Printre nori

 

Imi permit sa scriu despre asta pentru ca te cunosc, L., si stiu ca si tu ai face la fel. Imi permit sa scriu despre asta pentru ca stiu ca te-ai bucura cu sufletul tau bun de orice gand indreptat inspre voi. Tu esti un munte de bunatate si altruism si daruire si iubire si caldura. Si imi permit sa pun un umar virtual pentru ca ai spus ca data trecuta ai reusit sa supravietuiesti datorita sprijinului comunitatii din jurul tau.

De aceea imi permit sa va rog sa va luati macar 10 minute ca sa trimiteti un gand, o rugaciune, un val de energie, pentru sustinerea familiei lor in aceste momente.

Nu e corect ca eu acum sa ma pregatesc de concediu si ea sa se pregateasca de altceva, a doua oara in viata ei. Din 16 iulie dimineata, de cand am aflat, m-am rugat, mult, chiar si noaptea la ore mici, de cate ori m-am trezit. Am sperat intr-o minune, imi imaginam cum in 21 iulie ii voi spune din nou La multi ani!

L. mi-a trimis in 10 iunie 2012 o scrisoare de incurajare pentru situatia cu toxoplasmoza, scrisa ca si cum ar veni din partea celei mici. Mi-a atasat si doua poze, una cu L. si una cu cea mica oferindu-mi o papadie. Asa e L. de sufletista, sau cel putin asa era. Asta era in perioada in care inca nu pusese deloc pe blog poze cu ea, deci a fost un gest intim, de apropiere. L. mi-a scris un mail si asta-toamna, sa-i ureze lui Alex sanatate cand trecea printr-o raceala, si sa-mi trimita o poza cu ea si cu cea mica, proband o Boba, stia ca-mi va face o bucurie. Aceasta e L. si sper sa ramana asa. Sper sa-i dea Domnul putere si alinare asa cum i-a dat si prima data. Copiii si credinta au facut-o omul sufletist si iubitor, sper ca baiatul si credinta si iubirea nemarginita a sotului ei s-o ajute sa nu se prabuseasca. Nu-mi pot imagina, dar sunt o egoista cand ma gandesc la mine, cand afirm ca sunt impietrita de durere, sau ca deja mi-au secat lacrimile, who cares? 

Nu desconsider durerea parintilor mai putin sensibili si conectati cu copiii lor, dar asa o dragoste si o lipire si o dedicare si o comunicare nu am mai intalnit intre un parinte si un copil. Si asa o bucurie de viata, asa o apreciere constanta a binelui din jur. O constientizare a fericirii zi de zi. Si multumiri continue Divinitatii pentru tot. De ce, Doamne, atunci....?

In urma cu mai putin de doua saptamani share-uiai pe FB articolul "what I know about fatherhood after losing a child". Apoi ai publicat o poezie cutremuratoare. Te-ai implicat mult in campania pentru Sophie chiar daca atunci erau bolnaviori amandoi copiii, si in ultima ta postare i-ai zis ca ii trimiti un inger :((.  Zilele acestea, printre rugaciuni, mi te imaginam spunandu-i mereu si mereu poezia ce i-ai scris-o anul trecut de ziua ei, cand ai pus prima poza cu tine pe blog. Sper sa mai ai in viata asta dimineti dulci. De azi dimineata fredonez cu privirea pierduta Tears in heaven.

Poza de mai sus este facuta de L. acu' vreo 2 saptamani. Textul este tot al ei, transmis azi catre noi. Macar acest lucru nu si-l poate reprosa, ca nu si-ar fi petrecut timp pretios alaturi de cea mica. Copiii erau toata viata si sufletul ei si timpul ei clipa de clipa. Deci indemnul nu vine dintr-un regret. Am pus textul pe poza si mi-am schimbat poza de profil pe fb, am vazut ca gestul mi-a fost preluat, puteti s-o faceti si voi, in semn de doliu. 

Restul cuvintelor ti le adresez in privat, draga L...