Prima data l-am scris ca si comentariu la postarea despre cartile lui Dobson, Pearl si altii ca ei. Dar apoi am mai vorbit cu mamica ce mi-a trimis acest mesaj, si ne-am gandit ca nu e suficient de vizibil acolo. Il voi scrie ca o postare separata. Va recomand sa cititi de doua ori mesajul, are alt impact a doua oara. Si ultimul aliniat va rog sa-l cititi de mai multe ori.
De ce nu-mi (mai) bat copiii
Am tot stat si m-am gandit cum sa incep aceasta scrisoare; am sters inceputul de vreo 3 ori. Chestia e ca stiu clar ce vreau sa spun dar nu stiu cum sa incep. Si nu e vorba ca nu-s obisnuita sa vorbesc despre mine in public ci de faptul ca unele din amintiri inca ma dor. Vindecarea interiorului meu sufletesc a inceput mai demult dar inca nu s-a terminat.
Ar trebui sa va spun ca desi nu am fost o iubitoare de copii in viata mea de adult, nici nu eram o persoana care sa ii respinga. Imi placea sa ii vad la altii, sa ma joc cu ei, dar nu prea mult. Eram oarecum rezervata intr-un fel cam greu de descris. Asta pana i-am avut pe ai mei. Cei trei copii care mi-au transformat viata fiecare la randul lui.
La primul meu copil eram tanara si iresponsabila dar atunci n-as fi recunoscut acest lucru. Ma credeam grozava, nu acceptam nici un sfat si simteam ca toata lumea ar trebui sa se invarta in jurul meu. Cu toate astea imi iubeam cel mai mult copilul, il ingrijeam, il alaptam, faceam tot ce auzem eu ca e mai bine pentru el. Desi eram obosita si nu prea stiam multe despre cresterea copiilor, ma ghidam dupa instinctul matern care era in mine si care era la concurenta cu cel de tanara zvapaiata.
Pot sa zic ca acest copil al meu a facut sa ia nastere in mine anumite sentimente pe cere nu credeam ca le aveam si o dedicare care pana atunci nu o mai avusesem pentru nimeni. In el imi gaseam toata implinirea mea. Totusi existau cazuri cand... ma purtam... altfel. In anumite momente cand facea ceva ce nu-mi convenea, sau nu facea ceva ce vroiam eu, in mine se intampla ceva. Era o revolta dura la adresa lui... care ma cuprindea intr-un moment asemenea unui fulger si care nu ma lasa pana nu se materializa in urlarea la copilul meu si scuturarea lui. Dupa ce ma descarcam eram din nou persoana iubitoare de dinainte insa nu-mi puneam prea multe probleme din cauza asta parandu-mi-se ceva normal sa am reactia asta in fata copilului. Ca doar, nu-i asa? trebuia sa iau atitudine.
Incetul cu incetul iesirile mele deveneau tot mai justificabile si tot mai accentuate. Ajunsesem sa cred ca orice neascultare imi dadea dreptul sa ma port asa. Ca doar eu sunt parintele si nu tolerez neascultarea, nu? Adevarul e ca nu imi pasa de ce nu ma asculta sau de ce are un anumit comportament ci imi pasa doar sa-mi exercit eu rolul de corector.
Nervii mei se contractau intr-o clipa, nici nu imi trebuia macar un timp de pregatire in care mania mea sa creasca gradat ci dintr-o data deveneam o crizata. Imi bruscam copilul in acelasi timp urland si cerand explicatii. Ma enervam ca nu raspundea, dar nici nu avea cand si cum s-o faca. Dar eu aveam asteptarile astea de la el facandu-l sa se simta vinovat. In timp ce-l scuturam de umeri ii ceream sa se uite in ochii mei. Cuvintele tasneau din gura mea. Lacrimile tasneau din ochii lui. Ceva ma facea sa-i dau drumul brusc si sa imi intorc privirea...
Nici nu mai stiu cand bruscarile si tipetele au degenerat in palme peste fund. Stiu doar ca ma speriam de reactia mea. Nu ma mai recunosteam. Izbucneam si eu in plans. Imi dadeam seama ca e in neregula ceva cu mine dar nu intelegeam ce. Si nici de ce. Nu intelegeam cum ma puteam transforma intr-o clipa intr-o asa fiinta. Ce ma facea sa fiu asa impotriva lui? Doar imi iubeam copilul. El era singurul meu ... Il tineam in brate de-atatea ori, nu-mi era scarba sa-l sterg la fund, ma jucam cu el si ii faceam pe plac, il mangaiam. Ce monstru zacea in mine si eu nu puteam sa-l controlez?
Ceea ce m-a socat intr-o zi in timp ce ma avantam catre el, nici nu apucasem sa spun vreun cuvant si copilul a pus deja mana in fata. Ca sa se apere. Atunci s-a intamplat ceva. Am simtit o furie care ma impinge inainte mai hotarata ca niciodata. Nu era furia mea. Nu erau gesturile mele. Nu era mana mea. Nu era glasul meu...
"De ce, mai? De ce?"… Trecusem la un alt nivel. Acela de inchizitor. M-am oprit pentru o clipa. Ce scena. Eram eu? Mama copilului? Ochii lui imi cautau privirea. Suspina. “De-acum ai sa ma asculti!” a cui era vocea asta? I-am sters lacrimile copilului mirandu-ma si eu cat de rece si calma pot fi. O voce imi rasuna in capul meu... "De-acum ai sa ma asculti."
Acest episod desi m-a tulburat profund nu a avut ca rezultat schimbarea mea. Imi puneam intrebari dar in aceleasi timp imi gaseam si scuze: trebuie sa asculte. Trebuie sa stie cine e seful. Nu tolerez asemenea comportament. Trebuie sa se supuna regulilor. In continuare ma consideram o mama buna care isi iubeste copilul, care il ingrijeste. Care-l apara in fata altora. Si care nu face altceva decat sa disciplineze copilul. Cateva palme peste fund nu ii strica si previn rebeliunea ulterioara. Oare?
Ma uitam la el cum se juca in fata mea. Ce copil frumos am. Ce zambet minunat. Ce dulce e. Ce delicat. Ma suprindeam dialogand cu mine:
"Atunci de ce il bati?"
"Da' nu il bat. Ii dau doar cu palma peste fund."
"Cum nu-l bati? Aia e bataie. Pe el il doare."
"Da' alti parinti isi bat copii si mai tare. Aia e bataie. Asta e doar... ... pedepsire. Si a fost doar o data."
Ceea ce nu ma asteptam sa se intample, s-a intamplat. Nici nu mai stiu de la ce a pornit totul. Eram in colturi diferite ale camerei si ma duceam hotarata catre el sa-l pedepsesc. In drumul meu cautam ceva ca sa nu mai dau cu mana. N-am gasit dar asta nu m-a oprit. Doar m-a facut sa pregatesc mai bine momentul. L-am luat de mana si uitandu-ma in ochii lui ii reprosam cuvintele care-mi ieseau pe gura raspicat. El se uita in ochii mei inmarmurit. Mi-am continuat prelegerea simtindu-ma din ce in ce mai puternica si mai sigura pe mine.
"Acum te voi pedepsi." L-am intors sa-i dau la fund.
"Mami, nu. Te rog."
Impasibila am inceput corectia.
"De-acum ai sa ma asculti. Auzi? Ai sa ma asculti." Ma simteam stapana pe mine si pe situatie. Nu stiu cum si in ce fel am dat o data cu mana si m-am lovit pe mine. In timp ce imi masam mana vocea aceea rea din capul meu m-a incurajat din nou: "Ia altceva si da-i."
Copilul meu s-a intors cu capul catre mine si a spus. "Nu mai da. Nu. Mami nu." O manuta mica imi cauta fata. "Nu. Nu, mami."
Fiinta mea se prabusea. "Nu mai da. Nu, nu tati!!"
O durere profunda venea dinauntrul meu si ma coplesea. Recunosteam vocea "Nu. Nu mai da tati. Tati te rog. Nu mai da."
Era vocea mea. Durerea venea la suprafata in valuri. Asemeni unui copil care cere cu mana intinsa, intindeam si eu mana care ma durea catre trecut. Recunosteam vocea "Ai sa ma asculti. Auzi? Ai sa ma asculti!"
Era vocea tatalui meu. Privirea, mana care venea asupra mea, intrebarile, condamnarile, tipetele, toate veneau de-a valma. Frica. Spaima. Frica. Nesiguranta. Durerea. Rugamintile. Lacrimile. Amintirile. Durerea urca la suprafata sub noi forme. Tristetea. Deznadejdea. Ura. De-abia ma recunostem. De-abia ma regaseam. Eram eu si in acelasi timp copilul meu, si in acelasi timp tatal meu. In prezent si in trecut interpretand roluri care nu le vroiam, care ma tulburau…
Acesta a fost doar momentul revelatiei mele. Atunci am constientizat cat de mult m-au controlat in viata aceste sentimente innabusite. Amintiri pe care le-am inghesuit undeva intr-un colt al sufletului meu si peste care s-a asezat praful.
Un copil iubeste pentru ca are aceasta iubire innascuta. El e dependent de parinte si oricum s-ar purta parintele cu el, copilul il iubeste si va ramane agatat de el cu toata fiinta lui.
Insa pe masura ce creste, copilul care n-a cunoscut siguranta in bratele parintelui, acceptarea asa cum este el, care n-a primit dovezi de iubire neconditionata si caruia demnitatea i-a fost incalcata in picioare va aduna in el resentimente, si va creste cu o imagine de sine deformata. Mai tarziu de-abia in perioada scolara sau chiar in adolescenta se vor vedea rezultatele clar.
Pe masura ce procesul vindecarii mele se desfasura am inteles de ce m-am comportat eu in viata intr-un anumit fel, de ce aveam relatiile care le aveam, si de ce fac lucruri cu care nu eram de acord.
Mi-am adus aminte ca la o anumita varsta mi-am jurat ca eu n-am sa ma port asa cu copiii mei (asa cum o facuse tatal meu) insa fara sa vreau, ceva din subconstientul meu ma facea ca in anumite situatii sa alunec incet incet spre tiparul de care fugeam.
Aceasta s-a rezolvat abia cand am fost de acord cu acele trairi si le-am recunoscut ca facand parte din fiinta mea. Asa a inceput procesul iertarii. Avem nevoie sa-mi iert parintele ca sa pot trai libera si sa pot creste copilul meu fara sa-mi atarne mereu povara urii si a reprosurilor.
Nu a fost usor dar a fost necesar. Ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat puterea sa trec prin toate, ca a fost alaturi de mine in tot procesul asta si ca am sansa sa-mi cresc copiii in alt fel.
Noi parintii avem o responsabilitate mare. Formam niste oameni. Ce vor fi ei peste cativa ani depinde in mare masura de noi.
Atunci cand realizezi ca dragostea vindeca totul, abia atunci poti renunta la ideea ca orice altceva reprezinta o solutie mai buna.
O Pisică, Două Întâlniri
Acum 3 săptămâni
Cred ca i-a fost greu sa scrie, mie mi-a fost foarte greu sa citesc... a doua oara n-am mai putut :(.
RăspundețiȘtergereSper sa fi reusit sa-si ierte tatal, la fel cum sper sa fie si ea iertata.
Chiar daca e o poveste cu happy-end mi-a lasat un gust foarte amar. Am vazut de curand un spectacol intr-un parculet, un tatic a alungat cu pietre un caine care-si facea nevoile in groapa cu nisip si un stol de babe l-au facut in toate felurile. Aceleasi doamne, 1 ora mai tarziu s-au amuzat copios cand o mama isi altoia copilul care avusese neobrazarea sa isi murdareasca hainele cu creta.
Nu pot decat sa ma bucur ca mama din poveste a gasit ca partener de dialog interior un personaj ancorat in realitate si binevoitor. De-ar fi la toti asa ar fi minunat.
Cristina
Mie mi se mai spune ca as fi impotriva pedepselor corporale (si nu numai) pentru ca as fi fost pedepsita astfel in copilarie "de prea multe ori".
RăspundețiȘtergereCu mana pe inima repet de fiecare data ca, desi nu-mi amintesc eventualele pedepse de la varste foarte mici, cand am mai crescut am fost lovita de 3 ori. Atat, dar tin minte si acum detaliile si imi amintesc cum m-am simtit vis-a-vis de autorul loviturilor.
Pe mine asta ma trezeste cand vine fulgerul (pentru ca vine si e exact asa cum il descrie autoarea). Nu vreau ca David sa simta pentru mine ce simteam eu atunci. Nu vreau sa isi aminteasca de mine astfel.
Ai ai...Doamne... ar fi bine sa citeasca mai multi parinti postarea asta si poate fiecare sa constientizeze macar o particica din ce povesteste aceasta mamica aici.
RăspundețiȘtergeredoamne,cat de trist:(((
RăspundețiȘtergereNu stiu daca revelatia acopera faptele de dinaintea ei sau le iarta. Nu e happy end, nu e gluma si nu e joaca in povestea asta. Nu exista "putea fi mai rau", nu exista lumea cealalta in care ne implinim viata si ne spalam pacatele. Raul e permanent. Nu cred ca tata ma bate pana il rog sa se opreasca si-l iubesc, ci cresc si il musc de gat. Cel putin in lumea in care traiesc eu, prostia si handicaparea sentimentala nu au drept de apel.
RăspundețiȘtergereNIci nu stii cat de mult m-a rascolit scrisoarea asta. Ii multumesc mamicii care a scris-o.
RăspundețiȘtergereEu m-am tot invartit cateva zile in jurul scrisorii fara sa o citesc, pentru ca desi am matze pentru tot felul de horroruri despre care stiu ca sunt trucate, povestile de viata ma emotioneaza profund.
RăspundețiȘtergereSi eu ii multumesc mamicii autoare, pentru curajul de a se aventura sa afle cine este si pentru dorinta de a se repara, de a-si relipi iubirea la loc. Si mai ales pentru reusita a toate cele de mai sus. E o lectura grea, dar necesara pentru multi.
Va imbratisez, fetelor!
RăspundețiȘtergereMadi a scris ca raspuns aici: http://madimih.blogspot.com/2011/11/din-nou-despre-violenta.html
Tot aman sa comentez aici,e intr-adevar dureros sa iti imaginezi. Apai sa si traiesti asa ceva.
RăspundețiȘtergereApreciez mamica aceasta ptr curaj si sinceritate.
E o marturisire sincera care te indeamna la autoanaliza.
E greu sa-ti deschizi inima si sa te lasi deschisa la tot felul de impresii. De fiecare data cand citesc, plang.
Intotdeauna exista o a 2a sansa, a3a, de a ne indrepta, transforma, regasi. Depinde de noi daca o folosim.
E bine sa fie citita de cat mai multi parinti.
Raluca, ti-am zis oare ca imi pare bine ca te-am cunoscut?
Auu Auuu. nu-mi vine a crede ochilor ce citesc aici!!
RăspundețiȘtergereMai, voi sunteti asa naive sa creteti ca textul ala lacrimogen e adevarat? Fiti serioase. cineva la scris ca sa va impresioneze si sa-mi faca mie in ciuda.
Ce bine stiti voi sa va scoateti ingerase si pe altele demoni.
Texte de-astea sunt pentru mame sensibile care se simt vinovate. care n-au coloana vertebrala si sunt dependente de copii. Nu sunt sigure pe ele. In sfanta scriptura scrie ca in vremile din urma vor veni unii care vor da invataturi care sa le gadile urechile; invataturi noi pe placul lor.
V-ati lasat intinate de intelepciunea lumeasca si v-ati lasat impresionate de modernism.
Ati uitat ca rolul de parinte implica responsabilitate de-a veghea ca copilul sa nu creasca stramb. Dupa aia va mirati de ce la 10 ani ridica mana asupra vostra si injura. Ca l-ati lasat sa vi se suie in cap de mic. sa nu cumva sa sufere bietul de el si sa-si aduca aminte ca i-ati dat la fund. Ca parca in lumea asta cat o avea de trait, o sa-l scutesca careva de suferinta.
V-ati luat angajament in fata sfintei biserici ca cresteti copiii astia drept. si uite ce-ati ajuns.
vedem noi peste cativa ani. o sa mai aveti curajul atunci sa scrieti pe-aici cu o inima sincera ce se intampla in familiile voastre?
Cineva a incercat sa intre in contul meu de google. daca e vreuna dintre voi, o sa-i para rau.
mycolordreams, eu nu am incercat sa intru pe contul tau de google.
RăspundețiȘtergereInsa acum stiu cine esti. Si te rog sa te hotarasti de care parte esti, ca ma simt ca si cum m-as uita la HBO Comedy la United States of Tara.
Nu mai pot privi cu seriozitate nici comentariile tale "bune", nici cele "rele", pana cand voi sti care sunt cele care te reprezinta. Abia apoi voi putea raspunde.
Pe mine personal m-a rascolit rau aceasta "scrisoare". Nu am putut sa o recitesc, s-a ridicat tot parul pe mine, m-a apucat iar plansul,ca sa nu mai spun ca m-am perpelit toata noaptea si mi-au rasunat in urechi cuvintele " Si totusi ai ajuns sa fii o mama buna pentru copiii tai. Deci se poate. " ,spuse de tine Raluca,ca raspuns la postarea mea. M-au urmarit si m-au plesnit peste ochi minut de minut. Oare am fost mama rea pana la momentul in care am constientizat ca in loc sa fac cum spuneam,sa imi scresc copiii cu dragoste, cuvinte blande si cu explicatii in loc de "taci ca eu stiu mai bine!" ,eu calcam usor pe acelasi drum al parintilor mei? Oare eram mama rea? Ca doar ii ingrijeam cu dragoste,nu m-am plans niciodata de faptul ca de mai bine de doi ani ma trezesc de multe ori pe noapte, unoeri nu dormim noaptea cat dormim ziua,ca noaptea se mai trezeste cea mica si sta treaza, nu am zis niciodata "nu mai pot" , am luat totul ca pe o evolutie ,ca pe un pas ce trebuie trecut ,ca pe o lectie ce trebuie invatata ca sa putem asimila viitorul. Atat doar ca nu am stiut cum sa reactionez,si in loc sa analizez situatia,am reactionat din impuls. Acum tot din impuls reactionez,dar am schimbat setarile,am resoftat ce trebuia resoftat. Vreau sa zic ca in mintea mea o mama rea e cea careia nu ii pasa ca face rau copilului , care desi il vede ca sufera nu se opreste.
RăspundețiȘtergereVisecolorate , oare ce scrii este pura fabulatie? Ai intrat doar ca sa fie cineva care e contra? Poate sunt una dintre naive,dar eu sunt sigura 1000% ca pot fi crescuti copiii cu respect fata de restul lumii fara bataie. Eu nu vreau sa se uite copiii mei fara teama la mine abea cand ma vor ierta ca i-am batut, vreau sa nu aiba ce ierta. Nu vreau sa vad in ochii lor groaza,teama, nu vreau sa isi agate mainile de gatul meu si sa imi spuna "iarta-ma mami, nu mai fac, pomit" desi vina a fost a mea,ca in loc sa ii spun ce greseste ,i-am spus doar sa ma asculte.
mycolorsdreams , copilul de 10 ani ridica mana la tine , pentru ca si tu ridici mana la el....
RăspundețiȘtergerecopii nu se educa cu palma , daca tu asa crezi ca se pot educa inseamna ca ai ramas in epoca primitiva ....
poate ca sunt doar povesti lacrimogene ...dar asa ceva se intampla....si e f adevarat ca daca noi am fost crescuti cu bataie ....asa vom fi si noi daca nu ne vom controla ...violenta naste violenta
pe mine m-a emotiontat pana la lacrimi ...si nu pentru ca sunt o plangacioasa ci pentru ca copii nu asa se cresc
foarte frumos spus lali
RăspundețiȘtergereRaluca, bine te-am gasit. Noi nu ne "cunoastem" personal, dar ne intersectam mereu pe alte bloguri, iar eu citesc mereu postarile tale, desi timpul si discretia nu prea imi permit sa fiu activa in comentarii pe niciun blog...
RăspundețiȘtergereAm recitit aseara postarea ta, ajungand din nou la ea de la Zoozie. Si m-am hotarat sa las si eu un comentariu. A fost greu...
Eu nu imi lovesc fetitele si sper sa nu ajung niciodata sa o fac, nu le scutur, nu le gzaltai... si incerc sa nu ridic nici macar tonul la ele, stiind cat rau le pot face, in acest fel. Dar imi e cumplit de greu... si cea mai mare spaima a vietii mele, de cand sunt mama, este sa nu clachez intr-o buna zi, sa nu uit de legamantul pe care l-am facut cu mine insami si sa nu ajung sa imi "educ", sa imi "disciplinez" copiii asa cum am fost eu crescuta, de catre parintii mei.
Mama mea a fost teribil de severa cu mine. Ma certa mereu, ma lovea "usor" pentru orice nimic, ma pedepsea cu tot felul de restrictii si nu accepta sa "tin gura cu ea", impunandu-mi decizii cu mereu aceeasi explicatie: "ca asa vreau/zic eu!"... Nu m-a batut niciodata la sange, nu mi-a lasat urme pe corp, insa acele mici corectii zilnice - palme peste fund, peste cap, peste fata, tras de par sau de urechi etc. - mi-au lasat rani adanci in suflet, pe care nu cred ca le pot vreodata vindeca. Am incercat, pentru ea, sa fiu copilul perfect, cuminte, cu performante scolare extraordinare, harnica in casa... orice, doar sa o vad multumita. Si nu parea sa fie niciodata indeajuns, mereu greseam ceva, mereu era loc de mai bine, mereu nu ma straduisem suficient. In sufletul meu de copil ajunsesem sa fiu convinsa ca nu ma iubeste. Dintre toate mamele din lume, de ce tocmai ea, MAMA MEA, nu ma iubea?!
Acum sunt adulta, am familia mea, par un om complet, fericit. Insa in interior sunt ciobita, am "issues" de tot felul cu mine insami, port un razboi inceput acum 30 de ani si care nu se va termina decat odata cu mine, cand voi inchide ochii. Imi iubesc mama, am iertat-o, stiu ca nu a vrut sa fie o mama rea, stiu ca asa cum s-a purtat cu mine s-a purtat cu oricine altcineva din jurul ei - facandu-le tuturor viata mizerabila. Tipa mult, din orice, iar tata (care nu si-a pierdut niciodata cumpatul si nu s-a certat deloc cu ea) obisnuia sa ma tempereze spunandu-mi complice sa o las in pace, ca e bolnava cu nervii... Si totusi, niciodata nu a luat vreo pastila de nervi, nu a fost la vreun doctor, nu i s-a pus vreun diagnostic si nu a fost ajutata cu vreun tratament. In tot acest timp, pe scara blocului tipau si alte mame la familiile lor, primeau bataie si ceilalti copii si nimeni nu mergea la psiholog. Era un model de viata unanim acceptat, sau macar tolerat tacit, de catre cei din jur.
(am defacat, comentariul era prea lung si nu a fost acceptat pentru publicare)
RăspundețiȘtergereStiu ca mama ma iubeste, ca imi vrea binele si ca ar face orice pentru mine. Si totusi, de cate ori fetitele mele fac ceva ce ma supara, simt in mine acceasi "gheara" a nebuniei, acelasi impuls de a le pedepsi cumva pentru ceea ce au facut... Si, chiar daca pana acum nu am fost in pericol de a ceda, chiar daca ma simt stapana pe situatie si inteleg oroarea acestor mecanisme, am temerea ca undeva in mine "fiara" aceasta astepta o clipa de slabiciune pentru a se descatusa. Si simt ca, odata interiorizat acest fel de educatie, va trebui sa ma comport toata viata ca un alcoolic iesit de la rehab: sa ma feresc de a consuma chiar si o singura doza de agresivitate (pentru ca numai prima palma e grea, nu-i asa?), sa ma tin departe de situatiile conflictuale, sa raman mereu cu simturile in alerta, gestionand cat pot de bine reactiile negative din interiorul meu...
Si, cum spuneam, e al naibii de greu... iar aceste randuri le scriu doar pentru ca stiu ca, asa ca mine, sunt multe alte mame, sunt multi alti fosti copii disciplinati dupa "moda vremii" de acum 30 de ani, care nu realizeaza pericolul permanent in care se afla (ele, dar mai ales copiii lor). Nu va rog nimic altceva decat sa lasati toate aceste ganduri si amintiri sa iasa la lumina, acceptati-le, faceti pace cu ele, apoi priviti inainte, la copiii ce va iubesc neconditionat si nu repetati, nici macar o data, greselile mamelor voastre...
Candva am avut cu sotul meu o discutie despre cum sa ne "educam" copiii... si el spunea ceva de genul: ok, n-o sa-i batem, s-o sa fim severi cu ei, dar daca se pun in pericol trebuie sa reactionam, spre binele lor! Daca, de exemplu, baga ceva in priza, trebuie sa le dam peste manute, sa se sperie si sa nu mai faca altadata!
Si l-am intrebat: de ce "trebuie" asta? De ce ar fi permis sa le lovim atunci, dar nu si alta data, de exemplu cand ar vrea sa puna mana pe cuptorul fierbinte? Ce o sa facem, ne facem un tabel cu situatii permise si nepermise de a ne lovi copiii? Pe ce criterii vom decide care situatii se "preteaza" la lovituri fzice (o "palma usoara la fund" spunea sotul meu) si care pot fi rezolvate cu o simpla cearta? Si tot asa... cat de sadic suna aceasta discutie?
Si ne-am dat seama, atunci, cat suntem de vulnerabili, ca adulti si parinti, din cauza felului in care amandoi am fost educati (sotul, la randul lui, a fost crescut "in spiritul vremii", cu o palma la fund, cu o urecheala pentru notele mici sau vreo boacana copilareasca). Repet, eram doi parinti decisi sa nu-si bata copii, decisi sa fie parinti model, calmi si intelegatori, rabdatori si "cat de cat egali" cu copiii, dar care facem liste cu situatii in care, TOTUSI, o palma ar fi fost necesara...
La noi inca nu s-a intamplat. Dar, ceva in sufletul meu imi spune ca dintre cei ce citesc lucrurile acestea, multi au crescut asemeni noua. Multi nu vor sa ajunga semenea parintilor lor, dar cati oare vor reusi? Nu e nevoie de nicio recunoastere publica a numarului de palme luate in copilarie, nu e nevoie de nicio marturisire... ci doar de constientizarea faptului ca odata crescuti asa, matricea exista in capul nostru si, mai devreme sau mai tarziu, va trebui sa luptam cu noi insine pentru a ucide acesti "demoni" din noi. Le-o datoram copiilor nostri nevinovati... si ne-o datoram noua, pentru fiecare lacrima, pentru fiecare clipa cand - loviti fiind de mama sau de tata - ne-am jurat sa nu facem acelasi lucru cand vom fi parinti!
Carla, m-ai emotionat profund! Am acum piele de gaina pe tot corpul. Incredibil. Iti multumesc mult de tot pentru comoara asta de mesaj pe blogul meu si pentru ca ti-ai dezvaluit o parte din tine aici.
RăspundețiȘtergereNe e greu, intr-adevar, pentru ca asa am fost crescuti. Si cel mai usor e sa fii rau, evident. Nu e nevoie de nici un pic de efort. Cel mai greu e sa recunosti (in tine, nu public) ca nu e bine ce simti, reflexul acela negandit de a lovi. Si sa te lupti cu el. E mult mai usor, dupa ce ti s-a intamplat, sa arunci cu noroi in cei care reusesc sa se franeze, si sa ii acuzi, ca fac pe desteptii, si ca uite ce bine am crescut noi toti, chiar daca am fost batuti.
La unii acea clipa de nebunie tine mai mult. Vorbeam zilele trecute cu o prietena despre o scena la care a fost martora. Un cuplu de parinti tineri, scoliti, informati, instariti, moderni, si-au scos copilul in pielea goala in zapada sa-l bata pentru ceva ce "gresise". Nu stiu, mi se pare ca aici se intra deja in alte sfere, pentru ca daca ar fi vorba de o nebunie de moment, te-ai opri mut de intentia ta, in momentul in care copilul ala urla disperat ca il dezbraci sa-l scoti afara...
Dar divaghez, iarta-ma ca ma lungesc. Iti multumesc mult si sper sa reusim cu totii sa ne luptam cu propriii "demoni". Daca mai citesc o data ultima ta propozitie cred ca ma apuc de plans :).
Asa m-a atins postarea asta...am citit-o, si comentariile, cu ochii in lacrimi... Recunosc si eu monstrul care iese uneori la iveala(a inceput de vreo 2 luni), mania nestapanita care ma loveste ca fulgerul. Nu am lovit-o niciodata, dar am fost tentata si m-am abtinut cu greu. Mi-e teama ca intr-o zi n-o sa ma mai stapanesc. Doar tip sau chiar urlu uneori. Ma simt un MONSTRU in acele momente, si apoi imi cer iertare de la ratusca. S-a intamplat doar de cateva ori pana acum, dar vreau sa se opreasca, Nu asta e mama care vreau sa fiu. Incerc si incerc sa nu mai ridic vocea, dar nu prea reusesc. Daca as intelege de unde vin toate astea, poate mi-ar fi mai usor sa ma stapanesc. Eu nu am fost batuta, doar o curea luata la un moment dat(scriam urat), dar pe care nu mi-o amintesc. Mai eram certata, dar nici asta nu-mi amintesc. De fapt, am amintiri f.putine din copilarie, si chiar din perioada scolii.
RăspundețiȘtergerePoate niste sedinte terapeutice pentru tine te-ar ajuta sa vezi de ce ai aceste porniri. Sau am auzit de multi parinti care si-au dat seama de unde le vin toate dupa ce au participat la niste cursuri de parenting cu Monica Reu (nonviolenta.org) sau Otilia Mantelers (jocsiemotii.urbankid.ro). Poate reusesti sa mergi la un astfel de curs, te-ai simti mai bine.
Ștergere