Intrerup lunga tacere de pe blog cu niste recenzii la cel
putin doua carti (sper sa reusesc la mai mult de doua) in campania vALLuntar.
Voi aprecia fiecare comentariu, cu primele 15 comentarii plantam un copac, apoi
cu fiecare 20 de comentarii alti copaci. S-ar putea ca din lipsa de timp sa va
raspund la comentarii peste ceva vreme, dupa ce scriu si urmatoarea recenzie.
[poza de pe
www.all.ro]
M-am gandit putin ce carte sa aleg pentru a-i face recenzia
in aceasta campanie. Nu mai citesc carti de parenting de cand stiu de fapt ce
principii urmez in cresterea copiilor. De fapt daca stau sa ma gandesc nu am
nevoie de carti pentru cresterea bebelusilor, inca citesc carti de playful
parenting sau de rivalitate intre frati :). Dar as fi vrut sa gasesc o carte
buna de parenting pentru a o putea recomanda altor parinti. De multe ori sunt
intrebata ce carti le-as recomanda viitorilor parinti si in afara de variantele
straine Natural Child si The Baby Bond
sau Conceptul
Continuum
in romana nu imi vin in minte decat carti mai de nisa, ori despre nastere, ori
despre sarcina, dar nu atat de complete ca cele trei. Si Continuum Concept nu
prea e de puericultura. Nu inteleg de ce editurile din Romania traduc carti in
care se recomanda ca mama sa-si lase bebelusul sa planga pentru a-si satisface
sexual sotul indiferent cat ar fi de obosita sau lipsita de chef, ba chiar sa
simuleze placerea chiar daca o doare, sau carti in care ti se spune cum sa alegi teava cu care sa-ti bati copilul si modul mecanic in care sa te
comporti cu el, pe ore fixe. Si totusi The Natural Child nu e tradusa, The Baby Bond
nu, The Baby Book sau altele din colectia familiei Sears nu, The Other Baby Book nu, etc. Conceptul Continuum a fost publicat prin efortul
financiar personal al traducatoarei pentru ca nicio editura nu a vrut s-o
publice. De ce ar fi nevoie de o carte de parenting? Si de ce o carte de
parenting iubitor? Vorbind din punctul meu de vedere, eu chiar credeam inainte
de sarcina cu Alex ca un copil trebuie sa aiba program, sa fie crescut cu
pedepse si recompense, sa fie “educat” si pus la punct, etc. Am avut noroc de
Alex care m-a invatat mai bine. As fi vrut insa sa pot sa am acces la
informatia aceasta inainte de a-l naste. La mine baza era deja proasta,
influentele din jur la fel. Tarziu mi-am dat seama ca informatia primita din
jurul meu e in contradictie cu modul in care as vrea eu in sufletul meu sa-l
cresc pe Alex. Dar pana atunci am trait niste mari frustrari ca bebelusul meu
nu e asa cum trebuie, si ca eu nu sunt in stare sa-l cresc bine. Pentru ca
incercam sa ma agat, in increderea mea in mainstream, de orice mic act de
blandete. M-am bucurat cand am aflat ca nu ai voie sa “ferberizezi” copilul
inainte de 8 luni pentru ca ar putea muri. Am suflat usurata ca nu trebuie
atunci, in acel moment, sa-mi terorizez copilul. Simteam eu ceva dar nu aveam
incredere in ceea ce simteam. Si pot sa pun pariu ca sunt multi parinti ca
mine, care ar vrea sa-si creasca bebelusii cu dragoste si respect si empatie,
dar se tem ca ii vor “strica”. De aceea e nevoie de astfel de resurse, de carti
care sa ne arate ca ceea ce simtim e ok, e corect, e bine, e natural si e chiar
sanatos pentru copil. Stiu ca e penibil ca am ajuns atat de indoctrinati si
atat de indepartati de noi incat avem nevoie de confirmari, dar in societatea
de azi se pare ca asa e.
Asadar am cautat cartea pe care as putea-o recomanda
viitorilor parinti pentru a se regasi si pentru a avea incredere in ei. Am
sperat sa fie aceasta. Pentru ca am ales-o dupa ce am vazut cu google ca la noi
e recomandata de persoane AP pe forumuri si pe bloguri! Oare sunt eu prea
pretentioasa deci daca nu mi-a placut? As dori sa-mi raspunda la intrebarea
aceasta persoanele AP care au citit-o :).
Initial mi s-a parut ca unele expresii sunt mai bizare, si
m-am gandit ca poate sunt eu prea obisnuita cu exprimarile articolelor si
cartilor americane. Sau poate traducatorul nu stie cum se numeste la noi
anxietatea de separare si o traduce “neliniste cauzata de separare”, sau copiii
rasfatati sunt numiti “cu narav”. Dar apoi spre final mi-am dat seama ca de
fapt ma deranjeaza oricum exprimarile autoarei, nu traducerile. Am sperat in
prima parte ca vor fi doar chestiuni subtile cele ce ma vor deranja. Conceptia
ca la inceput le poti oferi dragoste, pentru ca nu vor creste “cu narav”, dar
mai apoi... Na, m-am gandit, hai ca pot trece peste ideea asta daca in rest
cartea e buna, pentru ca sigur pe cand vor ajunge copiii la varsta de un an,
parintii lor, cei carora le-as fi recomandat eu cartea, vor sti mai bine.
Tot la partea cu chestiuni subtile care ma deranjeaza este
modul cum i s-ar inocula unui viitor sau nou parinte ce este normal. Se face
referire la biberonul bebelusului, la suplimentarea
laptelui, la sucuri dulci,
la ceaiul normal pentru bebelusi, la suzeta,
la tricou cu mirosul mamei, la obiecte de atasament, la camera bebelusului si patutul
lui. Doar in doua locuri se spune
“biberon sau san”, in rest se considera ca normalul e copilul cu biberon ce
doarme in alta camera cu o jucarie. Poate parintii veterani vor spune ca
exagerez, dar atata timp cat asta le aratam viitorilor parinti ca e norma, in
vremurile in care nici pe strada, in familie, intre prieteni, nu vedem un copil alaptat, atunci si noua ni se va parea alaptarea ceva
rusinos, poate chiar demodat.
Cartea incepe cu doua exemple care mi-au placut mult. Mi-am
dat seama cat rau le putem face copiilor nostri doar prin atitudinea noastra,
chiar daca din afara ar parea ca ne ocupam de ei, ca nu-i batem sau nu-i lasam
sa planga. Dar daca prin modul nostru de comportament sau tonalitatea vorbelor le
dam de inteles ca ne deranjeaza le facem mult rau. Merita citite aceste doua
prime exemple aparent asemanatoare, cu explicatiile greselilor dintr-una din
situatii.
In continuare cartea continua frumos, se vorbeste despre
importanta atasamentului copilului, despre importanta bazei, despre teoria
punctului de sprijin formulata de psihanalistul John Bowlby. Fac o paranteza,
de cate ori afirma ceva dintr-un studiu, fie ca aminteste numele sau nu, as fi
preferat o mica trimitere la datele studiului. Asa unele afirmatii mi se par greu de crezut sau spuse prea general, din
“studii”.
Dar, cum am spus, inceputul cartii mi-a placut. Se vorbeste
despre baza copilului, despre cat de frumos se dezvolta acesta daca stie ca se
poate sprijini fara teama pe parintii lui. Despre faptul ca sunetele, culorile,
cuvintele si mirosurile nu au importanta fara cineva care sa le incarce cu
emotii. Si despre importanta tratarii cu respect a copilului inca de la
nastere, pentru ca el tine minte. Despre cat e de important sa ne ascultam
instinctul in loc sa ii ascultam pe cei din jur. Aici mi-am pus primul semn de
intrebare, cand se explica faptul ca nu exista riscul in primul an de viata sa
fie invatat “cu narav”, dar m-am gandit ca poate pentru parintele ce pana acum
a auzit doar de rasfat si de faptul ca nu e ok sa ii indeplinesti copilului
nevoile, aceasta afirmatie ii poate schimba ideile. Se spune totusi ca
“alinturile” sunt printre nevoile fundamentale ale nou-nascutului, alaturi de
nevoia de mancare si de somn. Mi-a placut si cum explica ce mesaje ii
transmitem noi bebelusului prin vorbele inconstiente gen “stai cuminte”, “fa
ce-ti spun eu”, “esti mare”, “esti mic”, “nu fi suparat”, “esti rau”, “sa-ti
fie rusine”,... Mi-au placut chiar si sfaturile pentru comunicarea cu cel mic.
Capitolul cu cantecele de leagan iar mi-a placut. Apreciez
mai mult cand intr-o carte se explica efectele unui obicei instinctual, decat
cand se ofera metode artificiale. Adica eu am citit acest capitol cu gandul ca
uite ce bine simt mamele ca le face bine copiilor sa li se cante, nu cu gandul
“ii voi pune niste Mozart pentru ca il face mai destept”. Si mi-a dat capitolul
acesta o stare de calm. Si mi-am dat seama ca daca ii canti copilului sa-l
adormi sunt slabe sansele sa te enervezi pe el ca nu mai adoarme. Cantand cu o
voce calma si calda “somn usor, scump odor/ langa tine voi sta/ toata noaptea
cu dor/ eu te voi legana”, sau un cantec strain “you’ll still be the sweetest
little baby in town”, nu cred ca vreo mama mai poate fi anxioasa pe nesomnul
copilului. Chiar va propun sa incercati cantatul si leganatul, sigur veti
aprecia dansul impreuna cu copilul dumneavoastra, fara sa va mai stresati cate
aveti de facut dupa ce-l adormiti. Sigur nimic nu vi se va parea mai important
decat acea clipa de conectare cu bebelusul. Cu bebelusul care nu poate adormi
nu ca sa va faca in ciuda, ci pentru ca poate il deranjeaza ceva si voi puteti
sa-l faceti sa se simta pe moment un pic mai bine.
Se explica in capitolul acesta si despre vocile parintilor,
despre importanta ritmului, despre cat de mult il ajuta si in alte segmente de
dezvoltare, cum ar fi la invatarea mersului.
Ei si apoi vine capitolul cu somnul. Care culmea, incepe
bine explicand cat e de bun contactul cu mama, cat e de natural leganatul
puilor de om. Iar apoi o ia pe aratura din punctul meu de vedere :)). Incepe cu
sfaturi de genul ca daca plange noaptea sa-l lasam un minut sa planga, abia
apoi sa “mergem” la el (deci iar ideea ca bebelusul nici macar nu e langa noi).
Deloc nu se ia in considerare ca poate bebelusul chiar are un motiv sa planga
noaptea (dăăăă!). Deloc nu se
ia in considerare ca un minut e enorm atunci cand vorbim de problemele lor si
de increderea ce o au in noi. David cand are o problema noaptea scoate sunete
foarte slabe. Se ineaca cu laptele ce ii vine in nas, nu mai poate respira. Ma
mir si eu si ma speriu cand vad cum ma trezesc si sar in genunchi sa-l ridic,
ca el da din maini speriat ca nu mai are aer. Ma speriu pentru ca imi vine sa
nu mai pun capul pe perna, nu imi vine sa cred ca il pot auzi cand are probleme
chiar daca nu scoate niciun sunet. Si totusi instinctul matern e puternic si il
simt si data urmatoare cand are probleme. Va spun sincer ca daca ar fi dormit
in alta camera sau in patut la distanta de mine ar fi murit in somn de multa
vreme. Nu zic ca toti copiii au
probleme de acest gen, dar nu ai cum sa stii niciodata, nu? Si la noi a
fost candva o „prima data“ si asa poate sa fie la oricare copil.
Mi se pare periculoasa teoria Nessiei pentru ca pana acum in
carte te-a facut sa ai incredere in ea, daca esti un parinte AP, asa ca esti in
stare s-o crezi pe loc ca poate totusi ea stie mai bine cum e cu somnul. Poate
ai un copil defect daca nu iti doarme minim 4-5 ore neintrerupt in prima
saptamana de viata, cum spune ea (never ever in casa noastra :D, oricum in
prima saptamana acest fapt poate fi periculos pentru glicemia copilului si
implicit pentru creier); sau minim 6 ore continuu la 4 luni; sau minim 7-8 ore
continuu la 6 luni; sau minim 11 ore continuu de la 6 luni la 1 an; sau minim
10-13 ore continuu de la 1 la 3 ani. Mi se par ingrozitoare astfel de grafice
care iti induc un gand ca bebelusul tau nu e normal, ca trebuie sa faci ceva
sa-l “inveti” sa doarma mai mult, sa nu se mai trezeasca. Am mai scris aici
cum am cunoscut cativa parinti care dupa ce au citit cartea lui Elizabeth
Pantley li s-a inoculat ideea ca trebuie sa faca ceva cu somnul bebelusului. Si
dupa ce metodele “blande” nu au avut succes (blande in sensul ei, mie nu mi se
pare nimic bland acolo), trec la artileria grea cu cry-it-out. Pentru ca au
ramas fixati pe ideea ca bebelusul nu doarme bine. Cand daca si-ar schimba
asteptarile totul ar parea usor. Asa si acest capitol al somnului din cartea
Nessiei Laniado. Te face sa crezi ca nu ii faci bine copilului daca mergi la el
cand plange. Ca ii distrugi ceva din dezvoltarea pe termen lung. Este un
cry-it-out – ferberizare mai scurta, impachetata in ambalaj frumos, dar tot CIO
este. Plus ca nu-mi place deloc exprimarea asta cu bagat copilul in pat, stins
lumina, lasat cu o camasa a mamei cu mirosul ei (dăăă din nou, daca tot ii place mirosul ei de ce
nu sta langa ea???) ca fiind normal, natural, asa trebuie, asa face toata
lumea. Ca parinte care poate inca nu erai sigur cum vei avea aranjamentul de
somn te influenteaza foarte mult sa vezi ca asta e baza, de la asta se porneste
si la asta se adauga sfaturile. Indiscutabil. Ah, din cand in cand, la cateva
minute dupa ce l-ai culcat, poti sa-i faci o surpriza sa mai mergi la el cu ”un supliment de alinturi” (?!).
A doua paranteza.
De cate ori se refera la quality time cu copilul e vorba de 10-15 minute, cel
mult o jumatate de ora. Pe zi. As fi curioasa sa stiu (nu am gasit pe net)
pentru ce parinti e scrisa cartea, pentru ce epoca, pentru ce tara, pentru cat
concediu de ingrijire a copilului. Oricum parca bebelusul e o povara pentru
parintii pentru care a scris cartea, pentru ca face referire de multe ori la
timp rupt, la efortul parintilor de a-si dedica 15 minute pe zi copilului.
Autoarea
promoveaza atasamentul pentru un obiect, lucru cu care nu sunt de acord, dar
deja e prea lunga postarea ca sa mai scriu in amanunt despre asta. Dau
totusi un link pentru cei interesati.
Cand pune
problema copilului ce nu vrea sa adoarma, autoarea da 3 variante: sa stam langa
patutul lui in camera lui (mi se pare cea mai penibila solutie, explica cum sa
imparti cu sotul noptile nedormite in care il convingi pe copil sa stea in
patut, cand toata lumea ar fi mai fericita intr-un pat), sa dormim cu totii in
acelasi pat (dăăăă!) unde autoarea isi cam arata parerea contra, si a treia
varianta este aceea de a-l obisnui sa doarma singur. Stiti voi cum. Alex in
primele 6 luni din cauza refluxului a putut dormi doar pe Relu, asa ca stiu din
plin cum e sa te ridici din pat, sa alaptezi copilul in brate, sa il tii apoi
la verticala vreo 40 de minute, sa te asiguri ca doarme si sa-l pui la loc unde
dormea inainte. La noi era pieptul lui Relu, dar din punctul meu de vedere,
care aveam astfel parte de cate o ora de somn intre plimbarile de 40 de minute
de noapte, putea fi si un patut in alta camera. Normal ca pentru Alex nu era la
fel, dar vreau doar sa explic efortul nocturn al unei mame. Intre 5 si 6 luni
noaptea deja se tragea de pe pieptul lui Relu intre noi in pat noaptea. La 6
luni am avut ocazia sa-l alaptez culcata noaptea si a fost prima data cand a
putut. De atunci eu nu mai stiu ce e oboseala, se putea trezi o data sau de 20
de ori pe noapte, pentru mine era la fel pentru ca il ajutam sa se mufeze prin
somn, nici el nu se trezea de tot deci nu trebuia adormit la loc, si dormeam
amandoi mai departe. Si noi adultii ne trezim oricum in cursul noptii si
adormim la loc. Mi se pare criminal pentru o mama ce alapteaza sa ii dai de
inteles ca trebuie sa-si adoarma copilul in alta camera sau in alt pat.
Nu m-as apuca sa
vorbesc acum despre cosleeping pentru ca mi-ar lua cateva pagini :)), dar
totusi dau niste resurse pentru mamele obosite. Daca Alex nu ar fi avut reflux
sigur ar fi fost pus in patutul lui, pentru ca eu asa credeam ca trebuie. Sigur
m-as fi chinuit ingrozitor cu alaptatul si readormitul noaptea pentru ca nu
m-as fi gandit deloc deloc ca bebelusul se poate pune in patul parintilor si ca
e chiar mai bine si mai sanatos pentru el. Sigur as fi ajuns sa adorm cumva
periculos cu el pentru ca as fi evitat pe cat posibil pusul lui in patul
nostru, God knows why. Cum periculos? As fi adormit cu el in brate alaptandu-l,
as fi adormit cu el pe marginea patului, crezand ca ma asez doar cat sa-l
alaptez. Asa dimneata sunt odihnita si apta de a ma descurca cu un bebeloi de
9.4 kg care sta 99.9% din timp in brate (in carrieri doar dupa ce adoarme vrea)
si cu un toddler plin de energie. Si acum primesc intrebari, ca acu’ 3 ani,
daca doarme deja toata noaptea sau de cate ori suge. Da, David :)))). Atunci ma
afectau. Acum ma fac sa rad si nu stiu cum sa le spun parintilor ce ma intreaba
sa nu mai fie ingrijorati de somnul bebelusului, sa nu-si mai faca asemenea
asteptari, sa nu-si mai compare copiii. Si sa faca in asa fel incat sa le fie
bine si lor, si copiilor.
Cateva linkuri
totusi rapid, sa aleg din sutele salvate la bookmarks:
Urmeaza in carte capitolul
cu plansul. Eu vin dupa a doua lectura a cartii Alethei Solter, ”Bebelusul meu
intelege tot”, cu care oricum nu sunt de acord :)). Dar asta explic alta data,
cand voi avea timp. Totusi, Aletha chiar daca nu-mi e pe plac tot e mai ok
decat Nessia, pentru ca in orice moment in care vorbeste despre plans, Aletha
specifica ”in brate”. Nessia ne spune ca plansul e ok, ca nu trebuie oprit, dar
nu spune ca trebuie sa-i fim alaturi bebelusului. Ne enumereaza motivele
multiple pentru care poate un bebelus sa planga. Dar mi se pare ca doar ii
sperie pe viitorii parinti, pentru ca nu le da idei cum ar putea sa isi dea
seama din ce motiv plange bebelusul. Doar ca pe langa multiplele motive uneori
bebelusul trebuie lasat sa planga. Na! Mi se pare ca a citit-o pe diagonala pe
Aletha si incearca sa introduca si ea teoria in cartea ei, insa nu a reusit
tare bine. Aletha ma supara ca spune de refuzatul sanului, Nessia nu vorbeste
deloc despre alaptare, nu stiu care e mai bine :).
Aminteste cum
copilul se linisteste daca este ”continut” cumva, ”inghesuit”, dar intr-o
singura fraza la urma alege sa exemplifice ca asta e din cauza ca vrea sa se
simta iar ca in uter, si ca ii putem indeplini nevoia aceasta tinandu-l in
brate sau intr-un mijloc de purtare. In rest spune doar cum se retrag ei
micutii in colturile patuturilor, sa aiba sentimentul de continere... Cam
trist, dupa parerea mea.
Cand se
analizeaza continutul chimic al lacrimilor, se afirma ca au cortizon, deci
uite, elimina stresul din organism! Dar au si endorfine si catecolamine, deci
uite, induc o senzatie de fericire! Asta in acelasi aliniat, mi se pare
contradictoriu.
Nu, nu consider
ca e normal sa planga patru ore pe zi, cum spune autoarea. Daca plange astfel
inseamna ca are o durere, are o problema. Si trebuie sa i-o gasim si sa
incercam sa i-o rezolvam. Sau macar sa i-o atenuam cumva. Nu sa ne culcam pe o
ureche gandindu-ne ca e normal. Si nu sa il culcam in patutul lui, cu paturica
lui preferata (really?) intr-o camera cu lumina difuza, fara a-i vorbi. Nu as
putea sa cred ca lasat sa planga asa un bebelus de o luna se va calma din cauza
ca „aaa, uite, e paturica mea preferata aleasa de mine drept obiect de
atasament ultima data cand am fost la mall”...
Dupa un capitol
scurt despre zambete, urmeaza unul despre inteligenta bebelusilor. Iarasi, ca
la capitolul cu cantecele de leagan, mi s-ar parea mai ok sa scrie autoarea cum
ceea ce fac parintii instinctual asa si pe dincolo il ajuta pe bebelus sa isi
dezvolte inteligenta. Dar nu, se ajunge si la metode, iti spune la cati
centimetri sa stai de fata lui si ce sa spui si cum sa vorbesti. Si cum sa faci
sa-i captezi atentia chiar daca el pe moment nu vrea sa ti-o acorde si e
preocupat de altceva! Cum sa repeti aceste ”operatiuni” pentru ca bebelusul sa
asimileze cum trebuie ”stimulul”. Desigur ca nu imi place intr-o carte ce as fi
crezut-o AP un tabel cu varstele la care trebuie copilul sa fie in stare sa
faca ceva, capacitati fizice, senzoriale si intelectuale. Si nu, nu cred ca la
6 luni toti bebelusii deschid gura cand vad lingura. Si daca abia la 12 luni
trebuie sa fie in stare sa apuce obiecte cu degetul mare si cel aratator, poate
autoarea ar trebui sa stie ca abia dupa ce isi dezvolta aceasta capacitate ii
este pregatit tubul digestiv pentru altceva in afara de lapte, si poate atunci
nu ar mai vorbi despre sucuri dulci si ceaiuri la nou-nascuti. Daca vreti copii
inteligenti e suficient sa il implicati in viata voastra de zi cu zi. Va
recomand doua linkuri pe tema: link 1 si linkul 2 (la al doilea link sariti direct la articolul al
saselea, programele de dezvoltare a inteligentei).
Capitolul cu
masajul mi-a placut, dar tot asa cu doua observatii. Ok, am inteles si cunosc
importanta atingerii bebelusului. Mi-au placut si explicatiile tehnicilor de
masaj. DAR mi se pare ca se inoculeaza ideea ca masajul este singura modalitate
de atingere, de conexiune a parintelui cu bebelusul. Cum am zis, in cele 15
minute pe care le petreci pe zi probabil cu copilul. Trebuie sa-i atingi atunci
si pielea, printre celelalte metode de a-l face mai destept. A doua observatie
este aceea ca sunt multi bebelusi care nu suporta masajul. Uite, pe Alex nu
l-am putut masa cand era bebelus, decat dupa 6 luni, pentru ca nu putea sta la
orizontala. In mod sigur ne atingeam oricum toata ziua, pentru ca statea doar
in brate. Dar cunosc multi bebelusi care nu suporta masajul, poate le e frig,
poate le e foame dupa baita, si totusi parintii ii tin culcati sa-i maseze in
timp ce plang pentru ca poate au citit astfel de carti sau articole unde li s-a
dat de inteles ca e extrem de important masajul bebelusului. Eu consider ca nu
are absolut nicio valoare daca e facut pe un bebelus ce plange. Ii puteti oferi
bebelusului atingerile in timp ce va sta in brate. Sau si mai bine, in wrap,
aveti doua maini libere sa-l mangaiati. Sau facand baie impreuna cu el, sunteti
asa piele pe piele.
Urmeaza capitolul
despre vorbitul cu bebelusul, despre cum invata el sa vorbeasca. Din nou, ca la
capitolul dezvoltarii inteligentei copilului, mi s-ar fi parut ok daca doar ar
fi explicat de ce functioneaza ceea ce ne vine instinctual sa facem cu copilul,
cum il invata toate obiceiurile noastre de zi cu zi sa vorbeasca. Dar nu,
suntem invatati cum sa stam cu chipul la 20 de centimetri de copil si cum sa-i
repetam unele cuvinte pe silabe pentru a-l invata sa vorbeasca, de parca va
ajunge la 20 de ani fara sa stie vorbi. Ah, si citind cum e bine sa-l punem la
punct ca sa stie bunele maniere mi-am amintit cum nu i-am spus niciodata lui
Alex sa spuna ceva, sa repete dupa mine un cuvant, insa printre primele lui
cuvinte au fost si ”multumesc pentru masa” la finalul unui pranz, desi nu
mancase :))! Doar prin puterea exemplului.
Aici imi vine sa
vorbesc despre cum mi se par fortate unele activitati gen homeschooling, cand
copilul ar putea invata mai usor si mai frumos daca l-am lasa sa aiba el
dorinta de a cunoaste, dar asta e o cu totul alta discutie. In rest, din acest
capitol mi se par ok sfaturile de a-i vorbi copilului si de a-i explica mereu
in cuvinte ce e in jur si cum se numesc obiectele. Dar nu ”aceasta este o
foar-fe-ca” repetat de agasant de multe ori, cum se sugereaza.
Ultimul capitol
este ”Teama de abandon”. Deja cred ca oricine stie ca atunci cand copiii au
anxietate de separare si trebuie sa mergi undeva e bine sa ii explici, sa iti
iei la revedere, sa ii oferi indicii ca sa inteleaga cat o sa lipsesti, dar sa
nu mergi pe ascuns. Aici consider iar ca e discutabil, in functie de varsta
copilului. DAR in fraza anterioara am spus daca
trebuie sa mergi undeva fara el. Autoarea nu considera mersul cu copilul o
posibilitate si nu considera ca exista posibilitatea sa nu trebuiasca sa mergi
de langa el din primele luni. Din moment ce anxietatea de separare apare candva
in a doua jumatate a primului an de viata, eu cred ca sunt de ajuns
”exercitiile” de cucu-bau pana atunci. Nu trebuie,
cum sfatuieste ea, sa lipseasca mama cateva ore pe zi inca din prima luna.Toate
mamele, oricum ar fi copiii, oricum ar fi hraniti, si indiferent daca mama vrea
sau poate. David plangea inca din a doua zi daca mergeam la baie fara el, ce
sens ar fi avut sa-l chinui in fiecare zi, cand anxietatea de separare e cu
totul altceva, este momentul cand realizeaza ca mama nu face parte din trupul
lui de fapt si ca poate sa dispara. Este un moment psihologic separat, care nu
depinde de modul in care alegi pana atunci sa iti lipsesti copilul de prezenta
ta. Chiar si in primele trei luni de la nastere, in asa numita perioada de exterogestatie.
Ok, daca autoarea
se adreseaza genului de parinte care se supara pe copil ca e plangacios, care
il cearta de ce ii ingreuneaza plecarea, atunci e ok, acel parinte are nevoie
sa stie ca trebuie sa-i respecte copilului si sentimentele de suparare. Profit
de fraza anterioara sa imi dau cu presupusul cui i-ar prinde bine aceasta
carte. Unui parinte care e decis sa faca instructie cu copilul, sa il puna la
punct, sa il lase sa planga singur pentru a adormi (adica programul Ferber cu
multe minute macar se reduce la 1 singur minut in aceasta carte), sa il bata,
sa nu-l ia deloc in brate, sa nu-i vorbeasca, sa il certe daca plange, sa se
comporte cu copilul ca si cum l-ar deranja din viata lui de zi cu zi. Acest gen
de parinte ar beneficia de informatiile noi pentru el pe care Nessia Laniado i
le ofera.
Cartea se termina
brusc cu ultimul paragraf referitor la anxietatea de separare, fara o concluzie
finala. Am incercat sa-mi fac eu o concluzie in minte si mi-am dat seama ca nu
prea se potriveste cartea cu titlul. Autoarea in interiorul cartii nu te invata
de fapt ce sa faci ca bebelusul sa fie fericit. Iti spune ce crede ea ca
trebuie sa faci ca bebelusul sa ajunga destept, sa ajunga sa doarma singur, sa
vorbeasca repede, sa isi dezvolte rapid simtul echilibrului, etc. Tot felul de „acumulari”.
Nu cum sa fie fericit bebelusul. Din contra.
Daca e pe placul
vostru din descriere, sa stiti ca se citeste foarte usor. Paragrafele sunt
separate frumos, capitolele la fel. Am citit cartea in doua zile la amiaza cand
am cam o jumatate de ora din somnul lui Alex in care doarme si David plimbat in
Boba prin casa. Cartea e subtire si are un format usor de tinut in mana. Pana
la capitolul cu somnul ce m-a intrigat putin chiar m-am relaxat frumos de tot
plimbandu-ma prin casa cu David adormit la piept in timp ce Alex dormea
linistit in dormitorul nostru.
Chiar am sperat sa-mi placa mult mult aceasta carte. Atat de
mult am sperat incat inainte s-o citesc mi-am comandat de la Editura All si
alta carte a autoarei, “Cand copilul plange”.
Aceasta postare
face parte din campania vALLuntar initiata de grupul editorial ALL cu
sprijinul ROMSILVA. Editia a doua a acestei campanii are un scop minunat, acela
al plantarii copacilor. Pentru primele 15 comentarii de la postare voluntarii
All vor planta un copac cu ajutorul Romsilva. Urmatoarele comentarii se vor
cumula cu cele suplimentare de la alte postari si la fiecare 20 se va mai
planta un copac.
Postări
