp departe de familie si de natura, departe de viata reala, ca sa ma incarc negativ.
In februarie am inceput o noua moda, aceea a postarilor in care dau multe linkuri cand simt ca altii au exprimat mai bine decat mine ceva. Postari la care comentez in continuare cu linkuri utile atunci cand le gasesc pe tema:
Despre cum se vede alaptarea in virtual (cu o continuare despre alaptarea in public aici)
Despre efectele negative ale ecografiilor (deja eram gravida, studiam, dar nu dezvaluisem inca)
Despre educatia prin pedepse si recompense
Despre maternitati baby-friendly, alaptare si kangaroo care la nastere (cu postarea despre rooming-in kangaroo care si cea despre importanta saloanelor rooming-in la nastere)
Am notat solutii impotriva insectelor cand a venit vara. Si am reluat problema protectiei solare.
Am scris cum m-a afectat citirea cartii Continuum Concept in luna aprilie pentru ca apoi in octombrie sa scriu ce as fi spus la lansarea cartii, la Cluj, unde sunt mandra ca am fost invitata.
Tot in categoria cartilor senzationale, am scris despre Cezariana lui Odent. Aici e prima parte.
Putin despre controversata coperta a revistei Time aici.
O trecere in revista a scutecelor noastre de inot.
Despre plansul bebelusilor si modul in care nasterea ne influenteaza felul in care raspundem la el.
Am vorbit despre alaptarea feminista.
Am scris despre acidul folic in sarcina, si putin despre fier.
Si ne-am laudat cu learning tower al nostru.
In august m-a apucat dorinta de a scrie undeva cum am incercat eu sa-mi inving infertilitatea inainte de a-l avea pe Alex. Aceasta este prima postare din serie. Si tot din cauza bilanturilor si a listelor unei femei gravide au aparut postarile cu listele de cumparaturi pentru nastere, si cu cea despre bagajele pentru maternitate. Prima postare e aici.
A fost un an plin. Un an in care am fost fericita si in care am suferit la cote extreme. Un an in care am devenit mai puternica prin trecerea prin greutati, desi nu mereu se vede acest lucru si aici pe blog. Am iubit, am ras, am plans. Am calatorit, m-am relaxat. Am inotat si am stat la soare. Am lucrat in continuare cu drag si pasiune in firma si am avut noroc cu colega mea de business care a dus greul, in timp ce eu lucram doar ce era placut. Si am noroc in continuare cu ea, pentru ca duce toata firma in spate de la inceputul lui noiembrie. De la trimis colete, pana la o parte din contabilitate si tinut legatura cu clientii si furnizorii (si consiliat colega deprimata). Si mai are doua joburi si un copil, deci pot spune ca sunt prietena cu Superwoman. Fix in perioada in care incepeam sa revin, sa deschid mailul de serviciu, s-a imbolnavit David si am reluat pauza.
Din cauza situatiilor stresante de anul acesta, am avut multe ocazii de a cunoaste fatete noi ale oamenilor din jurul meu. Am invatat astfel ca un necunoscut sau chiar cineva cu care nu te intelegeai poate avea atat de mult altruism incat sa te ajute concret cu ceva sau pur si simplu sa-ti fie alaturi. Dar am vazut ca sunt si asa-zisi prieteni care te ignora cand ti-e greu sau chiar te ataca, te cearta, te barfesc. Poate ca (daca tot caut mereu sensul tuturor lucrurilor) ar trebui sa invat anul acesta ceva despre oameni. Sa vad ca majoritatea oamenilor chiar sunt buni si saritori. Si ca sunt inconjurata de atat de multa energie pozitiva! Am avut ocazia sa-i vad pe multi ajutandu-ma nu numai pe mine, ci facand chiar acte de caritate in jurul lor. Si nu ma refer numai la donatii. De multe ori timpul personal si efortul unei vorbe bune face mai mult. Mi-am dat seama cat sunt eu de egoista, pentru ca in afara de a trimite ganduri bune si rugaciuni, rar am sunat pe cineva sau rar am scris un mesaj cuiva aflat intr-o situatie grea. De acum imi propun sa ma exteriorizez mai mult, sa imi ofer sprijinul mai des, pentru ca am vazut cat de mult m-a ajutat asta pe mine si cat am suferit sa vad ca exista persoane pe care le credeai importante, dar care iti intorc spatele cand ti-e mai greu. Tot in cadrul lectiilor despre oameni am invatat ca nu ii pot citi asa cum credeam. Si ca oameni pe care ii admiram si pe care ii credeam apropiati sunt ipocriti si rai si parsivi. Dar cu atat mai mult, prin comparatie, ceilalti sunt mai valorosi. Le multumesc pentru asta!
Sper sa reusesc sa scriu despre Alex in 2012. Spun "sper" pentru ca desi suntem sanatosi, David mai nou e plangacios si nu doarme...
Postări
Raluca, iarta-ma ca te intreb, dar David a fost programat? dorit cu adevarat in acest moment anume? pentru ca din ce scrii tu pare sa fi fost un accident care mai mult iti da batai de cap. Faptul ca pui atat de mult accentul pe impactul negativ asupra lui Alex, faptul ca ii prezici deja o viata grea din cauza medicamentelor faptul ca il vezi cumva mai slab, mai altfel decat Alex...Nu suna bine. Imi pare rau. Sunt doi copii diferiti. Poate David a avut ghinionul sa se imbolnaveasca la o luna, poate are colici, poate plange mai des. Nu inseamna nimic pe termen lung. Decat ca e diferit de Alex. Nici mai bun, nici mai rau. Dar va fi extrem de rau pentru el daca nu vei reusi sa renunti la ideea ca aparitia lui David ii face rau lui Alex. Pe termen lung el va simti preferinta ta si o sa doara.
RăspundețiȘtergereNu stiu de unde ai tras concluzia aceasta. David nu a fost programat, dar a fost dorit. Adica nu mi-am propus ca in februarie vreau neaparat sa raman insarcinata, sa calculez, sa stau cu picioarele pe pereti. Dar nu ne-am protejat si am stiut cand ovulez, si am facut dragoste si in zilele de ovulatie. Stiam ca mai vrem un copil, si stiam ca niciodata nu voi fi cu adevarat pregatita, de aceea am zis ca atunci cand se va intampla va fi binevenit. Majoritatea mamicilor de doi copii cu care am vorbit au avut teama aceasta, a faptului ca cel mare nu va mai avea o viata la fel de usoara.
ȘtergereTocmai ca mi-e mila de amandoi dupa evenimentul cu spitalizarea, atata ca ii afecteaza in mod diferit, nu inteleg de ce de acolo ai tras concluzia ca eu l-as favoriza pe unul din ei.
Cu plansul Doamne ajuta sa fie doar asa cum e acum, mai are cale lunga sa-l ajunga pe Alex daca ar fi sa-i compar. Doar ca am observat un plans foarte puternic pentru chestiuni minore (si pe asistentele din spital din Oradea le-a surprins, si-a pierdut rasuflarea de plans la analizele din calcai, cand alti copii nici nu observa, mai ales daca sunt alaptati in timpul procedurii). De aceea am afirmat ca aceasta sensibilitate crescuta eu o pun pe seama comportamentului meu din sarcina. Nu voi sti niciodata daca asa este.
Dar nu am preferinte, Doamne fereste.
ok, poate a fost perceptia mea gresita in urma posturilor tale:). dar asta e accentul, cel putin acum, pe Alex, pe impactul asupra lui. Povestesti foarte putin despre David de bine si foarte mult despre cum viata lui e deja trasata din cauza tratamentelor din spital. Sper doar ca asa reiese doar din scris, pentru ca poate uneori cuvintele nu arata chiar ce simtim. Sper ca de fapt sunteti fericiti si ca incet incet vei incepe sa scrii si despre partile frumoase in a avae doua copii sanatosi. Caci pana la urma, Slava Domnului, ai doi copii sanatosi:)
ȘtergereAr fi multe de spus despre "prieteni" si ajutorul lor sau o vorba buna. Acum, in perioada asta, vei simti, probabil, cum multi te evita, nu le "auzi" glasul multa vreme, apoi deodata esti numita superwoman. Dumnezeu sa-i dea sanatate colegei tale; din ce scrii deja simt admiratie pentru ea si mi-as fi dorit si eu o astfel de persoana langa mine. Sanatate sa va dea si voua sa va recuperati cu bine! Oricat ne-ar influenta cei din jur, pozitiv sau negativ, tot din interiorul nostru ne ridicam sau ne afundam mai rau. Seara frumoasa!
RăspundețiȘtergereMultumesc tare mult!
RăspundețiȘtergere