Colicile si antibioticele

In prima luna de viata David plangea rau rau cand ii schimbam uneori scutecelul (daca era dezbracat total de haine, pentru ca i se declansa un reflex Moro mai puternic, ori cand il atingeam cu apa), sau cand eu il dadeam altcuiva in brate fara sa banuiesc ca el fix atunci vrea sa suga din nou. In rest, era un fericit. Daca eu il tineam in brate mereu, mai ales in pozitia “leagan”. Nu prea puteam dormi noaptea asa in fund ca imi era teama ca il scap din brate. Nu statea deloc la orizontala pentru ca incepea sa se screama si la fiecare astfel de tentativa ii venea lapte in gat si in nas si se ineca (Si acum pateste asa noaptea, si apoi fornaie lapte si se ineaca si tuseste). Acestea ii erau singurele “colici”: scremutul de pe la 4 dimineata, dar fara plans. Si care trecea cand il tineam in brate. Sugea aproape continuu, ma distram cand se oferea cineva sa mi-l ia din brate, pentru ca era mufat mereu. La un calcul estimativ, 23 de ore din 24 statea la san. Si dormea aproape continuu. Cand se trezea era vesel. Cand ii era iar somn se punea sa suga si adormea asa la san. Eu ma concentram toata ziua astfel foarte usor pe Alex si cum sa-l ajut sa nu se simta ignorat, sa avem la fel de multe activitati impreuna. David statea pe un brat mufat la san dormind sau treaz uitandu-se la noi, si noi ne jucam, citeam, fugeam, faceam absolut orice. Am descoperit inclusiv sisteme prin care il pot ridica pe Alex pe wc in timp ce David imi sta mufat la san.

Apoi a venit spitalizarea. In a doua seara in spital a inceput sa planga infiorator si sa tuseasca si sa scoata gaze greu. Am crezut ca il doare pieptul cum tuseste, dar apoi am observat ca tuseste si dimineata, fara sa planga. Deci de fapt plansul ii provoca tusea. In urmatoarea seara am avut impresia ca e un plans de descarcare, de suparare, de suferinta si de neputinta. Am incercat sa fiu alaturi de el, sa-i spun ca-l inteleg si ca si eu simt la fel. S-a calmat dupa cel de-al doilea plans isteric din viata lui si in urmatoarele seri mi s-a parut ca a plans mai putin (nu de la 19 la 1 continuu ca in cea de-a doua noapte).

Dupa ce am ajuns acasa am avut vreo 3 zile de vis. David nu mai plangea, sugea, dormea si zambea. Parea fericit ca e acasa, desi poate ca deja considera spitalul ca fiind “acasa” din moment ce acolo isi petrecuse ultimul sfert din viata lui.

Si apoi a inceput. Treptat. De pe la 5 saptamani. Din ce in ce mai mult. Nu mai cred ca e plans de descarcare pentru ca vad ca are legatura directa cu digestia, depinde incredibil de numarul de scaune pe zi, de consistenta lor si de gaze. Am zis zilele trecute ca pare a fi si plans de supra-stimulare, dar am vazut ca sta treaz mult timp doar cand are dureri de burta, normal.

Colicii normali incep pe la varsta de o saptamana si pe la 6 saptamani incep sa dispara. Noi suntem in saptamana a noua, dar sper din suflet ca acesta este apogeul si nu vin vremuri mai grele. Daca n-ar fi luat antibiotice, nu ma stresam deloc, as fi zis ca e ceva intalnit si ii vor trece. Dar asa ma intreb daca ii va trece durerea de burta la 3 luni, la 6, sau daca ii va disparea vreodata. Sunt destui oameni (me included) cu sistemul digestiv facut varza ori de antibiotice, ori de o diversificare precoce. Cu dureri de burta zilnice si crampe care fac nasterea sa para a piece of cake. Aceste ganduri ma intristeaza, sa stiu ca el nu avea colici normale de nou-nascuti, ci le are acum provocate de antibiotice, prin distrugerea florei intestinale. Deci e posibil ca acestea sa nu treaca, si sa-l afecteze in mai multe moduri toata viata lui. Protectisul e praf in ochi. La cat costa te-ai fi asteptat la imbunatatiri, dar cum sa faca asta cand contine o singura amarata de tulpina de probiotice?

Cum decurge o zi la noi, de vreo 2 saptamani? (N-am scris pana acum pe blog concret pentru ca am sperat sa fie temporar, scriam doar unor prietene in mesaje, sa stie de ce nu mai pot comunica nicicum.)

David se trezeste pe la 8 dimineata desi de la 4 de fapt nu mai dormim nici eu, nici el, din cauza ca se screme continuu, oricat incerc sa-i gasesc o pozitie unde sa ignore gazele (inainte daca il tineam in brate nu se mai scremea). Adoarme total, de noapte, pe la 23:30 – 0:00. Sunt recunoscatoare ca doarme noaptea dus (cu treziri pentru supt si cu vreo 50 de treziri pentru ragait, si cu o trezire uneori totala in miez de noapte). Dar apucam sa dormim, noaptea e super. Nu plange de obicei. Zic „de obicei“ pentru ca i se mai intampla sa inceapa sa tipe si sa planga in somn de parca ar avea un cosmar (din pacate a trait unul, stie ce e ala).

Intre ora 8 dimineata si 12 noaptea mai are de obicei un singur somn de vreo 20 de minute. In rest atipeste si se trezeste plangand dupa 1-3-5 minute maxim. Nu mai adoarme doar sugand, ca inainte. De fapt nu mai suporta sa stau jos decat cand e treaz si vesel si-l pun pe genunchi sa povestim. Cand suge nu am voie sa stau jos, plange si se chirceste de durere de burta. Cand doarme, daca ma asez cu el in brate se trezeste. Cand e treaz i-a cam egalat performanta lui Alex de a plange cam 90% din timp. Il leagan, incerc sa-l alaptez (uneori se calmeaza cu sanul, uneori cu cel mai gol, alta data il vrea pe cel mai plin). Uneori nu poate suge de istericale, nu se poate linisti. In astfel de situatii cateodata il calmeaza sa-l port in wrap si dupa ce i se opreste plansul poate sa suga. Azi am reusit dupa 2 ore de plans continuu dimineata sa-l calmez brusc tinandu-l in brate piele pe piele, burta pe burta, in timp ce-l plimbam. Dar acuma seara cand am incercat iar, tehnica nu a mai functionat. Dar de obicei plange ore intregi, urla isteric, eu il plimb si il leagan continuu. Daca il ia altcineva urla si mai rau, si eu nu pot sta jos auzindu-l pierzandu-si respiratia de plans si gandindu-ma ca poate chiar atunci la mine s-ar fi linistit, poate ratez momentul cand ar fi putut suge sa adoarma. Asa ca il dau altora doar cand chiar simt cu adevarat ca daca mai stau un minut in picioare urmeaza sa ma prabusesc. In rest nimic nu mai conteaza.

Poate o sa oripilez, dar in 6 ianuarie m-am spalat prima data pe dinti anul acesta. In urletele lui David pot sa ma opresc din leganat sa beau apa sau sa musc dintr-o felie de paine din mers, dar nu mi s-a parut atat de important spalatul pe dinti incat sa-i provoc copilului o criza de plans sau sa-i pun pe cei din jur sa ma spele. N-o spun ca sa sochez, ci ca sa le linistesc pe alte mamici (sper eu sa fie putine) care patesc la fel.

Recunosc ca si acesta a fost unul din motivele pentru care am amanat Botezul, ce trebuia sa aiba loc acum in ianuarie (era sala inchiriata). Nu numai ca n-as fi putut fi prezenta la chef cu sau fara David din cauza plansului continuu, dar n-as fi avut cum sa ma tund inainte, sau sa ma machiez, sau sa ma epilez. Nu as fi suportat sa il aud plangand 30-60 de minute cat trebuie sa stea la nase in brate.

Am implinit 6 saptamani de la nastere de Craciun, asa ca trebuia sa imi programez macar acum controlul ginecologic. Ieri faceam haz de necaz, cum voi merge eu la control daca nu reusesc sa gasesc timp sa sun sa ma programez. Pana la amiaza plansese continuu. CONTINUU. Cand in sfarsit am reusit sa-l linistesc am stiut ca il voi trezi daca vorbesc la telefon si va plange, ceea ce s-a si intamplat. Deci, ca o paranteza, va anunt ca nu pot vorbi deloc la telefon, daca vreau totusi sa am 3 minute de liniste dupa o jumatate de ora de plansete. Nici nu are rost sa povestesc cum m-am epilat weekendul trecut pe picioare sau cum am facut ieri dus cu epilare inghinala cu copilul plangand in brate la mami dupa perdea, gata sa sara la san. Sau cum am mers toti la control (daca mergeam singura ratam timp pretios din plansul lui pe drum) si acolo era o intarziere in programari incat mai erau 7 inaintea mea. Si cum am stat in ger asteptand. Acestea vor fi povesti de spus la batranete :)).

Imi e atat de mila de el. Sa planga asa mult... Plange continuu fara oprire intre 15 minute si chiar o ora. In timpul acesta eu fac sport la leganat, scuturat si plimbat. Daca e intr-o faza in care vrea sa-l leg in wrap sau in sling, sunt o fericita, nu mai simt nicio durere dintr-o data, nici la umeri, nici la brate, la spate sau orice altceva. Reusesc sa-l adorm (da, nu mai adoarme singur, la san, linistit) si somnul lui nu dureaza mai mult de 3 minute in medie. Il trezeste ori un ragait, ori un gaz intestinal. Si incepe apoi iar sa planga. Ragaitul il deranjeaza mult, si se ineaca cu lapte desi vomita rar. Dar ii ajunge laptele pana in gat si ii merge inapoi pe calea gresita, cea pentru aer...

Mi-e mila de David. Nu atat pentru acum, pentru ca va trece repede si nu are cum sa fie afectat emotional, pentru ca suntem acolo langa el in acest chin. Mi-e mila de el daca va dura mult, daca va avea probleme digestive toata viata. Daca va avea si alte probleme date de antibioticele primite la o varsta atat de frageda (imi vin in minte doar cateva prietene care trag cu dermatite atopice, cu astm, cu intolerante digestive sau chiar afectiuni emotionale date de antibiotice, nu mai vorbesc de sfera virtuala plina de astfel de exemple). Dar mi-e mila tare tare si de Alex. Dupa greutatea anului trecut, acum sa stam despartiti atata vreme... Intr-o seara cand de la 17 la 23 am stat in alta camera incercand sa calmez plansul Davidesc continuu, l-am vazut pe Alex cum vine si mangaie geamul de la usa camerei. Mersesem in alta camera ca sa-i salvez Alexului timpanul si creierul, ca eu deja simteam ca-mi explodeaza capul. In alta seara a insistat cu lacrimi mari sa stea pe intuneric pe un fotoliu in camera cu mine in timp ce eu fac kilometri cu Davidul plangacios. M-a stresat, m-a presat prezenta lui acolo, simteam ca nu-i face bine sa auda asa un planset puternic, simteam presiunea sa-l calmez mai repede pe David, sa-i ofer lui Alex macar o scurta imbratisare pe zi... In alte zile vine si ma opreste din plimbari ca sa ma pupe pe maini sau pe genunchi.  Nici nu se pune problema de activitati de homeschooling cum faceam in prima luna de viata a lui David, sau rasete si glume... De cand am venit de la spital s-a imprietenit cu Disney Jr. Intr-o seara am reusit sa-l adorm pe David inaintea lui. L-am simtit afectat si trist de indepartarea mea. L-am pus pe David in pat repede si am stiut ca risc, ca se va trezi plangand inainte de vreme, si ca iar o voi lua de la capat cu plimbarile, dar a fost musai si pentru mine, si pentru Alex, sa il strang in brate sa adoarma in imbratisarea mea, cum a facut-o toata viata pana acum...  Cand David e treaz nu pot face nimic cu Alex din cauza plansului. Cand doarme nu pot din cauza ca are somnul ultrasensibil si se trezeste la orice cuvant de-al meu. Au disparut vremurile cand ii puteam citi povesti cu David pe piept.

De ce consider ca antibioticele ii provoaca suferinta? Pentru ca pana la spitalizare nu-l durea burta si din a doua zi in spital a inceput sa planga inconsolabil. Pentru ca la un copil normal colicile apar mai repede si catre 6 saptamani dispar, pe cand la el au aparut la 5 saptamani. Pentru ca inainte de spitalizare scaunul ii mirosea a lapte, iar de atunci miroase acid.

Am vrut sa scriu despre asta dar tot asteptam sa vad daca nu e totusi doar o faza treaba asta cu plansul. Insa azi m-am decis sa scriu dupa ce am citit urmatorul articol:

Why Antibiotics Today Could Threaten Your Life Tomorrow

Unde am aflat ca flora intestinala este afectata de o singura tura de antibiotice cel putin 4 ani, dar poate chiar pe viata. Asadar concluzia de bun simt este ca trebuie limitata folosirea antibioticelor la afectiuni care pun viata in pericol. In rest, efectele negative le depasesc pe cele pozitive. Si e foarte posibil ca la o afectiune chiar grava ele sa nu mai functioneze.

Musai de citit si articolul acesta, il am salvat de mai demult la favorite.

“The long term health effects of antibiotic treatment in early life are not well defined but, notably, antibiotic-mediated changes to the commensal microbiota have been associated with the development of asthma, eczema, atopic dermatitis and other allergic sensitization, autoimmune encephalitis, candidiasis, cholera, and pathogen induced colitis (Willing et al., 2011). “

Si imi amintesc cat de entuziasti iti ofera doctorii un antibiotic cu spectru larg, ca fiind mana cereasca, in loc sa faca o antibiograma. Iacata spectrul larg se intinde si mai mult decat un antibiotic normal atunci cand omoara flora buna.

Mi-a placut si de Mercola cum zice:

“As long as we continue using bazookas to eradicate mosquitoes, which is essentially what you're doing when using potent antibiotics for minor infections, this trend of creating ever more resistant strains of infections will continue.”

Si un articol lung dar bun, de la Mercola. Dar mai sunt si altele despre niste antibiotice foarte periculoase. Mi-e si teama sa le caut pe cele luate de David timp de 8 zile (!), sa le cercetez cat sunt de puternice (ceftriaxon si gentamicina). Dar astfel de articole sunt acum peste tot, si aici, nici nu m-am mai obosit in ultimii ani sa le salvez, pentru ca deja stiam ca le evit, ca nu am mai luat antibiotice de 14-15 ani (cu o exceptie de extractie stomatologica).  

Am remuscari. Regret pe de o parte ca nu am intervenit homeopat din prima zi. Cunosc personal chiar si pneumonii vindecate homeopat, dar la copii mai mari unde asteptarea nu era riscanta. Cand zic homeopat nu ma refer la oscilococcinum sau stodal, ci la homeopatia unicista care nu da remedii contra afectiunilor, ci ajuta organismul sa se vindece singur. Pe de alta parte regret ca am fost atat de docila si nu am luptat deloc din momentul in care m-am internat. Mi s-a parut ca as supara, as enerva, si nu aveam putere apoi sa lupt si cu atitudini nervoase defensive. La asta mai trebuie sa lucrez. Dar era si faptul ca am fost luata prin surprindere de gravitatea situatiei. Desi a fost o pneumonie virala, nu era nevoie de antibiotic dupa cum a spus si doamna doctor. Dar nu mai stiu cine de acolo (alta doctorita sau cine oare) mi-a spus ca se da antibiotic ca sa nu iei ceva din spital (de parca ar creste imunitatea, din contra!)... Pai in cazul asta cu refuzul internarii am fi impuscat doi iepuri. Sa fi stat la oxigen o zi si restul tratamentului cu aerosoli acasa. Dar nu traim in strainatate asa ca ne antibiotizam cu spor, ca restul populatiei. Si va trebui toata viata sa traiasca cu consecintele deciziilor mele sau ale lipsei lor.

Se gasesc o multime de studii chiar pe tema aceasta, deci e cunoscut faptul ca antibioticele luate de bebelus sau chiar de catre mama ii distrug celui mic sistemul digestiv si imunitatea. De exemplu aici:  Influence of antibiotic exposure in the early postnatal period on the development of intestinal microbiota ("These results indicate that antibiotic exposure at the beginning of life greatly influences the development of neonatal intestinal microbiota." )

Cum de rezist cu asa un program? Intre plans si somn nu se zgarceste deloc la asa ceva:

     

Si Alex ma umplea de energie la fel intre plansete si voma in jet. El radea in hohote inca de la 2 luni, tare ca un copil mare. Am un filmulet la care ma mai mir din cand in cand, rade ca un copil mare cand e gadilat (nu, nu il gadilam). David zambeste, rade uneori cu un sunet slab sau... ma priveste cu pupilele dilatate, ma soarbe din priviri de parca ar fi indragostit de mine. Tocmai acum cand scriu cu David pe umar, Alex a venit iar sa ma pupe pe mana, sa imi zambeasca si sa imi ia palma mea sa isi puna obrazul in ea. Sunt fericita!

Aceasta postare este scrisa pe parcursul mai multor zile, imi cer scuze daca unele lucruri nu se potrivesc.

Va rog eu sa nu comentati sa-mi spuneti ca exagerez sau ca ma lamentez. Inceputurile acestui blog au fost bazate pe cat ma plangeam eu de Alex. Ce am scris azi nu a fost cu ton de „mamaaa, ce greu imi este“, ci mai degraba „ce rau imi pare ca David a trebuit sa treaca prin asta si acum sufera atat si poate va suferi mult timp de acum incolo“. Si nu cred ca exagerez, doar ca dormim mai usor noaptea daca ignoram. Nu am sters comentarii pe acest blog nici cand au fost rautacioase, dar va zic ca o sa le sterg daca imi spuneti ca exagerez cand eu stiu ce am avut acasa,ce am acum si ce am citit.