Articol in revista Pasi Spre Eden

In urma cu cateva luni Ina Todoran m-a intrebat daca nu as vrea sa scriu ceva pentru viitoarea ei revista. Ceva in legatura cu cresterea copilului. Eu oricum am mai spus si alta data ca ma simt onorata chiar si pentru simplul fapt ca Ina ma considera o apropiata. Ea e atat de buna, atat de blanda, atat de frumoasa, atat de plina de frumusete sufleteasca, atat de calda si la suflet si la voce, incat mi s-ar fi parut ca interactiunea cu mine, un om normal cu greseli, cu rautati, cu invidii si ganduri uneori nocive, ar fi ceva ce ea nu si-ar dori. Era evident ca eu am doar de castigat din orice contact cu ea, pentru ca imi da o stare de bine incredibila. Dar m-am temut mereu ca nu cumva sa-i fur din energia ei pozitiva ca sa mi-o hranesc pe a mea, sa profit astfel de sufletul ei. Dar probabil bunatatea ei este ca laptele matern :), cu cat da mai mult celor din jur, cu atat "produce" mai mult. Ca flacara lumanarii, care se poate multiplica fara sa-si miceasca lumina. Ca iubirea lui Dumnezeu pentru noi toti.

Asadar am fost onorata de propunere. Si acum, ca a aparut revista, sunt si mai emotionata, cand vad in ce companie aleasa am fost plasata. Stiu ca sunt alti oameni mai valorosi decat mine pe tema parentingului, nu la asta ma refer :)). Dar am fost foarte surprinsa sa vad cat de putine i-am fost colaboratoare la acest prim numar.

Despre lansarea revistei puteti citi aici. Nu uitati ca se desfasoara si un giveaway, vedeti acolo la final cum puteti sa participati. (Acum am intrat sa citesc ce a comentat lumea si vreau sa le salut cu drag pe Sakura si pe Roda :). Va multumesc mult! Sakura, chiar am impresia ca am pus-o putin in dificultate si eu pe Ina, am scris mult si cu diacritice. A trebuit sa munceasca in plus sa scoata diacriticele si am impresia ca a mai ajustat putin din vorbaria mea, pentru ca eu am tendinta sa uit de mine :D)

Indicatii pentru mami pentru citirea mai usoara a revistei :). Intra pe linkul acesta: http://jil.st/ER9tpY. Acolo, la mijlocul paginii, apasa pe butonul albastru cu triunghi si text. Ei si in faza asta, greseala mea la prima lecturare a fost ca, vazand ca fontul e prea mic, am facut zoom din butonul cu lupa. Dupa ce am facut zoom, m-am incurcat in scroll sau tragerea paginii cu manuta, nu mereu ma asculta ce imi doream, si citeam mai greu asa pe bucati. Deci, ca sa nu patesti asta, cum s-a deschis mai sus revista, in coltul dreapta jos al chenarului ai un X din sageti. Apasa acolo si revista se mareste automat pe tot ecranul. Se rasfoieste dand click pe colturile paginilor revistei. Dupa ce ai terminat, apasand tasta escape sau dand click tot pe X-ul respectiv, revii la ecranul initial :).

Din editorial deja ajungi ca cititor sa o cunosti putin pe Ina si sa-ti dai seama care e impactul ei asupra oamenilor. Nu-i asa ca multi dintre voi v-ati petrecut copilaria la tara, sau un mic concediu in ultimii ani, dar nu ati reusit sa vedeti frumosul din jurul vostru? Eu recunosc ca imaginile ei de toamna si descrierile ei pentru acest anotimp ma fac sa mai uit ca ma mai doare capul si am stari de somnolenta si depresie la schimbarile de vreme :). Incet incet Ina ma va face sa iubesc toamna. Terenul deja l-a pregatit Alex, nascandu-se toamna, si facand ca fiecare toamna ce a urmat de atunci sa o vad prin ochii lui de copil mirat in fata frumusetii naturii. Si uite ca si bebe2 s-a hotarat sa vina tot toamna :).

Ina a scris la inceput doua articole cu tematica spirituala, din care aveti ce invata chiar daca nu sunteti o persoana religioasa. Eu nu stiam, de exemplu, ca indemnul "Nu te teme" apare in Biblie de 366 de ori, cate unul pentru fiecare zi a anului. Cand am citit prima reteta de mic dejun mi-am amintit ca nu am consumat de multa vreme melasa, desi mi-am cumparat-o special acum la final de sarcina pentru continutul ei foarte bogat in minerale si meritul ei in prevenirea hemoragiilor post-partum. Asa ca am dat o fuga pana la camara :).

Abia astept sa fac impreuna cu piticul meu / piticii mei proiectele speciale pentru ei ce vor fi prezente (sper) in fiecare numar. Mi-a placut mult cum sunt prezentate. Dar era evident ca vor pastra tonul revistei, pentru ca toata revista te umple de frumos si doar prin simpla rasfoire, datorita bunului gust si pozelor superbe.

Raluca si Diana pe partea de DIY fac echipa buna si in revista, ca in real-life :) si abia astept sa tot profit de experienta lor :D.

Ultimul articol, cel scris de mine, a primit cadou si doua poze superbe cu Ina si Anais, ce pot sa-mi doresc mai mult?



Edit 27 mai 2013. In urma unor intrebari si dorinte ale cititorilor blogului, copiez articolul din revista si aici:

Cum mi-am descoperit instinctul matern

Sunt invidioasă pe mamele pe care le întâlnesc care își ascultă inima din prima clipă de maternitate. Și le admir mult, mi se par incredibil de puternice. În cazul meu nu a fost așa, dar totuși sunt recunoscătoare lui Dumnezeu că mi-a mijlocit drumul spre descoperirea instinctului matern, chiar dacă asta a însemnat să nu ne fie ușor :).

În timpul sarcinii am fost preocupată doar să citesc cum li se face baie bebelușilor, ce temperatură trebuie să fie în cameră, cum trebuie îmbrăcați, ce compoziție trebuie să aibă salteaua din pătuțul lor. Și am citit mult mult, ca să mă consider informată și pregătită de a fi mamă. Nu am citit nimic care să mă pregătească sufletește, care să îmi spună că pruncul are nevoie și de iubire și acceptare. De aceea acum, când sunt întrebată de o mamă însărcinată ce cărți îi recomand, le aleg pe cele care să o ajute în ascultarea glasului inimii după ce va naște, și îi amintesc astfel de The Natural Child de Jan Hunt, de The Baby Bond de Dr. Linda Palmer, de The Continuum Concept de Jean Liedloff și de o carte ce n-am mai citit-o (nu mai simt nevoia acum de aprobare), dar care este foarte bună tot în sensul acesta, The Baby Book de Dr. Sears.

Primul noroc al meu și al băiatului meu Alex a fost faptul că eram decisă să-l alăptez. Cum de câțiva ani sunt pasionată de viața sănătoasă, de remediile naturiste, de alimentație naturală, știam că nu doresc să-i dau copilului meu lapte praf. Nici nu mi-am cumpărat “să am în casă” și bine am făcut, pentru că nu îmi dau seama dacă nu cumva aș fi cedat în puseele de creștere când seara aveam impresia că “nu se satură”, că “nu mai am lapte”. Acesta a fost singurul aspect în care am fost informată corect dinainte de naștere, m-am interesat din timp ce pot face dacă apar probleme și am fost decisă să alăptez exclusiv până la cel puțin 6 luni. Și speram “să am lapte” până la 1 an măcar. Încă nu înțelegeam atunci cum e cu principiul cerere-ofertă și nu credeam că voi ajunge și la 2 ani și 10 luni, însărcinată în luna a șasea cu al doilea copil, să-l alăptez pe Alex în continuare.

În rest, mainstream-ul prin revistele pe hârtie și revistele online și reclamele bine ascunse m-au făcut să cred la început că nu am un copil normal, nu e ”cuminte”. Într-adevăr Alex a avut ghinionul să aibă reflux gastroesofagian și a suferit mult din această cauză. Deși de multe ori eu spun că această boală a lui a fost norocul nostru, pentru că dacă nu eram forțată să am așa multă grijă de el poate nu am fi ajuns atât de fericiți și iubitori acum. Dar revenind la primele lui luni, el plângea aproape continuu din cauza durerilor cauzate de reflux, nu putea sta deloc la orizontală și nici măcar înclinat, ci numai la verticală, ne luptam cu alăptarea doar în somn și legănat plimbat prin cameră pentru că suptul îi cauza dureri. Și eu, ce făceam eu? Îl ajutam, dar nu din tot sufletul, nu dedicată total. Îl alăptam plimbat prin cameră dar oftam de câte ori mă întreba cineva de ce nu-i dau formula specială anti-reflux și lăcrimam de câte ori vedeam poze cu bebeluși alăptați în timp ce mamele lor stăteau jos :), pentru mine era ceva de domeniul fantasticului. Îl țineam să doarmă doar pe mine ziua (noaptea dormea pe soțul meu), dar o făceam stresată că sigur voi simți nevoia să mă ridic exact când doarme el.

Norocul al doilea a fost faptul că dacă nu putea sta la orizontală, am ajuns să folosesc foarte des wrapul, și prin casă, și la plimbare. Eu îl cumpărasem în sarcină doar pentru că citisem că e bun împotriva colicilor copiilor. Acum descopeream că e cea mai comodă modalitate de a ieși la plimbare pe trotuarele îngrozitoare ale țării noastre, și mi-am dat seama că dacă Alex nu ar fi avut reflux poate că nu aș fi ajuns să-mi dau seama cât de ușor poate fi când ieși la plimbare cu bebelușul tău doar în wrap, ore întregi prin oraș, fără nicio geantă și fără niciun cărucior. Dintr-o dată începeam să savurez faptul că-l pot mângâia și-l pot simți lângă mine. La început însă mă afectau comentariile celor din jur “mai lasă-l jos, că o să fie un răsfățat”, “mai lasă-l să plângă”. Și întrebările cele mai comune, chiar din prima lună, includeau “doarme toată noaptea?” (?!), “l-ați învățat să adoarmă singur?”. Și eu, în naivitatea mea, puneam capul în pământ și spuneam că nu doarme toată noaptea, că suge cam în fiecare oră și că adoarme doar dacă îl plimb în timp ce-l alăptez, cel puțin o oră în fiecare seară. Nu-mi dădeam seama că sentimentul de nemulțumire față de propriul copil nu l-aș fi avut pe o insulă pustie unde n-ar fi trebuit să-l compar cu alții. Doi ani mai târziu mi se părea chiar distractiv să fiu întrebată (deși foarte rar, toată lumea considera că l-am dresat deja cu somnul) și eu să răspund “suge noaptea, se trezește de multe ori cred, nu știu, pentru că eu dorm în continuare” (descoperisem avantajul dormitului împreună cu copilul) și “seara adoarme foarte ușor, în 2-3 minute, la sân”. Dintr-o dată toate acestea mi se păreau nu numai extrem de simple, ci și foarte plăcute și frumoase și naturale. Când era mic îmi puneam disperată întrebarea cât voi mai rezista, la cele 4-5-6 kilograme ale lui, să-l plimb prin cameră în brațe. Doi ani mai târziu, dacă se mai cerea uneori să-l plimb în brate ca să adoarmă nici nu simțeam cele 13 kilograme ale lui, se lipea așa dulce de mine, îl mângâiam, îl simțeam aproape, ne îmbrățișam, și el adormea așa de liniștit...

Așa că mie mi-a fost greu să ignor anturajul, și cel din viața reală, și cel din virtual. Probabil că aș sfătui o viitoare mamă să aibă grijă din timp pe cine își alege drept model, cu cine se identifică, pe cine va avea în jurul ei după naștere. Pentru că în momentele acelea când ți-e foarte foarte greu, în primele luni, ai de ales dacă ești alături de copilul tău sau nu. Și dacă te decizi că vrei să îl iubești și să-l respecți și să-l asculți, atunci asta trebuie s-o faci din toată inima, să-l accepți așa cum e. Sigur îți va fi mult mai ușoară această perioadă. Garantez! Am văzut eu la mamele cu care mă înconjur acum și cu a căror lumină mă hrănesc, pentru ele e ușoară și frumoasă maternitatea încă de la început, pentru că își ascultă copilul cu inima. În cazul nostru inima mea a trebuit curățată bine de toate preconcepțiile ce o acopereau ca să pot să mă bucur de copilul meu. Culmea e că celor din familie le-a fost mult mai ușor, spun asta acum privind în urmă. Acesta ar fi al treilea noroc al meu, faptul că în familie am avut parte de sprijin. Soțul meu considera un privilegiu, o mare onoare, faptul că Alex nu putea dormi noaptea altundeva decât pe pieptul lui, până pe la 6 luni. Nu a avut frustrări pe tema asta, nici față de mine, nici față de Alex. Nu știu dacă nimeni din anturajul lui nu s-a legat de el să-i spună că “nu se face așa ceva”, sau el a fost mai puternic și i-a ignorat. Mama mea era oricând dispusă să facă orice ca să îl vadă pe Alex fericit. Deci nici nu s-a pus problema să-mi sugereze cineva din familie vreodată să îi aplic lui Alex vreun “tratament” de corecție sau de dresaj, de sleep training sau alăptare la orar. Toți au fost alături de mine, respectau deciziile mele, și au fost acolo pentru Alex.

Și așa, încet încet, Alex m-a învățat să fiu mamă. Să îl ascult, să îl iubesc, să îl accept, să îl apreciez. De multe ori îmi pun întrebarea dacă nu cumva plânsul lui isteric din primele luni nu a fost cauzat numai de reflux, ci și de faptul că simțea că eu am reticențe, că îl țin în brațe mereu dar mă întreb când îl voi putea pune jos pentru că “nu e bine să stea atât în brațe”, că mă întrebam încă din primele luni când va adormi singur și când va sta jos singur să se joace... Încerc să mă iert și să îmi spun că acesta a fost rolul lui Alex și el a fost trimis de Dumnezeu destul de puternic încât să treacă cu bine prin experiența aceasta, de a mă învăța să îmi ascult instinctul, să fiu fericită, să fiu împlinită, să iubesc cu adevărat. Și încerc mereu să le ajut pe viitoarele și pe proaspetele mame să vadă că deși li se pare că le-ar fi mai greu alăptându-și copilul la cerere, adormindu-l la sân sau legănat sau cum vrea el, ținându-l în brațe mereu, ascultandu-l și considerând normal orice cere, de fapt totul ar fi mai ușor, mai natural, mai frumos. Și nu numai lor le-ar fi mai bine, așa că pentru a șterge ultimele urme de scepticism legate de răsfăț, deja se găsesc la tot pasul și demonstrații științifice că un copil ce stă aproape de mama sa, în brațele ei, în patul ei, la sânul ei, atins de ea mereu și iubit, este mult mai sănătos și fizic și emoțional. Deci puteți să vă lăsați conduși de iubire în această nouă viață, cea de părinte. Știu că pare banal, ar trebui să fie evident și natural, și sper că toate mamele ce ajung să citească acest articol să gândească “ah, ce pierdere de vreme, păi normal că îmi ascult inima, așa e cel mai bine”.