An nou fericit!

 

Noi va dorim un an nou fericit, plin de iubire! Sa fiti cu totii sanatosi! La multi ani 2013! 

(urarea cu sanatatea n-o mai spun din inertie, I mean it!)

Alex in 2012

Din 2009 retin doar nasterea, socul schimbarii, al oboselii, multa voma in jet si plans isteric. Din 2010 tin minte un Alex gras si vesel, si usurarea alaptarii pe la 10 luni cand si-a dat seama ca poate suge fara dureri oriunde, oricand, si a iesit din lunga greva a suptului. In sfarsit puteam alapta oriunde si puteam merge oriunde, pana atunci planurile fiecarei zile erau un chin. Tot in 2010 a facut primii pasi. In 2011 si-a dat seama ca poate adormi la san si nu mai trebuie la fiecare somn sa-l leagan plimbandu-l prin camera. Si dupa o luna de tantrumuri a inceput dintr-o data sa vorbeasca mult si corect si dulce si minunat.

Cu ce amintiri raman din 2012?

Cu inceputul anului cu un Alex minunat si cooperant si empatic, cu care iti era mai mare dragul sa traiesti zi de zi si sa mergi in calatorii. 

Pana in februarie as fi putut afirma ca e alaptat aproape exclusiv, pentru ca ciugulea doar o data pe saptamana, o data la doua saptamani. Din februarie a inceput si el sa manance.

Martie i-a adus o mama obosita, plina de greturi, cu laptele cu gust schimbat si in scadere. Cu o mama careia ii tasneau lacrimi din ochi de durere (la propriu tasneau, nu curgeau) in momentul in care el se mufa la san. Dar care facea tot posibilul ca el sa nu simta schimbarea. Nu am vrut sa-i spun atat de devreme despre sarcina pentru ca nu ar fi inteles notiunea prea indepartata a timpului pana in noiembrie. Si nici nu voiam sa-i spun ca ma doare cand suge pentru ca l-ar fi afectat mult sa stie ca ceva ce lui ii face placere mie imi provoaca atata durere. E incredibil de empatic, chiar daca ma loveste uneori din greseala ii apar lacrimi in ochi la gandul ca ar putea sa ma doara.

Din aprilie a inceput treaba cu toxoplasmoza si dintr-o data mama lui era si stresata.

Tot din primavara a renuntat la suptul de noapte si doarme continuu pentru ca (nu stiu din ce cauza) nu se putea mufa deloc culcat si se enerva.

In iunie am facut eu cu el prima calatorie cu avionul, de la Bucuresti acasa si a fost foarte de treaba, si a fost ok si in Bucuresti cele 9-10 ore in care am ramas doar noi cu niste bagaje. Tot anul a fost intelegator si fericit ca e cu noi, indiferent de dereglari de program sau drumuri lungi sau calatorii neasteptate, hotarate in cateva minute.

In iulie a adormit prima data fara san si fara sa fie plimbat, pur si simplu a inchis ochii langa noi, in pat, in Grecia. Suparat din cauza imputinarii laptelui si a unei mame ce nu isi putea ascunde aversiunea catre alaptare (nursing aversion / breastfeeding agitation). A fost o revelatie si pentru el, si de atunci adoarme asa fara ajutor (nu pot spune singur, pentru ca adoarme cu noi).

Dar secarea laptelui nu a venit fara consecinte. Vreo luna de tantrumuri si suparari manifestate numai catre mine. In august deja sugea o data pe saptamana, o data la doua saptamani. In septembrie a supt ultima data, la o mare criza, la Napradea. Dar nu a supt mult, mai mult m-a verificat daca ii dau. Eu nu l-am refuzat (cred) niciodata. Cu atat mai mult nu l-as fi refuzat vazand ca se intarca din cauza mea. Deja aveam mari remuscari, dar despre asta voi vorbi intr-o postare dedicata.

Dupa tantrumuri a dat in cealalta extrema, intr-o si mai mare dragoste si posesivitate si dependenta in raport cu mine. Daca pana in februarie mai mergeam o ora la inot, acum nu se punea problema nici sa lipsesc 15 minute pentru niste analize sau prin casa sa nu ma vada un minut. Am simtit si ca vrea sa retraiasca impreuna cu mine timpul pe care de obicei il petrecea la san, si sa isi savureze la maxim ultimele saptamani ca fiu unic.

Finalul de an, de la calatoria la Oradea, nasterea si lipsa mea, acomodarea in 4 acasa, pana la spitalizarea mea 8 zile cu David, m-au facut sa vad un Alex intelegator, maturizat fortat, la fel de iubitor si empatic, familist, altruist. A suferit dar a iertat si a incercat sa inteleaga si sa treaca peste tot cu armele lui, cum a putut (chiar si nedorind sa ma mai vada, pentru ca suferinta era prea mare la despartire). Dupa ce tot anul a trecut printr-o intarcare fortata (fortata de imprejurari mai mult decat de mine, dar oricum nu naturala cum ne-am fi dorit amandoi), finalul a fost o despartire si mai dureroasa de mine. Nu ma refer doar la spitalizare, care a fost cea mai grea. Dar si la faptul ca de la o mama ce era langa el mereu (munceam la calculator cand dormea) a ajuns sa nu ma vada ore intregi, cand David e nefericit si plange mult. Pentru ca pentru a-i salva timpanul si nervii merg intr-o camera alaturata cu David. Asa ca la atatea greutati eu ca adult nu as face fata atat de bine cum o face el. E mai sensibil si plange uneori, dar tot imbratisandu-ne, deci nu e nervos pe noi, nu ne considera vinovati. Ieri mi-a spus „nu sunt suparat ca a venit David in familia noastra, dar era tare bine inainte si de asta mai plang cateodata“. Chiar daca nu prea interactioneaza cu David, se ofera sa ajute cu el, ii canta sa-l linisteasca, nu-i lasa pe cei din familie nici sa se uite la el, sau le striga ca nu-l tin bine. Insa el e oarecum jenat cand e langa David, nu prea il atinge si nu prea il priveste. A zis ca nu sunt frati ei doi, dar el e copilul meu, si David e tot al meu. Totusi ii cauta printre jucariile lui unele potrivite pentru bebelusi si i le aduce. Si o sa-mi amintesc mereu cum mi-a povestit mami reactia lui in dimineata de 10 noiembrie, cand s-a trezit si a aflat ca eu am mers la spital si am nascut. S-a bucurat mult (desi in diminetile obisnuite era tragedie daca nu eram langa el) si a inceput sa-i explice mamei mele cum eu trebuie sa stau in spital pentru ca sunt slabita. Scumpicul mic! E mult mai intelegator, mai empatic, mai iubitor si mai intelept decat mi-as fi imaginat vreodata ca poate fi un copil de 3 ani! 

N-o sa mai uit nici faptul ca anul acesta a descoperit cat ii place sa cante. Daca ii cant eu o data sau de doua ori o melodie, peste un timp il aud cantand-o perfect cu o voce dulce, angelica. Ori cand se joaca, ori chiar si cand sta pe wc :D.

Iti multumesc ca existi, puiule, tu m-ai facut mama! Tu m-ai facut o mama mai buna invatandu-ma ce iti doresti. Tu esti motivul deschiderii blogului la urma urmei. Iti multumesc pentru ce fel de fratior mai mare esti! Iti multumesc pentru cum vii din senin si ma imbratisezi si ma pupi, spunandu-mi ca ma iubesti mult mult! Te iubesc! Mult de tot!
 

Edit 1 ianuarie:  prima poza e din seara de Revelion. Postarea apare ca fiind din 31 pentru ca atunci am inceput-o. Lampioanele le-am aprins inainte de 10, sa doarma copilul linistit. Ce sa vezi ca emotiile la trecerea dintre ani le-am trait impreuna, numarand invers cu emotie, lacrimi in ochi, bucurie pentru 2012, speranta pentru 2013! Stiam ca e minunat sa petreci Revelionul impreuna cu puiul/puii drag/dragi. Dar credeam ca e emotionant doar cu ei dormind. Cu Alex treaz a fost de 1000 de ori mai emotionant! Sa fim toti 4 emotionati imbratisati impreuna, numarand intrarea in noul an, a fost ceva... greu de descris in cuvinte. Nici un Revelion anterior nu se compara cu asta. Pe urma am admirat artificiile si am mers sus pe casa sa pupam bunicii (ei erau acolo pentru a avea panorama cu toate jocurile de artificii din oras, cu sampania si paharele :D).

David in 2012

 

Vreau sa scriu si despre David putin pentru ca la varsta aceasta se schimba foarte repede.

S-a nascut singur. Stiu ca asa se zice ca e cel mai sanatos si natural, sa nu impingi, dar eu tot asteptam sa simt nevoia sa imping, sa impinga corpul singur. Nu. La Alex puteam afirma ca nu am stiut impinge bine si cobora el singur intre contractii. La David mai mult, de durere ma impingeam in manerele de la masa in sus, si inchideam genunchii si strigam. Durerea era atat de mare incat nici nu aveam puterea sa incerc sa imping, pentru ca atunci ma durea si mai rau :)). Asa ca desi eu ma trageam inapoi, el a iesit singur :D.

S-a nascut frumos, a scos un sunet sa respire dar nu a plans. Nu a avut motiv. A fost pus imediat la pieptul meu si si-a deschis ochii. Ne-a studiat pe rand pe mine si pe Relu si apoi s-a decis sa faca pipi pe mine :D. A stat lipit de mine de atunci. In dimineata urmatoare am mers “acasa”.

Deja din a doua zi de viata reactiona cand imi simtea lipsa. Cand mergeam la baie, oricat incerca altcineva sa-l calmeze, el plangea tare pana cand il luam eu din nou. Din a doua zi nu a prea putut sta culcat. Cand era la orizontala incepea sa se screama pentru a scoate gazele (da, asa repede au aparut colicii, in mod bizar) si se ineca cu lapte din stomac, care ii iesea pe nas. O fi si asta un fel de reflux oare, chiar daca nu voma? Ragaia cu gura inchisa si ii iesea lapte pe nas. Abia acum, dupa spitalizare incep sa-mi pun niste intrebari, pentru ca am fost intrebata daca a inhalat lapte, si mi-am amintit acum cum ii iesea lapte pe nas de fiecare data cand il puneam langa mine in pat.

Din moment ce Alex putea sta doar la verticala, mereu mi s-au parut bizari copiii tinuti culcati pe brate, in pozitia clasica leagan (“cradle”). Alex statea doar broscuta pe pieptul nostru si nu se putea inclina deloc inspre spate, ci numai in fata. Asa ca acum am ramas surprinsa sa am un copil care prefera pozitia cradle. La inceput nu-i prea placea broscuta, abia de pe la o luna vrea si asa. Asa ca si noaptea, din moment ce nu putea sta culcat sau broscuta, eu nu puteam sta intinsa, il tineam cradle in brate.

In spital acum cu internarea pentru pneumonie, din a treia seara daca bine tin minte, a putut sta la orizontala noaptea langa mine si a si supt asa in somn. Au fost cele mai odihnitoare nopti. Nu a mai avut nici colici in sensul de gaze. Dar din a doua seara in spital a aparut plansul gen Aletha Solter. Am povestit cu el, i-am zis ca-l inteleg ca e suparat si ca sufera. S-a atenuat pana la disparitia totala a plansului in ultimele zile. Insa dupa alte 2-3 zile acasa a inceput un plans lung tare, mie nu mi se mai pare gen “Aletha Solter”. Ca orice mama, caut cauze pentru a putea gasi solutii:

•       Ori sunt iar gazele (plange de durere cand in sfarsit reuseste sa faca, si in rest se screme toata ziua si toata noaptea; gazele astea dureroase ar fi explicabile datorita distrugerii florei intestinale, desi inca din spital a trebuit sa-i dau Protectis in paralel cu antibioticul),
•       ori o fi ceva intoleranta digestiva data de antibiotice (la alimente consumate de mine, la gluten, la lactoza,...)
•       ori e suprastimularea (e tentat sa stea mai mult treaz, ne soarbe cuvintele, zambeste mult, e atent, si nu vrea pur si simplu sa se culce cand ii e somn).

Nu ma pot abtine sa nu compar cu perioada echivalenta a lui Alex pentru ca incerc mereu sa gasesc remedii. Si incerc sa nu repet greselile. Nu stiam cum am ajuns la Alex asa grav cu somnul si suprastimularea. Pentru ca ajunsesem intr-o perioada ca le spuneam alor mei sa nu discute cu el cand l-il dadeam in brate sa merg la baie, pentru ca apoi urma un mare show dat de oboseala concentrarii si a noilor cunostinte. Ei dar uite ca acum am vazut cu ochii mei din nou ca se intampla la fel cu David, de pe o zi pe alta pur si simplu.

In prima luna, pana sa ajungem in spital, era portretul copilului fericit (daca era tinut in brate toata ziua si toata noaptea). Dormea si sugea continuu. Sugea cam 23 de ore din 24, si cand nu sugea trebuia sa aiba buzele pe san, sa ma simta ca sunt acolo, si adormea la loc. Chiar si acum are obiceiul sa puna buzele pe san cand vrea sa se screama pentru kk. Sau noaptea poate sa doarma dus doar daca imi las sanul lipit de buzele lui si dupa ce nu mai suge. Cand misc sanul se trezeste. Seamana cu bunicul lui, stiam ca tatal meu dormea doar daca avea sanul bunicii mele in gura :)). Poate si din cauza alaptatului intensiv prefera pozitia cradle. Alex foarte repede a intrat intr-o greva a suptului ce a durat pana in luna a zecea. Asa ca acum savuram fericita cum e sa ai un prunc caruia sa-i placa sa fie alaptat si care sa fie linistit mereu doar pentru ca e la san sau in brate.

Plangea rar, dar cand o facea era din tot sufletul, isteric de-a dreptul. Mai ales la schimbatul scutecului sau daca pentru 3 minute de dus il dadeam altcuiva in brate. Dar era usor de facut fericit si era usor de adormit. Daca eu eram dispusa sa stau noptile in fotoliu si sa nu mai incerc sa-l culc pe mine sau langa mine, ci sa stea cradle la mine in brate, la san, atunci el era fericit si dormea zi si noapte. Se trezea doar ca sa suga.

Apoi a avut vreo saptamana (jumatate in spital si jumatate apoi acasa) cand a fost si mai linistit, si putea chiar sa stea intins in pat langa mine (dupa zilele de plans “Aletha Solter way”). Acum insa e mai suparat, si il dor rau gazele, nu mai poate sta la orizontala (se ineaca din nou cu laptele prin nas, sper sa nu ii intre la plamani, cum s-a banuit si prima data) si mai are si plansul acesta de extenuare dupa fiecare perioada de stat treaz. Insa nu mai plange la baie si la schimbatul scutecului. Ca orice mama, am ajuns sa calculez cand ii e mai bine, ce am mancat, din care san a supt, cat a stat treaz, etc. Atunci cand cred ca am gasit explicatia si deci solutia magica, mi se demonstreaza contrariul. Am invatat care fel de leganat il linisteste mai repede, sau faptul ca uneori plange pentru ca vrea sanul mai plin, sau sanul drept, sau cine stie ce altceva. Azi ma gandeam ca in zilele in care a fost cel mai bine, cand am venit de la spital, nu prea aveam lapte. E normal sa nu-i placa oversupply-ul meu si stropitul cu jet de lapte direct in gat, si jetul puternic ce il obliga sa inghita mult, repede, cu aer care ii provoaca apoi gaze. Dar tot nu cred ca e asta o explicatie pentru faptul ca de o saptamana plange mai mult decat doarme, pentru ca in prima lui luna de viata, pana sa ne internam, era la fel (internarea mi-a scazut laptele). Si tot putea dormi linistit toata ziua la san.

Dar na, am ajuns din nou la “plimbari” prin casa, ca la Alex. Chiar si cand doarme dus, daca ma asez incepe sa planga :D. De am ajuns sa cred ca lumea isi bate joc de mine cand ma intreaba daca vreau sa stau jos... In ultimele zile il plimbam (la san sau la verticala) vreo 15 minute ca sa doarma vreo 5. Il deranja ceva, se trezea, si o lua de la capat cu plansul. E destul de obositor si frustrant. Noaptea, desi nu suge extrem de des (o data pe ora, o data la doua ore), se trezeste foarte des intre supturi, ba scremandu-se pentru gaze, ba speriat scancind disperat cu mainile pe sus pentru a-l ridica sa ragaie.

Acum cu luna plina am aflat si faptul ca scorpionii, pestii si racii nu au somn :)) si am stat cate 2 ore si jumatate in fiecare noapte cu el treaz treaz fara nicio intentie de a se culca.

Daaarrr la chestiunea cu plansul este de 100 de ori mai bine decat cum era saracutul Alex. Si tot incerc sa-mi amintesc cand i-a trecut lui Alex (de asta si vreau sa scriu acum cu David, pentru ca vad ca uit). Cred ca un pic pe la 5-6 luni cand i-a trecut refluxul si restul plansului (cel de la supt/somn) pe la 10 luni cand a trecut greva suptului si a inceput si el sa suga oriunde fara sa trebuiasca adormit inainte. Ar trebui sa recitesc blogul, am inceput sa scriu cand avea 6 luni. Sper ca lui David sa-i treaca si mai repede, pentru ca de cand am program de plimbat copilul suferind cu orele zilnic nu mai reusesc sa fac nimic nimic cu Alex, nu apuc sa-l spal pe dinti, nu pot sta jos sa-i citesc o poveste sau sa ne jucam, sa pictam, nimic nimic. Asa ca pot spune ca recurg la Disney Jr. si ii dau sonorul mai tare in speranta ca nu se va supara tare de plansul fratelui lui. 

[  Fac o paranteza. Niciodata nu mi-a placut sa citesc cum unele mame considera ca din cauza a ceva ce au facut ele copilul e intr-un anumit fel ("cuminte", neplangacios, doarme mult, doarme si in conditii de zgomot, doarme pe masina, doarme la ore fixe, se ingrasa, e sanatos, mananca bine, etc.). In afara de situatiile in care se face dresaj cu plans si chinuit copilul, va garantez ca asa era copilul pur si simplu. Uite, David doar in conditii de zgomot a fost obligat sa doarma de la inceput (tipete, urlete (de joaca, de lupta), pocnituri, batai, rasete, gatit, aspirat,...). Doar nu doarme in pat, ci la mine in brate, si eu ma jucam cu Alex tot felul, stateam peste tot in casa si afara,... Si tot e dintr-o data sensibil la orice zgomot. Si chiar daca Alex adormea in wrap cand ma auzea vorbind, David se trezeste la primul meu cuvant si mai nou la orice sunet din casa. Asa ca imi creste tensiunea cand o mama se bate cu pumnul in piept ca pruncul ei nu a avut colici pentru ca ea a baut ceai impotriva colicilor. Sau altele pe tema. Si culmea e ca sunt si mame de 2-3 copii care au noroc la toti sa fie nu-stiu-cum si ele sa poata crede in continuare ca a fost meritul lor, deci sa nu credeti ca la al doilea se invata minte sa nu mai emita teorii :D. Asta nu inseamna ca nu ne putem aduce contributia cat de cat. Alex nu prea s-a imbolnavit pana acum pentru ca nu e la gradinita, nu pentru ca a fost alaptat, dar daca alaptatul, scosul la aer, hrana sanatoasa ajuta cat de cat, atunci normal ca am facut tot ce am putut, fara sa ma imbat cu ideea ca eu l-am ajutat sa nu se imbolnaveasca. Ii creez o rutina linistita seara, chiar daca stiu ca e in zadar si ca el adoarme foarte tarziu. Stiu ca am facut tot posibilul sa aiba o seara linistita si accept ca asa e el. Si ca eu nu pot face nimic sa adoarma mai repede. ETC :D   ]

Se ingrasa repede. In mod normal as fi fericita, pentru ca nu as mai auzi replici “nu ti-e bun laptele” sau “nu ai suficient lapte” (desi si Alex se ingrasa mai mult decat media si tot mi-a spus o pediatra ca daca nu consum carne laptele meu nu e bun, sa-i dau formula; uite ca nu m-am gandit s-o intreb daca vacile acelea consuma carne). Dar acum ma ingrijorez putin pentru ca imi amintesc o emisiune de la tv despre copiii obezi, cum unul din ei se ingrasa incontrolabil dupa un tratament cu steroizi pentru laringita. La nastere a avut 3.47 kg, la externare 3.31 kg. La 3 saptamani deja avea 5.1 kg. La o luna nu am mai apucat sa-l cantaresc :(... La 6 saptamani a avut 5.8 kg. La 7 saptamani are 6.1 kg. Si e umflatel plin de cute, ca un shar-pei. Si Alex era greu la cantar dar fara sa para grasunel, fara perinite.

Alex avea un tonus muscular mai bun, si-a tinut singur capul de la nastere! Asa ca acum a trebuit sa invat sa sustin cu mana capsorul Davidesc. De o zi parca a inceput sa si-l tina uneori, si sa isi lipeasca si corpul de mine cand sta la verticala, il tin mult mai usor si se lipeste de mine tare dulce.

Prima data cand a deschis ochii: in primul minut de viata.
 

Ce a facut in primele 2 ore de viata? A supt cam o ora si jumatate in total, on and off.
 

Cand a zambit prima data in somn? 10 noiembrie, prima zi de viata.
 

Cand a zambit prima data cu ochii deschisi? 11 nov catre mine, 12 nov catre bunica lui.
 

Cand si-a ridicat prima data capul de pe pieptul meu in timp ce era intins la orizontala pe mine? Din prima zi.

 

La 10 zile, in 20 noiembrie, l-am dus la ORL pentru taierea frenului scurt de la limba.

20 noiembrie – prima interactiune a lui Alex cu David din proprie initiativa, i-a aranjat pozitia capului si apoi i-a facut freza.

22 noiembrie – prima dintre putinele vome in jet.

In 1 decembrie la 3 saptamani - primul ras in hohote in somn.

Prima ninsoare – 5 decembrie – vazuta numai de pe geam din cauza racelii lui Alex

7 decembrie – prima substanta straina, alta decat laptele matern, care ii intra in sistem, serul fiziologic in nas. La cele din 10 decembrie incolo nu le mai tinem socoteala. Cred ca din 12 am inceput probioticele, deci de atunci putem spune ca e prima substanta straina, alta decat laptele matern, care ii intra in stomacel.

Din 15 decembrie gangureste mult, cu “hău”, cu “maam” cand e suparat, cu tipete de bucurie.

Din 16 decembrie zambeste aproape tot timpul cand e treaz.

30 decembrie – prima manichiura.

Cand e treaz „povesteste“ mereu, studiaza in jurul sau si zambeste si rade. Ma topeste zambetul lui, mai ales cand il surprind zambindu-mi fara sa fi facut eu ceva. Chiar daca eu eram atenta in alta parte, imi intorc privirea inspre el si de obicei il gasesc zambindu-mi atat de frumos si smechereste.

Uneori scoate sunete ca un delfin. Ma uit mereu la el incercand sa-mi dau seama de la cine a mostenit trasaturile. Ma minunez privindu-l si gandindu-ma ce minune s-a ascuns in burtica mea atata timp...

Pe masa de nastere am spus ca nu mai vreau copii :D. Dupa aceea, din a doua zi a lui David, ma tot mir cat e de perfect si nu ma pot impaca cu gandul ca e ultima data cand tin in brate o perfectiune de "x" saptamani. "Noroc" cu spitalizarea ca am coborat cu picioarele pe pamant si vreau din nou sa creasca mare si sa nu mai trec cu niciun copil prin asa ceva.  

Il ador. In putinele minute dintr-o zi cand nu e la mine in brate ma simt oloaga, am impresia ca-mi lipseste ceva, si probabil si el simte acelasi gol din moment ce plange dupa mine imediat. E atat de pufos si miroase asa bine incat il tzuc toata ziua, saracutul :)). E atat de dulce cu fetele pe care le face, cu mirarile si nedumeririle, sa il vad cum reactioneaza asa pur si necontrolat la ceva nou, e un mic pui de animalut care invata despre lume si culmea ca pare s-o iubeasca la modul implicit. Si nu ma pot abtine ca in fiecare minut dintr-o zi sa-l pup, sa-l mangai, sa-l miros. Sa-l sorb din priviri de cate ori il privesc. Sa ma topesc de cate ori ma priveste. Ma simt binecuvantata ca am aceasta posibilitate, sa-l iubesc pe EL.

Despre 2012 - partea a 2-a

Continui sa scriu despre 2012.

Sarcina a fost stresanta, oricat incercam sa fac un efort constient s-o savurez sau sa ma conectez cu bebelusul din burtica. Hormonii nu m-au ajutat deloc. Treceam rapid de la o stare la alta. Ba aveam impresia ca i-am distrus celui mare viata, ba imi pierdeam rabdarea la tantrumurile lui Alex si ma gandeam ca as vrea sa fug doar eu cu cel mic, ba ma stresam de toxoplasmoza si de rezolvarea analizelor, ba faceam planuri unde sa nasc sa fie cat mai bine... Analizele de sange din ultimul trimestru au iesit de parca as fi urmat un tratament cu cortizon, atat eram de stresata. Si am citit cat de mult influenteaza negativ stresul mamei sanatatea fizica, si psihica, si emotionala a copilului. Ba chiar sunt studii care demonstreaza un nivel scazut al IQ-ului la copiii care provin din sarcini in care mama a fost stresata sau deprimata. Eu am fost si stresata, si deprimata... Deja diferentele ce le observ fata de Alex le asociez cu stresul si depresia din sarcina (de exemplu e foarte sensibil, si la durere, si la schimbari, plange la lucruri marunte de ai impresia ca a fost traumatizat candva. Si chiar a fost. In uter...)

Nici in concediul din Grecia nu am reusit sa ma relaxez, sa ma deconectez de griji, sa ma conectez la David, sa ma bucur de ultimul concediu doar cu Alex...

Toamna deja ma acaparau toate, pentru ca incepusem sa simt si presiunea timpului. Acum as fi avut chef de bonding si de savurat Alexul, dar nu mai era timp... Ziua de nastere a lui Alex m-a prins la apogeu. Dupa ce am decis in sfarsit unde sa nasc m-am simtit usurata. Dupa ce am ajuns la Oradea, am fost relaxata de-a binelea. In 9 noiembrie a venit si Relu si am scapat de orice griji. In mintea si in inima mea era doar ideea ca sunt ultimele zile doar cu Alex. Si apoi, repede dupa ce am pus pe blog poze cu burtica, a venit cea de-a doua minune in viata noastra.

Si pe cand ne traiam noi fericiti perioada de bonding, de acomodare in 4, de dragoste si armonie, ne-a lovit. Nu cum credeam noi, ca stresul cel mai mare va fi cum ma voi descurca eu cu amandoi cand i se termina lui Relu concediul... Nu. A urmat cea mai grea saptamana din viata mea, cea mai dureroasa. Cea in care nu stiam pentru care sa plang mai tare, pentru puiul de o luna chinuit in spital, bolnav, care lua tratamente ce isi vor pune amprenta pe viata asupra lui, sau pentru puiul mai mare care in perioada in care incerca sa se acomodeze cu statutul de frate mai mare, cu faptul ca nu mai era copil unic, a trebuit pentru prima data sa se desparta asa mult timp de persoana de care era atat de legat... A fost un cutremur in viata noastra frumoasa. Unul care a lasat urme adanci in sufletele tuturor celor implicati. Si chiar daca am revenit acasa, chiar daca parem ok, vindecarea va mai dura. Si nu stiu cand voi inceta sa ma intreb "oare asta e din cauza spitalizarii?" sau cand nu voi mai tremura la gandul contactului cu cineva potential bolnav contagios. In sarcina, cand ma gandeam la sarbatorile de iarna, credeam ca voi fi doar extenuata, dar ca zi de zi va fi mai usor, pe masura ce puiul mic creste. Ma enervam ca am stresul toxoplasmozei, care credeam ca imi va umbri perioada de acomodare. Se poate oricand si mai rau. Si sper ca toate relele se vor opri aici. A fost un an greu.

In afara de sarcina cu David, ce s-a mai intamplat oare in 2012...

In ianuarie am cunoscut-o personal pe Ina, si a fost o intalnire magica.

In februarie i-am spus la multi ani in stil "meme" lui Relu.

Tot in februarie am mers intr-un weekend la Cluj. Excursia aceasta este memorabila pentru ca Alex a inceput sa manance la bunica lui :D. Pana la acea excursie, el ciugulea putin o data la cateva zile, o data pe saptamana, o data la doua saptamani. In rest, doar tzitzi. Si crestea bine mersi, eu chiar renuntasem sa ma mai stresez dupa ce am vazut ca nu rezolv nimic. Ba din contra. Asa ca la 2 ani si 4 luni, Alex a inceput sa manance. Si a continuat sa manance putin zilnic si acasa, macar o data pe zi, putin de tot. Si treptat a tot crescut cantitatea de solide, fara sa o scada pe cea de lapte. 

A continuat sa manance bine si in excursia memorabila din Budapesta. Ne-am simtit atat de bine acolo, incat in ultima vreme calculam cand va fi David suficient de puternic pentru a repeta calatoria. Alex era atat de maleabil si cooperant, si vesel si iubitor, incat totul era armonios, eram ca un trio perfect.

O singura chestiune a umbrit acea excursie. Am aflat ca cineva ne-a tras la firma o mare tzeapa. Pierdusem incasarile pe doua luni, asa ca nu mai aveam bani cu care sa refacem stocurile. A fost o perioada grea, cu jonglarea putinelor resurse ce le mai aveam fix in perioada in care deveneam distribuitori oficiali ai produselor Boba si deci nu mai puteam cumpara putine bucati din Europa, ci trebuia facem calcule in vagoane aduse cu vaporul.  

Nu stiu daca e o coincidenta faptul ca am ramas insarcinata repede dupa ce Alex s-a apucat sa manance si altceva decat tzitzi. Poate natura a inteles atunci ca puiul mare va supravietui si cu putin lapte, sau fara niciun strop. In martie am aflat ca sunt gravida.

Si nu stiu daca e o coincidenta faptul ca am ramas insarcinata chiar cand ma apucase dorinta de a crea ceva, de a ma ocupa de sufletul meu. M-am apucat de tricotat si i-am facut lui Alex ceva din lana merinos.

In luna mai KiddyShop a implinit 1 an. Si m-am bucurat mult sa citesc ce are de spus Ina despre purtarea bebelusului.

In septembrie ne-am marit patul pentru a dormi comod toti 4. Si intr-adevar, e tare bine!

In octombrie am aparut si noi intr-un filmulet cu copilasi purtati si Alex a fost fotomodel pentru Boba Mini. Si tot in octombrie am avut onoarea sa apar cu un articol in revista electronica Pasi spre Eden.



2012 pe blog

In ianuarie am scris o postare fara sa stiu cat va fi de discutata. Intr-un grup de mame purtatoare am intrat in contradictoriu cu niste mame ce sustineau ca bebelusii trebuie purtati in spate cat mai devreme. Asa ca mi-am scris raspunsul si aici. Culmea este ca desi nu am vorbit deloc de copii purtati vs. nepurtati, ci doar despre purtarea in fata vs. spate, am fost tinta ironiilor in cateva locuri virtuale care se pretindeau a fi impotriva intolerantelor. Am suferit mult pana cand am invatat ca nu merita sa ne inconjuram cu oameni care nu ne aduc nimic bun in viata. Partea buna in lumea virtuala e ca poti sa alegi ce citesti, cu ce informatie si cu ce oameni te inconjuri si inveti repede sa folosesti butonul Ignore pentru orice ce iti provoaca un sentiment negativ, pentru ca nu are sens sa iti pierzi timpul si buna dispozitie. Ar fi patetic sa imi consum timp departe de familie si de natura, departe de viata reala, ca sa ma incarc negativ.

In februarie am inceput o noua moda, aceea a postarilor in care dau multe linkuri cand simt ca altii au exprimat mai bine decat mine ceva. Postari la care comentez in continuare cu linkuri utile atunci cand le gasesc pe tema:

Despre cum se vede alaptarea in virtual  (cu o continuare despre alaptarea in public aici)

Despre efectele negative ale ecografiilor (deja eram gravida, studiam, dar nu dezvaluisem inca)

Despre educatia prin pedepse si recompense

Despre maternitati baby-friendly, alaptare si kangaroo care la nastere (cu postarea despre rooming-in kangaroo care si cea despre importanta saloanelor rooming-in la nastere)

Am notat solutii impotriva insectelor cand a venit vara. Si am reluat problema protectiei solare.

Am scris cum m-a afectat citirea cartii Continuum Concept in luna aprilie pentru ca apoi in octombrie sa scriu ce as fi spus la lansarea cartii, la Cluj, unde sunt mandra ca am fost invitata.

Tot in categoria cartilor senzationale, am scris despre Cezariana lui Odent. Aici e prima parte.

Putin despre controversata coperta a revistei Time aici.

O trecere in revista a scutecelor noastre de inot.

Despre plansul bebelusilor si modul in care nasterea ne influenteaza felul in care raspundem la el.

Am vorbit despre alaptarea feminista.

Am scris despre acidul folic in sarcina, si putin despre fier.

Si ne-am laudat cu learning tower al nostru.

In august m-a apucat dorinta de a scrie undeva cum am incercat eu sa-mi inving infertilitatea inainte de a-l avea pe Alex. Aceasta este prima postare din serie. Si tot din cauza bilanturilor si a listelor unei femei gravide au aparut postarile cu listele de cumparaturi pentru nastere, si cu cea despre bagajele pentru maternitate. Prima postare e aici.




A fost un an plin. Un an in care am fost fericita si in care am suferit la cote extreme. Un an in care am devenit mai puternica prin trecerea prin greutati, desi nu mereu se vede acest lucru si aici pe blog. Am iubit, am ras, am plans. Am calatorit, m-am relaxat. Am inotat si am stat la soare. Am lucrat in continuare cu drag si pasiune in firma si am avut noroc cu colega mea de business care a dus greul, in timp ce eu lucram doar ce era placut. Si am noroc in continuare cu ea, pentru ca duce toata firma in spate de la inceputul lui noiembrie. De la trimis colete, pana la o parte din contabilitate si tinut legatura cu clientii si furnizorii (si consiliat colega deprimata). Si mai are doua joburi si un copil, deci pot spune ca sunt prietena cu Superwoman. Fix in perioada in care incepeam sa revin, sa deschid mailul de serviciu, s-a imbolnavit David si am reluat pauza.

Din cauza situatiilor stresante de anul acesta, am avut multe ocazii de a cunoaste fatete noi ale oamenilor din jurul meu. Am invatat astfel ca un necunoscut sau chiar cineva cu care nu te intelegeai poate avea atat de mult altruism incat sa te ajute concret cu ceva sau pur si simplu sa-ti fie alaturi. Dar am vazut ca sunt si asa-zisi prieteni care te ignora cand ti-e greu sau chiar te ataca, te cearta, te barfesc. Poate ca (daca tot caut mereu sensul tuturor lucrurilor) ar trebui sa invat anul acesta ceva despre oameni. Sa vad ca majoritatea oamenilor chiar sunt buni si saritori. Si ca sunt inconjurata de atat de multa energie pozitiva! Am avut ocazia sa-i vad pe multi ajutandu-ma nu numai pe mine, ci facand chiar acte de caritate in jurul lor. Si nu ma refer numai la donatii. De multe ori timpul personal si efortul unei vorbe bune face mai mult. Mi-am dat seama cat sunt eu de egoista, pentru ca in afara de a trimite ganduri bune si rugaciuni, rar am sunat pe cineva sau rar am scris un mesaj cuiva aflat intr-o situatie grea. De acum imi propun sa ma exteriorizez mai mult, sa imi ofer sprijinul mai des, pentru ca am vazut cat de mult m-a ajutat asta pe mine si cat am suferit sa vad ca exista persoane pe care le credeai importante, dar care iti intorc spatele cand ti-e mai greu. Tot in cadrul lectiilor despre oameni am invatat ca nu ii pot citi asa cum credeam. Si ca oameni pe care ii admiram si pe care ii credeam apropiati sunt ipocriti si rai si parsivi. Dar cu atat mai mult, prin comparatie, ceilalti sunt mai valorosi. Le multumesc pentru asta!

Sper sa reusesc sa scriu despre Alex in 2012. Spun "sper" pentru ca desi suntem sanatosi, David mai nou e plangacios si nu doarme...

Despre 2012 - prima parte

La finalul lui 2011 mi-am pus niste dorinte pentru 2012 si in mare s-au implinit. Mai mult, imi doresc cam aceleasi lucruri pentru 2013, dar despre asta voi scrie intr-o alta postare.

Tot in decembrie 2011 am preluat o leapsa in care am scris bucket list-ul meu. Pot bifa punctul 7. Si un pic si punctul 25 pentru ca in 2012 m-am relaxat tricotand si mesterind tot felul de lucruri impreuna cu Alex.

A fost placut sa recitesc acum ce am facut in 2011, nu-mi vine sa cred ca a trecut asa mult timp. Chiar daca sarbatorile trecute nu au fost frumoase...

Asadar, ce voi tine minte in legatura cu 2012? Ca a fost un an maxim, cu agonie si extaz la cote extreme, pe tot parcursul anului.

Normal ca cele mai important evenimente, pentru care nu am nevoie de postari pe blog pentru a-mi aduce aminte, sunt sarcina si nasterea lui David. Imi doream inca un copil, ma visam cu un bebelus la piept, dar in acelasi timp nu as fi vrut sa-l fac pe Alex sa sufere in niciun fel. Si stiam ca el, cel mai important membru al familiei noastre, ar suferi. Pentru ca nu ar mai avea atentia si dragostea noastra exclusive, pentru ca ar avea parte de hormonii mei de sarcina, de oboseala mea de gravida si apoi lauza, de mai putine brate, de scaderea si disparitia laptelui (cand el era atat de tzatzofil), de lipsa mea cand m-as duce sa nasc, de socul venirii in casa a unui bebelus, de zgomotul plansului unui bebelus zi si noapte... Dar am sperat mereu ca peste ani toate acestea sa fie compensate prin faptul ca ar avea un frate. Si din moment ce am alaptat mereu la cerere si ovulatia a revenit asa tarziu (cand Alex avea aproape 2 ani), m-am gandit ca sarcina va aparea atunci cand organismul meu si al lui Alex sunt pregatite pentru noua etapa. Si deci ca puiul de om are nevoie de anumite greutati prin care sa treaca pentru a evolua. Si ca toate acestea se intampla fix atunci cand trebuie, din moment ce 3 ani e diferenta medie de varsta dintre frati din punct de vedere biologic-antropologic. Asadar la diferente de 3 ani faceau oamenii copii, oamenii care nu foloseau mijloace contraceptive, dar carora nu le revenea fertilitatea dupa o nastere din cauza contactului fizic permanent cu bebelusul (babywearing, cosleeping) si din cauza alaptarii la cerere zi si noapte. Unii alaptau in sarcina si in tandem, altii nu, dar cei care renuntau la supt in timpul noii sarcini a mamei erau suficient de maturi incat sa fie pregatiti fizic si emotional pentru asta.

Din moment ce aveam niste regrete de la prima sarcina si nastere, mi-am dorit ca de data aceasta sa fie mai bine. Nu prea mi-a reusit :D. Nici in ceea ce priveste ce am vrut sa citesc sau ce am vrut sa fac, dar mai ales ce NU as fi vrut sa fac in sarcina (de la ecografii pana la stres si depresie). As fi vrut sa am o sarcina sanatoasa. Nu a fost asa. Partea cu stresul si depresia poate ca stateau in puterea mea (zic "poate" pentru ca uneori au o componenta fizica hormonala si chimica cu care se lucreaza greu), dar nu am reusit sa fiu eu deasupra lor.

Despre Alex in 2012 poate ca ar trebui sa scriu o postare separata. Sunt prea multe de spus. Asa ca revin la sarcina. Am anuntat sarcina in momentul in care am strigat dupa ajutor pe tema toxoplasmozei. Analizele din primul trimestru imi dadusera acest diagnostic. Au urmat alte analize in Baia Mare, in Satu Mare si un drum la Bucuresti hotarat in pripa in cateva ore. Mult mult stres, multe lacrimi, multe incertitudini, pentru ca in final nicio analiza nu a reusit sa ne spuna precis ca bebelusul e sanatos. Multe decizii radicale de luat. Si ideea dureroasa ca nu se va sfarsi in viitorul apropiat (inca trebuie sa-i facem lui David analize acum in februarie si apoi vedem mai departe ce pasi trebuie facuti). Multe drumuri, oboseala, stres din nou, multi multi bani cheltuiti, si constientizarea faptului ca nasterea mea nu mai poate fi asa cum o visam.

Despre toxoplasmoza in sarcina cu David am mai scris aici:
http://alexcreste.blogspot.ro/2012/05/update-fara-informatii-importante.html
http://alexcreste.blogspot.ro/2012/05/update-ecograf-2-suprize-blogosferice.html
http://alexcreste.blogspot.ro/2012/05/toxoplasmoza-vesti-mai-putin-bune.html
http://alexcreste.blogspot.ro/2012/06/toxoplasmoza-ganduri.html
http://alexcreste.blogspot.ro/2012/06/toxoplasmoza-cum-fost-la-medic.html
http://alexcreste.blogspot.ro/2012/06/update-toxoplasmoza.html
http://alexcreste.blogspot.ro/2012/06/spiramicina-rovamycine-in-alaptare.html
http://alexcreste.blogspot.ro/2012/07/alte-ganduri-pe-tema-toxoplasmozei.html

M-am gandit mult DE CE? Cred in continuare ca Cineva a vrut sa-mi dea o lectie. Sau poate ar trebui sa accept ca fiecare avem de dus o greutate. Si chiar daca multe femei au sarcini usoare si sanatoase si frumoase, sa nu uit ca multe trec prin sarcini mai grele, mai urate, mai dureroase decat a mea. Sau nu reusesc sa ramana insarcinate.

Am avut si prietene care mi-au spus ca soarta a vrut asa pentru a veni eu in intampinarea altor mame cu informatii. Pentru ca eu studiez mult si as ajunge astfel sa ajut multa lume. Mi-a spus cineva drag ca uite, cu ajutorul meu poate o mama cu toxoplasmoza va continua sa alapteze, chiar daca ar fi crezut ca spiramicina este interzisa in alaptare. Deocamdata am aflat de putine situatii in care informatia de pe blogul meu referitoare la toxoplasmoza chiar a ajutat. Putine, dar importante, pentru ca fiecare viata conteaza. Cateva mame mi-au scris ca au decis sa pastreze sarcina dupa ce au citit pe blogul meu despre toxoplasmoza! Stiu ca poate aceste mame ar fi gasit oricum in alta parte informatia care sa le sustina dorinta adanca de a pastra sarcina, dar tot e un gand care ma bucura nespus. Din pacate mi-au scris si multe, mult prea multe mame, ca medicii lor ginecologi au decis sa le opreasca sarcinile si le-au convins ca asa trebuie, doar pe baza analizelor anticorpilor IgG si IgM de toxoplasma. IgG e pozitiv daca ai avut candva toxoplasmoza. Daca IgM e pozitiv nu inseamna ca ai acum toxoplasmoza!!! Medicii ginecologi incompetenti, care se cred mici Dumnezei sa hotarasca ei cine traieste si cine moare, cine sa aiba copii si cine nu (mi-a scris cineva ca nu mai poate ramane insarcinata acum, dupa ce a ascultat de medic si a renuntat la sarcina), ar face bine sa se informeze. Sau sa le trimita pe gravide la medici specializati, daca ei nu se pricep. Sa isi cunoasca limitele. Daca IgM este pozitiv inseamna ca infectia a avut loc candva in ultimele 18 luni! Si infectia este periculoasa pentru sarcina daca are loc in timpul sarcinii sau cu cateva saptamani inainte de conceptie. Chiar si daca e localizata infectia in primul trimestru, transmiterea la fat este foarte rara! Dar atunci cand se transmite, efectele sunt dezastruoase. Atat de grave incat ori se elimina singura, ori efectele sunt foarte vizibile la ecograf! Deci nici macar o amniocenteza nu prea are sens decat la o infectare in al doilea trimestru, si chiar si atunci e posibil sa aiba mai multe efecte negative decat insusi tratamentul cu spiramicina. Asadar, daca vreun mic zeu incompetent citeste pe aici, ii recomand sa se informeze referitor la anticorpii IgA si IgE (care arata daca infectia a avut loc in ultimele 4 si 6 luni si deci ofera o localizare mai precisa, mai apropiata de sarcina) si la analiza de ADN de toxoplasma. In opinia acestor asa-zis oameni, David nu ar fi trebuit sa existe. Si uite ca e in bratele mele, iar analizele de la nastere arata ca nu a contactat boala in timpul sarcinii. Cum am spus, trebuie refacute in februarie pentru a putea fi siguri. Dar deocamdata e bine.

Revin in alta postare cu continuarea despre 2012 Sper. Sper sa am putere, timp, si sa nu intervina ceva neplacut in viata noastra, am ajuns sa fiu tare pesimista. Si neincrezatoare. Stiu ca e agasant stilul acesta in mai multe parti, dar obosesc scriind, voi obositi citind, si puii nu-mi ofera mult timp o data.

Sarbatori frumoase!

Poza din felicitare este o exceptie, tocmai il desprinsesem de la san sa le facem poze doar lor, baietilor. Si nu puteam face asta decat daca l-am asezat pe junior pe ceva moale :D. Asa ca rapid, in minutul dinainte de a se trezi, am facut si o poza de grup. Dar cum trebuie sa fim sinceri, daca veniti la noi la orice ora, ne gasiti asa ca aseara, in Ajunul Craciunului:

Noapte de vis

Ieri dimineata i-au luat sange pentru analize. Dupa o noapte crunta, pentru ca plangea un copil dintr-un alt salon fara oprire. Nu era abandonat de tot, dar am inteles ca se imbolnaveste des si sta foarte mult la pediatrie, si nu il insoteste nimeni pentru ca mama mai are cativa acasa. Asistentele faceau tot posibilul sa-i fie bine, dar nu prea reuseau.

Apropo de asta, doua chestiuni:

- cum mai e treaba in Sibiu, unde stiu ca am semnat o petitie sa fie lasate mamele sa stea cu copiii? Doamne, mi se pare cel mai mare cosmar si pentru o mama, si pentru un copil, in astfel de clipe grele sa fie obligati sa se desparta!!! Oribil!

- Asistentele, ingrijitoarele, si majoritatea doctoritelor (cu o exceptie la care ma asteptam) de la Pediatrie sunt absolut excelente! Minunate! In atmosfera aceea oribila de plans continuu de copil, cu ture lungi de munca asidua (mereu aveau de facut tratamente, recoltari, etc.), ele reuseau sa fie senine si zambitoare cu toata lumea. Sa-i incurajeze pe copii, sa le imbratiseze pe mame, sa le inteleaga pe mame ca le e greu, sa faca tot posibilul sa le fie mai usor copiilor. Vorbeau frumos cu toata lumea. Nimeni nu le-a dat spaga din cei din jurul meu, si in nici un caz nu a cerut sau nu a pretins nimeni. Asa ca mi s-a parut ca la particular, ba cu un plus de omenie si empatie pe deasupra. Nimereau din prima venele pentru recoltari sau branule. Substantele puse in branule noaptea erau injectate in cea mai mare liniste, tiptil, pe intuneric, luand usor manuta copilului, chiar daca acesta dormea cu mama si ele trebuiau sa se intinda prin pat dupa prunc. Ingrijitoarele spalau totul luna de vreo 2-3 ori pe zi, te intrebau mereu daca nu vrei mancare sau ceai, sau cearsaf curat. Daca la schimbul de tura cand se plimbau doctoritele si asistentele pe la fiecare salon, copiii dormeau, priveau doar prin geam si isi impartaseau acolo informatiile. David statea mereu la san dupa ce au trecut primele doua zile si n-a mai trebuit sa ma stresez sa-l pun la oxigen. Nimeni nu m-a certat, nimeni nu a zis nici macar in gluma binecunoscutele "o sa-l invatati asa, o sa se rasfete", sau "poate nu-i ajunge laptele". Nimeni. In schimb, spuneau "ooo ce dulce e, vedeti cum stiu de mici unde le e lor mai bine / ce e mai bun?". Sambata imi spusese doctorita ca luni facem analizele si sa nu-i dau lui David sa suga noaptea. Lucru imposibil, ar fi insemnat sa ma plimb cu el urland pe holuri. M-am macinat  asa cu gandurile astea si duminica i-am spus ca nu pot face asta, si i-am spus ca m-am stresat mult pe tema :D. Ea mi-a raspuns sa-i dau linistita, si cand mai am stresuri, s-o intreb, sa nu mai tin asa in mine, ca nu cumva sa pierd laptele :D. Deci, jos palaria pentru personalul de la Pediatrie, Spitalul Judetean de Urgenta "Dr. Constantin Opris" din Baia Mare! Si datorita voua am reusit sa supravietuiesc emotional.

Asa, deci spuneam mai sus de recoltare. Nu prea vedeam sensul chinului, dar am zis sa fiu ascultatoare, ca sa fie bine. Si a fost chin mare. Din nou in 3 eprubete. In a treia deja nu mai curgea sange, incepea sa se coaguleze, si a trebuit mulsa mana toata sa iasa prin ac ceva sange. Si pana atunci plansese oribil, din cauza imobilizarii pe spate si din cauza durerii, dar la faza cu mulsul a fost ceva ingrozitor. Iar am imbatranit putin. I-a si schimbat branula si la pansarea ei m-am bucurat ca m-au lasat sa-l ridic de pe masa, si a plans mai mult gemut, nu isteric, in bratele mele. Totul a durat cam 15 minute :(...

Apoi toata dimineata am sperat din tot sufletul (am facut chiar si niste vizualizari din acelea de law of attraction :D) sa ne lase acasa. Atat de mult am sperat asta incat deja stiam ca voi suferi tare daca nu se intampla. Si eu de obicei nu-mi fac asteptari tocmai ca sa nu sufar. Desi mi se spusese ca voi fi lasata acasa cel mai devreme marti (azi) daca totul merge bine. Si, cand a venit in vizita doamna doctor, deja zambea, stiind ca vrea sa imi dea o veste buna. M-a intrebat ce fac, i-am spus ca vreau acasa :), si mi-a raspuns ca acesta a fost motivul pentru care m-a intrebat, ca a stiut ce vreau. A spus ca daca ies bine analizele, ma lasa acasa dupa-amiaza (pentru ca atunci veneau rezultatele). Daca nu, trebuia sa mai stam pentru antibiotice. Mi-a venit sa tip de fericire. A mai venit de cateva ori pe la mine si cand m-a gasit impachetand, facea glume ca daca analizele sunt proaste, le aruncam (analizele, nu bagajele).

Acasa Alex era nervos pentru ca dupa doua zile de weekend Relu mersese la serviciu. A zis ca nu mai vrea sa-l vada. Pentru cei care au urmarit si comentariile de la postarile anterioare, nu e o noutate. Nici la mine nu fusese in vizita duminica, nu voia sa vorbeasca cu mine la telefon, si sambata cand fusese sa ma vada, nu s-a lasat imbratisat, pupat, si a stat doar lipit de Relu, stingher. Noi care stateam lipiti toata ziua, eram ca doi straini :(( si eu ma intrebam cat va dura sa reparam ruptura din sufletul lui, sa isi recapete increderea in mine ca nu mai dispar (Doamne ajuta!) zile intregi de langa el, fara nicio pregatire din timp...

Cand i-a spus Relu pe la 3 jumate, ca vin acasa si ca trebuie sa vina la spital dupa mine, s-a prefacut nepasator, l-a ignorat. Numai el stie ce era in sufletul lui, pentru ca nu credea ca voi veni, asa ca nu voia sa sufere facandu-si sperante. Puiul mamei, inca imi amintesc, si n-o sa uit toata viata, lacrimile lui cand i-am spus ca trebuie sa raman la spital cu David si el sa mearga acasa (in 10 decembrie); privirea lui disperata si inlacrimata din ziua urmatoare, cand m-a intrebat daca vin acasa dupa ce se trezeste, si a realizat ca nu e vorba doar de o zi, ci ceva de lunga durata; plansul lui la telefon in a treia zi, cand adormise la amiaza si ratase programul de vizita de la spital... Toata viata aceste amintiri, impreuna cu respingerea lui de sambata si refuzul de a mai veni in vizita, imi vor aduce lacrimi in ochi si durere in suflet. Daca pentru mine a fost grea despartirea de el, pentru el a fost ceva imposibil de suportat, dovada si indepartarea de mine, durerea era prea mare.

Cand am parcat masina si m-a vazut coborand, mama mea a fost martora unui spectacol: Alex mai fericit decat oricand, a sarit pe fotoliu, a sarit pe masa, a tipat de bucurie, a urlat ca a venit mama, a ras de fericire. Eu credeam ca ignorarea mea va dura, ca o pedeapsa ca l-am parasit. Insa el a folosit-o doar cat sa se protejeze de suferinta atata timp cat am lipsit, saracutul. Scumpicul mic, trebuie sa-i repar sufletelul. Nu e suparat nici pe mine, si culmea ca nici pe David. A sarit la mine in brate pentru ca nu si-a dat seama ca il am pe David in wrap. Ne-am pupat si ne-am imbratisat, si a inceput sa-mi arate noutatile casei, povestind continuu. Am zis mai sus ca nu si-a dat seama de David in sensul ca de la nastere e usor stanjenit cand se atinge de David (cand stam toti 3 pe fotoliu, de exemplu), nu e in largul lui, dar e cumva asa ca nu ar vrea sa-l "strice", sa-l raneasca.

Toata seara ne-am pupat si ne-am simtit minunat. Si noaptea numita in titlu "de vis" asa a si fost. Un baiat iubit in dreapta mea, doi baieti iubiti in stanga mea, patul comod, asternuturile preferate, curata dupa dus, un Alex ce doarme toata noaptea, un David care de o saptamana, de cand l-am luat langa mine in pat noaptea in spital, poate suge la orizontala si de fapt poate sta intins la orizontala, si care s-a trezit de 3 ori sa suga si apoi a adormit la loc. M-am odihnit extraordinar si fizic, si emotional. Apropo de David la orizontala, tind sa cred ca o fi avut ceva la plamani (dr vorbeau de lapte inhalat) din moment ce din primele zile de viata el nu putea sta deloc la orizontala, fara sa aiba un reflux vizibil, incepea sa se inece, sa se screama, etc.

Emotional totusi la mine vor mai dura "reparatiile". Poate si la el, si vor iesi "monstri" in timp. Ma astept la orice. Nu stiu daca asa traumatizate raman toate mamele, sau sunt eu mai slaba (dovada postarile pline de lamentari din ultima vreme), sau e de vina sarcina si lauzia, sau tiroida mea a luat-o razna din nou din cauza stresului (laptele a scazut, mi-au aparut cosuri urate si dureroase, m-am ingrasat, etc.). Dupa ce duminica am profitat de vizita fara Alex sa plang in voie si de fata cu Relu, aseara m-a surprins iar plangand, si sigur nu ma intelegea. Eu ma simt ca in zona crepusculara, notiunea de timp e alta, valorile de referinta mi s-au schimbat, totul mi se pare in ceata. Si peste toate sentimentele ciudate, planeaza o mare teama. Mi-e teama pana in maduva oaselor ca se va repeta. Eu nu stiam ca asa usor poti sa ajungi internat, asa ca acum am impresia ca oricand ni se poate intampla iar, in cateva ore. Mai ales avand un precedent, am impresia ca am intrat intr-un cerc vicios, si o data internati, ai o mare posibilitate sa te tot imbolnavesti si sa tot frecventezi spitalul. Si cum e cea mai grea experienta pe care am trait-o pana acum, chiar nu as vrea sa se repete niciodata! Doamne fereste sa fie vreodata cazul la Alex, pentru ca eu ar trebui sa aleg intre ei...

Asadar aseara plangeam. Din orice. Am plans si cand am vazut televizorul pornit, nu pentru ca imi era dor de programele tv, cat de vremurile fara griji cand ma uitam la tv, inclusiv noaptea cand il alaptam pe David in living (si fix Hercule Poirot se derula si aseara, si in noptile cu David), pentru ca el se oprea din plans doar daca stateam in fotoliu, nu in pat. Am plans cand am vazut pe geam instalatia de sarbatori din vecini si mi-am amintit de zilele fericite lipsite de griji in care am privit cum o monteaza. Am plans de cate ori am vazut obiceiurile celor din casa care au ramas la fel, lumea merge inainte in paralel cu suferinta noastra. Stiu, veti spune ca exagerez, ca doar nu a fost asa tragic, dar daca asa am resimtit eu situatia, e musai sa scriu undeva sa nu explodez de plans. Imi cer scuze de la cei care au greutati mai mari si mai dureroase :(...

Am plans si cand am vazut ca Alex si-a inventat jocuri noi in cele 8 zile lipsa, si eu nu stiam cum trebuie sa "sun la avioane". Acuma sa nu va imaginati hohote care sa-l sperie pe bietul copil, doar lacrimi curgand continuu, sterse rapid de pe obraz...

De fapt plangeam de cate ori ma uitam la micii mei. La David pentru care locul parea strain. Pentru ca isi petrecuse un sfert din viata lui (!), cel mai recent, intr-un spital. Din cauza asta ma simteam asa straina, asa derutata, nu mai stiam obiceiurile, rutina noastra de acasa, nu mai stiam cand si cum imi luam cina cu el in brate, stiam doar obiceiurile noastre invatate in spital. Doamne, ce sentiment bizar! Normalul nostru era acolo... Si Davidelul scump, ca sa-mi faca totul mai usor, din 16 decembrie zambeste aproape continuu cand e treaz :). De fapt cand nu are tzitzi in gura zambeste.

Ma uitam la Alex si imi venea sa plang gandindu-ma la ultimele luni, la ultimul an... Ultima referinta pentru fericirea lui suprema este pentru mine excursia la Budapesta din februarie. Atunci parintii erau doar ai lui, el era destul de mare sa ne distram impreuna la maxim, sa ne intelegem excelent, ne plimbam pe unde ne placea noua si lui, eram fericiti. Si el era alaptat. Apoi a venit sarcina, cu toanele mele hormonale, cu imputinarea laptelui pana la disparitia totala (inca n-am avut curaj sa scriu despre asta), cu abandonarea sanului, urmata de o luna plina de tantrumuri, de indepartare de mine si de apropiere de Relu... A fost un an greu pentru Alex. Si totusi am o referinta frumoasa a vietii fericite ce o duceam si de asta vara din Grecia. Si mai am o amintire emotionanta, cum ma jucam cu el puzzle in pre-travaliu, in 9 noiembrie, cu contractii usoare. Ultima joaca impreuna, noaptea la 11-12. Relu dormea (sa capete puteri :D), dar oricum, si daca as putea da timpul inapoi, tot eu as prefera sa ma joc cu el atunci noaptea, sa am aceasta amintire deosebit de emotionanta, a ultimei noastre experiente doar in doi. Apoi am nascut si puiul a trebuit dupa acomodarea la Oradea si dupa o noapte fara mine, sa se acomodeze cu mama ce era mereu mereu, zi si noapte, cu cel mic in brate (foarte putin rezista sa nu planga la altii in brate). Sa ne jucam asa, cu David pe un brat. Sa il ajut sa urce pe wc cu David pe un brat, sa il spal pe maini la fel. Sa fie si David acolo in orice activitate in care pana atunci Alex nu permitea nimenui sa se bage, care era ceva special doar pentru noi doi. Si Alex puiul mic l-a acceptat si pe David, cred ca de dragul meu. Mi-a facut o favoare. 

Alaltaieri gandindu-ma in urma la toate aceste amintiri din perioade fericite m-am speriat (intr-un comentariu am scris ca mai am un motiv de depresie dar nu pot scrie despre el). Am crezut ca depresia ma indeparteaza de David si m-am temut ca am ajuns sa cred ca de cand a aparut el toate ne merg prost (sarcina stresanta cu toxoplasmoza, acum pneumonia asta), si ca ce bine era fara el. Ideea ca as putea gandi asa m-a speriat. Mi s-a parut un gand oribil. Ingrozitor. Care la nivel energetic i-ar face lui David mult rau (poate l-am gandit de mai demult si asta a contribuit la rau...). Mi s-a parut gandirea unei fiinte egoiste si rasfatate care ar putea avea cel mult scuza unei depresii post-partum (cele cu hipotiroidism de obicei trec si prin asa ceva...). Dar o mana de fete mi-a sarit in ajutor si m-a ajutat sa-mi traduc gandurile. Si m-au lamurit ca e nevoie doar sa-mi fac niste amintiri frumoase cu David. Si mi-am dat seama ca intre momentele de referinta pentru fericirea noastra anterioara, la care ma gandesc lacrimand cand il privesc pe Alex, se numara si zilele de dupa nastere de la Oradea, si zilele insorite si calde de noiembrie in care ieseam cu amandoi aici in curte, si radeam cu Alex si ne distram de minune, si toata luna in care Relu a stat cu noi si eram toti 4 fericiti... Asa ca nu, nu am ajuns sa gandesc ca "ce bine ne era cand nu era David". NU. Dar cat timp am crezut ca gandesc astfel de oribilitati m-am scarbit de mine si am plans mult... De duminica m-a speriat posibilitatea acestor ganduri.

Dar pot sa visez in continuare la Alex-cel-de-la-Budapesta-100%-fericit-si-iubit-la-maxim. Si sa mi-l imaginez asa cand il privesc, sa nu am pretentii de fratior-mai-mare de la el. Sa-i ofer atentie cat pot si iubire nemarginita. Si sa sufar alaturi de el pentru suferintele si schimbarile prin care a trebuit sa treaca de atunci... Puiul drag...

Si am plans aseara uitandu-ma la ei, si privind in jur, am plans cat de lipsita de griji a fost viata mea in ultima vreme (mi se par asa puerile orice ganduri stresante ce le aveam, fie ca era vorba de firma, de bani, de joaca obositoare sau plictisitoare cu Alex cand era mai solicitant si mai incapatanat, de organizari de sarbatori,...). Am plans pentru disparitia pentru totdeauna a acelei inocente, cu zile frumoase una dupa alta, cu cafelute baute la aer curat, cu cautarea unor activitati educative placute sau a unor retete sanatoase pentru sarbatori. Ar trebui sa inchid taburile cu retete de Craciun sau cu printabile de HS, din moment ce nu ma voi putea gandi la asta pana cand ne vom reveni. Pana cand imi voi reveni. Doamne, ce viata frumoasa am avut! Si nu pot spune ca n-o apreciam, pentru ca nu era zi in care sa nu ma cutremur de cat de fericita sunt. Veti spune ca exagerez acum cu teama asta, dar nu stiu de ce simt ca acum tot binele s-a terminat si vom avea parte doar de spitalizari, boala, si suferinta. Eu voi incerca prin rugaciuni si law of attraction sa indepartez gandul rau, dar sper sa nu fie intuitia cea care imi da astfel de previziuni... Sper sa nu fie adevarat, dar recunosc ca nu as fi crezut ca aceasta spitalizare cu David poate sa ma puna asa la pamant din punct de vedere psihologic, emotional. Pentru ca recunosc ca sunt la pamant si nu stiu cum au putut trece intregi prin asta atatea mame din jurul meu, fara sa se planga. Mai ales mamele care au trecut si trec prin experiente mult mai dureroase... Le voi admira vesnic pentru putere. Eu se pare ca nu rezist. Aseara, azi-noapte, inca nu-mi venea sa cred ca il pot strange in brate pe Alex, de parca pana atunci am fi fost pierduti unul de altul...

Si el simte inca pericolul ca eu sa dispar, nu a vrut nici aseara sa ne culcam, nici azi la amiaza. Sau poate nu ne saturam unul de altul...

Pe langa lauzia hormonizata hipotiroidica mai am o scuza. Din cauza racelii lui Alex nu am mai iesit din casa la aer din 2 decembrie. In 2 decembrie era cald, dupa un 1 decembrie ploios.  Singurul contact cu aerul exterior a fost de vreun minut cand am mers la spital pentru controlul lui David (cica), in 10 decembrie, pe zapada si aer curat, rece, si inca un minut ieri, de la spital la masina, pe un aer curat de primavara. In spital privind pe geam imi era pur si simplu sete de a iesi afara! Azi am iesit cu Alex vreo 20 de minute, intr-o zi superba ca de martie. Am lipit abtibilduri imbratisati. David nu are voie inca, dar am avut norocul sa doarma profund cand l-am pus pe pieptul mamei mele, si sa ne lase pe noi doi putin impreuna. M-am bucurat sa stau la aer si la soare. Dar nu am putut sa nu suspin in interiorul meu gandindu-ma cate planuri frumoase ni se anuleaza. Nu vom putea merge nicaieri la sanius probabil pentru ca David nu va avea voie sa respire asa mult timp aer rece. Toata iarna si primavara vom sta sub stres, nu cumva sa se imbolnaveasca. Tocmai am aflat ca tatal meu simte ca incepe sa raceasca si ma speriu, nu stiu ce masuri sa iau sa fim bine. Chiar daca facem cumva sa nu ne intalnim, de unde sa stiu ca nu si-a dus mana la gura sau la nas inainte de a pune mana pe clanta de la usa sau de la frigider? E aproape imposibil sa te feresti de un virus in aceeasi cladire. Pana acum ne bazam pe sisteme imunitare sanatoase. Dar acum? Cate o spitalizare pe luna, la fiecare imbolnavire a unui membru al familiei? Cand 3 dintre ei lucreaza cu publicul, cu zeci, sute de oameni din diferite parti ale judetului, zilnic?

Pana acum mi se parea ca iesitul afara ore multe, chiar si iarna, la aerul curat din curtea noastra (stam aproape de deal, departe de strada), ne intareste sistemul imunitar. Acum va trebui sa fac un echilibru intre aceasta calire a organismului si clopotul de sticla sub care imi vine sa-l bag pe David. Si e greu sa iti schimbi parerile si obiceiurile asa repede. Si planurile de joaca la zapada din toata copilaria lui, ca-mi vine sa ne mutam la ecuator...

Deci Alex e mult mai bine decat ma asteptam. Si meritul e mai ales al lui Relu. Si mami a trebuit sa sacrifice alte activitati gospodaresti sa se ocupe pana la amiaza de el. Dar mami stia si pana acum cum sa il ia pe Alex ca sa treaca cu bine peste suparari. Pe Relu insa il surprinsesem in multe situatii incercand sa-l caleasca, sa-l faca puternic, cu "nu plangi, nu? noi suntem puternici", sau poate uneori chiar o lipsa de rabdare data de extenuarea de dupa serviciu. Insa acum a fost de milioane. Si cu mine, in atitudine si actiuni, si mai ales cu Alex. S-a comportat de parca ar fi citit Playful Parenting, desi nici articole nu-i mai trimit de multa vreme, de cand am aflat ca nu avea rabdare sa citeasca ce ii trimit legat de cresterea copiilor. A avut rabdare la orice mici sensibilitati ale lui Alex, s-a ocupat de el mereu, i-a acordat atentie deplina. Asa ca lui trebuie sa-i multumesc in primul rand pentru ca Alex a scapat intreg la minte si ca relatia noastra e (sper) la fel ca inainte. Eu inca stau cu teama unei noi internari, si ma innebuneste gandul asta de cate ori ma uit la Alex. Acum, ca stie ce inseamna asta, nu cred ca ar suporta vestea unei noi spitalizari. Eu sigur as claca. Puteti sa spuneti ca sunt slaba, nu putem fi toate la fel de puternice...

 Puiul zambaret ieri:

Si puii mei dragi azi-dimineata:

Abia astept noptile, sa-i pot imbratisa pe rand :). Noptile astea ma vor ajuta sa ma repar...

Din nou imi cer scuze si pentru postarea scrisa aiurea, si pentru faptul ca multa lume va crede ca exagerez. Aici e totusi un fel de jurnal al meu si aceasta stare depresiva si speriata este starea mea reala actuala. Si mi se pare atat de ireala incat am sperat ca si scrisul in sine ar fi o forma de terapie, sa ies mai usor din cosmar. Da, cosmar e cuvantul potrivit din cauza sentimentului de ceata, a evenimentelor derulate aiurea cu repeziciune, a sistemelor de referinta bulversate...