Attachment Parenting are drept consecință un atașament sigur, conform teoriei atașamentului. Iar CIO distruge atașamentul dintre părinte și copil.

Se vehiculează în mediul online românesc ideea că Attachment Parenting nu are nicio legătură cu teoria atașamentului și că lăsarea bebelușului să plângă nu are nicio consecință negativă. Fiind spuse aceste idei una după alta, mai că-ți vine să tragi concluzia că AP determină un atașament nesigur, spre deosebire de CIO, care are ca efect un atașament sigur între părinte și copil.

Aș vrea să scriu pe această temă, însă din moment ce iar mi-a ieșit o postare prea lungă, o voi împărți pe segmente. Azi despre această teorie a atașamentului.

Dacă e să citiți un singur paragraf din aceste postări, atunci sper să fie acesta. Există chiar un studiu care a demonstrat că dacă un bebeluș este îngrijit atent și noaptea, și i se îndeplinesc nevoile, va dezvolta un atașament sigur față de părinții lui, iar dacă nu, dacă nu i se răspunde la chemări, va dezvolta un atașament nesigur.

Q.E.D.

Iar după cum puteți citi în postarea despre Attachment Parenting, asta înseamnă Attachment Parenting, disponibilitatea de a îndeplini nevoile copilului, îngrijirea lui cu respect. Iar tehnicile de sleep training sunt, oricât ar fi de blânde sau de dure, metode de a nu îndeplini nevoile bebelușului sau de a amâna îndeplinirea lor.

Chiar dacă studiul de mai sus demonstrează tot ce am avut de spus, vreau să mai aduc câteva dovezi.

Există părinți atașați pentru care totul vine instinctual, dar majoritatea ne-am pierdut instinctul și căutăm reasigurări. Părinții atașați se informează. Știu despre Bowlby și Ainsworth, nu ne poate fraieri nimeni doar amintind numele lui Bowlby într-o postare contra Attachment Parenting-ului.

Din moment ce am scris despre Bowlby în postarea despre Siegel, voi cita de acolo:

”Bebelușii au nevoie de un adult care să aibă grijă de ei în mod special, care să răspundă cu atenție nevoilor lor. Senzația de siguranță ce provine din această îngrijire este ceea ce renumitul cercetător John Bowlby a numit "bază sigură". Este dovedit și deja acceptat de orice om de știință că atașamentul sigur le permite copiilor să se dezvolte optim în toate domeniile vieții lor (social, emoțional, cognitiv,...). Influențează în adolescență și la maturitate optimismul, starea de bine, gradul de succes, încrederea în sine. Atașamentul sigur se regăsește la copiii care au parte de o comunicare conjugată cu părinții lor. Copiii se simt astfel conectați, înțeleși, protejați. ”

” Mary Ainsworth a demonstrat că acei copii care au părinți atenți care le îndeplinesc prompt nevoile dezvoltă un atașament sigur. Părinții neatenți sau care își resping copiii "creează" un atașament evitant la copil. Părinții care sunt aleatoriu disponibili copilului, care au un comportament imprevizibil, au copii cu atașament ambivalent.”

Deci un copil respectat, căruia i se îndeplinesc nevoile, fie că vorbim de nevoia de hrană sau de nevoia de apropiere, va avea un atașament sigur cu părintele lui. Un copil căruia i se refuză sânul, un copil care e lăsat să plângă, un copil căruia i se refuză luatul în brațe sau somnul aproape de părinte va avea un atașament evitant (dacă îi sunt refuzate constant nevoile), ambivalent (dacă uneori e băgat în seamă – de exemplu doar ziua, sau o dată la 10 minute, cum scrie ”programul”) sau dezorganizat (dacă e lăsat să plângă singur, dacă e certat când își cere nevoile). Atașamentul dezorganizat e descris de Siegel pe scurt în schița aceasta (pe lung în carte):

Nu știu voi, dar eu nu vreau un copil nesigur, un copil nefericit, depresiv, anxios, neîncrezător în sine, neîncrezător în familie sau în oricine încearcă să intre într-o relație cu el, nu vreau un copil disperat să atragă cumva atenția, aprecierea, iubirea.

Da, aceste metode de sleep training vor funcționa pe moment uneori. Vor funcționa nu în sensul că brusc copilul va adormi liniștit singur și va dormi toată noaptea odihnit. Toți ne trezim noaptea, și noi oamenii mari. E foarte important pentru bebeluși să se trezească noaptea, e un mod de a se feri de Sindromul Morții Subite a Bebelușului. Atâta că noi, oamenii mari, avem capacitatea de a adormi la loc singuri. Bebelușii nu o au. Nu e un moft, pur și simplu în primii ani nu au încă dezvoltată acea parte din creier care se ocupă cu auto-reglarea emoțiilor. Un bebeluș lăsat să plângă ca să ”învețe” să adoarmă singur nu va mai plânge la un moment dat. Nici seara când e lăsat singur, nici noaptea când se trezește și trebuie să readoarmă singur. Dar asta nu pentru că e liniștit și fericit și pentru că nevoia i-a fost îndeplinită.  Ci pentru că a învățat că mama nu e cea care îi îndeplinește nevoile. Nu are rost s-o strige. Când se oprește din plâns și ”adoarme”, acela nu e somn. Oamenii de știință au demonstrat că e o stare de leșin, ca o comă, numită de ei ”neajutorare învățată”,  în care intră ca să își păstreze resursele până când îl găsește cineva, pentru că el consideră că mama lui nu mai este, din moment ce nu vine când el o cheamă. Ca un pui de mamifer lăsat în sălbăticie singur, la fel reacționează și puiul de mamifer om care nu are cum să știe că s-a născut într-un secol în care el ar trebui să doarmă departe de mamă din cauza unor convenții sociale. Tot oamenii de știință au demonstrat că nivelul crescut de cortizol rămâne crescut și când se oprește din plâns și ”doarme”, și în nopțile următoare în care ”adoarme” fără plâns. Aceasta demonstrează că bebelușul rămâne stresat, disperat, chiar dacă aparent el pare că a ”învățat să adoarmă singur”. Nivelul ridicat de cortizol distruge neuronii. Și nu, cortizolul nu e ridicat atunci când plânge din alte motive (durere, de exemplu) și e in brațele mamei. Dacă acestea nu sunt dovezi că lăsarea bebelușului să plângă este ceva nociv pentru copil și că nimic nu merită să îi facem așa ceva... apoi nu știu ce este.

*************************

Dr. Darcia Narvaez este Profesor de Psihologie la Universitatea Notre Dame și Director Executiv al revistei Journal of Moral Education. Am tradus pe blog seria ei de articole din revista Psychology Today despre somnul bebelușilor și efectele sleep-trainingului asupra lor. Găsiți link către toate articolele din seria despre somn la finalul celei mai importante postări, cea în care descrie efectele lăsatului bebelușului să plângă.

Articolele sunt foarte interesante, vă invit cu drag să le vedeți, veți descoperi inclusiv faptul că acei copii cărora li se îndeplinesc nevoile ajung mai independenți decât cei forțați spre independență prea devreme. 

Din postarea despre efectele metodei plânsului controlat, copiez ceva legat de tema de azi, de modul în care CIO erodează relația dintre părinte și copil și cum îndeplinirea nevoilor duce la un atașament sigur:

”Încrederea este subminată. După cum a scos în evidență Erik Erikson, primul an de viață este o perioadă sensibilă pentru stabilirea unui simț al încrederii în lume, în lumea îngrijitorului și în lumea proprie. Când nevoile unui bebeluș sunt îndeplinite fără suferință, copilul învață că lumea este un loc în care poate avea încredere, că relațiile sunt încurajatoare, că persoana proprie este o entitate pozitivă care poate face în așa fel încât nevoile să-i fie îndeplinite. Când nevoile unui bebeluș sunt respinse sau ignorate, copilul dezvoltă un sentiment de neîncredere în relații și în lume. Și încrederea în sine e subminată. Probabil copilul va încerca toată viața să umple golul interior.

Sensibilitatea îngrijitorului poate fi deteriorată.Un îngrijitor care învață să ignore plânsul bebelușului va învăța mai mult ca sigur să ignore semnele mai subtile cu care un copil își semnalizează nevoile. Punându-și la îndoială intuiția care îi spune să oprească suferința copilului, adultul care ignoră nevoile bebelușului exersează și învață progresiv să își “întărească inima”. Reciprocitatea dintre îngrijitor și bebeluș este ruptă de către adult, dar nu poate fi reparată de cel mic. Bebelușul este neajutorat.”

*************************

Am descris anul trecut un studiu științific recent apărut, despre efectele atașamentului dintre părinte și copil asupra dezvoltării lui ulterioare. Chiar dacă era de la sine înțeles pentru toată lumea că un atașament sigur e ceea ce ne dorim (aspect afirmat și de postarea contra Attachment Parentingului), totuși amintesc despre acest studiu pentru că în descrierea lui apar și modurile prin care se construiește acest atașament, asta apropo de faptul că postarea care m-a determinat să scriu azi a afirmat că AP nu are ca efect un atașament sigur și că a-ți lăsa bebelușul să plângă e ceva sănătos. Ce spunea acest studiu? Pe lung, în linkul de mai sus. Pe scurt:

Atașamentul sănătos cu un părinte este cheia pentru încrederea copilului. Raportul Sutton Trust, numit Baby Bonds, demonstrează că acest atașament are un impact important și asupra șanselor educaționale viitoare ale copilului, nu numai asupra sănătății lui emoționale. Raportul se bazează pe analiza a mai mult de 100 de studii din domeniu, cu peste 14.000 de copii studiați, inclusiv vizite la domiciliu și aprecieri și observări ale copiilor dintr-o gamă largă de țări. Sophie Moullin, autorul principal, a afirmat: ”Atașamentul sigur chiar îi ajută pe copii să se dezvolte social și emoțional și să își gestioneze comportamentul. Când părinții sunt atenți la copii, când răspund nevoilor lor și sunt o sursă de alinare pe care se pot baza, acei copii învață să își gestioneze propriile sentimente și comportamente. Aceste atașamente sigure cu părinții lor le oferă copiilor o bază cu ajutorul căreia se pot dezvolta la potențial maxim. ”

(Nu văd nicăieri să spună că un atașament sigur apare atunci când copilul e ignorat și lăsat să plângă, sau când e păcălit și amânat ca să nu sugă și să nu vrea în brațe. )

Din cei 40% (procentul de copii din cei studiați care nu au un atașament sigur cu părinții lor), studiul arată că 25% dintre copii își evită părinții când sunt supărați, pentru că ei știu că părinții le ignoră nevoile și pentru că știu că părinții îi fac să sufere.

Studiul a arătat că cei care au un atașament sigur cu părinții lor au format această legătură prin acțiuni simple, cum ar fi ținutul copilului în brațe cu dragoste și reacția de răspuns la nevoile acestuia. Astfel de acțiuni sprijină dezvoltarea socială și emoțională a copiilor, care mai departe le întărește dezvoltarea cognitivă.

Susan Campbell, profesor de psihologie la Universitatea din Pittsburgh, care studiază dezvoltarea socială și emoțională a copiilor mici și a bebelușilor, afirmă că atașamentele nesigure apar atunci când îngrijitorii principali ai copilului nu sunt receptivi la semnalele sociale ale bebelușului, mai ales la plânsul și suferința din primele luni. ”Când bebelușii neajutorați învață repede că li se va răspunde la plâns, învață de asemenea că nevoile le vor fi îndeplinite, și e foarte posibil să dezvolte un atașament sigur cu părinții lor. Dar, când îngrijitorii sunt copleșiți din cauza propriilor lor dificultăți, bebelușii vor învăța că lumea nu este un loc sigur - aceasta rezultând într-un copil frustrat și închis în el, dezorganizat, care cere mereu afecțiune.”

Uitasem că am descris acest studiu, mi-am amintit recent, când am văzut share-uit un articol despre el, din care citez și traduc:

”Atunci când un părinte îi răspunde copilului într-un mod afectuos, sensibil și atent — cum ar fi să ia în brațe copilul când plânge, să-l îmbrățișeze și să-l aline – copilul se simte în siguranță și are încredere că nevoile îi vor fi îndeplinite. ”  (Cu ce seamănă aceste afirmații? Cu descrierea unui părinte atașat care răspunde nevoilor copilului lui, sau cu descrierea unui părinte care face sleep training cu copilul lui și care ignoră nevoile acestuia? Care rezultă într-un atașament sigur?)

În articol ni se descriu modalități prin care putem să îmbunătățim legătura pe care o avem cu copiii noștri: prin atingere (breast crawl, kangaroo care, skin to skin), prin hrănirea conștientă, prin purtarea bebelușului, prin respectarea plânsului bebelușului și... prin evitarea sleep-trainingului! Citez și traduc:

”Modul în care te ocupi noaptea de copil are o mare influență în conexiunea dintre mamă și bebeluș. La început, vei dori ca bebelușul să fie aproape de tine și noaptea și ziua, pentru a putea răspunde mai repede semnalelor ce le dă când vrea să sugă (și deci să minimizezi plânsul). Dormitul cu bebelușul aproape prin practicarea bed-sharing-ului (dormitul în același pat) – sau prin alipirea unui pătuț fără o laterală patului tău mare – va permite acest răspuns rapid. Culcatul bebelușușui în aceeași cameră cu mama este recunoscut ca fiind un mod important de a reduce riscul Sindromului de Moarte Subită a Bebelușului.  Recomandările sunt de a dormi împreună cel puțin 6-12 luni. Trezirile nocturne sunt normale și în primul, și în al doilea an de viață. Hrănirea din timpul nopții e de asemenea foarte importantă. Deși multe familii acceptă acest fapt, altele caută metode de sleep training pentru a reduce sau a elimina hrănirile nocturne. Există multe motive pentru care trebuie să fiți atenți în legătură cu unele tehnici și trebuie să luați în considerare ce impact au asupra atașamentelor sigure ale unui copil.

Metoda de exterminare, cunoscută și drept Cry It Out (CIO) este cea mai puțin interactivă metodă de antrenament de somn. Părinților li se spune să își lase bebelușii singuri când e timpul pentru somn și să le ignore complet plânsul. Bebelușii plâng pur și simplu până la epuizare. Acesta este motivul pentru care în trecut auzeai povești despre oameni care au intrat într-un orfelinat din România și au văzut că toți bebelușii stăteau în tăcere. Renunțaseră la orice speranță, pentru că nu erau suficiente brațe pentru a alina toți bebelușii.

Metoda de exterminare graduală, cunoscută și sub numele ”metoda plânsului controlat”, instruiește părinții să își lase, la fel, bebelușii singuri în momentul când trebuie să adoarmă, urmând să alterneze momentele de minimă îngrijire și cele de plâns singur la intervale din ce în ce mai lungi de timp. Această practică a continuat în ciuda recomandărilor Asociației Australiene pentru Sănătatea Mentală a Bebelușilor (nota mea: articolul e australian, de aceea e amintită această asociație). Studii recente au demonstrat că după folosirea tehnicilor de sleep training, bebelușii într-adevăr plâng mai puțin noaptea și nivelul de stres al mamelor e mai scăzut. Totuși, nivelul de stres al bebelușilor rămâne ridicat – indicat de nivelul ridicat al hormonului cortizol. Pur și simplu bebelușii încetează să-și cheme mama, dar NU SE DESCURCĂ FĂRĂ EA. O mamă relaxată și un bebeluș stresat sunt DESINCRONIZAȚI. Au pierdut ceea ce se cheamă ”interacțiune sincronizată”. INTERACȚIUNILE SINCRONIZATE SUNT FUNDAMENTALE PENTRU DEZVOLTAREA ȘI MENȚINEREA UNUI ATAȘAMENT SIGUR ÎNTRE MAMĂ ȘI BEBELUȘ.

Metoda bazată pe semnale: acestea înseamnă să răspundem la semnalele de plâns ale bebelușului noaptea. Această metodă este extrem de recomandată de profesioniști educați și calificați, care sunt de asemenea și teoreticieni în știința atașamentului. Ei consideră că disponibilitatea maternă și răspunsul la semnalele bebelușului la ora de culcare sunt necesare pentru copii. ”

În următoarea postare voi scrie despre efectele negative ale lăsării bebelușului să plângă. Da, din nou.