Există studii care au arătat efectele negative ale lăsării bebelușului să plângă
Metodele de plâns
controlat sunt moduri de ignorare a
nevoilor bebelușului. Faptul că afară e întuneric nu înseamnă că brusc
bebelușul nu mai are nevoie de noi, și nu înseamnă nici că va înțelege de ce e
ignorat, el nu știe că trebuie să
doarmă ca să nu-și deranjeze părinții. Sunt care spun că e spre binele
bebelușului. Plânsul arată că nu e, ar trebui să ne trezească cele mai primare
instincte. Studiile ce măsoară
cortizolul ce îi rămâne ridicat zile întregi după ”eveniment” arată că nu e
spre binele bebelușului, pentru că există de asemenea studii care arată care
sunt consecințele cortizolului ridicat asupra bebelușului, îi distruge creierul.
Și de ce credem noi că un om anume știe mai bine decât mii de generații de
părinți și decât mii de generații de copii? De ce dintr-o dată credem un simplu
om când ne spune că toți bebelușii sunt defecți și trebuie reparați? Am fi
ajuns aici de era așa?
************
Care sunt deci efectele negative ale metodelor de
sleep training care implică plânsul bebelușului?
În postarea anterioară a fost menționat un efect negativ important al
metodelor de sleep training: distrugerea
sincronizării dintre mamă și bebeluș, formarea unui atașament nesigur sau
dezorganizat. Care, la rândul lor, știm că determină în majoritatea
cazurilor formarea unui adult
neîncrezător, anxios, depresiv, incapabil de a forma relații, cu un IQ mai
scăzut și cu șanse mai mici de reușită în viață. Deci singurul aspect
adevărat din postarea care m-a determinat să scriu e faptul că vrem ca cei mici
să dezvolte un atașament sigur față de noi, părinții. Și nu mă pot opri din
mirare că în aceeași postare în care am citit de importanța unui atașament sigur,
am citit și cât de minunat e CIO, și cât de nociv e Attachment Parenting-ul.
Autoarea credea că suntem atât de tâmpiți încât nu vom citi cum se formează un
atașament sigur sau unul nesigur? Sigur = răspunsul la chemări și îndeplinirea
nevoilor, ceea ce face un părinte ”atașat”. Nesigur = ignorarea sau amânarea
răspunsului la chemările copilului, ceea ce face un părinte care practică
antrenamente pentru somn.
************
Există un studiu din 2002, foarte cunoscut în lumea psihologilor,
care a demonstrat că bebelușilor cărora
nu li se îndeplinesc nevoile, fie din cauză că mama este depresivă, fie din
cauză că intenționat își retrage ”serviciile” pentru vreo tactică strategică (sună
cunoscut? Nu sunt cuvintele mele, le-am luat din studiu) li se dereglează
funcționarea sistemului adrenocortical. Din cauza nivelurilor crescute de
cortizol, hormon al stresului. Ei, și citind eu studiul acesta, am mai găsit
ceva pe tema atașamentului, apropo de postarea anterioară. Citez și traduc:
”S-a demonstrat că lipsa de răspuns matern interferează cu
formarea unor legături de atașament sigure (vezi, de exemplu, Crockenberg,
1981; Goldberg et al., 1994). În aceste circumstanțe, copiii au mai puține șanse să fie protejați împotriva efectelor
stresului. De exemplu, copiii
neatașați sigur de mamele lor produc mai mult cortizol ca răspuns la stres
(Gunnar et al., 1996; Spangler and Schieche, 1998).”
(Deci nu numai că lipsa
îngrijirii sensibile cauzează cortizol ridicat și deteriorează atașamentul, dar
chiar și acest atașament nesecurizat determină la rândul lui o mai slabă rezistență la stres. Îi
mulțumesc persoanei care a scris postarea la care fac referire că a atins exact
subiectul teoriei atașamentului, altfel nu aș fi căutat și nu aș fi descoperit
aceste dovezi clare care demonstrează că neîndeplinirea nevoilor bebelușului
noaptea duc la un atașament nesigur și la o cascadă de alte consecințe. De rămânea cu sleep trainingul doar în tabăra
sleep trainingului ... filozof rămânea. )
Tot citat din studiu: ”Atunci când retragerea
maternă este implementată ca o strategie de control, putem considera că are loc
”o maltratare psihologică și emoțională”
(Larrance & Twentyman, 1983). Adică este în acord cu definiția maltratării
emoționale și psihologice ca fiind ”orice tactică parentală care poate avea
consecințe emoționale nocive pentru copil” (Mc-Gee and Wolfe, 1991; Nesbit,
1991).”
************
Am căutat studiul amintit
mai sus, Crockenberg din 1981, și într-adevăr, din nou, negru pe alb, scrie că dacă mama îi răspunde prompt bebelușului la
plâns, se formează un atașament sigur, iar dacă mama nu îi răspunde, se
formează un atașament ”anxios”, dacă e să citez denumirea din studiu.
Când l-am căutat pe
Goldberg am descoperit că a studiat inclusiv problemele de atașament ale orfanilor români adoptați în Ontario,
SUA.
***********
Din întâmplare tot zilele
acestea am dat peste un studiu care a demonstrat că alăptarea este
în strânsă legătură cu un atașament sigur, însă nu simpla alăptare, ci cea
intenționată, propusă. Această mențiune e importantă, pentru că se pare că doar
mamele care voiau să alăpteze reușeau să alăpteze mai mult timp și să fie sensibile la îndeplinirea
nevoilor bebelușului lor. Pentru că, da, din nou concluzia e aceeași, mamele care îi răspund bebelușului
formează un atașament sigur. Mă simt, repetând același lucru, de parcă ar
trebui să demonstrez că roata e rotundă, și de parcă nu era logic pentru toată
lumea că atunci când îi îndeplinești celui mic nevoile, formezi un atașament
sigur, iar când i le ignori formezi un atașament nesigur.
************
Un studiu apărut în ianuarie 2015 în revista JAMA
Pediatrics susține că acelor copii care au fost neglijați în copilărie pur și
simplu le lipsesc porțiuni din creier, comparativ cu copiii crescuți în
medii mai iubitoare. Într-adevăr, veți spune că e vorba de neglijare totală.
Însă dacă e să comparăm un copil care a trecut prin sleep training cu un copil
căruia i se îndeplinesc toate nevoile și cu un copil neglijat total, cu care se
va asemăna mai mult? Mai punem pe lângă sleep trainingul nocturn și un ”lasă
nu-l lua în brațe, că se învață” ziua, plus un ”nu-i da să sugă așa repede,
vrei să te folosească pe post de suzetă?”, și avem un copil puțin atins și
puțin alinat, căruia i se refuză zilnic o mulțime de nevoi.
************
Tot pe blog mai găsiți articole referitoare la metoda plânsului
controlat aici, la paragraful despre somn. Frunzărindu-le acum, încerc să vă fac un
rezumat și să copiez câteva paragrafe, iar dacă sunteți curioși, în acele
articole apar referințele studii științifice care au certificat efectele
negative ale sleep trainingului.
Nou-născuții separați de
părinții lor într-un mod stresant au niveluri anormal de mari de hormon al
stresului (cortizol), și niveluri scăzute de hormoni de creștere. Aceste
dezechilibre inhibă dezvoltarea țesutului
nervos din creier, opresc creșterea si deprimă sistemul imunitar. (Butler,
1978; Kuhn, 1978; Coe, C L, et al., 1985; Ahnert L, et al, 2004)
Cercetătorii de la
Universitatea Yale și de la Școala de Medicină Harvard au descoperit că stresul
la bebeluș poate altera sistemele
neurotransmițătoare ale creierului și cauzează schimbări funcționale și
structurale în regiunile creierului similare cu acelea văzute la adulții cu
depresii. (Kaufman & Charney, 2001)
(Nota mea: nu accept
argumentul ”dar cum, că bebelușii sleep train-uiți nu sunt de fapt stresați”.
Sunt foarte stresați, după cum am scris mai sus și în postarea anterioară, s-a demonstrat că sunt
stresați mult timp după ce par a se fi liniștit, chiar și câteva zile după
”training” copilul are un nivel alarmant de ridicat al hormonului stresului,
cortizol. Chiar dacă sărăcuțul pare liniștit, nu e, a învățat doar să își țină
supărarea pentru el, să n-o arate mamei. )
Nou-născuții care sunt
lăsați să plângă singuri au un risc de
10 ori mai mare să aibă ADHD în copilărie, laolaltă cu performanțe slabe la
școală și comportament antisocial. Cercetătorii au concluzionat că aceste
descoperiri pot fi cauzate de lipsa
atitudinii sensibile a părinților către copiii lor. (Wolke, D, et al, 2002)
Când stresul
ultra-stimulează partea creierului nou-născutului care controlează eliberarea
adrenalinei (cum ar fi când bebelușul este lăsat să plângă singur), copilul crește
cu un sistem de adrenalină ultra-activ. Un astfel de copil va afișa agresivitate crescută, impulsivitate și
violență mai târziu în viață. (Perry, 1997).
Dr. Allan Schore de la Școala
de Medicină a UCLA a demonstrat că hormonul stresului cortizol (care inundă
creierul pe parcursul plânsului din antrenamentele de somn) de fapt distruge conexiunile nervoase în părți
critice ale creierului în dezvoltare al nou-născutului. În plus, când porțiunile
creierului responsabile de atașament și de control emoțional nu sunt stimulate
la un bebeluș (lucru care are loc când nevoile
bebelușului sunt neglijate în mod repetat), aceste secțiuni din creier nu
se vor dezvolta. Rezultatul – un copil
violent, impulsiv, neatașat emoțional. Dr. Schore trage concluzia că sensibilitatea și disponibilitatea unui
părinte stimulează și formează conexiunile nervilor în secțiuni cheie ale
creierului responsabile de atașament și de starea emoțională de bine. (Schore, 1996; Karr-Morse, R, Wiley, M., 1997)
Specialistul în
dezvoltarea nou-născuților Dr. Michael Lewis a prezentat descoperirile unei
cercetări la o întâlnire a Academiei Americane de Pediatrie, concluzionând că
“unica și cea mai importantă influență asupra dezvoltării intelectuale a unui
copil este sensibilitatea și
disponibilitatea mamei la semnalele bebelușului ei.”
Cercetătorii au
descoperit că bebelușii al căror plans
este de obicei ignorat nu vor avea o dezvoltare sănătoasă intelectuală și
socială. (Leiberman, A. F., & Zeanah, H., 1995 – nu pot să nu oberv că
titlul lucrării este Disorders of Attachment in Infancy, a apărut în
revista medicală Infant Psychiatry și discută despre bebelușii cărora nu li se
răspunde prompt la plâns... )
Dr. Rao și colegii lui de
la National Institutes of Health au arătat că nou-născuții care experimentează plâns prelungit (dar nu datorită colicilor)
în primele 3 luni de viață au un IQ cu 9
puncte mai mic în medie când ajung la 5 ani. De asemenea aceiași copii au
dat semne de slabă dezvoltare motorie fină.
(M R Rao, et al, 2004)
Cercetătorii de la
Universitățile de Stat Pennsylvania și Arizona au descoperit că nou-născuții
care plâng excesiv pe parcursul
primelor luni au arătat o mai mare
dificultate în controlul emoțiilor și au devenit chiar mai nervoși când
părinții au încercat să-i consoleze la 10 luni. (Stifter & Spinrad, 2002)
Alte cercetări au arătat
că acelor copii care au fost lăsați să plângă le ia mai mult timp să devină
copii independenți.
Cercetările pe oameni și pe
animale au demonstrat că atunci când sunt separați de părinții lor,
nou-născuții și copiii au temperaturi
instabile, aritmii ale inimii și prea puțin somn REM (stadiul de somn care
promovează dezvoltarea creierului). Și asta când toți ”antrenorii de somn” îi
păcălesc pe părinți că își chinuie copilul pentru binele lui în viitor... (Hollenbeck,
A R, et al., 1980; Rosenblum & Moltz, 1983; Hofer, M & H. Shair, 1982)
Dr. Brazy de la
Universitatea Duke și Ludington-Hoe și colegii de la Universitatea Case Western
au demonstrat în două studii separate că plânsul excesiv la nou-născuți
cauzează presiune crescută a sângelui în
creier, crește nivelul hormonilor stresului, obstrucționează scurgerea sângelui
din creier și scade oxigenarea creierului. Ei au concluzionat că îngrijitorii ar trebui să raspunda rapid,
consistent și înțelegători plânsului bebelușilor. (Brazy, 1988; Ludington-Hoe,
2002)
Un alt articol tradus de pe site-ul Peaceful Parenting descrie
exact faptul că răspunsul la nevoile
copilului, acțiune practicată de părinții AP, duce la un atașament sigur, iar ignorarea nevoilor bebelușului, acțiune
practicată în sleep training, duce la copii și mai apoi adulți neatașați,
anxioși, nesiguri.
În articolul despre modul în care CIO distruge dezvoltarea creierului bebelușului, după amintirea celor două studii științifice,
mai aflăm și că Dr. Sunderland, care este directoarea secției de educație și
training a Centrului pentru Sănătatea Mentală a Copilului din Londra, se
bazează pe munca în neuroștiință pentru a trage concluziile și recomandările
despre procedurile de parenting. În prima carte de parenting care face legătura
comportamentului părintelui cu dezvoltarea creierului nou-născutului, Dr.
Sunderland descrie cum creierul nou-născutului se “sculptează” în continuare
după naștere. Părinții au un rol major în acest proces de “sculptare” a
creierului. Dr. Sunderland susține că este
crucial ca părinții să îndeplinească nevoile emoționale ale nou-născutului.
Acest proces este ajutat de oferirea unui mediu “hrănitor” emoțional continuu
pentru nou-născut. În cartea ei, The Science of Parenting (2006), punctează
unele efecte devastatoare asupra
creierului care pot apărea dacă părinții eșuează în creșterea corespunzătoare
a unui bebeluș – și aceasta include forțarea lor să plângă până la epuizare ("cry it out").
************
Uitasem că sleep training
înseamnă și să trezești bebelușul din somn, tot în ideea modelării somnului
după preferințele tale. Am găsit și despre obiceiul acesta o informație (cu
link către studiu, deci documentată) pe blogul meu preferat în limba română, scris de o Doamnă psiholog:
” Să trezești un copil din somnul său doar pentru
a-i crea un program după preferințele tale are repercusiuni grave, dovedite
experimental. Efectele pot fi: dezvoltare
deficitară a creierului, anxietate, somn disturbat la maturitate, depresie,
preferință pentru consumul de alcool și lista poate continua.”
*************
Ideea aceasta a
programului strict mi-a adus aminte și că rutinele impuse de părinți pentru
somnul și alăptarea bebelușilor dăunează
alăptării și aceasta are puține șanse de reușită, conform unui studiu din 2014. E la mintea cocoșului că CIO, cu atât mai mult,
având ca rezultat un copil care nu stimulează sânii noaptea, când prolactina e
la nivel maxim, un copil care se ”anesteziază” să nu simtă nimic, un copil deconectat
de mama lui, o mamă care nici măcar nu mai știe nici ziua când copilul ei e
stresat și are nevoie de ea, din cauza acestei deconectări, relația de alăptare
după sleep training e sortită eșecului.
*************
Îmi place mult un studiu de la Universitatea Harvard, ”Copiii au nevoie de atingere și atenție”. Voi cita și voi traduce câteva
paragrafe.
”În loc să își lase
bebelușii să plângă, părinții americani ar trebui să își țină bebelușii
aproape, să îi consoleze atunci când plâng, să îi culce cu ei în pat, acolo
unde ei să se simtă în siguranță”, afirmă Michael L. Commons și Patrice M.
Miller, cercetători ai Departamentului de Psihiatrie din cadrul Facultății de
Medicină de la Harvard.
Cei doi au examinat
practicile de creștere a copiilor aici în Statele Unite și în alte culturi și
au ajuns la concluzia că obiceiul răspândit american de a pune bebelușii în
paturi separate – ba chiar și în camere separate – și de a nu le răspunde
repede la plâns pot duce la incidente de stres
post-traumatic și la atacuri de panică atunci când acești copii ajung la
vârsta adultă.
Stresul timpuriu care
rezultă din separarea de părinți cauzează schimbări
în creierul bebelușului care fac ca viitorii adulți să fie mai predispuși la
stres, mai afirmă Commons și Miller.
"Părinții ar trebui
să recunoască faptul că momentele în care bebelușii plâng fără să fie nevoie îi vătămează permanent, pe viață",
spune Commons. "Li se schimbă sistemul nervos în așa fel încât devin prea sensibili la traume în restul vieții.
"
Cei doi spun că metodele
americane de îngrijire a copiilor sunt influențate de temeri că cei mici ar
crește dependenți. Dar oamenii de știință spun că părinții sunt pe calea
greșită: contactul fizic și reasigurările că părinții sunt acolo să le
îndeplinească nevoile vor crea copii mai siguri și mai competenți în formarea
relațiilor adulte atunci când vor ajunge pe cont propriu.”
************
Părerile unor alți autori pe tema efectelor ignorării
nevoilor copiilor
Pe lângă autorii
cunoscuți deja de toată lumea, se pare că îmi apar zilele acestea în cale (aka
newsfeed :D) doar articole pe tema atașamentului. Așa că, deși poate ideile
autorilor clasici ar fi avut o mai mare greutate, n-am putut lăsa să treacă
aceste afirmații nescrise undeva.
”Devotamentul
parental are un impact ireversibil asupra copiilor. Doar 20-25% din creier este complet dezvoltat la
naștere, și chiar și atunci, doar în termeni de funcționare automată (ritm
cardiac, respirație etc); restul creierului este format prin experiențele de
iubire ale bebelușului, sau prin absența acestora. Primii trei ani de viață
sunt în mod special extrem de importanți și pentru formarea capacității de a
avea relații de iubire în viața adultă, și pentru stabilitatea care face ca
fericirea să devină posibilă.
“Empatia, îngrijirea,
altruismul, inhibarea agresiunii, capacitatea de a iubi și o mulțime de alte
caracteristici ale unei persoane sănătoase, fericite și productive sunt legate
de capabilitățile de atașament de bază,
care sunt formate în perioada de după naștere și în copilăria mică,” spune
profesorul Bruce Perry, renumitul cercetător al sănătății mentale a copiilor.
Având aceste lucruri în vedere, epidemia curentă de copii deconectați arată
clar că metodele actuale de creștere a copiilor nu ne pregătesc să avem
capacitatea de a susține intimitatea.
Dacă experiențele
timpurii de îngrijire ale unui copil sunt inconsistente, insensibile sau
indiferente, anumite sisteme biochimice
pot fi afectate – printre ele și sistemul de răspuns la stres, și sistemul
emoțional. Să fii abandonat de mamă
când ești nou-născut – iar creierul neonatal este sculptat evolutiv să
interpreteze chiar și perioadele scurte
în care e lăsat singur ca fiind un abandon – nu numai că deteriorează
abilitatea noastră de a ne conecta cu alții, dar creează și o auto-aversiune
care poate distruge o viață.”
**************
” Cercetările asupra
factorilor biochimici influențați de metodele de îngrijire a copilului
demonstrează că atunci când copilul e crescut cu sensibilitate și cu răspuns
prompt la nevoile lui, organismul produce substanțe care ajută la formarea unor
părinți eficienți, iubitori și statornici pentru bebeluși și a unor bebeluși
legați puternic de părinții lor. În timp aceste legături se maturizează în
dragoste și respect. Fără îndoială
aceste substanțe biochimice organizează pentru totdeauna creierul unui bebeluș
către comportamente pozitive și către dezvoltări ulterioare a unor atașamente
puternice, de durată. Totuși, cea mai mare lecție pe care o putem învăța din
aceste studii este faptul că natura are un plan foarte bun, iar când eșuezi să
îl urmezi, acest fapt poate duce la rezultate mai puțin dorite. Cu alte
cuvinte, atunci când părinții iau în considerare dorințele instinctive de a se
bucura de multă apropiere de bebelușii lor, prin hrănirea naturală și prin
răspunsul prompt la nevoile și dorințele lor (care la bebeluși sunt aceleași),
este proiectat de către natură ca aceștia să crească adulți responsabili și cu
sentimente. Atunci când părinții își inhibă atenția acordată bebelușului, ei permit ca
anumiți mesageri chimici vitali să dispară repede, și drept consecință se
formează niște legături slabe, iar
parenting-ul devine mai dificil și mai lipsit de succes. În același timp,
bebelușul manifestă efectele stresului.
Mai mult, reacțiile la stres și alte comportamente la copil și la adultul ce va
deveni sunt definitiv alterate în moduri nefericite. E posibil să aibă de
suferit și aspecte ale intelectului
și ale sănătății.”
**************
Profesorul James McKenna,
director al Laboratorului pentru Comportamentele de Somn ale Mamelor și
Bebelușilor al Universității Notre Dame, un renumit expert în Sindromul de
Moarte Subită a Bebelușului, a descris metoda
plânsului controlat ca fiind ”o ideologie socială deghizată ca fiind
știință”.
************
Pinky McKay, O altă
autoare, consultant de lactație (adică pe bune, nu cum se practică la noi în
țară...), afirmă:
”Să lași un bebeluș să
plângă stârnește răspunsuri fiziologice care cresc nivelul hormonului
stresului. Bebelușii care plâng experimentează o creștere a ritmului cardiac, a temperaturii corporale și a tensiunii
sângelui. Aceste reacții pot ușor să supraîncălzească bebelușul și,
împreună cu vomatul datorat suferinței extreme, să fie un risc potențial de Moarte Subită a Bebelușului la bebelușii mai
vulnerabili. Pot de asemenea să apară efecte
emoționale pe termen lung. Există dovezi riguroase că nivelul crescut al
hormonului stresului poate cauza schimbări
permanente în răspunsul la stres al creierului în formare al
bebelușului. Aceste schimbări afectează
apoi memoria, atenția și sentimentele
și pot provoca un răspuns exagerat la
stres pe tot parcursul vieții, inclusiv o predispoziție
către anxietate și boli depresive mai târziu în viață. Psihoterapeutul
britanic Sue Gerhardt, autoare a cărții Why Love Matters: How Affection Shapes a
Baby's Brain, explică cum atunci când un bebeluș e supărat, hipotalamusul
produce cortizol. În cantități normale cortizolul nu creează probleme, dar dacă
un bebeluș este expus pentru prea mult timp sau prea des la situații stresante
(cum ar fi atunci când e lăsat să plângă fără să îi fie îndeplinite nevoile
prompt), creierul ajunge să fie inundat de cortizol și drept consecință, de
câte ori copilul e expus la stres, ori va produce prea puțin cortizol, ori va
produce prea mult. Prea mult cortizol este legat de depresie și anxietate; prea puțin cortizol este legat de detașarea emoțională și agresiune.”
”Metoda plânsului
controlat și alte metode similare de antrenament de somn pot într-adevăr să
funcționeze pentru a produce un bebeluș care adoarme și doarme singur. Totuși,
în compensație, va deveni un copil
anxios, dependent sau prea precaut, sau chiar mai rău, un copil a cărui încredere este frântă. Din păcate, nu putem măsura calitățile de
genul încrederii și empatiei, care sunt competențe de bază pentru formarea
tuturor relațiilor. Nu putem, de exemplu, să dăm unui copil un coeficient de
încredere, așa cum îi putem da un coeficient de inteligență..”
************
”Abordări greșite ale
trezirilor nocturne”
Fragment din cartea Sweet Dreams: A pediatrician's secrets for yourchild's good night sleep,
Lowell House, paginile 22-28, carte scrisă de Dr. Paul M. Fleiss, M.P.H.,
F.A.A.P., în 2000.
”Ideea des întâlnită în
aceste zile că bebelușii ar trebui să învețe să se ”auto-liniștească”, fără
vreo interacțiune fizică sau emoțională cu părinții, este greșită. Cel mai bun și cel mai eficient mod ca un copil să
învețe să se liniștească și să readoarmă în liniște când se trezește noaptea
este ca părinții să își fi demonstrat disponibilitatea atunci când copilul a
fost bebeluș. Altfel, suferința emoțională pe care bebelușul a experimentat-o
ca rezultat al evenimentului traumatic care l-a trezit din somn inițial poate
duce la un sentiment de teroare și
frustrare de a fi abandonat și nedorit. Dacă un bebeluș învață că mama va
veni la el de câte ori se trezește în suferință și de câte ori plânge după ea,
are mai mari șanse să devină un copil încrezător în sine care va avea
capacitatea de a-și estima și de a-și gestiona propriile treziri nocturne fără
să își implice părinții când nu e necesar. Nu putem accentua suficient faptul
că dacă privăm bebelușul sau copilul de sprijin emoțional atunci când are
nevoie de el sau când îl vrea, creșem riscul formării unui copil instabil
emoțional și în final a unui adult
instabil emoțional. Numai bine putem obține atunci când îmbrățișăm
bebelușul de câte ori are nevoie. Într-o lume ideală, un bebeluș ar trebui să
primească automat alinare de câte ori are nevoie, fără să trebuiască s-o ceară.”
”Nevoile unui bebeluș
care plânge sunt atât de simple, și se pot oferi atât de ușor. Un bebeluș
plânge ca să îți comunice nevoia lui de atingere, de căldură, de alinare, de
siguranță și de dragoste pe care doar tu le poți oferi. De ce ar refuza cineva
o cerință umană atât de simplă? O îmbrățișare sau un cuvânt blând sunt niște
gesturi atât de grele încât nu le
putem oferi unui copil care are nevoie de ele? Personal cred că nici un părinte
normal, stabil emoțional nu și-ar pune bebelușul adorat într-o astfel de
”condiționare” decât dacă sunt induși în
eroare într-un mod cumplit.”
”Când un bebeluș nu îi
mai cheamă pe părinți atunci când e în suferință noaptea, nu e din cauză că a
”învățat” un comportament util. Ci pentru că a renunțat să mai aibă încredere în părinți. Mecanismele
psihologice de apărare ridică un zid
între copil și părinții lui. Sunt puține lucruri mai triste decât un copil
care nu își mai iubește părinții, care nu
se mai simte demn de a fi iubit, căruia îi e frică de ei și care nu mai are încredere în ei. În natură
nu există specie de mamifer la care mama să eșueze în a răspunde prompt la
plânsul puiului ei. În ciuda inteligenței superioare, numai oamenii pot fi păcăliți să pună în pericol sănătatea, fericirea
și bunăstarea propriului pui.
Este util ca părinții să
își amintească faptul că bebelușii și copiii mici sunt creaturi emoționale, nu
raționale. Un copil nu poate înțelege de ce îi ignori strigătele de ajutor.
Chiar dacă îi ignori bebelușului plânsul cu cele mai bune intenții în gând, el tot se va simți abandonat.
Rezultatul va fi un copil nesigur și
nefericit. Nu poți ”răsfăța” un copil răspunzându-i la plâns. Copiii ajung
”răsfățați” prin ignorare. Dacă nu
îți pot obține atenția prin mijloace uzuale, vor recurge la comportamente
neplăcute doar ca s-o obțină.”
”E adevărat că un bebeluș
al cărui plâns e ignorat va adormi la loc într-un final, dar problema inițială
care l-a trezit a rămas nerezolvată. Chiar dacă părinții au verificat ca
bebelușul să nu fie bolnav sau să nu aibă vreun disconfort fizic, dacă nu ridică
bebelușul în brațe și nu interacționeaza cu el într-un mod plin de compasiune,
dacă nu îl alină sau nu îl alăptează până când adoarme la loc, stresul
emoțional de la bază va rămâne. Stresul
emoțional al unui bebeluș nu dispare pur și simplu dacă bebelușul e ignorat.
Ci se multiplică și poate duce la probleme
pe termen lung în relația dintre părinte și copil. Așadar abordarea ideală
este să îi îndeplinești bebelușului nevoile emoționale, răspunzându-i la plâns
și interacționând cu el.”
************
” Rezultate ale studiilor
psihologice indică faptul că abordarea Attachment
Parenting-ului pentru plânsul bebelușilor are cele mai mari șanse să
construiască un copil sănătos fizic și emoțional.”
”Care sunt pentru copil
consecințele emoționale ale plânsului la care nu i se răspunde? Bowlby (nota mea: chiar Bowlby pe care
îl amintește și postarea la care fac referire, culmea...) și colegii lui au
inițiat o serie de studii în care copiii cu vârste între 1 și 2 ani cu relații
bune cu mamele lor erau separați de ele și lăsați să plângă. Rezultatele au
arătat o secvență previzibilă de comportamente:
prima fază, numită ”faza de
protest”, consta în plâns foarte puternic și neliniște extremă. A doua
fază, numită ”faza de disperare”,
consta în plâns monoton, inactivitate și retragere constantă. A treia fază,
numită ”faza de detașare”, consta în
interes înnoit pentru mediul înconjurător, dar un interes distant, rece.
Așadar, deși s-ar părea că dacă îți lași bebelușul să plângă, acest plâns va
dispărea într-un final, totuși acest fapt are loc datorită dezvoltării graduale
a apatiei la copil. Copilul se oprește din plâns pentru că
învață că nu mai poate spera ca îngrijitorul să îi poată oferi alinare, nu
pentru că suferința inițială i-a fost vindecată.”
”Conform teoriei atașamentului, majoritatea
bebelușilor se nasc fără abilitatea de a-și regla singuri emoțiile. Adică ei
percep lumea ca fiind confuză și dezorganizată, dar nu au abilitățile de a-i
rezista, necesare pentru a se alina singuri. Așa că atunci când sunt în
suferință, își caută îngrijitorii pentru că apropierea fizică a îngrijitorului
îl ajută pe bebeluș să se calmeze și să-și restabilească echilibrul. Când
îngrijitorul este în mod constant prompt în a răspunde copilului și sensibil la
nevoile acestuia, copilul învață treptat că e demn de a fi iubit și că ceilalți oameni pot să ofere această
dragoste. Învață că îngrijitorul este o bază sigură de la care poate explora
lumea, iar dacă întâlnește ceva periculos se poate întoarce la bază pentru
sprijin și alinare. Această încredere în îngrijitor are drept consecință ceea
ce numim un individ sigur.
Copiii care nu au în mod
constant îngrijitori care să le răspundă sensibil și prompt la chemări se
dezvoltă în indivizi nesiguri,
caracterizați prin interacțiuni anxioase, evitante și/sau ambivalente. Studiile
pe termen lung au arătat că indivizii siguri, comparați cu indivizii nesiguri,
au mai mari șanse de a ajunge adulți sociabili, populari, echilibrați, capabili
de compasiune și altruiști. Ca adulți, indivizii siguri tind să se simtă
confortabil să creeze relații, să dezvolte atașamente apropiate și să aibă
încredere în partenerii lor. Indivizii nesiguri, pe de altă parte, tind să fie neliniștiți în creearea relațiilor,
afișează anxietate (manifestată prin
posesivitate și gelozie) sau evitare (manifestată prin lipsa încrederii și refuzul relaționării cu
ceilalți). Practicile de creștere a copiilor nord-americane, inclusiv
metoda plânsului controlat (CIO), sunt adeseori influențate de teama că copiii
vor crește prea dependenți. Și totuși, o mulțime de studii arată că contactul
fizic regulat, reasigurările prezenței sensibile a părinților și răspunsul
prompt la orice supărare în perioada de bebelușie sau în copilărie au drept
rezultat adulți siguri și încrezători, mult mai capabili să formeze relații
funcționale.”
”S-a spus în trecut că
lăsatul bebelușului să plângă este sănătos pentru dezvoltarea sănătoasă a
bebelușului, mai ales a plămânilor. Un studiu recent care a cercetat consecințele fiziologice imediate și pe
termen lung ale plânsului bebelușilor a demonstrat contrariul. S-au
documentat următoarele schimbări datorate plânsului bebelușilor: ritm cardiac crescut, tensiune sangvină
crescută, nivel scăzut de oxigen, presiune cerebrală a sângelui crescută,
rezerve energetice scăzute, interacțiune întreruptă între mamă și bebeluș,
leziuni cerebrale și disfuncții cardiace. Cercetătorii studiului au
concluzionat că îngrijitorii ar trebui să răspundă la plânsul bebelușilor
prompt, consistent și inteligent, recomandări care sunt în acord cu principiile
Attachment Parentingului.”
**************
Dr. Tracy Cassels a studiat despre
răspunsul neurologic la stres. Acest răspuns este atenuat dacă părintele îl
ajută pe copil în forma disponibilității când copilul are nevoie. Separarea de mamă chiar și de scurtă durată
cauzează răspunsuri de stres sub forma creșterilor cortizolului chiar și când
copilul e mare. Și știm cu toții că baza metodelor de plâns controlat este
separarea de părinți. Efectele pe termen lung includ depresie încă din adolescență, empatie
scăzută și probleme de comportament (referințele le găsiți în postarea aceasta, din care voi și schița niște idei în continuare).
Wendy Middlemiss de la
University of North Texas a cercetat răspunsul
la stres în relație cu CIO. Au fost examinați bebeluși între 4 și 10 luni
care participau la un program de sleep training. Bebelușii erau separați de
mame pe parcursul nopții, erau lăsați să plângă, și la fiecare 10-15 minute
erau verificați de asistente, pentru a se asigura că sunt în siguranță. La
începutul programului nivelul cortizolului bebelușului era extrem de sincronizat cu cel al mamei. Ce
înseamnă asta? Înseamnă că bebelușul și mama sunt ”pe aceeași lungime de undă”,
în așa fel încât atunci când nivelul de stres al unuia crește, crește și al
celuilalt, iar când nivelul de stres al unuia scade, scade și al celuilalt. Acest tip de armonie a nivelului de
cortizol este asociată cu abilitatea unui bebeluș de a învăța auto-reglarea și
de a se dezvolta optim emoțional, și în același timp este baza unui atașament
sigur. Așadar indiferent dacă mama e obosită sau deprimată, tot e în stare
să formeze un atașament pozitiv față de copilul ei. Însă în timpul studiului,
chiar dacă în timpul zilei mamele interacționau foarte iubitor și atent cu
bebelușii lor, deja din ziua a treia nivelul
de sincronizare scăzuse. Această sincronizare scăzută rezultă într-un atașament mai puțin securizat, mai ales
din punctul de vedere al bebelușului, din moment ce modul în care bebelușul îi
afectează cortizolul mamei este prin semnalizare și plâns. Iar dacă ei se
opresc din plâns pentru că simt că mama nu va răspunde, nu e de mirare că
atașamentul este afectat. Și mai relevant a fost pentru cercetători momentul în
care bebelușii nu mai plângeau când
erau puși să doarmă, presupunându-se deci că au învățat să se auto-liniștească.
Însă cortizolul lor continua să crească
și creștea exact la fel de mult ca în serile în care plângeau disperați.
Așadar, deși încetaseră plânsul și nu
își mai afișau suferința, erau foarte stresați. Așadar răspunsul de stres
nu durează doar cât durează plânsul.
**************
Există studii care afirmă că CIO nu are consecințe
grave?
La final, am apelat la
blogul meu preferat în limba engleză, Evolutionary Parenting, din care am rezumat și mai sus și înainte să
spun ce scrie Tracy, trebuie să vă spun în ce rol scrie Tracy, ce competențe
are: ” Tracy Cassels este fondatorul
site-ului Evolutionary Parenting și principalul autor al acestuia. Și-a obținut
licența în Științe Cognitive la University of California, Berkeley și diploma de master în
Psihologie Clinică la University of British Columbia. Recent și-a încheiat
doctoratul în Psihologia Dezvoltării, tot la University of British Columbia, unde
a studiat cum anumiți factori evolutivi afectează comportamentul empatic al
copiilor și unde a evoluat critic estimarea teoriei minții la copii. Lucrările
ei academice au fost publicate în multe reviste acreditate, inclusiv în Psychological
Assessment, PLoS One, Personality and Individual Differences, Midwifery, etc.”
Așadar un Doctor în
Psihologia Copilului, o autoare publicată și care a făcut și recenzii
recunoscute la studii științifice, a scris și o postare în care a demontat complet studiul care demonstrase că CIO nu are consecințe negative. E chiar hilar când citești pe ce s-au bazat
oamenii aceia... Tracy a scris această recenzie chiar și sub formă de răspuns
pe site-ul revistei Pediatrics.
Cea mai informativă
postare a ei pe tema CIO este aceasta, din care voi extrage câteva paragrafe. La
început face din nou referire la studiile-recenzii absurde care au demonstrat,
cică, faptul că CIO nu are consecințe negative.
Prima recenzie a afirmat
că nu a descoperit efecte negative în studiile cercetate. Câte studii au fost
citate? Trei. Dintre care unul e de
fapt un studiu de caz a patru copii
doar. Însă, dacă celelalte două ar fi folosit măsuri valide de cercetare a
atașamentului copilului sau a sănătății social-emoționale, ar fi contat măcar
acelea. Dar nu au folosit. Unul din ele a folosit o scară care nici măcar nu
măsoară atașamentul, ci stresul
părintelui, iar celălalt a folosit o
scară inventată, pe care tot părintele o evalua. Deci nici unul din aceste
”studii” nu a inclus o constatare a comportamentului bebelușului pe termen
lung. (Chiar luna trecută a fost publicat un studiu psihologic care a demonstrat cât de diferite sunt
evaluările părinților de cele ale copiilor în ceea ce privește ce simt copiii.
) Chiar și concluziile trase de părinți se refereau doar la cum e bebelușul înainte de training și după.
În plus, cel mai mic copil ”studiat” avea 16
luni, cu mult mai mare decât bebelușii care trec în general prin sleep
training.
A doua recenzie a inclus
52 de studii și a declarat că nu există efecte secundare pentru sleep training.
Însă nu toate cele 52 de studii au cercetat aceste efecte adverse. Deci nu
putem afirma că 52 de studii nu au găsit efecte adverse. Dintre cele 52 de
studii, doar 3 au urmărit
atașamentul copilului. Dintre acestea 3, unul este unul din cele făcute
penibil, amintite mai sus. Și toate 3 suferă de aceleași lipsuri ca mai sus.
După cum spune și Tracy, singurul lucru
dovedit, atunci când pui părintele să își dea cu presupusul după sleep training
cum e copilul, e să demonstrezi că CIO nu are niciun efect negativ pentru
părinte.
La finalul postării lui
Tracy puteți citi și argumente pentru momentele când mamele sunt lămurite să
recurgă la CIO pentru a-și recăpăta odihna și sănătatea mentală. Veșnica
replică ”happy mom – happy baby”, sau ”bebelușul are nevoie de o mamă întreagă
la minte”. Puteți vedea că altele sunt soluțiile care să le ajute pe mame, fără
să sacrifice bebelușii, și cu mai mare succes pentru starea emoțională a mamei.
Eu nu voi scrie aici despre asta, pentru că nu acesta e subiectul pe care voiam
să-l dezbat aici.
O postare tradusă de pe
site-ul Evolutionary Parenting poate fi găsită pe blogul Alăptează, aici: S-a dovedit: tehnicile de somn aplicate bebelușilor sunt dăunătoare.
Voi reveni în zilele sau
săptămânile următoare cu o postare finală pe această temă.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu