Mi se spune ca sunt intoleranta. Banuiesc ca e un termen subiectiv. Eu m-as considera intoleranta daca nu as suporta homosexualii, daca as comenta cand as vedea o tipa in fusta mini la scoala, la munca, la Biserica, daca as barfi pe cineva ca, stiu eu, isi spala vasele altfel decat o fac eu. Ocazii in care nu sufera nimeni.
Dar nu ma consider intoleranta ca am ceva impotriva abuzului, fie ca e el asupra animalelor, asupra femeilor, asupra batranilor, asupra copiilor. Chiar daca cel asupra copiilor e cel mai acceptat. Ce inseamna ca "sunt impotriva"? Nu cred ca ne putem ascunde preferintele, e evident ca ne place muzica diferita, feluri diferite de mancare, stiluri diferite de imbracaminte... sau de parenting. Asta inseamna ca daca merg pe strada si vad un copil batut ma doare. Asta e, ce pot sa fac? Pot sa ma schimb? Chiar e asa de grav sentimentul meu? Mai grav decat fapta parintelui care loveste?
Dar fie, daca sunt care ma considera intoleranta din cauzele astea, e ok. Serios ca nu ma deranjeaza eticheta asta :D.
Nu am putut scrie direct despre ce am citit saptamana trecuta. Pentru ca m-a tulburat, dar nu mi-am gasit cuvintele. Si decat s-o dau in bara, mai bine m-am abtinut.
Da, consider ca e normal ca mama sa faca tot ce e mai bine pentru copilul ei. Si chiar cred ca unui copil ii e mai bine sa planga in bratele mamei decat singur. Chiar daca acum se spune ca uite, vezi, a functionat! Nu e mai bine acum ca nu plange? Dar oare de ce nu plange? Intrebarea asta ne-o punem? Eu dupa 45 de minute de plans as fi lesinat cred. Si intr-adevar nu as mai fi plans apoi. Ce folos?
Dar nu, nu asta m-a tulburat cel mai tare. Dovada ca nici nu am comentat la blogul respectiv. Si nici postarile mele de atunci incoace nu i se adreseaza mamicii respective. La fel cum nici atunci cand scriu despre alaptare nu ma adresez mamicilor ce nu mai alapteaza, si tot sunt acuzata ca le scot ochii cu lucrul asta... Cel mai tare m-au mirat comentariile. Si nu ma refer la cele in care lumea o compatimea pe mamica, in loc sa spuna ceva de copil. Nu, ma refer la cele de genul aaa, pai si al meu suge sa adoarma, la 3-4 luni, deci nu e normal? aaaa pai si al meu are cateva saptamani si nu doarme toata noaptea, sau nu adoarme singur, deci nu e normal? vreau si eu sa-l invat sa adoarma. Mi s-a parut periculos unde s-a ajuns. O mamica se mandreste cu tehnica prin care si-a invatat copilul sa adoarma, si alte mamici extenuate preiau informatia fara sa cerceteze ce inseamna asta. Si mi-am dat seama ca despre cry-it-out nu prea exista informatii in romana. Asa ca m-am pus pe tradus, si mai am cateva in draft, cu riscul sa plictisesc. Nu le scriu pentru mamica respectiva, nu le scriu sa enervez lumea. Le scriu sa fie, la o cautare pe google despre plansul controlat sau despre CIO, ca o alta mamica ce e in dubii, daca sa-si asculte instinctul sau anturajul, sa mai aiba o informatie. Nu consider ca am insultat pe cineva cu asta.
Si stiu ca orice mama poate sa greseasca. Si eu am gresit de mult prea multe ori. E evident ca mi-am invatat lectiile pentru al doilea. Cand voi ajunge la alte dileme si imi voi invata lectiile pentru al treilea :D, si asa mai departe. Dar decat sa dai o palma copilului, mai bine mergi in alta camera si dai un pumn intr-o perna. Decat sa-l lasi voit sa planga pana la epuizare, mergi si te descarci in alta camera si apoi revii la el, sau chiar plangi alaturi de el, de ce nu?
Culmea e ca in postarea asta chiar scrisesem ca dupa ce citesti o carte despre rezolvarea "problemelor" de somn la bebelusi, oricat ar fi de blande metodele promovate, tot ajungi sa aplici si metode dure. Pentru ca iti intra in cap ca faptul ca adoarme doar cu ajutorul tau, si ca se trezeste noaptea, sunt niste probleme care trebuie rezolvate. Si daca nu merge cu calea blanda, ajungi sa aplici metode dure. Culmea ca in postare chiar dadusem un astfel de exemplu.
Alina a raspuns aici in comentarii tot ce as fi putut si eu spune pe subiect, asa ca daca si dupa asta nu se intelege care e de fapt scopul demersului "contra"... ca nu e nimeni contra mamicii care a facut treaba asta, ci contra propagarii ideii asteia ca metoda ideala.
Stiu ca as putea fi data de exemplu negativ. Mi s-ar putea bate obrazul, "vezi, daca nu ai ales metoda asta, uite unde ai ajuns...". Asta e, imi asum actiunile si merg mai departe. Am ales cum sa-l cresc pe Alex dupa instinct si inima. Daca m-am straduit sa aplic niste metode tot timpul a iesit rau. Asa ca am ales sa-l ascult. Chiar daca asta a insemnat ca pana in concediul din iulie, el a fost plimbat/dansat/leganat prin camera ca sa adoarma si ziua, si seara. Si in general in pozitia oblica, la san, care e cea mai grea la bicepsi :D. Chiar daca acum (dupa aproape 2 luni de vis, in care a adormit la san in timp ce eu stateam jos, pe fotoliu), a ajuns iar, cu ocazia unei raceli, sa nu poata sta la orizontala deloc din cauza nasului infundat, si sa nu poata sa suga. Deci adio adormit pe fotoliu, adio somn in pat. Adormit plimbat, somn pe mine la verticala vreo 15-20 de minute, dupa care, ca sa-si implineasca somnul totusi, il luam intr-un carrier la plimbare prin oras, sa mai poata sa se odihneasca.
Mi-a spus o prietena "a, pai bineee, daca sunt bolnavi capatam puteri si facem orice pentru ei". Si de unde stim atunci cand plang cand sunt bebelusi ca nu o fac pentru ca-i doare ceva, pentru ca-i deranjeaza ceva? Daca vedem un muc in nas dintr-o data se schimba datele problemei?
Asa ca stiu ca muuulte mame isi dau ochii peste cap la faptul ca eu trec peste orice nevoi si probleme de-ale mele ca sa-l ascult pe el. Si nu m-am mandrit niciodata cu asta, sa ma dau drept mama perfecta, pentru ca nu stiu inca rezultatul, cum va fi el cand va fi mare. Dar nu pot sa-mi inabus instinctele, si ele asta imi spun, sa fiu alaturi de copilul meu.
Am citit undeva o aluzie cum ca noi, mamele "intolerante" nu avem o relatie buna cu mamele noastre. Mama mea e cea mai blanda femeie. Nu am auzit-o vreodata ridicand vocea. E sotia ideala, gospodina ideala, mama ideala, colega de serviciu ideala. Sare in ajutor oricui, nu poate gandi de rau despre nimeni. Si asta ar putea garanta oricine o cunoaste, pentru ca toti o indragesc. Nu are dusmani :D. Ca mama s-a sacrificat pentru familie, si chiar daca atunci cand eram mai mica o certam pentru asta, presimt ca in ceea ce-l priveste pe Alex ii calc pe urme fara sa ma fi gandit. Si ea e surprinsa, pentru ca la cum ma cunostea inainte, credea ca-i las ei copilul si plec in lume :D. Dar nu e in firea mea sa-i calc pe urme si la partile de femeie ideala, sotie, gospodina... Mai cunosc o singura mama si femeie ca ea in lumea asta. Nu dau link, ca nu as vrea sa ajunga la tine pe blog toata lumea, Nela, dar stii ca la Buni ma refer :D. Ce relatie am cu mama mea? Suntem best friends. Si cu asta cred ca am spus totul. Si ea trece in continuare peste confortul ei personal pentru noi, copiii ei, la fel cum si eu trec peste confortul personal pentru Alex. Dar asa suntem noi, nu e musai sa fie toata lumea la fel. Am multe prietene in viata reala care s-au intors la serviciu repede dupa nastere si sunt in continuare mame perfecte din punctul meu de vedere, mame mult mai bune decat mine. Care nu alapteaza, care nu dorm cu copilul, care nu-si poarta copilul. Le iubesc, le admir si ele imi fac viata mai frumoasa. Copiii lor sunt fericiti si sunt crescuti cu dragoste, fara metode.
Si de multe ori ma gandesc de ce imi pierd timpul, de ce nu mi-l dedic mie, familiei, prietenilor dragi reali, prietenilor dragi virtuali, afacerii mele? Da, stiu ca fac greseala asta, si vad ca le e mai bine celor care trec peste toate astea si sunt indiferente fata de restul lumii. Dar asta sunt eu. Si faptul ca din cand in cand am feedback, ma contacteaza mamici din viata reala sau virtuala care au dat din greseala de un articol de pe blogul meu, si si-au dat seama ca e mai bine sa-si asculte instinctul in locul soacrei/vecinei/etc., si ca acum sunt atat de fericite alaturi de copiii lor, ma face sa merg mai departe cu drag, in ciuda faptului ca deranjez pe unii.
Da, mi s-a mai spus ca sunt intoleranta legata de alimentatie. Am afirmat ca nu imi place sa stau in parc cu alte mamici pentru ca ele isi lasa copiii sa planga, ii bat, le dau croissante cu ciocolata, branzoici si cola sa manance, inca de cand sunt in landou, deci banuiesc ca sub 6 luni. Deci din moment ce eu am vrut sa nu vada Alex copii care mananca asa ceva, pana cand va merge le gradinita si va cere el singur, mi s-a spus ca sunt intoleranta si ca le acuz prin afirmatia mea pe mamele care dau asa ceva copiilor. Nu am reusit sa inteleg, pentru ca eu nu le acuzam pe mamele respective. Am motivele mele pentru care nu vreau sa-i dau zahar cat de mult timp pot, cat e in controlul meu situatia. Suntem o familie de diabetici si problemele mele de infertilitate au fost legate si de rezistenta la insulina. Asta ma face o intoleranta? Daca ai sti ca paharul ala de cola zilnic dat bebelusului tau ii face rau, pahar pe care il cere pentru ca vede la ceilalti din parc, nu ai evita sa mai mergi acolo? Nu ti-ai da intalnire doar cu mame care iti impartasc opiniile?
S-a ajuns ca atunci cand se scrie despre ceva controversat, fie ca e vorba de mancare nesanatoasa (McDonalds, Danonino,...), fie ca e vorba despre beneficiile laptelui de mama, sa sara in sus cei care nu sunt de acord, sa eticheteze ca esti intolerant. Nu am scris niciodata ceva de rau despre mamele care dau lapte praf copiilor. Dar asta nu ma poate opri sa informez mai departe pe viitoarele mamici de beneficiile laptelui matern fata de laptele praf. Ca daca pot alege, sa aleaga in cunostinta de cauza. Inteleg ca exista situatii cand nu se poate alapta, si nu ma leg de ele. La fel cum inteleg ca exista situatii cand ai un copil mai mare care mananca dulciuri alaturi de cel mic, deci e mai greu sa-l tii pe bebelus departe de zahar. Dar atata vreme cat eu nu mananc biscuiti, sa mi se spuna ca sunt intoleranta ca nu ii cumpar lui biscuiti? Acuzatiile astea de intoleranta, mame perfecte, etc, fac sa pierdem din vedere tabloul general, informatiile oferite, problemele de la care s-a pornit. Cum am zis mai sus, sunt mai rea eu ca informez despre Babywise, decat omul care il practica? Na, sa revenim la problema noastra...
Nu imi plac scandalurile, nu ma bag in ele, am vrut doar sa explic situatia, si sa explic aparitia pe blog a atator articole traduse. Mi s-a parut ca pentru mamele care cauta pe net solutii pentru CIO e bine sa stie si efectele. Am crezut ca daca nu-mi spun parerea pe subiect, ci doar traduc niste articole documentate, nu se va interpreta iar ca sunt intoleranta. Dar daca tot n-am scapat :D, acum a venit si explicatia si cuvintele mele. Sunt sigura ca nu am reusit sa imi amintesc sa spun tot ce as fi vrut pe subiect. Dar consider ca raspunsurile Alinei din postarea catre care am dat link, spun totul. Si mai consider ca Ama a scris foarte bine pe tema asta a parentingului. Frumos, din suflet, fara pic de intoleranta sau acuzare.
O Pisică, Două Întâlniri
Acum 3 săptămâni
Raluca, eu cred ca povestea Anei a fost interpretarea la extrem si vorbele care s-au aruncat acolo cam prea dure? Nu o cunosc personal, dar nu mi se pare ok sa acuzam o mama care cauta solutii de egoism, de lipsa de sentiment matern,de cruzime,etc. Sunt mult 45 de minute? Da, sunt. Dar a fost vorba de o singura seara. Nu aplica CIO. Nu lasa copilul sa urle de 10 ori pe zi, zi de zi. L-a lasat o data. Pentru ca nu mai putea fizic sa reziste la inca o noapte de nesomn. dDaca dupa experimentul asta toti trei sunt fericiti, copilul doarme, e vesel, mananca, ea e odihnita, care e problema? Nu sustin ca e ok sa-ti lasi copilul sa planga 45 de minute in fiecare seara. Spun doar ca s-a intamplat o data si ca acuzatiile de maltratare sunt urate si inumane.
RăspundețiȘtergereSi pentru ca scriai de sacrificiu. Eu nu cred ca un copil are nevoie de parinti sacrificati. Chiar daca e vorba de renuntari si sacrificii pe care le faci din dorinta de a-i fi lui mai bine. Eu de exemplu am suferit ani in sir pentru ca o auzeam pe mama spunand uneori "m-am sacrificat pentru tine", "n-am mancat banana ca sa o mananci tu", "n-am fost in concediu ca sa te duci tu in tabara", "n-am facut nush ce ca sa nush ce...". E groaznic pentru un copil sa auda asta. Nu mai imi trebuia nici banana aia, nici tabara, nici nimic. As fi preferat sa stiu ca mama a facut ce vroia si ca e happy.
Copiii simt aceste renuntari ale parintilor si fara ca acestia sa le enunte. Prea mult sacrificiu personal nu e bun. Trebuie si putina fericire nu?
Raluca, intotdeauna vor exista oameni care sa te critice. Intotdeauna! Din pacate. Chiar si in cele mai elementare si evidente lucruri.
RăspundețiȘtergere2) Chiar nu trebuie sa castigi fiecare batalie. Lasa-i sa latre in prostia lor, daca nu vor sa priceapa. Tu spune. Cum ai zis, intr-o zi cineva va gasi pe internet (pe blogul tau;) ) despre cat de daunatoare este metoda. Altii vor gasi alte bloguri si vor merge pe alte cai. Dar din punctul tau de vedere ti-ai facut treaba.
3) Nimeni nu poate schimba pe nimeni. Chiar si atunci cand ai argumente logice, stiintifice, studii, etc. Cine nu are urechi de auzit NU AUDE oricat ai vorbi tu. Zi mai bine, "Doamne, lumineaza-l/o tu, ca eu mai mult de atat nu pot sa fac".
4) Binele intotdeauna invinge :)
N-ai de unde sa stii daca peste ani, copilul lor o sa le citeasca aberatiile despre parenting si n-o sa-i intrebe "Mama, cum ai putut sa-mi faci asta? Sa ma lasi sa plang 45 de minute?? Eu n-o sa-i fac asa ceva niciodata copilului meu!"
Stai linistita, cumva roata se intoarce. Zenul tau e mai pretios decat orice pe lume.
5) Daca cineva te acuza de ceva, fii sigura ca acea persoana s-a simtit lezata in vreun fel de ceea ce ai tradus sau scris din propria experienta.
Toti ne credem destepti si vrem sa fim nu doar buricul propriului mic univers, dar si al universului celorlalti. Si prin ceea ce ai scris ai aratat cuiva ca nu e chiar o persoana atat de informata si ca lipsa de informatie ii si afecteaza copilul(pe care il iubeste, normal). Si daca nu poate sa accepte realitatea asta si sa discearna intre informatie si atac, eu zic ca n-are rost sa-ti pierzi vremea :)
Kisses!!
raluca, smaranda se trezeste si acum noaptea, iar eu ma duc la serviciu. acum e bine, ca se trezeste rar, dar pana la un an era fara numar. am citit toate cartile astea sau rezumate ale lor si nu mi s-au parut aplicabile. dar e cazul meu. crede-ma pe cuvant, daca gaseam o varianta care sa mi se para ok, o aplicam pentru ca eram praf. praf. aveam senzatia ca nu se va mai intimpla niciodata sa dorm toata noaptea. iar eu am fost toata viata un mare fan al somnului. aveam senzatia ca umblu intr-o ceata, asa, din care nu voi mai iesi. asa ca sincer, nu stiu cum e mai bine.
RăspundețiȘtergerecu alimentatia si celebra merdenea, eu nu sustin ca esti intoleranta pentru ca nu ii dai branzoaice. repet, nici eu nu i-am dat, pentru ca am putut sa nu ii dau, pentru ca nu a dat de ele, pentru ca, pentru ca....dar de la merdenea pana la mamele din parc care dau copiilor merdenele egal cu mamele care dau cola la 6 luni egal cu mamele care isi bat copiii, e cale lunga. si tu stii foarte bine ca nu ti-a spus nimeni ca esti intoleranta pentru ca nu cumperi biscuiti. dar desigur, da bine acolo in post.
Roxana, metoda clasica de cry-it-out implica mersul mamei la copil o data la cateva minute, cand ii reaminteste bebelusului ca trebuie sa doarma. Deci intr-adevar, metoda e diferita de cry-it-out, dar nu stiu care as putea sa spun ca e mai dura. Am mai spus intr-o postare ca si sotul meu gasise despre Ferber numai de bine pe ceva site-uri cand era Alex mic. Si eu eram distrusa si nu ma simteam in putere sa-i explic ca oricat as fi de obosita, nu-mi doresc asa ceva pentru copilul meu. "Oricat as fi de obosita" insemna pe atunci leganarea lui Alex aproape toata ziua, pentru ca de la reflux plangea aproape continuu si voma in jet, insemna ca dormea ziua numai pe mine si noaptea numai pe sotul meu, insemna ca nu puteam nici sa ma imbrac sa ies in oras daca nu-l tinea cineva la verticala, sau ma imbracam cu el in brate, altfel voma imediat cam cat o cana de lapte si plangea neconsolat mai mult de o ora oricum incercam sa-l calmez, insemna ca orice faceam trebuia sa-l tin in sus, insemna ca la fiecare supt trebuia sa-l leagan ca sa adoarma intai, altfel urla din momentul in care prindea sanul, insemna ca seara statea la san vreo 2 ore incat simteam ca cineva imi taie sfarcul cu cutitul pe dinauntru, insemna ca noaptea dupa fiecare supt trebuia sa-l plimb la verticala ca sa ragaie vreo 40 de minute ca sa nu vomite in jet cand il puneam pe pieptul lui taica-sau la somn, ca sa se trezeasca apoi dupa o ora, s-o iau de la inceput, ... Nu fac pe martira, incerc doar sa expun situatia in care Relu a dat de Ferber, unde a citit ca dupa cateva seri chinuitoare se rezolva totul. Ei, dar in extenuarea aia in care mie imi venea sa plang in loc sa-i explic ca nu vreau asta, a citit totusi ca metoda Ferber este foarte periculoasa de aplicat inainte de 8 luni, ca bebelusul poate sa moara. La noi cu atat mai mult, de la voma. Asta a fost salvarea mea si pana la 8 luni am avut timp sa cercetez si sa-i explic :D. Dar oricum, o metoda care poate sa-ti omoare copilul inainte de 8 luni nu cred ca e tare buna pentru el nici dupa aceea. Mai ales ca pe la 8-9-10 luni incepe anxietatea de separare... Asta despre domnu' Ferber...
RăspundețiȘtergereHmm la treaba cu sacrificiile, eu cred ca daca ce faci alegi din inima, nu ai cum apoi sa reprosezi cuiva, decat daca alegi ceva fortat, ceva cu care tu nu esti in armonie.
RăspundețiȘtergereAcum despre "me-time" ce as vrea sa spun. Normal ca daca mama simte nevoia asta si are posibilitatea, e ok. Dar consider un semn de maturizare totusi sa ti se schimbe putin prioritatile dupa nastere. Daca poti sa mergi zilnic la masaj, cat timp taticul plimba copilul prin oras, mi se pare perfect. Dar daca vrei sa mergi zilnic la masaj si in timpul asta stii ca bebelusul plange infiorator dupa tine, pentru ca e exact ora lui de somn de amiaza si numai cu tine adoarme, eu recunosc ca nu as prea savura masajul ala... As mai astepta un timp, sa creasca bebelusul, si sa incerc iesiri treptate.
Ce ma deranjeaza totusi e ca acest "me-time" a ajuns foarte propagat in majoritatea mainstreamului mamicesc. Cumva daca nu ai me-time nu esti mama Cosmo probabil. Nu stiu daca propaganda asta a adus-o epoca industriala ca sa trimita femeia la serviciu, sau companiile de produse cosmetice sau spa-urile :D. Pentru ca pe vremuri femeile nu aveau me-time si erau fericite. Se intalneau probabil laolalta mai multe mame cu copiii la o cafea si uite me-time-ul! Acum mi se pare foarte propagat me-time-ul asta fara copil, musai! Eu cunosc multe mamici care chiar nu ar fi avut cu cine sa-si lase copiii ca sa aiba me-time. Asa ca pericolul cu propaganda asta e ca poate duce la frustrari, daca tu nu poti pur si simplu sa ai me-time ca si vecina! Si atunci dintr-o mamica potential multumita si fericita, ajungi o mamica frustrata ca tu nu ai mai mers la masaj de atatea luni, cum se asteapta societatea de la tine... chiar daca tu poate nici nu-ti doreai masajul ala, ci ai fi preferat sa te joci cu copilul tau.
In plus, stiu multe mamici care isi petrec timp pretios pentru ele, alaturi de cei mici. Se catara pe munti, se intalnesc cu prietenele, totul impreuna cu bebelusii lor. Si toata lumea e multumita, nu trebuie sa sufere nimeni.
Si tot ca o comparatie cu generatia fericita a parintilor nostri, chiar daca nu as iesi din casa, tot simt ca am mai mult me-time decat femeile de atunci, pentru ca noi uitam sa contorizam orele de stat pe net :D.
Multumesc de comentariu!
Octavia, te pup cu mare drag! Mi-au mers la suflet incurajarile tale! Si voi tine cont de ele!
RăspundețiȘtergereMaria, stiu ceata... Mi s-a intamplat de cateva ori in prima luna de viata a lui Alex sa-l dau dimineata la maica-mea sa mai dorm o ora, ca el si atunci era mult prea matinal. De fiecare data ma trezeam zapacita, unde e copilul? Oare l-am pus in pat cu mine si e sub plapume? Oare l-am scapat pe jos si am adormit alaptandu-l in fund ca de obicei? Si asta se intampla de fiecare data :)). Dupa vreo 30 de secunde de panica imi aminteam ca l-am dat la maica-mea :)).
RăspundețiȘtergereCu biscuitii a fost altcineva :D. Mi s-a spus ca daca nu-i dau biscuiti copilului, de unde isi va lua energia? Si cred ca era vorba in discutie despre petit beurre, nici nu pot da vina pe reclama la Barni :D. Si cum eu am spus ca pentru a-i da biscuiti ar trebui sa ajung pe la magazine, sa-i cumpar, ca eu nu am in casa, si mi s-ar parea asa bizar dupa ani de zile in care nu am mai cumparat nici un dulce junk pentru mine, sa ajung sa-i cumpar asa ceva copilului, cand eu stiu ca nu-i sanatos? Si asta fara sa ceara el? Si de aici pana la etichetarea cu intoleranta nu a fost mult :D.
Eu am scris mai rar despre familia mea, dar uite ca tot ai scris si tu... am o relatie extraordinara cu toata - frati, surori, parinti. Ai mei faceau AP fara sa aiba habar ce e ala. Si au renuntat si ei la multe pentru copii far sa aiba senzatia unui sacrificiu, a fost alegerea lor, pentru binele nostru. Ma intreb cum s-ar fi simtit sa plece in concediu si sa ne lase pe noi 5 (acum suntem sase) acasa, cand aveam eu vreo 16 ani? Eu i-as fi incurajat dr ei nu au plecat niciodata de langa noi.
RăspundețiȘtergereDar nu asta e important, ci faptul ca imi daus eama ca si eu cresc copii cum o faceau ei. Si na, ca am raspuns unui omentariu malitios de aiurea. Nu stiu sa existe familie mai implinita, mai unita si mai iubitoare decat familia parintilor mei, care si-au crescut absolut singuri cei sase copii (nu suntem membri ai vreuneei secte religioase, nu de-aia au facut multi, copiii au venit unul dupa altul si cam atat).
Zoozie, tot timpul cand citeam la tine de parintii tai ma induiosam. Ba ca spuneai de ideile mamei tale, ba ca spuneai cum o poarta in brate tatal tau pe sora ta mica. Si intr-adevar parentingul asta cu dragoste mi se pare modul in care ajungi sa fii implinit si fericit in familie. Pentru ca daca acum cand sunt bebelusi am ajunge sa gandim ca ne e ciuda ca ne sacrificam pentru ei, nu stiu cum ajungem mai tarziu, la challenge-uri mai mari...
RăspundețiȘtergereSi daca tot vorbim de parinti, eu nu am vazut intre cunostintele mele un cuplu care sa se inteleaga asa bine ca parintii mei. Vorbesc orice, se sfatuiesc si acum in toate deciziile, isi spun "te iubesc", se pupa in fiecare dimineata cand se despart, se tin de mana in pat seara cand se uita la tv... Si toate astea dupa "sacrificiile" de o viata. E evident ca le-au facut din suflet, altfel frustrarea sacrificiului si-ar fi pus amprenta si asupra relatiei lor.
In toate exista si o cale de mijloc care sa nu implice "sacrificiul" si nici suferinta copilului. Calea de mijloc este cea pe care am ales-o noi in a ne creste copilul si pana acum suntem multumiti de rezultate. Cautand aiurea pe bloguri am gasit si eu aceasta furtuna iscata zilele aceastea, asa ca indraznesc sa vin cu varianta noastra, aceea de a respecta personalitatea fiecarui copil si de a imbina metodele de dormit cu bebelusul. Am scris despre asta aici: http://copiisimamici.blogspot.com/2011/04/co-sleeping.html
RăspundețiȘtergereAsa cum spui si tu, nu am scris pentru a da lectii cuiva, pentru a da o solutie general valabila, ci doar pentru a fi de ajutor, prin impartasirea experientei noastre, si altor mamici ce se vor afla intr-o situatie similara, asa cum este si cu alaptarea sau diversificarea. Ramane la alegerea fiecareia sa hotarasca drumul pe care sa il urmeze.
vavaly
si pe mine m-a frapat treaba asta cu relatia cu mama. noi locuim cu ea, evident ca suntem si am fost mereu foarte apropiate, m-a ajutat si m-a sprijinit intotdeauna, indiferent ce am ales sa fac sau sa nu fac. nu mi-a impus niciun fel de limite si nu a ridicat pretentii vizavi de viata mea. niciodata nu m-a atins si nu m-a facut sa-mi fie frica de ea. deci daca e sa punem cap la cap toate povestile astea, bag seama ca lucrurile stau taman invers decat s-a insinuat.
RăspundețiȘtergerevavaly, frumoasa postarea ta! Si mi-ai mai amintit ceva, citind naturaletea cu care ai ascultat de copil. Si eu am dormit la inceput in patut, iar apoi cu mama mea (vorba vine dormit, ca dormeam de pe la 1 noaptea pana pe la 5 dimineata :D). Ei faceau co-sleeping fara sa stie ce e acela AP. La fel citesc si la tine, crescutul copilului cu respect si cu ascultare. Multumesc de mesaj.
RăspundețiȘtergereO, da, Alexandra, stiu ca am purtat noi niste discutii legate de mamele noastre o data. Si mama ta e chiar mai faina si decat a mea :)). Si ca mama, si ca bunica. Jos palaria! Ca nu a lasat "normalitatea" din jur sa o afecteze, nici atunci, si nici acum ca bunica. Te pup!
RăspundețiȘtergereVreau sa am undeva salvat linkul, la subiect. Imi place mult comentariul Laurei de aici: http://blogulmeumediocru.blogspot.com/2011/10/noi-si-ei-de-ce-avem-batrani-singuri.html
RăspundețiȘtergereDa, e foarte relevanta relatia cu mama. Si daca e moarta saraca, cum de judeca? Intreb si eu.
RăspundețiȘtergereIarasi chestia cu sacrificiul ... mi-a mai spus cineva ca m-am "dedicat" copiilor ca sa am ulterior motive sa le reprosez, sa ma urc pe piedestal si sa ma victimizez ca am sacrificat TOTUL pentru ele.
Stiti ce? N-am sacrificat nimic. Am daruit exact asa cum am simtit. Si cand am putut si am simtit, am luat si cinci minute de pauza. Si am mai spus si "nu, nu acum" cand nu mai puteam. Sacrificiul asta depinde din ce unghi il privesti. Totul e relativ. Daca presiunile externe iti indica stradaniile tale drept sacrificii inutile, evident ca ramai macar frustrat ca nu beneficiezi de tot confortul, iar restul, prin comparatie, e chin. Daca insa reusesti sa privesti acolo unde trebuie, iti schimbi directia prioritatilor si iti pliezi asteptarile, sacrificiul nu mai e deloc sacrificiu, ci normalitate.
Greu de inteles insa pentru cele care militeaza cu nesat impotriva habotniciei. Pentru ca o mama focusata mai mult asupra copilului decat ei insesi asta a ajuns: sectanta, habotnica si intoleranta (este evident ca iti cresti asa copilul doar ca sa le umilesti pe cele care nu o fac!).
Da, Alina, ai dreptate! Nici eu nu simt ca am sacrificat ceva, chiar daca inainte de Alex eram atat de independenta! Tot timpul faceam doar ce doream eu, vorba mamei mele, pe mine casatoria nu m-a schimbat deloc, in schimb maternitatea... :D
RăspundețiȘtergereTe pup! Nu pune la suflet pe cine nu merita!
Eu cred ca in primul rand nu ajungi sa te sacrifici avand copii, ci doar sa iti schimbi macar pentru o perioada prioritatile. E drept ca privind in urma nu mai vrei sa revii la vechiul stil, e vechi, prafuit si u ti se mai potriveste, te reinventezi, devii mai stralucitoare, iti descoperi alte ocupatii utile, talente sau prioritati, oprtunitati profesionale la care nu te-ai fi gandit. E normal sa ne schimbam avand copii.
RăspundețiȘtergereSi cred ca si persoanele care s-au inflamat zilele trecute au facut asta, s-au schimbat, si-au schimbat priritatile punand copilul pe primul plan, intr-un mod sau altul. Hai sa fim seriosi, nici ele nu sunt neoameni, isi iubesc copiii, incearca sa le ofere ce cred ele ca e mai bun pentru el. Ca unele cred in rutina salvatoare, altele in oferirea unui loc aseptic pentru odihna, ma indoiesc ca pornesc ca de la premisa ca vor sa faca rau copilului. Nici persoana care a incins spiritele nu a vrut asta. Am perceput cumva nuantele si in linkul pe care l-ai pus tu, Raluca, in comentarii, am scris cam ce cred eu ca s-a petrecut cu ei atunci.
Dar imi pare rau ca a avut nevoie de un declic asa de sangeros ca sa reuseasca intr-un final sa rezolva problema oboselii continue, eu nu am incercat decat sa spun ca se poate si fara asa ceva.
Ok, o fi fost o fi trecut, toata lumea e acolo fericita, dar copilul de trei luni despre care mama lui scria in comentarii ca adoarme la san si ei nu-i convine asta e fericit acum ca face si el sleep training? Alti copii ai altor mame carora li s-a aprins un beculet citind grozavia aia sunt ei mai fericiti acum? Dar mamele lor, vazand ca la ele nici macar nu merge, cum s-or simti de fapt?
In sfarsit, important e ca fiecare sa isi gaseasca un echilibru prin care sa nu sacrifice pe nimeni. Una e sa iti asumi o viata schimbata chiar si temporar de venirea unui copil, alta e sa tragi cu dintii de un stil de viata care evident se potriveste doar oamenilor singuri si sa maturi in cale orice dram de intelegere in numele binelui comun, care oricum nu ajunge sa fie decat un amarat de compromis in felul asta.
Eu raman pentru exprimarea libera. A tuturor din familie. :) Si dupa ce "urla" fiecare ce vrea, sa vada cum se poate ajunge la consens, nu la compromis.
Si la mine s-au mirat ai mei mult de modul n care mamicesc. Si eu sunt un om foarte independent si sigur de el, iar in buna parte am si ramas asa, in ciuda coditelor care mi-au aparut de-a lungul timpului :)
RăspundețiȘtergere:)
RăspundețiȘtergereRaluca: nu stiu daca s-a inteles bine ce am zis. Exista mame care renunta la tot de dragul copilului si nu regreta niciodata asta. Nu vad asta ca un sacrificiu, ci ca o datorie, un lucru normal.
RăspundețiȘtergereSunt mame care renunta, constranse de situatie, de societate si apoi regreta. Poate nu imediat, dar la un moment dat incepe sa le roada, si asta naste frustrari, nemultumiri.
Exista mame care cauta un echilibru, intre copil si restul, care incearca sa ofere enorm celui mic, dar sa pastreze ceva si pentru ele.
E rau?
E vreuna din aceste categorii mai buna decat cealalta?
Tu si celelalte fete de aici v-ati asumat renuntarea la orice nu implica cresterea copilului. Foarte frumos. E alegerea voastra. Dar hai sa nu dam cu pietre in mamele care isi iubesc la fel de mult copii si fac la fel de multe pentru ei, dar din cand in cand, rar, foarte rar, vor ceva doar pentru ele.
Roxana, nu cred ca am zis undeva ca e rau. Doar am spus ca eu nu as putea sa fac ceva doar pentru mine stiind ca pruncul sufera. Iarna trecuta am fost zilnic la inot, cam o ora zilnic, deci mai mult decat majoritatea mamelor am avut parte de timp doar pentru mine. Dar am mers doar cand am stiut ca Relu iese cu piticu la plimbare. Stiam ca daca nu ma vede acasa e suparat.
RăspundețiȘtergereRoxana, eu sunt contraexemplul ideal :) - si eu sunt mic copil, ar trebui sa ti-o arat pe mama!!
RăspundețiȘtergereRaluca, nu vorbeam de lucruri care fac rau copilului
RăspundețiȘtergereZoozie, contraexemplu la ce?
Si eu am "renuntat" tot de nevoie Roxana. Dar exista o vorba romaneasca de mare adevar: nevoia te invata! Fix asa se si intampla, trebuie numai sa dai dovada de flexibilitate.
RăspundețiȘtergerePentru mine nu e nimic gresit in a gasi loc si pentru sufletul tau, dincolo de maternitate. Dar e gresit sa faci din asta un deziderat, prima prioritate, parte integranta din reteta implinirii. Acolo e buba cu nepieptanatele si habotnicele aratate cu degetul. Samburele viitoarei depresii. Ca nu corespundem standardelor sociale.
Problema nu e ca unele sunt mame denaturate si altele sectante cu jertfa pe tzatza, ci ca e propagandizata atitudinea "las ca merge si asa", iar sub pretextul corectitudinii politice nimeni nu vrea macar sa se straduiasca mai mult. Mai nou a fi mama buna e egal si suficient cu a nu fi clar abuziva. Sacrificiul si datoria sunt non valori, fashion faux pas, astea care alapteaza si tin copiii in brate un fel de paria, categoric non grata. O minoritate care ar face bine sa-si tina gura, niste gaini bezmetice si ele. Vezi cumva strambatatea? Ne naturalul? Ne firescul? Sau se vede numai incorectitudinea politica general lezanta de mother guilturi?
Alina, eu nu vorbesc de situatiile in care o mama se pune pe ea mereu, in fiecare clipa, deasupra copilului ei. Care crede ca nevoile si dorintele ei trebuie mereu respectate si indeplinite, chiar si in detrimentul copilului. Vorbesc de situatii in care din cand in cand simti nevoia sa te pui pe tine pe primul loc, fara ca asta sa faca rau celui mic. Macar si pentru 10 minute. Sau o ora. Sau o zi. E rau asta? E traumatizant pentru copil ca mama lipseste de langa el o zi? O ora? Unde e limita?
RăspundețiȘtergereE atat de groaznic ca vrei ca al tau copil sa aiba un program de somn? Daca ajunge la asta fara sa fie chinuit si fortat? Si nu vorbesc de cazul Anei, ci la modul general.
Pentru ca citind multe din comentariile lsate pe mai multe bloguri asta e senzatia. Ca exista de-o parte mamele care au dormit cu bebe, care l-au leganat, plimbat etc pana a adormit, care l-au purtat ca sa doarma aproape de ele si de cealalalta parte mamele care sunt cumva mai putin bune pentru ca si-au pus copilul in pat si a dormit singur. Si daca copilul a fost fericit asa? Daca asa i-a placut? Care e problema?
Eu accept ambele variante. Am ales una si noua ne-a fsot bine. Nu am facut asa ca sa ma distrez in lipsa ei, ci pentru ca stiam ca asa ma pot odihni si eu si ea. E atat de oribil ca am vrut sa ma pot odihni? Atata timp cat alegerea mea nu a dus la nefericirea copilului?
Si da, am renuntat si eu la multe, extrem de multe lucruri si mi s-a parut normal, frumos. Nu mi le mai doresc. M-am schimbat. Dar la altele nu am renuntat. E rau?
Nu cred ca a fi mama buna inseamna sa nu fi clar abuziva. Nu cred ca sunt multe mame care cred asa ceva sincer. Cred ca o mama buna e cea care isi face copilul fericit.
PS: si cand vorbeai pe facebook de "fatetele nebuniei" la comentariile de la ultimele posturi ale ralucai si zoozie, nu te refereai la ce am zis eu nu? :). caci de nebunie nu m-a acuzat nimeni pana acum...
RăspundețiȘtergereNu cred ca se referea la tine Roxana, doar ca discutia s-a intins pe multe bloguri si cumva comentariile Alinei au parut scoase din context.
RăspundețiȘtergereOricum, ce spui tu are foarte mult sens, e de bun-simt. Toate luam cate o pauza, doamne fereste, me included, sau mai ales me :)
"Problema" din cauza careia am sarit ca arsi atatia oameni nu a fost sleep trainingul in sine, chiar daca eu una de exemplu am descoperit ca un copil - al meu desigur, converge spre u rogram mult mai usor daca il las eu in pace si sunt doar foarte atenta la semnalele de somn. Nici faptul ca de undeva a reiesit ca intr-un caz particular a mers - cu plansul ala de rigoare de care s-a facut atata caz - dar ca, in urma lui, au rasarit multe mame care si-au creat efectiv o problema. Copilul meu nu adoarme singur, are 6 saptamani/ 3/6 luni etc, am o problema, nu sunt buna, nu ma pricep destul. Se incurajeaza reciproc si poate ca multe din ele si-ar fi gasit mai pasnic un echilibru. Si cumva mai departed e spectrul depresiei, pentru ca in multe cazuri asemmenea presupuneri aduc samburele indoielii sid a, al deptresiei.
Asta ne-a durut, ca nu a zis ok, am reusit, cu ce pret. Am reusit, dar a fost totusi gresit sa planga atat, n-o sa fac ever, ci faptul ca abordat totul cu tonul ala sugubat in romgleza, la misto, iar concluzia a fost ca totusi a mers, ca metoda a ost asa de buna si altii se vor agat de ea, dovada comentariile de la postarea aia, parca se incurajau reciproc.
Cam metafizic, nici nu-mi dau seama daca am fostd estul de clara. Pot sa spun, in concluzie, ca mie toata dezbaterea asta mi-a lasat un gust amar, ca iertam prea multe in numele corectidinii politice de sorginte americane.
Multumesc pentru linkul la "postarea initiala". Am citit comentariile pe diferite bloguri si imi doream sa vad postarea care le-a generat, sa imi formez o parere proprie. Am citit postarea si antepostarea de mai multe ori, apoi iar comentariile.
RăspundețiȘtergereComentariul lui Zoozie mi-a mers la suflet de prima oara si a ramas favoritul meu chiar si dupa ce am vazut alte nuante in el.
Dupa cum ai spus si tu, sa lasi un bebelus sa planga neconsolat ar trebui considerat un abuz. Ca si tonul ridicat, ca si o palma samd. Si dupa cum spune si Zoozie, violenta da dependenta, asa ca este mai prudent sa eviti aceasta cale.
Mai este si legatura dintre nevoia de ordine si lipsa iubirii. Am fost crescuta cu multe limite si restrictii si cu o mare nevoie de ordine care s-a transformat surprinzator in dezordine atunci cand m-am casatorit.
Am fost surprinsa sa constat nevoia de ordine la Rares, aparent innascuta. Nu intelegeam de unde atata meticulozitate la un copil atat de mic, pe Iarina nu a pasionat-o niciodata subiectul. Rares a petrecut primele 3 luni in spital, i-a trebuit mai bine de un an sa stea relaxat in bratele mele, sa doarma profund, sa nu mai fie panicat in fata medicilor.
Acum tot stresul pare sa fie depasit, dar a ramas nevoia de ordine.
Am incercat sa las la o parte exagerarile de ambele parti, sa imi amintesc ca greselile pe care le faci ca parinte sunt inevitabile. In mod obiectiv, cei care publica studii si metode de crestere a copiilor trebuie si ei "sa faca un ban gramada" asa ca am incercat sa nu uit ca studiile si metodele se schimba mereu.
Nu am cum sa stiu cu adevarat in ce masura plansul neconsolat sau nerespecarea unei rutine de somn afecteaza dezvoltarea bebelusului.
Personal, nu pot lasa un copil sa planga in numele unei rutine citita in carti; personal, nu am nevoie de o anume rutina in viata mea.
Sunt constienta ca atat modul de educatie liber al copilului cat si modul de educatie bazat pe reguli, cuprind atat avantaje cat si dezavantaje.
Personal, cred ca fiecare parinte trebuie sa aleaga ceea ce i se potriveste lui ca persoana, cu adaptare la nevoile copilului.
Cresterea primului copil mi s-a parut ceva dificil pana la 3 ani. La 3 ani m-am simtit ca si cum as face majoratul Iarinei. Momentele dificile mi s-au parut firesti, avand rolul sa ne invete pe noi, ca mame, sa ne reordonam prioritatile in favoarea copilului.
Cand eram insarcinata cu Rares, mi s-a spus ca "numai atunci cand ai doi copii, realizezi ce usor era cu unul singur".
Dupa ce s-a nascut Rares am aflat ca "numai atunci cand ai un copil cu probleme de sanatate, realizezi ce usor se creste un copil sanatos".
Ma gandesc cat de usor de crescut a fost Iarina si cat de complicate mi s-au parut mie lucrurile.
Am avut ocazia sa il alin pe Rares atunci cand plangea pana la epuizare si adormea intre reprizele de plans. Am avut ocazia sa il ascult plangand neconsolat din afara camerei (pentru ca la noi actul medical nu include si respectul fata de pacient). In ambele ocazii motivul plansului a fost cautarea venelor pentru 2 ml de sange sau pentru a pune o branula.
In mod evident subiectiv nu imi place ca un copil sa fie lasat sa planga. Viata ne ofera in mod gratuit, neasteptat si nedorit, motive pentru lacrimi.
In mod evident subiectiv consider ca ar trebui sa continuam cautarea unei solutii, sa credem in existenta unei solutii care sa nu implice plansul neconsolat.
Magda, imi pare rau de problemele tale cu Rares.
RăspundețiȘtergereDar eu nu as pune pe aceeasi treapta bataia si tonul ridicat. Chiar crezi ca daca ridici tonul la copil atunci cand face ceva gresit e un abuz? Atunci cred ca avem definitii diferite ale abuzului...
Si de la generalizari de genul asta apar neintelegerile si discutiile in contradictoriu aiurea
Roxana, nu cred ca a zis nimeni ca trebuie ca mama sa se sacrifice fara pauza, nu despre asta era vorba.
RăspundețiȘtergereMagda, adevar graiesti! Uite, cum am spus mai sus cand ne era incredibil de greu... pai daca se intampla sa fie bolnav, sau sa vomite mai mult (nu voi uita niciodata revelionul 2009/2010, poate imi voi face curaj sa povestesc candva...), prindeam puteri inimaginabile (probabil de "mama"!) si ma gandeam cum de mi s-a parut asa de greu pana atunci! Imi spuneam "Doamne da sa fie sanatos, ca il plimb si jumatate de zi ca sa adoarma, nu mai conteaza!". Si banuiesc ca la fel ar gandi orice mama.
Ce frumos ai scris, iti multumesc! Si m-ai ajutat putin sa imi explic de ce ma deranjeaza atat de mult si pe mine cand sunt lasati copiii sa planga. Adica inainte de nastere ma deranja doar auditiv :D, dar acum mi se face stomacul ghem si ma doare profund. Probabil e de la primele luni ale lui Alex, cand plangea vizibil in suferinta, fara sa-l pot consola deloc. Si dupa ce il shshhaiam si-l leganam si-l scuturam usor eu, si-i cantam, si-i ziceam rugaciunile, etc, dupa vreo ora il lua Relu, si apoi il lua maica-mea, si toti pe rand incercam sa calmam un plans de ore intregi, fara pauza, fara doua secunde de pauza, cat sa-si ia putin aer (nu va zic cum e sa mananci, pentru ca simti ca lesini de la alaptat daca nu mananci atunci in primele saptamani, dar sa inghiti cu noduri de plans in barba, pentru ca te simti de rahat ca tu mananci cand pruncul tau plange in continuare in bratele cuiva, pentru ca de cateva zeci de minute sau de o ora tu nu ai putut nicicum sa-l linistesti). De atunci poate am ramas afectata si mi se pare ca daca ai puterea sa ii alini unui copil plansul, daca esti langa el, daca ii vorbesti frumos, daca il iei in brate, atunci ce te retine??? Si de atunci, din moment ce si eu acum ii pot calma plansul, o fac atunci cand e nevoie.
Probabil cu atat mai mult acum va spune lumea ca ar fi fost mai bine si pentru noi, si pentru el, un exercitiu de cry-it-out, ca sa nu "sufere" atat.
Pai in primul rand instinctul si inima nu m-ar fi lasat sa-l abandonez singur in camera, oricat de extenuata as fi. (De doua ori am cazut de oboseala la plimbari din alea cu orele noaptea pe la 2-3. Am cazut cu el in brate. O data am pus genunchiul sa nu ma rastorn pe el si a doua oara am simtit ca mi se face rau si am profitat ca patul e aproape. In rest, dureri in coloana aveam tot timpul. Nu cred ca extenuarea o face pe o mama sa-si lase copilul sa planga singur. Poate mai repede supararile, depresia, lipsa suportului celor din jur, nervii.) Intr-o situatie, cu o seara inainte de Botezul lui nu m-a lasat cineva cateva secunde sa ajung la el cand a inceput sa planga, si am crezut ca mor de durere si de vinovatie, ca nu m-am luptat ca o leoaica. Si a fost vorba de cateva secunde.
In al doilea rand, nu as fi avut cum, numai daca nu-l agatam cumva de dulap cu wrapul :)), pentru ca el daca statea la orizontala se ineca cu voma si fara sa planga... facea arteziana de voma cativa centimetri in sus... :(.
In al treilea rand, ce as fi rezolvat? Pe el l-ar fi durut in continuare stomacul si esofagul de la reflux. Daca s-ar fi invatat minte sa nu mai planga pentru "binele tuturor", ar fi insemnat ca isi duce durerea mai departe inabusita in interiorul sufletelului lui. Ar fi simtit ca mama nu mai incearca sa-l ajute si ca mai bine nu plange, pentru ca daca plange, va ramane singur intr-o camera. Pavlov... Nu e natural sa ne lasam puii sa planga, tot corpul nostru de mame lupta impotriva lucrului astuia...
Roxana, eu cred ca si cu jigniri si umilinte poti rani la fel ca si cu o palma. Am auzit chiar si oameni care au spus, adulti fiind, ca ar fi preferat cateva palme la fund decat sa li se spuna atat de des ca sunt ratati, ca nu merita dragostea parintilor, sau sa participe la certurile parintilor. Sau lucruri mai grave, lovite tot cu vorba...
Da Roxana si cuvintele dor, mai rau ca o palma de multe ori. De acord, se poate intampla dar nu inseamna ca e ok. Eu tocmai am facut-o cand fi-mea m-a trezit la nici juma de ora dupa ce am atipit obosita, a vrut pipi la oala (nu de aia m-a trezit, saraca) si jumate l-a facut pe ea ca s-a ridicat sa-mi arate o olita roz.
RăspundețiȘtergereA urlat animalul din mine, dar nu mi se pare ca nu am comis un abuz - e unul din lucrurile pe care incerc din rasputeri sa le dau afara din comportamentul meu , nu suport sa ma port asa cu nimeni. Adevarul e ca in momentul ala am vizualizat cu deznadejde negocierile pentru o anunta pereche de chiloti care numai la indemana nu e, datul strampilor inapoi (are o obsesie cu ei, ii vrea zi si noapte), plus dorinta mea de a schimba instantaneu locul cu sotul din dotare care atipise la randul lui - si care a imbracat-o pana la urma. Dat cui ii pusa de justificarile mele? Am facut rau tocmai persoanei pe care incerc sa o protejez mai mult. Ea a ripostat - taci gulaaaa! Eu i-am zis da mai mami dar mi-e soooomn si tu iar ai facut pe tine uof... Si au urmat negocierile de care spuneam :)
Roxana, doamne fereste, vezi, uite eu asta nu inteleg, de ce tu, sau Maria de exemplu, simtiti nevoia sa va aparati pentru alegerile voastre, diferite, de ce s-a pus in discutie Ana+copilul+metoda lor, cand derapajele au avut loc la chestii muuult mai crunte si nu punctual, individual dinspre voi?!
RăspundețiȘtergerePersonal nu am nimic sa-ti reprosez tie sau Mariei (si daca mai e careva, poate sa ma intrebe, clarificam), Adei, Bogdanei, ca ele au scris pe subiectul asta iesit valvataie, nu am nimic de judecat la voi si nu am nimic de catalogat negativ in alegerile voastre ca mame, chit ca ele au fost altfel decat ale mele.
Ce ma deranjeaza si ma face sa scot flacari, deja, e atitudinea
1. - "voi astea care nu faceti ca mine, care va cocotati pe soclul mamei dedicate, sunteti niste tampite, asociale, aplaudace, superioare, arogante, intolerante, sectante, habotnice"
2. - "daca nu te pui, PERIODIC, PROGRAMAT, INTENTIONAT, si pe tine, FEMEIA, DINCOLO DE MAMA, pe primul plan, esti o delasata, nepieptanata, needucata, implicit frustrata si nefericita".
Intelegi acum?
Sunt, este perfect adevarat, copii care, cum spui tu, se calmeaza foarte usor si intra foarte rapid si lejer, fara chinuri, intr-o rutina ce nu perturba ritmul general al familiei.
Crede-ma, am ochi si urechi de sase ani de zile, in disperarea devenita pricepere de jur - acestia sunt foarte putini si parintii lor, simplu, niste norocosi.
Majoritatea copiilor din societatile noastre moderne si strambate in toate felurile se nasc, din pacate, stresati, dornici de atingerea permanenta a mamei, dornici de afectiune demonstrata non-stop, se nasc cu frici mostenite si greu de linistit. Si a veni cu propaganda pentru "lasa, ca e ok sa planga neconsolat, nu MOARE din asta nimeni", a veni cu "pana la urma LP nu e o otrava, si daca nu alaptezi, paguba-n ciuperci" ma umple de imposibila intelegere. Cum? De ce? De ce sa nu ne straduim. Intai. Ca daca nu ne iese (dar cui ii iese tot, de ce se interpreteaza ca mamele astea care isi poarta copiii si-i alapteaza sunt declarat perfecte in ciuda celorlalte?), sigur ca e omenesc si e de inteles.
E o comoditate, un hedonism, un pus nevoile noastre, ale naibii nevoi 90% inchipuite si rezultate tot din socialul care vine cu ingradiri, presiuni, tipare, acolo, in frunte. Cand chiar nu e strict "convietuire" adulti-copii, ci rolul nostru natural, intrinsec, de parinti, este sa ocrotim, sa protejam, sa ii crestem.
E un infantilism, o dorinta de peter-panizare a adulthoodului care pe mine ma sperie ingrozitor. Si-ti zic, e vizibila fantastic de acut pe romaneste, se traieste altfel parinteala aici, unde sunt eu.
RăspundețiȘtergereDin asta vine si respingerea inversunata a argumentelor din alta directie. Ura. Pentru rani zgandarite. Inchistarea in grupuri "de sprijin".
In fine. Am multe de spus. Si o voi face. La mine pe blog. Pentru ca vreau sa fiu inteleasa asa cum trebuie. Pentru ca vreau sa fie clar ca din partea mea nu sunt atacuri la persoana, dar am in inima lucruri care rod si care cu siguranta ustura alte mame, asa cum ma ustura si pe mine.
E corect sa nu critici. E politica socialului pe care-l impartim.
Dar intre a critica idei si a critica oameni si deciziile lor e distanta gigantica. Cam ca intre Polul Nord si Polul Sud, asa. :)
Eu pot sa vin cu argumente. Cate or fi valabile, nu stiu. Asta poate decide fiecare care ma asculta. Desigur, in cazul in care vrea sa ma asculte. De aceea am spus ca o voi face la mine in ograda si ca ma voi abtine pe viitor de orice fel de cometarii tip sfat-sugestie-impartasit de experienta proprie la altii acasa. Ca sa evit toate interpretarile astea oribil de injuste. Nu mai am oricum energia sa ma mai implic.
Insa cu siguranta nu voi accepta in numele niciunei pseudo-tolerante astfel de mizerii dejectate in "tabara adversa". Ma bucur ca Oana m-a scos ea prima din lista ei de la FB. As fi facut-o eu oricum, fara remuscari. Atitudinea ei a fost ... mizerabila!! La fel de mizerabila ca si celora care au pus eticheta "denaturat" si "protectia copilului", cand chiar nu era treaba lor.
Insa uite, vezi tu, sunt oameni cu suflete mici si intr-o directie si in alta. Asta nu inseamna ca eu, Raluca, Zoozie sa devenim sacul de box al oricui are ceva de refulat. Refuz sa accept ca in numele defensivei pentru Ana (si inteleg, si empatizez cu suferinta ei, insa, din proprie experienta, muuult mai dureroasa, stiu ca asumarea PUBLICarii unor lucruri, atrage astfel de reactii, tampite pe alocuri, absurde pe de alta) sunt atacate cu invective niste fete care nu au nimic de-a face cu agresivitatea (da, Maria a considerat ca si eu sunt agresiva si asta m-a facut sa-mi cer scuze, sa incerc sa explicitez, dar m-a si intristat si dezamagit peste masura!). Iar Bogdana m-a acuzat ca intretin razboaie ... este inimaginabil cum orbim si vedem ... altceva decat este acolo, din-colo.
In afara de Oana nu cunosc pe nimeni dintre cele care au aruncat cu epitete si mojicii. Deci nu am putut nominaliza si nu am putut sa ma revolt nominal impotriva (alt)cuiva. Dar nu am facut un sac de box colectiv din cele care au simtit nevoia sa faca front comun in disputa de fata, nu am venit cu acuze, nu am venit cu jigniri la gramada. Cum s-a intamplat in partea astalalta!
Asta e povestea de fata. Repetata ca sa se plateasca polite vechi. Cu o ura ... incalificabila.
Gata, ma opresc aici.
IAr nu s-a inteles bine...
RăspundețiȘtergereCand am spus ca nu consider ridicatul tonului un abuz, nu ma refeream la situatiile in care o mama urla la copil sau il face prost, ratat, etc. Alea da, sunt abuzuri, sunt lucruri care ranesc si lasa urme pentru totdeauna.
Ma refeream la situatiile in care un copil greseste, sa zicem loveste alt copil, si tu, ca mama, trebuie sa ai o reactie. Nu? Te duci la el si ii spui ca sa nu mai faca asta, ca doare, ca celalalt copil sufera, etc, si ii spui asta pe un ton ridicat, ca sa vada ca nu esti de acord cu un astfel de comportament.
In fine, discutia asta e fara final. Si nu fcem decat sa ne aruncam mingea de la una la alta. Sunt sigura ca multe lucruri le facem la fel, altele nu. Si e normal. Sa mergem mai departe
Roxana, eu cred ca la asa ceva s-a referit Magda cand a spus de ton ridicat, doar ca n-a vrut sa foloseasca mai multe cuvinte. Hai sa nu mai luam cuvinte din context si sa le ducem la extrem.
RăspundețiȘtergereRoxana, nici eu nu pun pe aceeasi treapta bataia cu tonul ridicat. Nu pun pe aceeasi treapta cu bataia nici macar o palma (data peste pampers, cum spunea cineva). Fac distinctie intre bataie, pe de o parte si plansul neconsolat al bebelusului / tonul ridicat / o palma-doua, pe de alta parte. Pentru ca in timp pe bataia este in general neacceptata, celelalte sunt in general acceptate. Sunt incadrate intr-un firesc care se intampla oricui, de genul: "eu nu imi bat copilul ... dar, o singura data, am fost asa de obosit/nervos/stresat samd incat am ridicat tonul / i-am dat o palma / am lasat bebelusul sa planga neconsolat ... regret si in ziua de azi. Cu mare accent pe regret.
RăspundețiȘtergereExpresia de abuz este atat de des folosita si are intelesuri diferite pentru persoane diferite incat parca si-a pierdut valoarea.
As reformula, punand semnul egal intre bataie / o palma-doua / ton ridicat / plans neconsolat samd din punct de vedere al respectului. Concret, lipsa de respect fata de copil.
Alina, sa-ti dea Dumnezeu sanatate! Nu am mai cunoscut niciodata in viata mea pe cineva care sa se exprime atat de bine, care sa explice atat de bine ce gandesc si eu, care sa aiba diplomatia necesara si rabdarea necesara ca sa nu supere tabara adversa (desi vad ca tot se supara lumea, nu mai inteleg nimic :D, eu nu as fi putut vorbi atat de frumos :D), care sa aiba verticalitatea ta si empatia ta. Nu numai ca sunt mandra ca te cunosc, dar sunt extrem de fericita ca au ramas aici la mine cuvinte atat de intelepte pentru cei care vor intra sa citeasca. Iti multumesc si pentru mesajele astea (si rabdarea din spatele lor), si pentru tot ce faci zi de zi, si pentru ca impartasesti cu noi din frumusetea ta.
RăspundețiȘtergereSi crede-ma ca atunci cand iti admir stilul de scris, chiar daca vine de la cineva nepriceput in exprimarea proprie, nu vine de la o persoana care nu stie care e valoarea. Am in familie, pe cineva foarte apropiat, o persoana renumita pentru stilul oratoric, chemata la toate manifestarile, lansarile de carte, cunoscut ca fiind cel mai bun orator cel putin in judetul meu, plus cateva din jur. Si nu vorbe goale, ci discursuri care ating suflete de fiecare data. Deci cand te apreciez, am simtul valorii.
Si cum am si inceput paragraful anterior, nu iti poti imagina de cate ori pe zi iti transmit in gand sanatate :)). Sa fii sanatoasa si fericita si tu si familia ta, sa poti sa mai luminezi si alte vieti. Te pup!
Si banuiesc ca nu mai are rost sa spun si eu, ca tu te-ai exprimat mult mai bine, cat sunt de acord ca multe astfel de "abuzuri" (generalizez doar ca sa nu ma apuc sa enumar la ce ne referim) vin din cauza ca multi parinti n-ar fi vrut sa se maturizeze si sa se responsabilizeze atat de brusc si fortat. Suntem obisnuiti sa fim noi cei rasfatati (ori de catre noi insine, ori de catre altii), si cand se pune problema sa ne schimbam viata pentru cineva, nu ne mai vine s-o facem din inima. Nu stiu care or fi cauzele indepartarii asteia de instinct, de natural. Nu cred ca generatiile anterioare au simtit ca un sacrificiu dedicarea pentru copil si sprijinirea lui.
RăspundețiȘtergerealina, ce nu inteleg eu e de unde ai tu teoria asta a justificarii. a inceput cu ascunderea unor vinovatii, a continuat cu apararea unor alegeri. eu nu imi apar alegerile. nu mi se pare ca ar fi nevoie. nu mi se pare ca as fi facut ceva gresit. e ca si cum as apara faptul ca port blugi si nu imi plac fustele sau cum ? cu siguranta, exemplul meu il vei considera pueril si absurd, dar asta e, imi asum. nu mi-e clar cum s-a impartit lumea in nepieptanate si sectante si mamele cosmo. ba dimpotriva, tocmai asta am sustinut intotdeauna. moderatia. pentru ca probabil toata lumea e pe acolo. nu dorm cu copilul, dar nici nu il las sa planga. asta unde ma situeaza? ma duc la manichiura, dar n-am timp de masaj. asta unde ma situeaza?
RăspundețiȘtergeresi pentru ca ma tot chinui sa comentez dar nu ma lasa blogspotul, respect, Zoozie Mami (poate acum merge). nici nu mai stiu ce vroiam sa zic, stiu ca asta e senzatia cu care am ramas.
acu ca merge, sa bag zic :)) raluca, eu nu cred ca sunt femei care se duc la masaj stiind ca acasa copilul lor plange infiorator de o ora. sau adca or fi, sunt cazuri izolate. nu vad nici de unde teoria asta cu pe vremuri era mai bine. da, poate se duceau cu copilul dupa ele la camp, dar il si adormeau cu o carpa muiata in tuica...hai sa nu extremizam orice discutie in sensul asta. pana la urma, zau, totul e cred de cum te organizezi. io recunosc, am fost cu copilul dupa mine la manichiura. si nu, nu aveam cu cine sa il las.
RăspundețiȘtergereEi, na, de ce sa fie grav ca o duci cu tine la manichiura? Eu ma tot gandesc cum sa ma duc zilele astea cu el la coafor, sa stea la mine in brate fara sa se umple de par :))). Si parca mai bine merge o fetita la manichiura decat un baiat la coafor :))
RăspundețiȘtergereSi da, poate sunt cazuri izolate. Eu vad insa prea multe :)) (nu este zi in care sa nu vad pe strada carucioare cu copii plangand singuri in ele, in fata magazinelor de haine second, ca zau ca de ar fi o alimentara poate as gandi altfel :)). Si de fiecare data imi amintesc clipul ala rock din anii 90, nu-mi vine acum in minte, cu copiii rapiti). Si chiar mai rau... cunosc doua mamici aici in BM care au mers in concedii fara copii (ceea ce nu e un lucru rau cand copilul e fericit acasa, sa nu mi se ia iar in nume de rau), stiind ca pruncul e dependent de mama si de tzatza. O intarcare fortata, copilul plangea zilnic dupa mama, de cate ori isi amintea de ea intr-o zi. Recunosc ca nu am reusit sa admir cu bucurie apoi pozele din concediu ale mamicilor, cand mi le-au trimis. Dar na, sunt eu prea sensibila si intoleranta, si n-o zic acuma cu ton mistocar.
Si de multe ori am impresia ca orasul asta ratat e asa, pentru ca atunci cand merg in Timisoara sau in Cluj nu vad atatia copii plangand pe strazi ignorati de parinti... In Timisoara in cele 3 zile cat m-am plimbat prin centru si in mall am vazut un singur copil plangand, si mama era aplecata la el si incerca sa-l aline. Aici vad ori mame care-i ignora cand plang, ori care-i bruscheaza nervoase.
pai de ce sa il tii in brate? lasa-l pe-acolo, sa-si puna bigudiuri :))
RăspundețiȘtergere:)))) mai, ma tem ca va cere apoi la salon, la masaj, saptamanal si ma va lasa plangand dupa el :)))
RăspundețiȘtergerena, bine ca nu te intrebi ce caut eu la coafor, ce pot avea de tuns :))
(la inceput ma tundeam singura cu masina, pana cand am reusit sa imi tund o bucata in frunte din greseala la zero... de atunci mi-a ascuns maica-mea masina de tuns :)) )
Ma bag sa scriu si eu acum ca s-au potolit apele. desi acum putin probabil ca mai intereseaza ce scriu eu aici.
RăspundețiȘtergereNu cred ca Raluca e intoleranta ci cred ca are un stil aparte de a scrie care poate fi interpretat de unele femei ca fiind agresiv. Dar eu cred ca stilul asta face parte din carisma ei alaturi de celelalte trasaturi ale Ralucai. Fiecare avem un anume stil un anume.. ceva specific, care are rolul de a atinge, de a influenta un anumit segment de oameni. Iar Raluca o face cu succes. Ce-i al ei e al ei chiar daca ptr unele e mai greu de acceptat. Ma gandesc ca fiecare din noi are anumite laturi care deranjeaza pe altii, sau in alte circumstante. Gata cu Raluca ca nu despre ea vroiam sa vorbesc :)
Zicea cineva acolo in comentarii sa ne imaginam cum e sa plangem 45 de min. Dar va spun ca nu e nevoie sa fie 45 de min. Eu mi-aduc aminte doar de cateva episoade de plans din viata mea care au durat mai putin de atat si au fost provocate de o crunta suferinta fizica. ca de alea emotionale nu vorbesc aici.
Cred ca o mare parte din noi au trecut prin durerile menstruale. eu ajungeam de plangeam de durere si chiar si dupa ce luam pastile, cel mai bine imi era cand eram luata in brate de sotul meu. desi practic n-avea cum sa imi opreasca durerea, desi ma zvarcoleam si gemeam, desi el nu stia ce sa spuna, cel mai bine imi era la el in brate. Ma durea tot abdomenul, spatele, dar acea parte din fiinta mea care era alintata de el, se calma.
Cand ma durea maseaua, ce sa mai zic, durere aia continua, surda, care nici macar nu sti sa explici de unde vine, plangeam ca un copil mic si tot in bratele lui ma mai linisteam si n-aveam nevoie decat de prezenta lui. Desi capul meu vajaia si eu imi doream efectv sa adorm sau sa lesin, psihicul meu se simtea in siguranta si ma stiam ingrijita de el.
Ultima data cand am plans facusem insolatie (pe vreme cu nori) si eram terminata. Tot corpul ma durea, ochii mi se invarteau in cap ca la desene animate, simmteam ca scot flacari pe gura si pe nari, si eu imi doream sa ma transform intr-un balon care sa se ridice undeva sus unde aerul era mai respirabil. Plangeam dar de fapt imi doream sa urlu in timp ce copiii mei se uitau la mine. A venit mama mea, s-a pus in pat si m-a luat in brate. Vai ce usurata m-am simtit. Parca acolo era locul meu..
In timp ce ma legana usor mi-a spus ca ma vede si acum ca atunci cand eram mica mica, bebelus, si plangeam de-i rupeam inima.iar ea se plimba cu mine in brate prin camera rugandu-se sa nu plesneasca inima sau vreun vas de sange in mine.
Mi-a povestit ca odata am fost internata la sectia de copii din cauza unei infectii si pe atunci nu se dadea voie la mame sa vina la copii, asa cum e acuma. Ea a cunoscut o asistenta de pe sectie si aceasta a imbracat-o si pe mama ca pe asistentele de pe atunci. Cand a intrat mama si m-a vazut in ce hal plangeam de ma sufocam acolo in patratelul meu, i-a venit sa lesine. A venit si m-a luat in brate. Plansul meu s-a transformat in suspin si incet incet mi-a revenit si respiratia si culoarea la normal. Am adormit strangand-o in brate cu manutele mele mici. Ea stia ca eu am nevoie de ea acolo in spital si de aceea venise.sa-mi arate ca nu sunt singura.si eu aveam doar 3 luni
Stateam si o ascultam cum amintirile ei de mama fac o legatura intre fiintele noastre si trecut, intre emotii si imaginatie, intre viata si durere...
Stateam asa mama in brate cu fiica in brate cu fiica, ptr ca intre timp s-a suit la mine in brate si fetitamea si ne strangeam una pe alta in brate. nici nu mai conta ca aveam insolatie, conta ca primeam iubire. o primeam pe mama.
Uau, sakura, ce faci cu mine??? De la extaz la agonie ma porti pe toate vaile si prin toti muntii! Primul paragraf l-am citit de mai multe ori (stau prost cu increderea in mine, asa ca incerc sa imi repet cuvintele frumoase, sa mi le intiparesc in minte :D).
RăspundețiȘtergereApoi cand ai zis de plans, mi-am amintit ca recent am avut un acces de plans in hohote, pe fond emotional, si dupa vreo 7 minute eram aproape lesinata, simteam ca nu mai am oxigen, ca respir doar superficial, ca imi e umflat capul si vad doar in ceata. Deci nu stiu zau cum poate cineva plange mai mult fara sa lesine. Probabil instinctul de supravietuire ii spune s-o cheme cu indarjire pe mama.
Si eu aveam crunte dureri menstruale, si zgariam peretii camerei mele, chiar si dupa calmante de durere pilule si supozitoare...
Mai dar la faza cu mama ta si cu sotul tau m-am emotionat profund. Si cand ai descris evenimentul din spital de cand aveai 3 luni iti spun ca am izbucnit in plans de emotii, ca o descatusare de suferinta amestecata cu bucuria unui happy-end, cand te-ai calmat la mama ta in brate.
Doamne, ce frumos mi se pare sa iti asculti pornirile de dragoste, de alinare, de apropiere intre oameni! Mi se pare ca esti mai aproape de tine insuti, de cunoastere si traire, de constientizare! Si animalele au grija unele de altele la nevoie. Firea omului e sa fie intre alti oameni dragi, nu singur.
Iti multumesc! Uau, ce mi-ai facut cu mesajul asta!
Sakura, m-a marcat si pe mine mesajul tau. Imi dai voie te rog sa-l pun ca postare la mine? Sau sa-l puna Raluca la ea, nu stiu, undeva unde ar fi mai vizibil.
RăspundețiȘtergereSau sa-l puna sakura la ea si noi sa dam linkul :D
RăspundețiȘtergeresi mai bine
RăspundețiȘtergereVai fetelor, asa ziceti voi? luati voi care va place, ce va place din el si puneti unde vreti. Eu o sa scriu mai tarziu ceva despre asta dar din alt punct de vedere. Asa ca liber la luat :)
RăspundețiȘtergereCand am terminat de scris comentariul, plangeam. ultima fraza pe care aveam de gand s-o scriu era: "acuma ma duc la gradinita dupa fiul meu sa-i spun ca il iubesc foarte foarte mult sa sa-l strang tare tare in brate." dar am lasat asa.
Acuma in timp ce eu scriu cu o mana, amandoi au cate o tata in gura si radem toti 3 de freza mea ciufulita. Asa ca va las cu un gand frumos si cu rasete. plansul mai rar, da?
Va tzuc :* :*
Sakura, I think I love you! :))
RăspundețiȘtergere