Ziua Internationala a Prematuritatii

Stiu, sunt nesimtita cu intarzierea raspunsului la comentarii si mailuri. Nu reusesc sa prind putin timp, dar imi revin eu...

Pana atunci nu pot sa nu ma laud cu ceva:

17 noiembrie – Ziua Internațională a Prematurilor – o premieră națională KiddyShop

Si la multi ani cu sanatate si bucurii micilor luptatori!

La multi ani, David!

Daca tot am pus pe Facebook acest colaj, merita puiul mic si o postare pe fuga pe blog. Copiez si textul de acolo:

”La multi ani, minune mica! Luptatorule, ambitiosule, nervosul nostru mic! Iti multumim ca ne-ai intregit si ne-ai invatat multe lectii! Iti multumim ca l-ai facut pe Alex un minunat frate mai mare! Si daca balanta Alex ne iubeste cu tot sufletul, tie, motanului-scorpion David, iti multumim ca ne permiti sa te iubim! Sper sa reusim mereu sa te facem fericit, puiule scump! Nu-mi vine sa cred ca in urma cu un an dormeai lipit de mine si ne pregateam sa te intalnesti prima data cu fratiorul tau! La multi ani, David, pui scump!”

Puiule, azi toata ziua ma gandeam cum eram anul trecut pe vremea asta. Acum iti mangaiam puful moale de la tample si de la ceafa si imi propuneam sa nu uit niciodata senzatia de extaz tactil din acele clipe. Ma uitam la tine si ma minunam ce statea ascuns in burta mea, ce luptator a rabdat toate greutatile din sarcina! La ora asta deja fratele tau te vazuse de doua ori si te admirase curios si precaut si cu emotii in fata noii schimbari din viata lui. La ora asta eu deja plangeam dupa el, stiind ca e prima noapte in care dormim separat. Frunzaream pozele cu el de pe telefon, plangand in hohote de dorul lui si de mila ca trebuie sa faca fata la atatea noutati intr-o singura zi. Pe tine te mangaiam si iti ceream iertare ca ma gandesc la fratele tau in prima ta zi de viata. De fiecare data cand te priveam nu imi venea sa cred ca esti langa mine, ca sunt mama pentru inca un pui. E incredibil sa fii mama, dar e si mai minunat acel extaz de dupa nastere. 

Dupa nastere credeam ca toate greutatile (cu toxoplasmoza si alegerea locului nasterii) au trecut si ne asteapta doar nesomn, oboseala, gelozii. Insa nu a fost asa simplu. Inca oftez de cate ori vad poze de bebelusi la o luna, pentru ca stiu ca tu in ziua in care ai implinit o luna ai trecut prin mari greutati. Printr-o internare in spital, cu multe proceduri chinuitoare care te faceau sa plangi infiorator, de care nu te puteam apara, si cu medicamente si proceduri care chiar daca pe loc nu iti dadeai seama ca iti fac rau, vei trage toata viata consecintele lor. Primele consecinte au aparut din spital, cu o iritatie la fund pana in carne vie, cu sange. Altele le vedem acum, cand tu nu poti manca decat supa de carne si galbenus de ou fara sa ai crampe intestinale, in rest orice fruct, orice leguma sau cereala, sau orice aliment solid iti da nopti de cosmar in care nu te pot alina nicicum, pot doar sa incerc mereu si sa imi las lacrimile sa-mi curga pe obraji de neputinta si mila. Dar de cate ori imi vine sa ma plang de acea spitalizare si de faptul ca a fost un sfert din viata ta de pana atunci, imi amintesc jenata cati copii sunt internati mai devreme, mai mult timp, pentru chestiuni mai grave :(...

Asadar doar prima luna a fost de vis. Dupa o nastere frumoasa, la care nu ai plans deloc, ci ai privit atent in jur, ti-ai trait prima luna acolo unde ai vrut: in bratele mele. Sugeai continuu, cam 23 de ore din 24. Dormeai doar pe mine, zi si noapte, si doar daca stateam pe fotoliu sau in picioare, nu intinsa. Stateai in wrap si sugeai mereu, iar eu ma jucam cu Alex.

Dupa spitalizare au urmat niste luni grele cu ore intregi de plans si urlat continuu zi de zi. Cu noi toti deznadajduiti ca nu te putem ajuta. Disperati si extenuati. Si ingrijorati de Alex, cum poate ramane intreg la minte auzind zi de zi cel putin 3-4 ore de plans, si in aceasta perioada sa se si lipseasca de mama. Si la Botez ai plans mult, chiar daca noi ne-am invatat minte de la saracutul Alex si nu am facut cu scufundare, si am tinut acasa slujba.

In rest a fost un an frumos. PLIN. Trait la maxim, de la agonie la extaz. De la oboseala simpla la extenuare. Dintii te chinuie de la 4 luni. De atunci si pana la 8 luni eu am dormit intre 1 si 4 ore pe noapte (fara sanse de recuperare ziua pentru ca nu stai fara mine cu nimeni). De la 8 la 10 luni dintii au facut o pauza si somnul ni s-a lungit. De doua luni insa am revenit la multe treziri si plimbari nocturne.

Dupa ce eram obisnuita cu Alex care se juca in apa cu conditia sa nu-i ajunga nici o picatura pe fata sau pe cap, am ramas surprinsa cand te-ai udat din greseala cu dusul peste fata. Te-ai scuturat si ai ras. Iti place mult apa. Si nisipul. Sa-l bagi in gura. De fapt bagi in gura tot ce gasesti si mananci carton, hartie, nisip, pamant, lemn, etc. 

Iti plac maturile, mopurile, greblele, orice ce are coada de lemn, mica sau mare. Ori le impingi tu stand in fund, ori le impingi periculos tinandu-te cu mana de masa, dezechilibrandu-te gata sa cazi cu gura in capatul cozii de lemn. Dar cel mai des iti place sa ma pui pe mine la treaba. Cu tine pe sold sau in Boba eu trebuie sa matur, sa greblez, sa spal, sa lopatez, etc. Mereu imi arati cu ce ustensila si unde. Daca nu fac pe placul tau imi transmiti sigur! Prima data cand m-ai pus sa matur toata parcarea am facut o febra musculara la antebratul drept incat nu m-am mai putut baza pe el o zi intreaga, imi tremura continuu. Nu radeti pana cand veti incerca sa maturati multe frunze uscate tinand matura cu o singura mana si tinand un bebelus-urias in cealalta. 

Mereu ochesti maturile si mopurile peste tot! In Budapesta intr-un magazin alimentar ai vazut caruciorul femeii de serviciu si a fost musai sa spal un pic cu mopul pe jos :)). In Oradea saptamana aceasta a trebuit sa matur in curtea unui restaurant. Chiar si cand am primit rudele venite sambata pentru ziua ta, noi maturam parcarea sau greblam frunzele. Si asta NU ca sa-i arat soacrei mele ce femeie harnica sunt :)). Abia asteptam zapada sa o lopatam cu o singura mana :)).

Iti plac baloanele. Iti place sa dai obiecte si sa le primesti. Iti place mult de tatal tau si de tatal meu (Alex era mai mult cu mine si cu mama mea). Ai strungareata intre dinti, ceea ce ma face sa ma tem de un fren scurt al buzei. 

Daca Alex era si este precaut, si a umblat doar dupa ce a stiut sigur ca poate, tu esti si ai fost mereu un ambitios fara minte :)). Orice iti doresti tu incerci de zeci de ori chiar daca de fiecare data te lovesti si nu reusesti. Asa ai fost si cand ai invatat sa te ridici in picioare, si acum. Asa ca mereu stau pe langa tine sa nu te accidentezi grav. Si tot reusesti sa te invinetesti. Si eu tot tremur de cate ori vad ca ai fost la cativa milimetri de a-ti scoate un ochi sau de a-ti sparge dintii. Si tu incerci iar, nervos. Nervos pe tine, nervos pe noi. Ne certi rau rau, ne si lovesti. Si tu ai deja inceputuri de tantrumuri. Lasa ca si anxietatea de separare ai avut-o de la nastere, cand plangeai "maaaammmm" de cate ori ma duceam la baie fara tine. Asa ca si tantrumurile de doi ani le putem incepe acum. Cand nu iti reuseste ceva sau nu te las sa faci ceva extrem de periculos, cum ar fi sa te las sa cobori singur in picioare scarile, strigi, lovesti ce gasesti mai aproape, marai ca un catel fioros si musti din ce gasesti, obiecte sau corpul meu. Uneori te intinzi pe burta si dai cu capul de pamant. Ca la carte. Alex avea tantrumurile doar cu plans mult, deci eu am ramas un pic masca atunci cand te-am vazut prima data muscand de nervi. Si nu ai cum sa scapi de frustrari pentru ca mereu iti vei dori altceva ce nu poti avea. 

De vreo saptamana faci pasi singurel, 2-3-7-8... Si esti atat de incantat cand reusesti!

Il iubesti pe Alex si adori sa-ti bagi mainile in parul lui. Razi in hohote cand te uiti la el. Totusi nu prea suporti sa te atinga el pe tine, desi doar in primele luni nu a avut curaj.

Dansezi de cate ori auzi ritm. Chiar daca doar bat eu cu o lingura in masa sau e ceva melodie la tv. Cauti o masuta mica pentru sprijin repede repede, oricat erai de nervos in acel moment, si incepi sa dansezi. Foarte bizar, credeam mereu ca Alex e dansator pentru ca am dansat eu cu el sa-l adorm sau m-a mai vazut dansand. Insa acum nu prea s-au intamplat nici unele, am fost prea obosita sa-mi amintesc ca muzica ma energizeaza. Asa ca, de fapt, ai dansul in sange, nu l-ai prea vazut. 

Chiar acum dormi pe mine. Asa dormi mereu, ziua si seara. Daca ma misc, te trezesti. Seara la un moment dat te intinzi intr-un anume fel si imi dai de inteles ca vrei sa te pun jos langa mine.

Sugi toata ziua. Tarziu ai stiut unde sunt sanii, ma frustram ca erai nervos si nu mereu imi aminteam sa te intreb daca nu cumva vrei tzitzi. Sanul te linistea imediat si mie imi era ciuda ca nu stiai sa-mi spui ce vrei. Acum stii, si ma bati pe piept cand vrei sa te apleci. Stii sa ridici sanii, a trebuit sa dezvolti si abilitatea asta :D. Stii mereu tu din care san vrei, la tine nu merge cu calcule de block feeding (doar dintr-un san cateva ore), tu stii mereu care san il vrei si nu incape negociere. De cand erai mic erai asa si dupa ce mi-am dat seama, la fiecare plans de-al tau la san cautam intai daca nu cumva vrei celalalt san. Multe ajungem sa invatam noi mamele cu fiecare copil, atatea detalii, atatea preferinte, si de cele mai multe ori tot nu rezolvam toate problemele.

Iti place sa impingi lazi, scaune, masute, antemergatoare. Si le folosesti pentu deplasare. Deja mersul de-a busilea nu mai e la moda, chiar daca nu poti umbla mereu.

Iti place sa lovesti capace, oale, linguri. 

Iti plac cateii. Iti place afara, imi arati mereu usa sa iesim, dar urasti sa te imbrac, asa ca vom avea scandaluri in aceasta iarna :D. Iti place sa rozi toate cremele, mi-ai distrus husa de la telefon. 

Iti apleci fruntea la pupat cand tatal tau iti cere. 

De la o vizita a unei vecine de care ti-a placut, care la final a facut cu mana "paaa", ai invatat sa faci "pa". Alex a facut tarziu, cand chiar saluta ca pleca lumea. Nu-mi dau seama daca tu intelegi ce inseamna, mi se pare ca faci gestul trist, disperat, si speri ca inseamna "mai ramai". Dar, asa trist cum il faci, ne ajuta mult sa intelegi din timp ca urmeaza sa ne despartim de cineva. Accepti mai usor situatia. Si vai ce dulce esti cand dai din manuta!

Am lipsit o singura data de langa tine. 45 de minute. Am mers sa ma tund, insotita de Alex.

Cate ar mai fi de spus, daca nu le-am spus pe parcursul anului, asa cum umpleam file de jurnal cu Alex... Mi-ar placea sa stii cand vei fi mare toate detaliile, toate preferintele ce le aveai la un an. Insa degetele mele nu reusesc sa tina pasul cu mintea incalcita (de nesomn, sper). Asa ca voi mai intra sa editez probabil. Vreau sa apuc sa postez inainte de miezul noptii. Te iubesc, nervosule, ambitiosule, luptatorule, batausule. Te ador si nu-mi vine sa cred ca a trecut un an... Sper sa reusim sa te facem fericit si sa ne lasi mereu sa te iubim.

Un an de cand am mers la Oradea - si primii pasi

In urma cu un an, in 2 noiembrie 2012, am mers la Oradea ca sa astept declansarea nasterii. Am mers intr-o vineri cu Alex si cu Relu, urmand ca duminica sa vina mama mea sa stea cu noi pentru ca Relu sa mai mearga la serviciu cat de mult posibil, sa nu-si iroseasca zilele libere inainte de nastere.

Am fost stresata toata sarcina, de la toxoplasmoza, la alegerea locului unde sa nasc, la faptul ca nu eram sigura ca se deschide la timp (David a fost al treilea copil nascut acolo) si eu trebuia sa inchiriez o locuinta cu mult timp inainte. In momentul in care m-am vazut in Oradea, dupa un drum pe perna in masina ca sa nu simt hopurile, m-am linistit brusc. Nu a mai contat ca apartamentul inchiriat nu era perfect si din cand in cand se oprea de tot centrala :D. Stiu ca e important pentru un copil, o gravida, un nou-nascut sau o lauza sa aiba caldura si apa calda :D, dar in rest chiar am putut spune ca am avut un noroc incredibil si am inchiriat un apartament excelent. Care ne da si acum amintiri frumoase, emotionante. Tin minte cum ne plimbam zilnic si cat de aproape era de centru, si cat de bine ne-a prins pentru tricicleta ca se intra direct din strada pe niste scari doar ale apartamentului. Era de fapt un apartament central la etajul unei case, jos la parter fiind doua firme.

Chiar si Alex ne surprinde din cand in cand cu amintiri dragi de atunci. Cum ar fi altfel, din moment ce a fost ultima saptamana in care a fost copil unic la parintii lui? In acel prim weekend ne-am plimbat mult cu Relu prin oras, duminica si impreuna cu bunicii, iar apoi a urmat o saptamana memorabila cu mama mea si Alex. Ne gatea zilnic, faceam cumparaturi, ne plimbam zilnic mult de tot, uneori mancam la restaurant, sau macar ne rasfatam cu un ceai sau un suc proaspat stors. Am ramas surprinsa sa vad ca nu gasesc niciun restaurant in centru in care sa poti manca fara fum de tigara in jur. Am invatat liniile de tramvai si autobuz. Am hranit si fugarit porumbeii din piata de langa primarie. Am aflat ca parintii proprietarului apartamentului aveau o canisa si in curtea de langa noi era chiar locul de nastere si de crestere a puilor nou-nascuti :D. Am fugit sau am purtat copil peste burta (pentru ca Alex se plictisea mergand simplu pe jos, asa ca orice plimbare de 4-10 kilometri era facuta ori fugind la intrecere pe trotuarele inguste de vreun metru ale orasului, ori purtat in brate. Mama mea il putea duce foarte putin, asa ca in general il tineam eu pe burta :D. Sau fugeam, cum am mai spus. Ambele imagini mi se par acum haioase, eu cu burta de 9 luni, mama mea mai plinuta si nu chiar adolescenta, fugind dupa un copil razand in hohote, sau carand un copil pe burti :D. In prima seara a fugit fara oprire vreo 5 km, mi s-a parut ireal, eu cu Relu nu mai puteam si el nu voia sa se opreasca.

Tin minte cum ne opream la aprozarul din statie si eu ma aplecam la Alex sa ne pupam, el isi intindea mainile sa ma imbratiseze... Ar fi fost o scena uitata daca nu s-ar fi oprit mai multa lume sa ne admire, abia atunci mi-am dat seama ca poate nu e ceva ce vezi zilnic si am tinut-o minte. Alex cel iubit si adorat, care dupa ce a rasturnat pe jos un suc natural in restaurant a fost suparat cateva ore... N-am gasit niciun taxi si chiar daca eram uda pe pantaloni cu suc l-am dus in brate vreo 2 km pana acasa...

Tin minte cum mirosea lumanarea de pe frigider si asta pentru ca Alex imi aminteste din cand in cand de ea, spunandu-mi ca mirosea a vanilie si cafea. Tin minte baia in care imi admiram burta si in care am facut dus in travaliu si in care venea Alex dupa ce am nascut sa ma intrebe mereu daca ma doare rana. Tin minte dormitorul in care am dormit 3, 2, 3 si apoi 4. In prima dupa-amiaza "acasa" toti 3 baietii imi dormeau in aceeasi pozitie. Dormitorul in care la 12 noaptea, intre contractii, faceam puzzle cu Alex, care nu voia sa doarma. Nu am putut sa-l refuz stiind ca e ultimul nostru joc doar in doi pentru o lunga perioada. Dormitorul in care am intrat la ora 4 echipata pentru spital, doar sa-l mai pup o data pe puiul scump ce dormea fara sa stie ce-l asteapta. Tin minte camera de joaca in care ii citeam si ne jucam, si in care se juca cu bunica lui periindu-i parul. Tin minte cat era de stresata mami de cate ori ma auzea noaptea mergand la baie. Si cate emotii a avut cand, in dimineata nasterii, a trebuit sa-i spuna lui Alex ca mama si tata sunt la spital pentru ca mama a nascut. Si cat de mult s-a bucurat atunci micul fratior mai mare! Desi in alte dimineti era o tragedie daca nu eram langa el, in acea dimineata i-a spus vesel mamei mele ca trebuie sa stau un pic in spital pentru ca sunt slabita dupa nastere.

Tin minte scarile mici pe care statea sa ii leg sireturile, sa nu ma aplec tare. Tin minte geamantanul lui cu jucarii si carti, facut 100% de el, si noi permitandu-i aceasta dorinta pentru ca era prea simpatic sa il  refuzi, chiar daca masina era plina inclusiv de haine de pat si detergenti. Tin minte care erau cartile lui preferate in acele zile (cele doua carti de "scoala ursilor", "ghici cat de mult te iubesc" si doua carti in engleza pe care i le citeam in romana, despre ce inseamna aparitia unui fratior) si jocurile si jucariile cele mai cerute. Alex tine minte mezelurile naturale pe care le-am gasit acolo si ne cere din cand in cand. Imi spune uneori de locurile de joaca ce erau cateodata pline de apa rece. Sau de strugurii cumparati de la alimentara de dupa colt. (Apropo, cat de distractiv e ca apartamentul apropiat de centru era la vreo 100 de metri de Scoala de Subofiteri pe care o frecventa Relu cand noi doi ne-am cuplat in 2000? De-ar fi stiut el atunci ca va reveni dupa mai mult de 10 ani ca sa i se nasca acolo al doilea baiat!)

Tin minte tot tot, de la ce am mancat in prima seara intr-un restaurant in mall, la ce a gatit mama mea, la modul in care mi-am aranjat hainele in dulap si unde imi tineam bagajele pentru spital, pufosenia covoraselor din baie, limuzina parcata pe strada in fata geamului, vecinii de peste drum ce faceau curatenie, modul in care ma tineam de balustrada sa nu ma dezechilibrez pe scarile abrupte, caldura de cand am ajuns si frigul din ultimele zile, locurile exacte din oras unde eram cand am vorbit la telefon cu doctorita neonatolog sau cu cea experta in toxoplasmoza, cum ieseam in frig pe balcon sa imi aleg niste mere bune aduse de acasa, butter oil din frigider, toate micile cumparaturi facute, floarea primita de Alex de la un vanzator la o florarie (cand l-a vazut cat de incantat le admira si le miroase fara sa indrazneasca sa le atinga), piata si locul de joaca de langa spital, vizita prietenei neonatoloage si vizita fostei mele colege din facultate, jucaria ce i-a adus-o cadou lui Alex, faptul ca in 2 noiembrie doar noi eram in tricou, restul oamenilor imbracati de iarna, ... mult prea multe detalii in mintea mea...

Am mai spus-o, daca pentru mine Budapesta a insemnat ultimul concediu cu Alex cel mai fericit (a fost fix inainte de a ramane insarcinata, deci inainte de pierderea laptelui si inainte de mine atat de stresata), Oradea imi va ramane mereu in suflet nu numai pentru ca acolo a venit pe lume David, dar si pentru ca acolo am trait cu Alex o ultima saptamana de vis in stadiul de mama cu un singur copil. Chiar daca am fost necajita ca nu pot sa imi petrec ultima perioada a sarcinii, cea de pregatire a cuibului, in intimitatea de acasa, acum privind inapoi imi pare bine ca am avut oportunitatea sa petrec cu Alex un mic concediu altfel decat daca am fi stat acasa, un timp mult mai special dedicat lui in totalitate.



Acum, la un an de cand facea ultimele ture de bazin in burtica, David a facut azi primii doi pasi singur inspre mine! Mai are mult pana sa poata umbla, nu merge bine nici tinut de o manuta, dar el e un ambitios neprecaut, cade mult si se enerveaza rau cand nu ii reuseste ceva pentru care inca nu e pregatit, asa ca a facut primii pasi fara sa fie inca sigur pe el :D. Dar tot mi s-a parut minunata coincidenta cu ziua in care am mers la Oradea. Pentru ca, desi m-am macinat atat cu alegerea locului de nastere, dupa ce m-am decis pe Oradea toate au mers perfect, de la gasirea locuintei la faptul ca am nascut in noaptea de dupa revenirea lui Relu la noi (dupa o saptamana de munca a revenit la Oradea in urmatoarea vineri si eu am nascut in acea noapte - in urmatoarea dimineata la 6). Asa ca si acum ma bucur sa observ semne care sa imi confirme ca am facut alegerea ce trebuia facuta, David trebuia sa se nasca in Oradea.



(Imi cer mii de scuze celor care nu le-am raspuns la comentarii sau la mesaje. Pe casuta de mesaje nici nu am mai intrat de vreo luna, sper sa nu fi avut vreun mesaj urgent sau important. Nu reusesc sa tin pasul cu tot, am cam 30 de minute pe zi la calculator si e firma care mi-ar ocupa mai mult... Dar acum mi se pare ca ar fi prea dezechilibrata balanta intre cei doi daca nu as nota undeva macar primii pasi ai lui David, dupa ce la Alex in aceeasi perioada scriam zilnic si notam si filmam tot ce facea... si chiar si acum e dezechilibru pentru ca nu am poza cu primii pasi :D )

La multi ani, Alex!

Puiul mamei drag, in dimineata asta nu am apucat sa ne dragalim pentru ca David s-a trezit cu trei ore inaintea ta si am plecat cu el in alta camera :D. Dar ieri dimineata, cand pe lateralele patului nostru ceilalti doi dormeau, si noi ne-am trezit primii, am trait niste clipe frumoase noi doi. Ne-am pupat si ne-am imbratisat si am chicotit si ne-am jucat. Si m-am simtit pentru o clipa ca inainte, cand erai doar tu.

Nu stiu tu daca iti mai amintesti sau daca tanjesti dupa acele vremuri. Stiu ca anul trecut am scris o postare mai deprimanta, erau de vina mai ales hormonii de sarcina. Acum insa pot spune ca in ultimul an intr-adevar ne-am indepartat fizic, pentru ca a fost musai, Davidelul isi cere drepturile mai tare decat tine. In primele luni plangea ore intregi si il leganam in alta camera ca sa-ti scutesc un pic timpanele. Tu mangaiai usa de dorul meu. David si acum la 11 luni doarme doar pe mine, deci la somnul lui de obicei ne despartim si te joci cu bunica. Cand e treaz iar sta mereu cu noi...

Despartirea fizica, intarcarea (despre asta vreau sa scriu de multa vreme, urmeaza) si faptul ca mamiferul din mine simte nevoia sa il ingrijeasca mai mult pe puiul nou-nascut, au facut sa nu mai fim asa conectati unul cu altul. Te simt usor stanjenit cand te iau in brate, foarte rar ceri tu. Nu mai suntem trup si suflet o persoana si poate ca asta e mersul normal al lucrurilor. Inainte eram ceva iesit din comun, oricum te puneai la mine in brate stateam comod amandoi ca si cum am fi un trup, e greu de descris senzatia. Ne lipeam perfect. Ne doream amandoi mult aceasta apropiere, acum tu foarte rar ma lasi. Si cand ma lasi simt ca suntem doua trupuri.

Cateodata simt nevoia sa te iubesc ca inainte, cand erai singur. Si atunci cu ochii mintii mi te amintesc in ultimele zile dinaintea nasterii, de la Oradea, cat eram de conectati! Cum ne pupam pe strada orice faceam, cum te idolatrizam si ma topeam urmarindu-ti orice miscare! Acum mi se pare ca te iubesc normal, molcolm, mai mult decat pe oricine care nu mi-e fiu :D, dar totusi la un nivel usor de suportat. Inainte te adoram, ma uitam la tine cum pasesti si mi se facea un gol in stomac de cum iti adoram picioarele si parul si privirea si zambetul, si orice gest ti-l sorbeam cu nesat si simteam ca aceasta dragoste enorma e foarte aproape de durere, o simteam pur si simplu fizic. Mereu! Acum mai am multe momente in care te ador, dar a devenit mai suportabil. Acum cred ca asta face oxitocina din noi, pentru ca am avut aceste sentimente cu tine cat timp ai fost alaptat, si acum simt asa doar pentru David. Nu inseamna ca il iubesc pe el mai mult, ci ca simt o nevoie fizica de a-l privi si de a-l lipi de mine. 

Sper ca atunci cand vei fi mare si vei citi aceasta postare nu vei crede ca te iubesc mai putin, ci doar altfel. Poate in modul normal pentru un copil de 4 ani. Dar sa stii ca, desi in toate cartile se spune ca dupa ce il nasti pe al doilea il vezi brusc pe cel mare foarte mare, la noi schimbarea nu a venit atunci, ci cand chiar te-ai maturizat tu brusc. Stiu sigur privirea ta cand l-ai vazut pe David prima oara in 10 noiembrie 2012 dimineata, te vad langa patul de spital uitandu-te la el si la mine, si imi vin lacrimile in ochi cat de dulce erai!!! Si cat de mult urma sa ti se schimbe viata, tu nu stiai! In prima seara cu David in spital mi-am petrecut vreo ora admirand poze cu tine pe telefon si plangand in hohote, era prima noastra noapte departe unul de altul. Si inca erai mic, sa stii, atunci inca erai mic. Te-a maturizat brusc internarea mea in spital cu David din decembrie 2012, a fost musai, ca sa poti sa treci intreg prin asa o suferinta, a fost musai sa inchizi ceva in tine, scumpul mamei drag. A fost musai sa refuzi sa mai vorbesti cu mine cat timp eram departe, pentru ca discutia cu mine era prea grea de suportat.

Partea buna e ca in acest an ai ajuns sa te imprietenesti mai bine cu tatal tau, deci probabil asa e natural... 

Puiul meu drag, esti in continuare cel mai minunat. Nu avea cum sa gaseasca David un frate mai mare mai bun. Eu trebuie sa ma ocup de rivalitatea dintre frati doar din punctul de vedere al suferintei tale, sa nu te simti abandonat, alte probleme nu am avut. Pentru ca, stiind ca David vine din mine, l-ai iubit, pentru ca pe mine m-ai adorat. L-ai acceptat datorita mie, pentru ca in rest nu ai simtit apropiere fata de el, nu ai vrut sa-l vezi sau sa te joci cu el sau sa-l atingi. Am vazut clar cum il accepti doar pentru mine. Scumpicul mic. Cum ai cedat tu locul tau din Rai...

Si cat esti de intelegator! Cum stii cand mi-e greu si nu mai pot, si simti cand sunt suparata sau nervoasa sau obosita! Si cand eram doar noi singuri acasa si trebuia sa doarma David pe mine, tu te asezai langa mine cu o carte, in liniste, fara sa te fi certat vreodata ca l-ai fi trezit. Cand a trebuit sa mergi la wc si eu eram cu David adormit pe mine nu mi-ai spus nimic, ai mers, te-ai ridicat singur pe colacul de la wc, te-ai sters, ai coborat, si m-ai anuntat triumfator doar dupa aceea ca te-ai descurcat singur! Si tot candva cand am fost singuri acasa ai fost nevoit sa adormi singur in camera! Cand cu un an inainte inca adormeai doar alaptat! Acum tu mi-ai zis "mama, poti merge cu David de aici, ma descurc sa adorm singur!".

Sa te aud, fara sa-ti fi spus cineva vreodata asa ceva, "mama, iarta-ma ca te deranjez, dar pot sa te intreb ceva?". Folosesti "multumesc" si "te rog" fara sa-ti fi cerut vreodata ("daca tot ai venit aici, imi dai te rog un pahar cu apa?"). Propozitiile care ma contrazic incep cu "de fapt..." :D.

Si cat esti de empatic! Cum stii mereu cu o secunda inaintea mea ce vrea David, ce gandeste David, de ce plange David, de ce plang alti copii de pe strada, ce isi doresc!

Si cat esti de iubitor! Cu mine, cu tatal tau, cu bunicii, cu orice matusa pe care o vezi poate doar o data pe an. Cu animalele, cu jucariile, cu locurile dragi. Cum pot sa fiu atat de binecuvantata incat sa am onoarea sa te privesc cum cresti frumos? Sa iubesc cu ajutorul tau si eu inca o data oamenii si lucrurile si animalele si locurile dragi!
 
Sa ajung sa-mi spui fara sa te intreb eu ca sunt cel mai bun prieten al tau! Sa imi culegi flori din gradina si sa-mi spui "mama, ti-am adus o floare ca sa-ti arat ca te iubesc mult de tot!". 

La ce cursuri de comunicare non-violenta ai fost tu, incat atunci cand ma vezi la pamant imi spui ca ai vrea sa ma imbratisezi si imi spui cat ma iubesti? Cand eu am tantrumuri tu stii sa mi le diseci si sa-mi dau seama ca nu pe voi sunt nervoasa. Cum se poate asta?

Si cat esti de destept! Cat vorbesti, cate stii! De multe ori aflu de la tine chiar si chestiuni noi si mi-e ciuda ca nu apuc sa le notez. Eu vorbesc foarte ardeleneste si simplist. Tu vorbesti literar, fara greseli, si cu niste cuvinte atat de elegante, sigur nu auzite in casa. Poate in carti. N-am multe exemple, mi-am notat undeva cum la 3 ani ma intrebai "ce reprezinta indicatorul acesta?", cand eu mai mult de "ce-i asta" sigur nu as fi spus :D. Sau vorbesti de catei cum "se hranesc", iar eu sigur spun "mananca".

Si cat esti de creativ! Asist cu adoratie la un spectacol: ce poate mintea pura a unui copil, caruia nu i s-a spus niciodata cum sa deseneze, ce forme, cu ce culoare, unde, cum sa construiasca, sau cum sa inventeze povesti intregi, scenarii de film (pentru ca exista si jucarii care presteaza show-ul). Care nu a fost pus niciodata sa invete pe de rost ceva, si totusi are o memorie fantastica, si in plus mai are creativitate si din ceea ce i-am citit/cantat a invatat ce inseamna ritm, rima si masura, asa ca acum de multe ori inventeaza si poezii si cantecele care au ritm, rima, masura, si logica! Eu care sunt la pamant cu imaginatia (nu stiu nici sa ma relaxez intr-atat incat sa construiesc un castel fara un desen ajutator...), sunt pe spate cand te vad si te aud!

Memoria buna nu ti se arata doar la poezii si cantece. Imi povestesti brusc de un magazin din Oradea de unde ti-a cumparat tatal tau struguri, stii si ce struguri. Tii minte intamplari si de cand aveai un an, stii toate jucariile de cand sunt si de la cine. Stii unde e nordul pentru ca odata, demult, ti-am zis faza cu muschii si ai tinut-o minte. Esti atent la toate cantecele, asa ca am fost nevoita sa-ti explic ca nu fluturelui i-au fost taiate aripile.

**************************************

In urma cu 4 ani si o zi ma culcam pentru ultima data neMama. Acum, aseara, m-am culcat cu tine in stanga si cu David in dreapta si am simtit ca nu exista fericire mai mare. Te-am pupat pe cotul dinspre mine si m-am bucurat mult de tine inainte sa adorm linistita. In 16 octombrie 2009, dimineata la ora 6:40, m-ai facut MAMA. Iti multumesc. Te ador. Te iubesc.

In urma cu 4 ani se termina cea mai frumoasa zi din viata mea, dar si cea mai trista, si incepea cea mai trista noapte de pana atunci. Pentru ca tu, puiule, erai departe de mine. Si eu eram prea simtita, prea tematoare sa nu supar, prea lasa, sa ma lupt pentru tine. Mereu voi regreta aproape tot legat de sederea cu tine la nastere in spital. Iarta-ma, puiule, imi pare rau. Poate acum 4 ani tu plangeai pana la extenuare si eu stateam in camera... Nu-ti pot explica regretul ce-l simt si sper sa nu ma intelegi niciodata, sper ca tu si sotia ta sa puteti avea o nastere si o perioada post-partum asa cum trebuie sa fie...


Am citit chiar azi un articol pe tema importantei primei nasteri. Nu va lasati in voia sortii sau a personalului nepasator, pregatiti-va bine cu informatie si curaj.

"Do yourself a favor and prepare as much as possible for that first baby.  EVERY birth matters.  EVERY.  SINGLE.  BIRTH.  MATTERS.  But perhaps none more than the first.  " Mai multe aici.

***************************************

Inchei cu poza si textul de pe Facebook:

 

Iti multumesc, minune mica, pentru ca de 4 ani ma faci cea mai fericita, ma inveti sa iubesc, sa fiu iubita si sa traiesc cu adevarat. La multi ani, puiut, sa fii sanatos si fericit! Ai trecut cu bine peste un an greu, cu multe schimbari, esti eroul meu!  

 

Ce are Alfie Kohn cu Supernanny? + un giveaway

 Cand ma gandesc la Alfie imi vin in minte vreo 4 chestiuni:

•  Articolele citite despre Bravo
•  Iubirea neconditionata pentru copii
•  Nocivitatea sistemului de pedepse si recompense (si acasa, dar mai ales la scoala)
•  Si faptul ca mi-a confirmat fiorul de groaza ce il simteam cand ma uitam la Supernanny.

Azi vreau sa lamuresc chestiunea Supernanny.

Inca ma mir cand vad parinti de care credeam ca isi respecta copilul, cum incep sa puna la indoiala propriile instincte pentru ca li se pare ca Supernanny este experta in domeniu. Nu stiu cum e formatul Supernanny in afara, dar la noi doamna nu avea copii si nici macar studii atunci cand a facut primele emisiuni si cand a scos cartea. Dupa ce mi-am dat de pe ochi filtrul acela “Supernanny sigur stie mai bine decat mine, doar e experta”, am putut vedea cat sunt de odioase tehnicile ei.

Supernanny considera ca exista doar doua optiuni in parenting: haos sau control despotic.

Trebuie deci sa credem ca intr-o casa in care copiii se urca pe pereti e nevoie doar de cateva zile de dictatura pentru ca viata sa devina idilica. Si sa credem ca e intr-adevar doar lapte si miere la final, si echipa de editare care prezinta inceputul razboinic si finalul de poveste nu are nicio influenta. Trebuie sa credem ca traiul cu o intreaga echipa de filmare nu-i influenteaza pe copii, nu-i streseaza, si nu schimba modul in care relationeaza parintii cu ei.

Ar fi de ras daca n-ar fi de plans. Mai ales ca mii de parinti iau notite pentru a le aplica in relatia cu copiii lor. Sau daca nu, nu e o problema, pentru ca au carti gata tiparite care sa-i invete.

Ce se intampla deci intr-un astfel de spectacol? Dadaca apare, observa, stramba din nas, exprima ce vede, impune un program cu un set de reguli si pedepse. Parintii la final sunt multumiti.

Alfie Kohn observa ca aceasta abordare e in primul rand foarte limitata. Dadaca nu intra deloc in chestiuni psihologice. Nu se intreaba daca pretentiile parintilor sunt potrivite varstelor copiilor. Nu se intreaba cum au fost crescuti parintii, sau daca lipsa comunicarii cu copiii poate fi explicata si prin altceva, nu doar prin lipsa tehnicii de supunere.

Analiza dadacei e, din aceasta cauza, identica in toate familiile. Problema e mereu faptul ca parintii nu sunt suficient de autoritari pentru a-si controla copiii. Copiii sunt inamicii ce trebuie supusi. Oamenii mari detin puterea. Expresiile sunt pe masura, de la copii ce “preiau puterea”, la “mici monstri”. Parintii in final reusesc sa-i puna la somn, indiferent daca le e somn sau nu.

In ceea ce priveste idealul, cuvintele des folosite sunt “tehnica” si “consecventa”. De fiecare data se posteaza un orar si un panou pentru stelute sau alte recompense. Lumea trebuie sa manance cand spune dadaca. Scopul este constrangerea si disciplina, nu educarea si reflectia. Asadar, atunci cand un copil e agresiv, el nu e ajutat sa vada care sunt efectele acestei agresiuni, ci e doar informat ca acest obicei nu e acceptat, fara motive sau explicatii morale. Apoi este pus sa stea la colt, pentru ca agresivitatea e interzisa doar copiilor, parintilor le e permis orice. Mai tarziu dadaca le spune parintilor sa ii porunceasca celui mic sa isi ceara scuze. Copilul sopteste cuvintele dorite. Adultii sunt multumiti.

Pentru “echilibru”, copiii sunt controlati si cu recompense, nu numai cu pedepse. Cand in sfarsit copilul mananca ceea ce / cand / cat vrea adultul, este “apreciat” cu “bravooo!” pentru fiecare inghititura. Normal ca cel mic mai ia apoi inca una, acesti copii sunt atat de disperati sa fie acceptati incat se multumesc cu aprecierea conditionata in locul dragostei neconditionate de care au cu adevarat nevoie. Se pare ca aceste “supernannies” nu au auzit de minusurile recompenselor, de faptul ca in acest mod i se distruge copilului motivatia intrinseca pentru a face ceva. Vezi mai multe explicatii, studii si linkuri despre time-out, pedepse si recompense aici, inclusiv in comentarii.

Atunci cand dadaca gaseste o familie in care copiii sunt obisnuiti sa adoarma cu un parinte alaturi, ea porunceste terminarea acestei traditii fara avertizare sau explicatii. Cand copiii plang dupa o astfel de decizie, dadaca trage concluzia ca aceasta e o dovada a manipularii lor. Si sfatuieste parintii sa nu cedeze. Cand copiii abandoneaza orice speranta ca mama va mai fi vreodata aproape de ei, dadaca e fericita ca totul a fost un succes. Dadaca americana Jo Frost foloseste metoda plansului controlat pentru a-i face pe bebelusi sa doarma toata noaptea. Parintii sunt sfatuiti sa isi lase bebelusul sa planga singur in patut pentru a invata sa adoarma singur. Cand bebelusul plange singur, el isi pierde increderea in cei din jur si se simte fara putere, terifiat. (Pentru mai multe articole care explica nocivitatea acestei metode vezi aici in lista articolele despre Cry-It-Out).

Cand copilul are o criza de furie, Jo Frost recomanda time-out-ul, coltul rusinii, fortarea copilului sa stea undeva singur. Desi copilul are de fapt nevoie de apropierea parintelui si de sprijin in eliberarea si gestionarea emotiilor.

Cand copiii se joaca cu ceva si dadaca ii pune pe parinti sa opreasca jocul, daca cei mici protesteaza toti adultii se mira “uau, uite ce nervi are doar pentru ca i-am oprit joaca!”. Decizia autoritara si lipsita de respect nu e pusa sub semnul intrebarii.

Din exemplele de mai sus putem trage concluzia ca Supernanny e cel putin superficiala. Si acesta nu e un accident, acesta e modul de parenting pe care il promoveaza. Acest show ne vinde teoria behaviorista. Scopul nu este sa cresti un copil, ci sa fortezi sau sa distrugi anumite comportamente, ceea ce ar fi suficient daca ai crede ca noi nu suntem altceva decat o suma de comportamente.

Behaviorismul este, dupa parerea lui Alfie Kohn, o teorie ce se muleaza perfect pe stilul american de viata. Oameni ocupati, pusi pe facut averi, fara timp de teorie si complicatii, dornici de tehnici ce sa functioneze pe moment. Companii care concediaza mii de angajati pentru a creste pretul unei actiuni, scoli care isi creeaza curriculumul pentru a avea pe moment elevi cu note mai mari. Si parinti care se bazeaza pe mita si amenintare pentru a-i face pe copii sa se supuna. Fara sa se intrebe nimeni “Cat timp va dura acest succes? Si la ce pret?”.

Efectele coltului rusinii (cunoscut in articolele straine de parenting sub numele de time-out) sunt devastatoare, pentru ca cel mic percepe timpul petrecut acolo ca o retragere a iubirii parintelui. Izolarea si retragerea iubirii si atentiei parintelui nu il fac pe copil sa se gandeasca la ceea ce a facut gresit (pune-te in locul lui, ai sta sa te gandesti de ce te pedepseste sotul/sotia?). Nu, pusul la colt sau pe un scaun sau trimiterea lui intr-o alta camera il fac sa devina nervos si nesigur pe iubirea parintelui. Nesigur ca el ar merita aceasta iubire. De cealalta parte, spune Alfie Kohn ca parintii care nu aplica un control excesiv, ci se bazeaza pe caldura si ratiune au parte de copii care fac ceea ce li se cere si care devin oameni sanatosi, responsabili si empatici.

Daca ai nervi sa te uiti la acest gen de emisiuni la televizor, Supernanny ne ofera un ghid de cum sa NU iti educi copiii. Dadaca le spune parintilor “de fiecare data cand esti consecvent, copilul primeste acelasi mesaj”. Asa e, dar se intreaba Alfie Kohn care este acel mesaj? 

Poate va veti bucura ca aceasta emisiune nu (cred ca) mai exista in grila romaneasca. Totusi, Irina Petrea, starul emisiunii romanesti, scoate carti dupa carti si face prin tara conferinte de parenting. Ok, veti zice, daca sunt fraieri parintii sa mearga la acest gen de conferinte ce sa facem? Pe mine personal ma deranjeaza ca aceste evenimente sunt promovate chiar in centre pe care parintii le considera respectuoase pentru copii. Astfel, parinti nesiguri pe ei care cauta o abordare empatica si respectuoasa pentru copiii lor, pot cadea in capcana sa se bazeze pe sfaturile acestei "experte". De exemplu, la Constanta conferinta de parenting a avut loc la BBCenter (ocazie cu care am dat Unlike si am stopat orice promovare a acestui centru in care nu mai pot avea incredere). La Cluj-Napoca a avut loc la Transilvania College, avandu-i ca parteneri pe cei de la Cuiburi cu Soare, tot in acelasi gen. Niste compromisuri care nu le fac onoare, atunci cand accepta bani pentru a promova time-out-ul, pedepsele si recompensele.

Pe moment e posibil sa functioneze aceste metode. Parintii vor obtine copii obedienti, care dorm toata noaptea, care nu se lupta cu fratii lor, care sunt politicosi la masa, care fac curat si sunt usor de crescut. Parintii vor fi multumiti ca au ales metoda cea mai buna de a-si creste copiii. Insa nu-si vor da seama care sunt stricaciunile definitive din relatia cu copiii lor sau din increderea proprie a copilului si sanatatea lui mentala. Si nu-si vor da seama ce probleme vor avea in adolescenta cu acei copii, cand pedepsele si recompensele nu vor mai fi suficient de mari sau importante. Folosind pedeapsa si recompensa parintii isi invata copiii sa treaca prin viata cautand multumirea imediata si evitand consecintele imediate dureroase (principiul placere/durere). Copiii crescuti cu recompense cad mult mai usor prada placerilor drogurilor, tot din cauza ca au crescut cautand placerea imediata. Ei vor cauta mereu recompensa cea mai mare, chiar daca nu vine de la parinti.

Giveaway:

Alfie Kohn va sustine la Bucuresti doua conferinte in 16 noiembrie. Mi-e mai simplu sa dau un screenshot:

Conferintele sunt organizate de Totul despre Mame si Asociatia pentru Comunicare Non-Violenta. Mai multe detalii despre conferinte si inscriere aveti aici sau aici. Cum il iubesc pe Newman pentru alaptare, pe Odent pentru nastere si pe McKenna pentru cosleeping, la fel il iubesc pe Alfie Kohn pentru parenting. Mi-as fi dorit enorm sa pot merge la conferinte la Bucuresti. Din moment ce nu pot, ofer prin amabilitatea Monicai Reu un bilet la una din cele doua conferinte.

Ce trebuie sa faceti pentru a castiga?

• Sa scrieti un comentariu in care sa-mi spuneti DE CE vreti sa mergeti la conferinta. Daca imi va placea in mod special comentariul, il voi alege. Daca imi vor placea prea multe, trag la sorti.

Ce va mai rog sa faceti, desi nu e obligatoriu?

• Sa share-uiti aceasta postare sau oricare alta despre Alfie Kohn de pe site-ul lui, de pe parinteconstient.ro, de pe totuldespremame.ro
• Daca mergeti la conferinta sa puneti o intrebare pentru mine si sa-mi transmiteti raspunsul lui. Pe mine personal cel mai tare ma sperie la sistemul de invatamant faptul ca si daca ai noroc sa nimeresti pe personal didactic empatic si dragut, nu ai cum sa ocolesti sistemul de recompense si pedepse (buline, note, panou de onoare, panou al rusinii, etc.). Cum putem sa ii pregatim pe copii sa nu le pese, sa nu le anuleze acest sistem motivatia lor intrinseca pentru a invata ceea ce-i pasioneaza?

Editez, nesomnul e de vina ca nu am spus cand se incheie giveaway-ul. Puteti comenta pentru a castiga un bilet la una din cele doua conferinte pana sambata, 19 octombrie, la ora 24. Duminica, daca imi revin din oboseala de la petrecerea de sambata, anunt castigatorul.

Linkuri ajutatoare:

Atrocious Advice from "Supernanny" By Alfie Kohn

Supernanny: Alluring and Deceptive by Aletha Solter, Ph.D.

Despre time-out:

The Disadvantages of Time-Out by Aletha Solter, Ph.D.

Why i think time-out is just as damaging as spanking

The Trouble with Time-Out

Case Against Time-Out

"Copiii sunt din Rai" de John Gray; si mai multe despre time-out, pedepse sirecompense la copii

 

Pedepse si recompense:

Why Do We Hurt Our Children?

Dresajul şi agresivitatea copiilor

Educație sau dresaj ?

Adevărul despre recompense și pedepse

To praise or not to praise: Is that the question?

How Rewards Can Make You Hate Something You Love

Recompensa şi lauda: morcovul otrăvit

Interviu cu Monica Reu, trainer de comunicare nonviolentă

Sugar Coated Punishments: The problem with Bribes

Monica Reu: Părinții care aleg pedeapsa își iubesc copiii. Mai trist este că iubireaasta nu ajunge aproape niciodată sa fie percepută de către copil.

How Can You Learn to Behave, If You're Never Punished?

Parenting neconditionat:

10 Principles of Unconditional Parenting

Interviu cu Alfie Kohn despre cartea Unconditional Parenting

Dragoste neconditionata