Cartea ”Poveste de trezit copiii - Cum venim pe lume”

Am avut onoarea ca Jeanina să îmi scrie că vrea să îmi trimită cartea pentru ca eu să-mi spun părerea despre ea.  Este o carte foarte frumoasă și interesantă, care le explică celor mici anatomia corpului uman, modul în care se concep copiii, evoluția sarcinii, cum se nasc și altele.


E nevoie să vorbim cu copiii noștri despre părțile lor intime, despre sex și despre naștere? DA. De ce?


1. Pentru a preveni abuzurile. 

Faptul că cel mic știe denumirile oficiale ale părților lui intime îl determină pe un posibil abuzator să ezite pentru că demonstrează că cel mic e informat, nu e naiv și nu i-ar fi jenă să comunice părinților ce i s-a întâmplat. Faptul că cel mic știe ce înseamnă sexul îl face pe un posibil pedofil să își dea seama că nu ar putea să-l păcălească cum că sexul ar fi o joacă între adulți și copii.

În plus, astfel veți ști, dacă cel mic începe brusc să folosească denumiri puerile pentru părțile lui intime, că cineva strain i-a vorbit despre asta.

Faptul că poate discuta cu părinții despre ceva intim îl va face pe copil să știe că poate avea încredere în ei pentru a le spune ce i se întâmplă. Deci chiar dacă cel mic chiar a fost abuzat, nu va suferi în tăcere, va avea încredere să vă spună, nu va crede rușinat că nu e voie să vorbească despre asta.

Mai multe despre modul în care puteți preveni abuzurile citiți aici, aici, aici sau aici.


2. Pentru a preveni sarcinile adolescentelor.

Am auzit de multe tinere rămase însărcinate la primele contacte sexuale din cauza lipsei educației sexuale. Ele știau despre sex de la prietenii lor, dar despre concepție nu le povestise nimeni. Unele credeau ca bebelușii sunt puși în burtă de un îngeraș, altele insistau că nu și-au sărutat iubiții, au făcut doar sex, cu referire la faptul că părinții le spuseseră că prin sărut rămâi însărcinată.


3. Pentru a nu crede că au apărut pe lume în durerea și trauma mamei.

Chiar dacă am avut o naștere traumatizantă, nu e vina lor, din contră, și ei au suferit și vor suferi toată viața consecințele marcate în creierul lor limbic. E bine să știe că pruncii nu se nasc în chinuri, ci sunt motive de extaz. Dacă nașterea lor a fost altfel, e bine să le explicăm de ce s-a întâmplat așa. La fel și când e vorba de relațiile dintre frați, dacă vor crede că se taie burta mamei pentru a fi scos frățiorul mai mic, e posibil să-l urască pentru durerea provocată mamei.


4. Pentru a avea încredere că părinții lor le spun mereu adevărul. 

Altfel cum se vor simți când vor susține în fața amicilor lor că e imposibil să nu fie așa cum știu de la părinți, din moment ce părinții nu i-au mințit niciodată? Să îi mințim, să îi păcălim toată copilăria și apoi să avem pretenția ca ei să aibă încredere în noi când ne schimbăm brusc variantele? Nu știu cum sunteți voi, dar eu am cu Alex o relație de încredere, el chiar crede tot ce îi spun. M-aș simți foarte prost să îl văd naiv cum crede o minciună de-a mea. Dacă am ajunge apoi la vârsta de 7 ani (de exemplu) să îi spun că tot ce i-am spus până atunci a fost o minciună, m-ar mai crede în continuare?

Cum va veni să îi spună părintelui problemele la pubertate și în adolescență dacă simte că acestuia îi e rușine să vorbească despre intimități?


5. Pentru a avea o viață sexuală satisfăcătoare, fără frustrări, când vor fi mari. 

Faptul că le putem povesti despre plămâni și vezica urinară, dar despre organele genitale nu, le inoculează o stare de rușine și de teamă.


6. Pentru fete, pentru a avea încredere în propriul corp că poate naște singur și pentru ca să nu le fie teamă. Pentru băieți ca să poată fi alături de soțiile lor.

Și să nu se inhibe crezând că ei sunt la baza celei mai mari suferințe posibile pentru soțiile lor.



Când îi explicăm copilului nostru?

Cel târziu când ne întreabă. Nu e nevoie să îl asaltăm cu noțiuni dacă nu e curios, dar e mai bine să-l învățăm noi decât cineva străin. Și atunci când ne întreabă trebuie să fim pregătiți, nu să ne bâlbâim, să creadă că nu știm, să spunem o minciună. Iar dacă totuși ajunge la o vârstă la care merge de lângă mama și tata, când sunt momente în care este cu cineva străin, cu care poate ajunge chiar și la toaletă, fie că e vorba de bunici, unchi, prieteni sau educatoare, trebuie să inițiem noi discuția. În al treilea link de mai sus de la abuzuri este o idee de schemă pe vârste a explicațiilor.

Fiecare copil e diferit. E posibil să simțiți că e suficient în primă fază să îi spuneți denumirile organelor genitale și diferențele dintre fete și băieți. Apoi să îi explicați că acestea sunt intime și nimeni în afară de mama, tata și el singur nu are voie să le atingă. Sau un doctor doar de față cu mama sau tata. Abia când va fi mare vor avea voie cei pe care copilul îi iubește și le permite, într-o relație de dragoste și încredere. 

Denumirile oficiale ale tuturor părților aparatului genital nu sunt prea complicate pentru ei, nu trebuie schimbate. Credeți-mă că dacă știe denumirile dinozaurilor poate și să înțeleagă cuvântul cervix. Chiar i se va părea fascinant. 

(Dar cartea poate fi utilă pentru orice vârstă, nu numai pentru cei mici, dacă simțiți că aveți nevoie de material educațional pentru băiatul vostru aflat la pubertate.)


Experiența mea:

Eu am știut toată copilăria că bebelușii ies din burta când doctorul taie burta mamei. Chiar dacă eu și fratele meu și toți copiii din jurul meu fuseserăm născuți natural. Era mai bine ca toți să știm că un doctor a tăiat burta mamei ca să ne scoată, în urlete de filme de groază, că doar ce știam noi de anestezii, decât să aflăm că am ieșit afară prin vagin, ca toate mamiferele. Așa era jena acelor vremuri. O jenă care poate aduce multe rele în ceea ce privește încrederea în sine și satisfacția sexuală, care e de cele mai multe ori inhibată de un astfel de comportament, că doar "nu se cade", "nu-i voie nici să vorbești, nici să te gândești la așa ceva", "e rușinos". Auzi de femei că au născut rușinos, "pe jos", nimeni nu știe cum arată "acolo jos" și sexul se face pe întuneric. Femeilor le e rușine să se uite la un film documentar despre naștere și preferă să nu fie informate ce se întâmplă ”acolo jos”, pentru că oricum, medicul ”naște”, nu femeia. Medicul o poate abuza cum vrea, poate să-i încalce orice drepturi, poate să-i vorbească oricât de urât, ea e liniștită să ascundă tot abuzul pentru că e mai important ca ea să nu știe ce se întâmplă ”acolo jos”.  

Toată adolescența am urât faptul că sunt fată și că va urma să ajung la ghilotină, adică voi naște cândva. ”De ce ți-e frică cel mai mult pe lumea asta?” ”De naștere” - răspundeam toate fetele. Nu ne era teamă de dezastre naturale, nu ne era teamă de violuri sau războaie, ci de ceva ce urma toate să facem, ca un blestem. Mi-am dorit mereu să fiu băiat doar din cauza asta și dacă tot nu am putut schimba soarta, mi-am dorit să nasc doar băieți. (Știați că o posibilă cauză a cancerelor feminine este inadaptarea aceasta la statutul de femeie?) Eram încremenită de spaimă, deși eram copil, de câte ori mai aflam de o rudă care urmează să nască. Nu știam atunci că dacă ești speriată te crispezi, te inhibi și naști greu, iar dacă lași corpul să își facă treaba nu-l poți opri pe copil când alunecă afară. Nu, eram prea preocupată să zâmbesc amar când auzeam toate mamele din jurul meu cum le reproșau copiilor că i-au născut în dureri.


Experiența noastră:

La noi Alex știa că avem organe diferite pentru că venea cu mine la toaletă mereu. I-am explicat despre fete și băieți și că el seamănă cu tatăl lui. Nu m-a întrebat cum ajung copiii în burtă, dar pe tot parcursul sarcinii știa că David este în burtă și că și el a fost acolo. A, apropo, cât de devreme putem trebuie să spunem uter, nu burtă, altfel sunt derutați că am mâncat un bebeluș :D.

Alex știa pe unde se nasc copiii. M-a întrebat dacă doare. Știa că am avut epiziotomie și era curios dacă mă doare. I-am explicat de ce a fost nevoie de epiziotomie și am încercat să nu-i dau de înțeles ceva dureros sau traumatizant, pentru a nu-l urî pe David pentru că mi-ar fi cauzat durere.

Nu mai zic despre alăptare, că e evident că știe tot. Chiar mi s-a întâmplat ca eu să nu înțeleg mesajul transmis de David câteodată când era mârâit "fără motiv" și Alex să îmi spună că vrea țiți. Chiar așa era.

Alex era foarte derutat când îl întreba în 2012 toată lumea dacă vine barza. Nu înțelegea de ce ar trebui el să știe mersul păsărilor migratoare. I-am explicat și i-am spus să răspundă tuturor că David e adus de Pelican, nu de barză :D. Dar a fost ciudat, pentru un moment am avut impresia că el chiar crede că există un secret cu berzele, pe care nu i-l spunem.


Cartea


Cartea este foarte frumoasă. Hârtia e lucioasă, calitativă. Dimensiunea e chiar potrivită, și ca aspect, și ca număr de pagini. O puteți citi treptat dacă e prea lungă pentru copilul vostru și dacă simțiți că nu vrea acum copilul să afle despre sex și naștere, ci doar despre organele sexuale. Puteți sări peste pagini fără să pară povestea trunchiată, este foarte bine structurată cu pagini și poze diferite la fiecare informație. Puteți la 2 ani să-i arătați explicațiile despre organele genitale, la 3 ani despre sarcină, la 4 ani despre naștere, totul în funcție de întrebările copilului vostru.

Imaginile sunt minunate, le-am admirat îndelung pe toate. Recunosc că prima dată am citit-o pentru mine, e o carte excelentă chiar și pentru mame, nu atât pentru informațiile care se găsesc mai în abundență pe blogul Jeaninei, cât pentru că imaginile mi se par reparatoare. Nu știu, de când l-am născut pe Alex mi-am descoperit dragostea de frumos și pentru simplitate, înainte eram concentrată doar pe muncă, nu înțelegeam rolul artei. Alex mi-a deschis inima și sufletul și acum am viața mult mai frumoasă. Privitul cerului câteva minute mă vindecă mai bine decât o zi la spa. Atingerea pământului și a ierbii îmi resetează toate sistemele dereglate de munca la calculator. Spun toate acestea pentru a explica faptul că fără să mă fi așteptat la asta, am admirat minute întregi fiecare desen, pentru că fiecare îmi dădea un sentiment de liniște, de "așa e natural și drept", de armonie, de "acasă". Nu am explicație, dar nu cred că există explicații la modul în care ne face arta să ne simțim. Cunosc mame care în timpul travaliului se liniștesc și nasc ușor dacă privesc anumite statuete, anumite pietre vopsite, dacă ascultă o anumită muzică sau simt o aromă. Sunt sigură că și unei viitoare mame i-ar fi bună această carte pentru liniștea pe care ți-o dau imaginile.

Pentru copii iar sunt minunate pentru că explică pe înțelesul lor, fără a-i speria cumva așa cum ar putea-o face în primă fază o fotografie negândită.

Îmi place mult "normalizarea" pe care sper s-o aducă această carte. Adică cei mici cărora li se citește să ajungă să creadă în ei, că pot da naștere ușor, să ajungă să li se pară normal normalul. Mă refer inclusiv la alăptarea unui copil de 4 ani, indiferent dacă micul cititor este alăptat sau nu. Aud de mame care le acoperă ochii copiilor lor atunci când în jur o mamă își alăptează nou-născutul, într-o lume în care sânii femeilor din reclame, filme și reviste nu deranjează. Vrem să-i creștem să creadă că e rușinos să alăptezi? Să ajungă un soț care îi interzice soției lui să alăpteze pentru că e rușinos, sau pentru că sânii sunt proprietatea bărbaților? Să ajungă o mamă care stă închisă în casă toată ziua pentru că e rușinos să alăptezi? Sau care nu alăptează ca să nu-și supere soțul oferindu-și sânii altcuiva? Multă lume s-a oripilat de păpușa ce trebuia alăptată, însă nimeni nu se oripilează de faptul că nu există păpuși fără suzetă și biberon. Fetele cresc mari crezând că un copil nu se poate crește fără suzetă și fără biberon, și deci acestea sunt primele cumpărături când află că sunt însărcinate. Sunt sigure încă din sarcină că nu vor putea alăpta. Poate că nu credeți că e importantă această "normalizare", așa cum multă lume crede că marketingul laptelui praf nu are importanță. Însă toate acestea sunt importante, ni se imprimă adânc în minte și devenim roboței care doar cumpără și execută, fără să avem încredere în noi și în drepturile proprii. Dacă vrem ca ultra-medicalizarea sarcinilor, nașterile provocate, cezarienele și laptele formula să ajungă doar excepții salvatoare de vieți, doar atunci când e cazul, trebuie să îi învățăm pe copiii noștri care e normalul speciei noastre. Nu suntem stricați, ne-a schimbat doar ideea indusă de alții că nu putem.  

(M-a distrat poza aceasta, este poziția preferată de supt a lui David acum la un an și jumătate)

Cum spune și autoarea pe blogul ei,

" am dat, într-o librărie din Santa Cruz de Tenerife, de o enciclopedie sexuală explicată pentru copii mai mari de 3 ani. Și m-a întristat văzând cum autorii tratează nașterea și alăptarea, cum le explică copiilor că doctorul o ajută pe mama să nască, cum imaginea cu venirea copilului pe lume ilustra o sală de operații plină cu asistene, doctori și aparatură medicală și cum, pe următoarea pagină erau desenate biberoanele cu lapte și spunea că laptele formulă pentru bebeluși e la fel de bun ca laptele matern.

Sistemul în care trăim practică manipularea și dezinformarea fără rușine. Începe cu cei mai mici, că ei sunt consumatorii de mâine, ei trebuie crescuți în spiritul supunerii față de autoritate (în cazul de față, cea a doctorului-zeu), al fricii față de corpul propriu și al consumului de produse: medicale, de creștere a copilului, de alimentare a nou-născutului, că doar laptele matern este gratuit și nicio multinațională nu poate face nicio lețcaie din el."


Chiar dacă ați născut prin cezariană și copiii voștri nu au fost alăptați, dacă vreți să crească cu ideea că POT face orice își doresc, citiți-le această carte. La fel de logic cum vi s-ar părea să le citiți o carte despre sarcina și nașterea pisicilor în general, să știe cum nasc mamiferele, chiar dacă o pisica de-a voastră a avut cândva probleme și nu a putut naște, la fel de logic e să-i învățăm pe copii cum naște mamiferul om. 

Dar cu atât mai mult dacă mama naște natural și alăptează și își poartă copilul, acești copii au nevoie să vadă în cărți și stilul lor de a crește (100% natural pentru specia umană, însă nu un stil "normal", pentru că nu sunt norma, sunt excepțiile). Când am rămas însărcinată cu David am simțit nevoia unei cărți care să-l pregătească pe Alex frumos, cu o poveste, pentru noua viață. M-a ajutat mult postarea aceasta de pe Hobo Mama care descrie diferite cărți despre viitorul frățior. Atunci am văzut cât e de important pentru fratele mai mare să regăsească în carte chiar ce li se întâmplă. Dacă găseam o carte în care noul bebeluș era pus într-o altă cameră, Alex ar fi fost speriat (da, s-a speriat când a aflat că nu toți copiii dorm cu părinții lor). Deci dacă aș fi avut în 2012 cartea Jeaninei, ar fi fost minunat, ar fi înțeles și mai bine decât prin explicațiile mele că așa trebuie să se nască David și că e ceva normal și netraumatizant. 

[ Căutând linkul lui Hobo Mama mi-am amintit cum m-am folosit și eu în 2012 de informațiile primite dintr-un astfel de articol, care reunește filme cu și despre nașteri, pentru a-l pregăti pe fratele mai mare / sora mai mare pentru naștere. Sunt pe categorii, doar imagini artistice, apoi imagini de nașteri, apoi filmare pe muzică și la final nașteri cu tot cu sunete. Păi copiii cărora li se arată aceste filme sunt mai informați decât eram eu în 2009, gravidă în luna a 9-a. ]

De ce e importantă o naștere în care mama și copilul sunt respectați? De ce "lasă dragă, de ce ești afectată, important e doar că cel mic e sănătos?" este calea cea mai scurtă spre o depresie postnatală ascunsă și neînțeleasă? Ce legătură are modul în care expunem acum nașterea cu faptul că învățăm fetele să se lase abuzate fără să aibă curajul să riposteze? Într-o postare viitoare, aceasta a devenit prea lungă.  

Sunt sigură că această carte e un început pentru ca viitoarea generație să fie mai încrezătoare, mai împlinită, mai sănătoasă, să se iubească mai mult, să nască ușor și frumos și să nu aibă depresii și frustrări.

Dacă doriți să participați la lansare, aceasta este miercuri, 16 iulie, la ora 16.30, în curtea interioară a Muzeului Brukenthal din Piața Mare, Sibiu. Dacă doriți să comandați cartea, aveți detalii aici.