“To meat” or not “to meat”? – partea I

Intrebarea nu e legata de mine :D. Eu stiu sigur ca nu imi doresc sa mai pun vreodata carne in gura. Si pentru asta va trebui sa fac o mare paranteza despre mine (de fapt toata postarea de azi e o paranteza :)) ), ca sa se inteleaga ca nu am ales aceasta cale din motive de sanatate, ci pentru ca doar asa s-a putut :D. Deci ca sa povestesc despre trairile ce le am legate de alimentatia lui Alex, daca sa-i dau carne sau nu, trebuie sa-mi explic motivele pentru care eu nu mananc.

Motivul nr. 1 si cel mai important: mila fata de animale.

De cand am fost mica am iubit animalele. Ma jucam la tara cu ele. Asa ca atunci cand se taia puiul pe care eu il vazusem crescand toata vara vesel prin curte, eu nu eram in stare sa mananc nimic. De Craciun ma afundam in perna sa nu aud strigatele disperate ale porcului, din ce in ce mai inecate de sangele din gat. De Paste nu stiu cine mai are inima sa manance din mieluselul acela inocent, care plange exact ca un bebelus dupa mama lui si dupa viata, dupa viata ce abia si-a inceput-o, din care el traieste doar un anotimp, doar o primavara, nici nu stie cum arata iarna... Ca sa nu mai vorbesc de plansul oii dupa puiul ei. Infiorator. Heart-breaking! Sa simti ca mama ca iti e luat puiul si e omorat si tu nu poti, nu ai puterea sa-l salvezi! Daca ati auzit cum plange o oaie cand e taiat mielul ei, sigur stiti de ce vorbesc!

Cand am crescut mai mare, din acelasi motiv puteam consuma carne doar daca nu avea aspect de animal. Daca nu ma gandeam de unde provine. Vorba aia, daca abatoarele ar avea geamuri, ar fi mult mai multi vegetarieni in lume. Sau daca ar trebui noi sa ne omoram animalele pentru hrana zilnica, probabil ca am manca mai constient, o data, de doua ori pe saptamana, nu am trata cu atata lipsa de respect aspectul asta, cu consumul haotic de 3 ori pe zi, 7 zile din 7 si cu aruncatul la gunoi a carnii care a fost sacrificata pentru noi.

Asa ca ajunsesem sa pot manca doar file de peste, sau snitele din piept de pui. Uneori chiftele. Sau parizer :D. Daca vedeam pe o masa un porc intreg, un iepure intreg, un spate de miel, un pui intreg, un peste cu ochi, mi se facea rau. Daca cei din jurul meu de la masa incepeau sa roada pe oase, imi imaginam ca asist la un ospat al leilor de pe Animal Planet, dintr-o antilopa careia inca ii zvacneste capul in disperarea de a scapa cu viata sau a muri mai repede, sa scape de chin. Asa ca recunosc ca ma lua cu lesin si ameteli, motiv pentru care eu nu mai particip la mesele familiei de multa vreme. Si ei se bucura ca lipsesc, pentru ca nu prea imi puteau suporta privirile :)).

Mi se parea ca e asa barbar si fara pic de mila. E ca si cum ti-ai manca animalul de companie. Ca si cum eu mi-as injunghia labradorul sau mioriticul ca sa ma infrupt din muschii lor, care muschi acum ii ajuta sa vina aproape de mine sa ii mangai. Pentru mine toate animalele sunt posibile animale de companie, posibile fiinte care sa-mi ofere dragostea lor, si eu la fel lor. Fiinte care au toata increderea in ingrijitorul lor, ca in parintele lor. Care nu-mi pot imagina ce gandesc atunci cand persoana cea mai de incredere pentru ele ridica mana cu un cutit asupra lor.

Si macar daca acest lucru barbar ar fi pentru supravietuirea noastra. Dar se poate trai foarte bine si fara a omori un animal. Si macar daca omorand un animal (care e puiul cuiva, sau mama cuiva) ar fi suficient pentru indastularea noastra pe viata... Dar nu, sfarsirea vietii unei fiinte se repeta si pentru masa de pranz, si pentru cina, si apoi in ziua urmatoare inca un animal trebuie sa moara pentru micul dejun, si asa mai departe. Mi se pare ceva incredibil unde a ajuns omenirea... Deci imi omor labradorul ca sa ma satur la o masa, si apoi ce urmeaza? Intra in uitare, pentru ca eu trebuie sa trec la alt animal sa-l omor...

La capitolul asta vreau sa va rog din suflet sa urmariti acest documentar: http://www.ecomagazin.ro/video-cruzimea-oamenilor-fata-de-animale-earthlings/ . Mi se pare ca, omnivor, carnivor, vegetarian sau vegan, toti trebuie sa vedem acest documentar (narat incredibil de frumos de Joaquin Phoenix!). Nu pentru a va lasa de carne, nu. Aici nu e vorba numai de omorarea animalelor pentru carne. E vorba si de experimentele pe animale, si de blanuri, si de omorarea din pura distractie sau rautate. Chiar cred ca trebuie sa stim ce se intampla in lume pentru a alege eventual in alimentatia noastra carnea din animalele crescute cu drag, omorate cu respect. Si pentru a alege sa fim impotriva chinuirii animalelor in orice mod. Nu numai din constiinta umana, dar si pentru sanatatea noastra. Pentru ca un animal crescut in conditii mizerabile si batjocorit va avea carnea plina de hormoni ai stresului si hormoni ai fricii.


Motivul nr. 2: nu mi-a placut niciodata carnea

Eu toata viata am crezut ca nimanui nu-i place, dar toti o mananca pentru ca trebuie. Cand ajungeam, rar de tot, la un restaurant, si vedeam ca portia de carne e mai mare decat cea de cartofi (spre deosebire de acasa, unde era invers), credeam ca sunt zgarciti si saraci, si vor sa inlocuiasca portia dulce de cartofi cu carnea aia scarboasa :)). Cand mi-am dat seama ca nu e asa, si ca altii chiar o mananca de placere, am rarit-o si am ajuns sa o consum doar cand chiar mi se parea o mancare buna.


Motivul nr. 3: mi-e greata de carne

Mi-e greata de carnea cruda. Motiv pentru care cat timp am stat singura studenta la Cluj nu mi-am gatit deloc cu carne, fara sa-mi dau seama de acest lucru :)). Deci chiar nu strigam sus si tare ca eu nu mananc carne. Dupa ce am devenit constient vegetariana mi-am dat seama ca, desi stiam face orice fel de mancare (chiar si sarmale :D), niciodata nu mi-am facut ceva cu carne cand a trebuit sa gatesc doar pentru mine.

Acum, de cand chiar m-am lasat total de carne, nu-mi pot imagina sa pun mana pe carne cruda. Mi-e greata si de pungile din supermarket, mai ales daca au acolo capete de animal. Sau mai rau, pestii aia care isi dau sufletul in punga si se zbat (si copiii se distreaza de ei :(...). Cand mergem la cumparaturi, mami si Relu stiu treaba asta si isi pun carnurile departe de obiectele cumparate de mine, departe de ochii mei. Si nici nu se pune problema sa trebuiasca vreodata sa pun mana pe o punga de carne.

Mi-e greata cand vad carne. Probabil din cauza motivului nr. 1. Dar pe langa mila, recunosc ca mai am si sentimentul de greata ca si cum as vedea un cadavru, ca si cum as manca dintr-un cadavru. Mi-e greata cand simt miros de carne. De cand am fost mica, la fiecare Craciun cand se prajeau jumarile eram aproape de o hepatita din cauza mirosului gretos. Motiv pentru care toate zilele de Craciun de dupa prepararea mancarurilor eu puteam manca doar dulce: prajituri cu lapte. Toate zilele de sarbatori. Bine, mai pe la adolescenta adaugam si vinul acestui meniu :)).

De sarbatori si mami gatea tot felul de mancaruri cu carne. Si mie mi se facea rau rau rau din cauza mirosului. Si nu mai puteam face curatenie, nu mai puteam sa ma misc de la geam, de la aer curat, din cauza greturilor. Cea din timpul sarcinii e mic copil fata de greata de mirosul de carne gatita. Asa ca acum de cand ne-am mutat la casa, avem un noroc imens cu soba de afara. Si ai mei toti rabda frig iarna pe langa ea ca sa nu faca mirosuri prin casa :D. Probabil din cauza ficatului meu mai slabit am aceasta sensibilitate.


Motivul nr. 4: nu ma simteam bine dupa ce mancam carne

Cand mancam felurile de carne amintite mai sus (care nu aveau aspect de animal), ma simteam ingrozitor. O digestie groaznic de dificila. Ma simteam grea, burta imi ramanea plina ore intregi. Uneori imi era rau. Alta data ragaiam asa doar putin aer, de multe ori, si tot nu imi eliberam stomacul de greutate. Simteam ca am un bolovan in mijlocul stomacului. De fiecare data imi parea rau ca am mancat si ma gandeam ca nu merita gustul acela de moment, care nici nu-mi placea asa mult, chinul de dupa mancare.

Poate ca nu am destul acid in stomac? Nu stiu, eu chiar cred ca unii nu suntem facuti sa mancam carne, in timp ce altii nu ar putea trai fara ea. Eu fac parte din prima categorie. Asa ca in momentul in care am luat decizia sa nu mai mananc carne vreodata m-am simtit cea mai fericita si mai libera din toata viata mea. Mai ales ca pana cand am facut public acest anunt, chiar daca acasa nu mancam carne, in “deplasare” eram fortata sa mananc. “Hai, nu-ti fie rusine, ia si un pic de ficat pe langa friptura aia!”, “Hai mai ia un pic!”, “Cum sa iti dau numai cartofi? De ce sa nu-ti pun si carne?” “Ti-am prajit cartofii in uleiul in care am facut carnea, ca sa ai totusi si tu un pic de gust de carne, chiar daca nu vrei sa mananci”. Traim intr-o tara in care daca mergi la cineva acasa si nu mananci carne esti cel mai bizar om (pe locul doi ar fi refuzul bauturilor alcoolice, care nu e inteles nici macar cand esti gravida, sau alaptezi, sau esti cu masina :)) ). Traim intr-o tara in care in momentul in care am ramas gravida toate cunostintele mele m-au intrebat “si o sa-i dai carne?”. Asta era cel mai important... Asa ca dupa ce am spus tuturor ca nu mai mananc carne, a mai durat doar cativa ani :)))) in care in vizite eram intrebata constant daca totusi nu mi se face pofta de carnea lor. Apoi liniste, acum sunt lasata in pace, si Doamne ce bine e! Mai ales ca trebuie sa recunosc, in anii cand mancam carne aveam incredere doar in carnea gatita de mama mea. Restul... hmmm sa nimeresc din greseala ceva zone grase, sau cu zgarciuri, sau tot felul de pielite, sau zone crude in sange... Acesta este si motivul pentru care putina carne ce o mancam inainte trebuia sa fie curata, la vedere :)). Nu in ciorbe sau in sosuri, unde n-o puteam cerceta. Eram foarte pretentioasa :)).


Decizia a venit la cateva saptamani/luni dupa operatia de colecistectomie. Adica mi-a fost scoasa fierea, din cauza unor pietre care se blocau acolo pe canale si eram amenintata cu icter mecanic. Acum imi pare rau ca am facut operatia asta, in conditiile in care poate as fi putut scapa de pietre cu un tratament naturist, iar apoi le-as fi putut preveni prin dieta. A trai fara fiere e diferit, e greu. Nu ai niciodata destula ca sa te ajute la o masa, pentru ca nu se strange nicaieri. Picura continuu din ficat. Motiv pentru care imi e foame foarte des. De fapt eu abia acum, dupa operatie, stiu ce e senzatia de foame! Inainte mancam doar pentru ca imi placea ceva, sau pentru ca cei din jurul meu mancau. Desi eram cea mai grasuta din grupul meu, mancam rar si fara pofta sau remuscari, sentimente de obicei intalnite la oamenii grasi. In studentie ajungeam chiar sa mananc o data la 3 zile un iaurt, sau o conserva cu porumb dulce. Daca tot nu-mi era foame, imi placea mai mult sa-mi cumpar mancare rar, alimente preferate. Aveam noroc ca, intre cafele si tigari, se mai gasea o prietena sa-mi aminteasca de faptul ca nu am mai mancat de cateva zile.

Ei bine, dupa operatie a fost ingrozitor. Chiar si doctorul mi-a spus atunci ca in primul an ma voi ingrasa 10 kilograme, lucru pe care l-a intalnit in cariera la toate persoanele pe care le-a operat. Acest fapt se datoreaza si acestei senzatii de foame, dar si dereglarilor hormonale. Eu abia cand mi-am studiat, ani mai tarziu, dereglarile hormonale, am vazut ca multi hormoni nu se mai secreta normal din cauza unui ficat care nu functioneaza cum trebuie. Si un ficat fara fiere nu e un ficat performant...

Pe langa foamea continua, 24 de ore din 24, am mai trait un mic cosmar dupa operatie. Timp de 3 ani si cateva luni, zi de zi m-am simtit rau. Imi era greata, imi venea sa vomit, ameteam, ma luau palpitatiile, ma panicam din cauza stresului “ce ma fac eu acum in autocarul asta aglomerat daca trebuie sa vomit?”. Zi de zi sa traiesti cu greturi e greu. Dimineata din pat saream si deschideam geamurile larg ca sa pot respira aer curat, pentru ca orice miros imi genera stari de rau. Mersul la baie (mai ales dupa altcineva :)) ) era un cosmar. Seara daca nu eram la 1 fix in pat, mi se facea rau de oboseala, asa ca adio nunti de noapte si discoteci! Dimineata daca ma trezeam mai devreme pentru a merge la un examen, ma dotam cu distonocalm, metoclopramid si multe gume de mestecat ca sa pot sa ma concentrez. Greata imi era provocata si de la trezitul devreme, si de la stres si emotii. Drumurile Cluj-Baia Mare erau spaima mea. Desi trenul era mai scump decat autocarul, si orarul mai nepotrivit, ajunsesem sa ma folosesc de CFR, pentru ca pe autocar sau microbuz era jale...

In fiecare seara adormeam cu sticluta de metoclopramid la cap, pentru ca de mult prea multe ori ma trezeam din somn cu senzatii de voma. Am umblat pe la toti doctorii posibili, si in Baia Mare, si in Cluj, nici unul nu mi-a gasit problema sau remediul. Cand am primit de la o doctorita de interne Xanax, mi-am dat seama ca ei nu au cum sa ma inteleaga. Am incercat si homeopate, dar au fost apa de ploaie, probabil unicul medic care recomanda homeopate in Baia Mare nu prea se pricepea. Doamne, ca numai acum cand privesc inapoi ma mir prin ce ani grei am trecut :D.

In timp, cu regim alimentar constant, fara abateri, si un stil de viata mai odihnitor, mai sanatos, fara tigara, cafea, alcool, cu mult sport, ma simt cat de cat normala acum. Nu ma voi simti niciodata la fel de sanatoasa si plina de energie si putere ca “in tinerete”. Dar ma simt normala.


De ce am povestit atatea despre operatia mea? Nu numai ca sa va sfatuiesc sa incercati orice alt remediu inainte de o interventie chirurgicala, ci si pentru ca dupa acea operatie nu am mai putut manca nimic cu carne, imi era greata chiar si de putinele carnuri ce le consumam pana atunci. Deci are legatura cu postarea :D. Si are legatura cu acest weekend. Pentru ca daca maine americanii comemoreaza 10 ani de la prabusirea turnurilor gemene, si eu “aniversez” 10 ani de la operatia de colecistectomie. Primul lucru care l-am auzit prin ceata cand ma trezeam din anestezie era ca au fost lovite turnurile gemene. Deja imi imaginam cum e razboi, toata lumea fuge sa se adaposteasca, si eu chiar atunci sunt ametita si imobilizata si fara putere :D.

Si, legat de postare, aceasta “aniversare” mie imi aminteste ca peste cateva saptamani/luni, prin iarna, se implinesc 10 ani de cand nu am mai pus gura deloc pe carne sau peste. Operatia mi-a pus capac :)). Cea mai implinitoare decizie din viata mea, care ma mir ca nu am luat-o mai devreme...

In postarea urmatoare voi discuta parerea mea despre carnea in alimentatie (surpriza, nu cred ca e nociva! :)) ) si trairile mele legate de Alex si consumul de carne.