Articol in revista Pasi Spre Eden

In urma cu cateva luni Ina Todoran m-a intrebat daca nu as vrea sa scriu ceva pentru viitoarea ei revista. Ceva in legatura cu cresterea copilului. Eu oricum am mai spus si alta data ca ma simt onorata chiar si pentru simplul fapt ca Ina ma considera o apropiata. Ea e atat de buna, atat de blanda, atat de frumoasa, atat de plina de frumusete sufleteasca, atat de calda si la suflet si la voce, incat mi s-ar fi parut ca interactiunea cu mine, un om normal cu greseli, cu rautati, cu invidii si ganduri uneori nocive, ar fi ceva ce ea nu si-ar dori. Era evident ca eu am doar de castigat din orice contact cu ea, pentru ca imi da o stare de bine incredibila. Dar m-am temut mereu ca nu cumva sa-i fur din energia ei pozitiva ca sa mi-o hranesc pe a mea, sa profit astfel de sufletul ei. Dar probabil bunatatea ei este ca laptele matern :), cu cat da mai mult celor din jur, cu atat "produce" mai mult. Ca flacara lumanarii, care se poate multiplica fara sa-si miceasca lumina. Ca iubirea lui Dumnezeu pentru noi toti.

Asadar am fost onorata de propunere. Si acum, ca a aparut revista, sunt si mai emotionata, cand vad in ce companie aleasa am fost plasata. Stiu ca sunt alti oameni mai valorosi decat mine pe tema parentingului, nu la asta ma refer :)). Dar am fost foarte surprinsa sa vad cat de putine i-am fost colaboratoare la acest prim numar.

Despre lansarea revistei puteti citi aici. Nu uitati ca se desfasoara si un giveaway, vedeti acolo la final cum puteti sa participati. (Acum am intrat sa citesc ce a comentat lumea si vreau sa le salut cu drag pe Sakura si pe Roda :). Va multumesc mult! Sakura, chiar am impresia ca am pus-o putin in dificultate si eu pe Ina, am scris mult si cu diacritice. A trebuit sa munceasca in plus sa scoata diacriticele si am impresia ca a mai ajustat putin din vorbaria mea, pentru ca eu am tendinta sa uit de mine :D)

Indicatii pentru mami pentru citirea mai usoara a revistei :). Intra pe linkul acesta: http://jil.st/ER9tpY. Acolo, la mijlocul paginii, apasa pe butonul albastru cu triunghi si text. Ei si in faza asta, greseala mea la prima lecturare a fost ca, vazand ca fontul e prea mic, am facut zoom din butonul cu lupa. Dupa ce am facut zoom, m-am incurcat in scroll sau tragerea paginii cu manuta, nu mereu ma asculta ce imi doream, si citeam mai greu asa pe bucati. Deci, ca sa nu patesti asta, cum s-a deschis mai sus revista, in coltul dreapta jos al chenarului ai un X din sageti. Apasa acolo si revista se mareste automat pe tot ecranul. Se rasfoieste dand click pe colturile paginilor revistei. Dupa ce ai terminat, apasand tasta escape sau dand click tot pe X-ul respectiv, revii la ecranul initial :).

Din editorial deja ajungi ca cititor sa o cunosti putin pe Ina si sa-ti dai seama care e impactul ei asupra oamenilor. Nu-i asa ca multi dintre voi v-ati petrecut copilaria la tara, sau un mic concediu in ultimii ani, dar nu ati reusit sa vedeti frumosul din jurul vostru? Eu recunosc ca imaginile ei de toamna si descrierile ei pentru acest anotimp ma fac sa mai uit ca ma mai doare capul si am stari de somnolenta si depresie la schimbarile de vreme :). Incet incet Ina ma va face sa iubesc toamna. Terenul deja l-a pregatit Alex, nascandu-se toamna, si facand ca fiecare toamna ce a urmat de atunci sa o vad prin ochii lui de copil mirat in fata frumusetii naturii. Si uite ca si bebe2 s-a hotarat sa vina tot toamna :).

Ina a scris la inceput doua articole cu tematica spirituala, din care aveti ce invata chiar daca nu sunteti o persoana religioasa. Eu nu stiam, de exemplu, ca indemnul "Nu te teme" apare in Biblie de 366 de ori, cate unul pentru fiecare zi a anului. Cand am citit prima reteta de mic dejun mi-am amintit ca nu am consumat de multa vreme melasa, desi mi-am cumparat-o special acum la final de sarcina pentru continutul ei foarte bogat in minerale si meritul ei in prevenirea hemoragiilor post-partum. Asa ca am dat o fuga pana la camara :).

Abia astept sa fac impreuna cu piticul meu / piticii mei proiectele speciale pentru ei ce vor fi prezente (sper) in fiecare numar. Mi-a placut mult cum sunt prezentate. Dar era evident ca vor pastra tonul revistei, pentru ca toata revista te umple de frumos si doar prin simpla rasfoire, datorita bunului gust si pozelor superbe.

Raluca si Diana pe partea de DIY fac echipa buna si in revista, ca in real-life :) si abia astept sa tot profit de experienta lor :D.

Ultimul articol, cel scris de mine, a primit cadou si doua poze superbe cu Ina si Anais, ce pot sa-mi doresc mai mult?



Edit 27 mai 2013. In urma unor intrebari si dorinte ale cititorilor blogului, copiez articolul din revista si aici:

Cum mi-am descoperit instinctul matern

Sunt invidioasă pe mamele pe care le întâlnesc care își ascultă inima din prima clipă de maternitate. Și le admir mult, mi se par incredibil de puternice. În cazul meu nu a fost așa, dar totuși sunt recunoscătoare lui Dumnezeu că mi-a mijlocit drumul spre descoperirea instinctului matern, chiar dacă asta a însemnat să nu ne fie ușor :).

În timpul sarcinii am fost preocupată doar să citesc cum li se face baie bebelușilor, ce temperatură trebuie să fie în cameră, cum trebuie îmbrăcați, ce compoziție trebuie să aibă salteaua din pătuțul lor. Și am citit mult mult, ca să mă consider informată și pregătită de a fi mamă. Nu am citit nimic care să mă pregătească sufletește, care să îmi spună că pruncul are nevoie și de iubire și acceptare. De aceea acum, când sunt întrebată de o mamă însărcinată ce cărți îi recomand, le aleg pe cele care să o ajute în ascultarea glasului inimii după ce va naște, și îi amintesc astfel de The Natural Child de Jan Hunt, de The Baby Bond de Dr. Linda Palmer, de The Continuum Concept de Jean Liedloff și de o carte ce n-am mai citit-o (nu mai simt nevoia acum de aprobare), dar care este foarte bună tot în sensul acesta, The Baby Book de Dr. Sears.

Primul noroc al meu și al băiatului meu Alex a fost faptul că eram decisă să-l alăptez. Cum de câțiva ani sunt pasionată de viața sănătoasă, de remediile naturiste, de alimentație naturală, știam că nu doresc să-i dau copilului meu lapte praf. Nici nu mi-am cumpărat “să am în casă” și bine am făcut, pentru că nu îmi dau seama dacă nu cumva aș fi cedat în puseele de creștere când seara aveam impresia că “nu se satură”, că “nu mai am lapte”. Acesta a fost singurul aspect în care am fost informată corect dinainte de naștere, m-am interesat din timp ce pot face dacă apar probleme și am fost decisă să alăptez exclusiv până la cel puțin 6 luni. Și speram “să am lapte” până la 1 an măcar. Încă nu înțelegeam atunci cum e cu principiul cerere-ofertă și nu credeam că voi ajunge și la 2 ani și 10 luni, însărcinată în luna a șasea cu al doilea copil, să-l alăptez pe Alex în continuare.

În rest, mainstream-ul prin revistele pe hârtie și revistele online și reclamele bine ascunse m-au făcut să cred la început că nu am un copil normal, nu e ”cuminte”. Într-adevăr Alex a avut ghinionul să aibă reflux gastroesofagian și a suferit mult din această cauză. Deși de multe ori eu spun că această boală a lui a fost norocul nostru, pentru că dacă nu eram forțată să am așa multă grijă de el poate nu am fi ajuns atât de fericiți și iubitori acum. Dar revenind la primele lui luni, el plângea aproape continuu din cauza durerilor cauzate de reflux, nu putea sta deloc la orizontală și nici măcar înclinat, ci numai la verticală, ne luptam cu alăptarea doar în somn și legănat plimbat prin cameră pentru că suptul îi cauza dureri. Și eu, ce făceam eu? Îl ajutam, dar nu din tot sufletul, nu dedicată total. Îl alăptam plimbat prin cameră dar oftam de câte ori mă întreba cineva de ce nu-i dau formula specială anti-reflux și lăcrimam de câte ori vedeam poze cu bebeluși alăptați în timp ce mamele lor stăteau jos :), pentru mine era ceva de domeniul fantasticului. Îl țineam să doarmă doar pe mine ziua (noaptea dormea pe soțul meu), dar o făceam stresată că sigur voi simți nevoia să mă ridic exact când doarme el.

Norocul al doilea a fost faptul că dacă nu putea sta la orizontală, am ajuns să folosesc foarte des wrapul, și prin casă, și la plimbare. Eu îl cumpărasem în sarcină doar pentru că citisem că e bun împotriva colicilor copiilor. Acum descopeream că e cea mai comodă modalitate de a ieși la plimbare pe trotuarele îngrozitoare ale țării noastre, și mi-am dat seama că dacă Alex nu ar fi avut reflux poate că nu aș fi ajuns să-mi dau seama cât de ușor poate fi când ieși la plimbare cu bebelușul tău doar în wrap, ore întregi prin oraș, fără nicio geantă și fără niciun cărucior. Dintr-o dată începeam să savurez faptul că-l pot mângâia și-l pot simți lângă mine. La început însă mă afectau comentariile celor din jur “mai lasă-l jos, că o să fie un răsfățat”, “mai lasă-l să plângă”. Și întrebările cele mai comune, chiar din prima lună, includeau “doarme toată noaptea?” (?!), “l-ați învățat să adoarmă singur?”. Și eu, în naivitatea mea, puneam capul în pământ și spuneam că nu doarme toată noaptea, că suge cam în fiecare oră și că adoarme doar dacă îl plimb în timp ce-l alăptez, cel puțin o oră în fiecare seară. Nu-mi dădeam seama că sentimentul de nemulțumire față de propriul copil nu l-aș fi avut pe o insulă pustie unde n-ar fi trebuit să-l compar cu alții. Doi ani mai târziu mi se părea chiar distractiv să fiu întrebată (deși foarte rar, toată lumea considera că l-am dresat deja cu somnul) și eu să răspund “suge noaptea, se trezește de multe ori cred, nu știu, pentru că eu dorm în continuare” (descoperisem avantajul dormitului împreună cu copilul) și “seara adoarme foarte ușor, în 2-3 minute, la sân”. Dintr-o dată toate acestea mi se păreau nu numai extrem de simple, ci și foarte plăcute și frumoase și naturale. Când era mic îmi puneam disperată întrebarea cât voi mai rezista, la cele 4-5-6 kilograme ale lui, să-l plimb prin cameră în brațe. Doi ani mai târziu, dacă se mai cerea uneori să-l plimb în brate ca să adoarmă nici nu simțeam cele 13 kilograme ale lui, se lipea așa dulce de mine, îl mângâiam, îl simțeam aproape, ne îmbrățișam, și el adormea așa de liniștit...

Așa că mie mi-a fost greu să ignor anturajul, și cel din viața reală, și cel din virtual. Probabil că aș sfătui o viitoare mamă să aibă grijă din timp pe cine își alege drept model, cu cine se identifică, pe cine va avea în jurul ei după naștere. Pentru că în momentele acelea când ți-e foarte foarte greu, în primele luni, ai de ales dacă ești alături de copilul tău sau nu. Și dacă te decizi că vrei să îl iubești și să-l respecți și să-l asculți, atunci asta trebuie s-o faci din toată inima, să-l accepți așa cum e. Sigur îți va fi mult mai ușoară această perioadă. Garantez! Am văzut eu la mamele cu care mă înconjur acum și cu a căror lumină mă hrănesc, pentru ele e ușoară și frumoasă maternitatea încă de la început, pentru că își ascultă copilul cu inima. În cazul nostru inima mea a trebuit curățată bine de toate preconcepțiile ce o acopereau ca să pot să mă bucur de copilul meu. Culmea e că celor din familie le-a fost mult mai ușor, spun asta acum privind în urmă. Acesta ar fi al treilea noroc al meu, faptul că în familie am avut parte de sprijin. Soțul meu considera un privilegiu, o mare onoare, faptul că Alex nu putea dormi noaptea altundeva decât pe pieptul lui, până pe la 6 luni. Nu a avut frustrări pe tema asta, nici față de mine, nici față de Alex. Nu știu dacă nimeni din anturajul lui nu s-a legat de el să-i spună că “nu se face așa ceva”, sau el a fost mai puternic și i-a ignorat. Mama mea era oricând dispusă să facă orice ca să îl vadă pe Alex fericit. Deci nici nu s-a pus problema să-mi sugereze cineva din familie vreodată să îi aplic lui Alex vreun “tratament” de corecție sau de dresaj, de sleep training sau alăptare la orar. Toți au fost alături de mine, respectau deciziile mele, și au fost acolo pentru Alex.

Și așa, încet încet, Alex m-a învățat să fiu mamă. Să îl ascult, să îl iubesc, să îl accept, să îl apreciez. De multe ori îmi pun întrebarea dacă nu cumva plânsul lui isteric din primele luni nu a fost cauzat numai de reflux, ci și de faptul că simțea că eu am reticențe, că îl țin în brațe mereu dar mă întreb când îl voi putea pune jos pentru că “nu e bine să stea atât în brațe”, că mă întrebam încă din primele luni când va adormi singur și când va sta jos singur să se joace... Încerc să mă iert și să îmi spun că acesta a fost rolul lui Alex și el a fost trimis de Dumnezeu destul de puternic încât să treacă cu bine prin experiența aceasta, de a mă învăța să îmi ascult instinctul, să fiu fericită, să fiu împlinită, să iubesc cu adevărat. Și încerc mereu să le ajut pe viitoarele și pe proaspetele mame să vadă că deși li se pare că le-ar fi mai greu alăptându-și copilul la cerere, adormindu-l la sân sau legănat sau cum vrea el, ținându-l în brațe mereu, ascultandu-l și considerând normal orice cere, de fapt totul ar fi mai ușor, mai natural, mai frumos. Și nu numai lor le-ar fi mai bine, așa că pentru a șterge ultimele urme de scepticism legate de răsfăț, deja se găsesc la tot pasul și demonstrații științifice că un copil ce stă aproape de mama sa, în brațele ei, în patul ei, la sânul ei, atins de ea mereu și iubit, este mult mai sănătos și fizic și emoțional. Deci puteți să vă lăsați conduși de iubire în această nouă viață, cea de părinte. Știu că pare banal, ar trebui să fie evident și natural, și sper că toate mamele ce ajung să citească acest articol să gândească “ah, ce pierdere de vreme, păi normal că îmi ascult inima, așa e cel mai bine”.

La multi ani puiut! Si iarta-ma!

Inca nu stiu daca voi publica si partea cu lamentarile mele in postarea de ziua ta, poate va ramane in draft. Sau poate ar trebui sa fiu sincera, cu riscul sa enervez/plictisesc pe toata lumea care ne citeste (sau sa le fac o bucurie, in cazul in care ne citesc si oameni care se bucura de caprele vecinilor...). Poate ar trebui sa stii peste ani ca anul acesta de ziua ta mama ti-a gresit.

   

Eu de ieri sunt intr-o pre-partum-depression, daca exista asa ceva. Probabil stresul cu alegerea locatiei nasterii m-a adus aici, nu stiu. Aseara am incercat un pic sa nu ma descarc in comentariile de raspuns. Cert e ca de ieri dimineata am inceput sa plang si de atunci obrajii imi sunt mereu uzi si ochii umflati. Ii mai sterg cand am lume in jur, sa nu ma vada nimeni. Trec de la stari de stres („ce sa aleg sa fie mai bine? Cum adica sa nu mai lupt? Trebuie sa lupt, sa caut, sa fac tot ce imi sta in putinta ca sa nu ma macine regretele toata viata ca nu am facut suficient... Si cat de repede, pentru ca am intrat in a 36-a saptamana, si trebuie sa cautam cazare sa merg de la 37 de saptamani, pe langa stresul cu bagajele ce ne vor trebui in saptamanile in care stam acolo, mie si lui Alex si lui bebe”) la stari de depresie (“nu mai aleg nimic, da-o-ncolo de nastere, stau acasa, macar nu ne bagam in cheltuieli de 70-80-... de milioane aiurea, si fara sa am garantia ca in alta parte ar fi totul ok, sa ma mai si trambalez pe drumuri intr-o locatie necunoscuta in asa o perioada sensibila. Ei si ce daca voi avea inca o nastere ce ma va urmari cu regrete si traume toata viata? Unde a fost una, poate fi si a doua. De unde ideea asta ca trebuie sa fim fericiti? Da-o-ncolo de fericire, toti oamenii au parte de lucruri urate in viata, viata nu e musai sa fie frumoasa. Ei si ce daca va plange in prima zi si noapte la neonatologie dupa maica-sa? Lasa sa se invete spartan. De ce sa fac diferente intre ei? De ce sa incerc la bebe2 sa fac sa-i fie mai bine decat lui Alex? Nu e corect. Ei si ce daca Alex va plange 3-4 zile dupa ma-sa?” (aici inca nu am un raspuns de genul „lasa ca...“, si izbucnesc in lacrimi, dar pana in noiembrie imi voi gasi unul, poate ma va supara intr-o zi, sper sa ma supere tare tare, sa devin pe moment o mamareacepedepseste si sa ma gandesc „lasa ca o sa vezi tu cand o sa lipseasca mama de acasa 3-4 zile cum e fara ea“)). Si apoi trec la stari de nervi si imi vine sa lovesc totul din jur si sa plec de acasa cu Alex in brate unde vad cu ochii, si sa sper ca oi naste intr-un sat uitat de lume, si sa nu mai fac nicio analiza de toxoplasmoza, ca oricum o injur de cate ori imi amintesc de ea, si sa nu ma mai gandesc ce trebuie sa am la mine la nastere. Nici macar eu nu e musai sa fiu “prezenta” la nastere, din moment ce si o femeie in coma poate sa nasca, nu trebuie sa impinga, uterul impinge singur. Na, mi-ar trebui o coma indusa pana pe la anu’, asa, dupa sarbatori. Sau pana la primavara, va rog, cand apare soarele.

Si ca sa rezolv rational, fara stari emotionale, alegerea nasterii, nu am cu cine sa ma inteleg. Simt ca nimeni nu ma intelege si multi nu au citit, ca mine, cat sunt de importante anumite chestiuni de la nastere. Cred ca doar eu cu Relu putem sa povestim, desi el asteapta sa decid eu. El nu se pricepe deloc la lucrurile legate de nastere, dar il vad dornic sa-mi faca pe plac si cred ca il streseaza presiunea timpului.

Tot ieri din anumite cauze (oboseala, stres, discutii in contradictoriu) am inceput sa am mai putina rabdare cu Alex, si spre seara chiar am ridicat vocea la el. Imi spunea ca vrea sa doarma, eu ma puneam langa el sa adoarma, el incepea sa rada si sa se joace. Alta data imi pierd rabdarea abia dupa vreo ora de astfel de “joc” al lui. Dar acum am ridicat tonul, i-am zis sa imi spuna daca nu vrea sa doarma, sa nu ma pacaleasca. Si pana la urma a adormit asa langa mine, culmea cu vreo 2 ore mai repede decat cum adoarme de obicei. Adica ora lui de culcare este 1:30 noaptea :D. Si acum a adormit inainte de 12. Si m-am pus pe bocit langa el, cum a adormit el suparat pe mine chiar inainte de ziua lui. Si la 12 noaptea m-am aplecat si i-am pupat manuta si i-am si udat-o cum imi curgeau siroaie siroaie lacrimile din ochi. De obicei, cand el se culca la 1:30, eu mai stau o ora sa lucrez ceva sau sa ma relaxez. Acum as fi avut ocazia sa ma culc si eu mai devreme, dar tot dupa 2 m-am culcat. Nu m-am putut opri din plans, nu am reusit sa intru intr-o stare de somn. Si cand m-am pus in pat inca tot plangeam.

Azi sunt la fel de „sensibila“. Sunt extenuata fizic. Nu cred ca e vorba de nesomnul acumulat in ultimii 3 ani, ar fi bizar sa se manifeste dintr-o data abia acum. Eu vad toate semnele mele de hipotiroidism de toamna: oboseala, somnolenta (daca nu trebuie sa vorbesc cu Alex 2 secunde, imi inchid pur si simplu ochii, indiferent daca stau jos sau in picioare, nu reusesc sa-i tin deschisi), tensiune scazuta ce nu creste cu excitanti nesanatosi in sarcina (80 cu 50), dureri crunte de cap, dureri fizice la orice efort de ridicare de jos, o lene absolut dureroasa. Si plansul, lacrimile alea care imi stau in ochi gata sa curga siroaie pe obraji la orice gand. Psihic, emotional, sunt la pamant. Mi s-a mai adaugat o optiune, spitalul de stat din BM, unde totul e un film de groaza, in afara de o chestiune importanta pentru noi, care nu mi se indeplineste dincolo la particular, si la stat da... Dar as putea pentru asta sa rabd un film de groaza? Of... De ce trebuie sa aleg? Si iar o iau de la capat cu gandurile alea de abandonare, vreau sa ma abandonez sortii, sa nu mai lupt pentru nimic, sa savurez starea asta de nefericire, ba chiar sa-i adaug motive, ma imaginez deja plangand in spital, dupa nastere, nevoind sa vorbesc cu nimeni, nevoind sa vad pe nimeni (o, spitalul de stat din BM e ideal pentru asta, de la internare nu iti mai vezi familia), gandindu-ma cum le-as spune tuturor “na, vezi, ti s-a indeplinit dorinta sa am o nastere urata, doar asa trebuie sa fie nasterile, nu? Sa lasam pruncii neconsolati si nealaptati, ce atatea fite cu kangaroo care, ce atata efort, lasa ca nici pe mine nu m-a tinut nimeni in brate in maternitate si uite ca n-am murit.”

Acum a inceput ploaia dupa ce dimineata a fost soare, asa ca am explicatie pentru tot ce mi se intampla fizic. Eu asa sunt la schimbari de vreme, dureri de cap, ameteli, somn, lipsa de energie, acnee, ingrasare, depresie...

Si apoi imi vine valul doi de depresie. Un val cu plans in hohote, nu doar lacrimi pe obraji. Ma gandesc in ce hal sunt eu in ultimele zile si saptamani alaturi de Alex, in loc sa-l umplu acuma pana la supra-saturatie de dragoste. Ma gandesc ca sambata trecuta trebuia sa tinem o masa festiva de ziua lui, si el vineri a avut febra, asa ca am contramandat-o, cu riscul sa ii suparam pe socri si pe nasi. Si acum sambata nu va fi taica-meu acasa, si nu vom mai face atata tam-tam pentru ca unele mancaruri erau deja facute pentru sambata trecuta, nu mai avem chef sa le facem iar. Si chemasem un prieten fotograf, ca sa aparem si eu si Relu in aceeasi poza cu copilul, dar el nu mai poate veni sambata viitoare, deci nicio poza. Si ar fi avut azi, de ziua lui, tort ramas de sambata. Dar asa nu are azi absolut nimic, nici macar o adunare in familie cu toti o data, pentru ca daca scoteam din congelator azi tortul raw, pe sambata viitoare nu as fi avut ce sa-i dau dulce, la masa cu invitatii. Si am stat sambata trecuta cu inima cat un purice sa nu spuna cineva din greseala ca e sambata, pentru ca el de mult timp astepta ziua asta ca sa vina lumea sa-l sarbatoreasca...

Si tot plans imi aduce si faptul ca vad ca nu sunt in stare azi, de ziua lui, sa ma joc cu el asa cum isi doreste el. Si e ultima lui zi de nastere in care el e singurul copil din casa asta, el e in centrul atentiei. Si de cate ori m-a pus azi sa ne jucam intr-un anume fel, eu eram zombie lesinata, nu reuseam sa fac nimic fizic cu el. Si in ultimele zile il vad foarte afectat ca mereu ma aude vorbind cu Relu doar despre nastere. Si il vad ca se enerveaza, si imi pare atat de rau ca ii stric ultimele clipe impreuna cu noi, ca un copil unic ce e, din toate punctele de vedere! Si cu toata judecata ce mi-ar arunca-o cei din jur, parca sunt suparata ca se va incheia o perioada atat de frumoasa, eram atat de bine noi 3, eram echipa perfecta, totul mergea incredibil de minunat... Deci parca imi era suficienta depresia pe motiv de “doliu” dupa perioada perfecta din ultimii 3 ani, in 3. Nu as fi avut nevoie de alte motive inainte de nastere... Si azi am vorbit cu el mai in amanunt si mi-a recunoscut ca e suparat pentru ca nu pot sa ma joc cu el cum vrea el. Scumpicul mic, el cel mai iubitor si mai zambitor, azi a fost atat de serios si afectat. Ma simte... Si nu stiu cum sa fac sa-mi dau cateva palme si sa ma concentrez doar pe el, sa las balta orice planuri de nastere.

Si din cand in cand vine la mine si ma mangaie si ma pupa, si ma strange in brate “nasucul tau scump si drag”... Si eu iar incep sa plang. Cum se poate sa ma ierte atat de usor? Si cat de mult il afecteaza poate pe viata perioada asta de depresie a mea?

Iarta-ma, puiule, ca pe langa ca nu-ti ofer o aniversare frumoasa, ma uit la postarea de anul trecut de ziua ta, sau la cea scurta de acu 2 ani, si in comparatie cu cea de azi... hmmm, gasesc al treilea motiv de plans. Iarta-ma ca ti-am folosit postarea aniversara ca sa ma plang tot eu. Nici macar aici nu te-am lasat sa ai tu spatiul tau dedicat, macar azi, in care tu sa fii cel mai important. Nu-mi dau seama daca azi ai fost mai nefericit din cauza mea decat in urma cu 3 ani, cand nu mi te-au dat in brate sau in camera. Si voi regreta toata viata si ziua ce ti-am „oferit-o“ in 16 octombrie 2009, si cea din 16 octombrie 2012. Si probabil voi regreta multa vreme (da)ca postez aceasta lamentare a mea de ziua ta. Sper sa ma poti ierta. Cu sufletul tau mare si bun.

Te iubesc enorm de mult, ma doare fizic cand incerc si nu reusesc sa exprim fericirea ce mi-ai adus-o in ultimii 3 ani. Vreau sa fii mereu fericit si liber si sanatos si iubit. Si sa nu te afecteze psihic faptul ca ai o mama asa cum o ai.

La multi ani puiuc! Imi pare rau ca nu pot da timpul inapoi sa repar si 16 octombrie 2009, si ultimele zile si saptamani de acum. Acesta e un mare regret. Te iubesc.

Am vrut sa inchid comentariile la aceasta postare, dar ar fi incorect tot fata de el. Asa ca vreau sa va rog, daca doriti sa comentati ceva, sa vorbiti doar despre Alex si aniversarea lui. Nu as vrea ca si voi sa faceti aceeasi greseala ca si mine, vorbind despre mine intr-o astfel de zi. Alex nu merita asta. Eu in mod sigur nu le voi trimite linkul cu postarea celor din familie. De fapt de cateva luni ei cred ca eu nu am mai postat pe blog...

Poze de azi, de la 3 ani, piticule. Noroc cu ultima ca mai lumineaza putin postarea, primele reflecta prea mult starea mea.

 

 

Editare: Ai cules azi o floare si mi-ai dat-o: "Mami, ti-am adus o floare de ziua mea!". Acum sta intr-un pahar cu apa sa vad inca o data cat esti de minunat.

Dimineata, cand ti-am spus ca azi e ziua ta, mi-ai spus: "atunci hai sa punem abtibildele cu utilaje!". Ai o atentie, o logica si o memorie incredibile. Eram in Real saptamana trecuta si tu erai in caruciorul acela masinuta, preocupat cu o alta revista cu abtibilde, mai subtirica. Eu cu tatal tau nu eram in raza ta vizuala, eram in spate. Nu am spus niciun cuvant in legatura cu ziua ta sau revista cu utilaje. I-am aratat doar tatalui tau revista cu abtibilde, si cu voce tare am spus doar pretul. Cand am ajuns atunci seara acasa, ne-ai spus "si unde e revista cu abtibildele cu utilaje?" de am ramas masca amandoi. Ti-am spus atunci ca ti-am cumparat-o pentru ziua ta. Se pare ca tu de atunci tot la ea te gandeai, puiule!

La final de IBW

Stiu ca nu am mai avut timp sa scriu pe tema IBW (International Babywearing Week), si nu am avut timp nici macar  sa raspund ultimelor comentarii de pe blog. De 5 minute s-a incheiat IBW, am reusit sa adun cateva linkuri frumoase de anul acesta aici.

Cu ce vreau sa raman dupa acest IBW 2012 peste ani cand ma voi uita pe blog? Acest IBW mai zapacit din partea mea, mai fara putinta de organizare, nici macar interna...

Cu acest film minunat, in care aparem si noi:

Cu noul pdf despre purtarea bebelusilor, de salvat sau de share-uit de aici. 

Si cu sesiunea foto pentru Boba Mini. Pozele toate sunt vizibile aici. 

Stresuri de gravida pe ultima suta de metri

Sunt stresata rau rau si simt ca m-as relaxa daca le-as scrie pe toate undeva, organizat. As avea poate o imagine de ansamblu si as simti ca imi mai eliberez mintea. 

Care sunt motivele?

         1.       Principalul motiv este ca timpul trece prea repede si nu apuc sa fac nimic din cate imi propun, nu reusesc sa tin pasul nici macar cu lucrurile elementare. Sunt in a 35-a saptamana. Ma sperie apropierea nasterii din mai multe motive. Imi veti spune ca mai am suficient timp, asa credeam si eu :)). Dar de vreo 3 saptamani am contractii nedureroase, iar de ieri am chiar contractii dureroase, adica dureri ca cele menstruale, si deci asemanatoare celor de inceput de travaliu! Stiu ca sunt mamici care au asa ceva toata sarcina, dar din moment ce la sarcina cu Alex nu am avut contractii deloc decat in travaliu, m-am speriat. In plus, burta imi e tare aproape tot timpul. Ma iertati pentru detalii dar am nevoie de absorbante zilnice si stau si ma intreb daca e o incontinenta de sarcina sau mi s-au fisurat membranele. La Alex abia dupa ce am nascut am ajuns la concluzia, impreuna cu doctorul, ca membranele imi fusesera fisurate de 2 zile. La nastere nu a fost deloc lichid amniotic. Deci am antecedente...

      

         2.      Nu apuc sa fac nimic. Nici cu Alex, sa iesim, sa ne distram, nici legat de sarcina, sa fac putina yoga, ceva pozitii sa se intoarca bebe cum trebuie, un masaj perineal, un ceai de urzica, de frunze de zmeur, o curatenie a cuibului, sa mai citesc o carte, sa ies la cumparaturi, sa imi fac liste de lucruri trebuincioase pentru nastere si dupa, sa spal hainele lui Alex de cand erau bebe sau macar sa le aduc in casa, sa imi fac bagaje, sa ma bucur de burta, sa o mangai, sa vorbesc macar o data cu ea... Desi Alex doarme putin, ai zice ca imi ofera tot timpul din lume :)).

       

         3.       Ma sperie gandul ca acestea sunt ultimele zile sau saptamani in care eu cu Alex ne putem bucura pe deplin unul de altul. Imi vine sa-l absorb cu totul, sa tin minte mereu fericirea si implinirea si timpul si linistea ce le avem acum. Si mirosul si senzatia de mangaiere si imbratisare totala. Sa nu uit cat de fericit a fost si cum am putut sa-mi concentrez toata atentia asupra lui. Si cum am avut atata timp pentru iubire... Imi vine sa plang cand ma uit la el si ma gandesc ca nu stie ce il asteapta. Sau poate stie, are niste comportamente care imi dau de inteles ca simte saracutul... Si daca eu sunt stresata, eu adultul care pot banui ce ma asteapta, atunci el saracutul ce trairi are?

         4.       Saptamana aceasta avem atat de multa treaba cu sarbatoarea International Babywearing Week incat ma pierd. Noroc ca de firma in sine deja de multa vreme se ocupa colega mea, Dumnezeu sa-i dea sanatate :). Eu am ramas mai mult cu blogul, cu contul de Facebook, cu concursurile, din astea usurele si placute. Dar chiar si asa ma stresez ca nu reusesc sa tin minte cand se incheie concursurile :)). Si imi petrec cel putin o ora - doua zilnic adaugand in tabelul de concurenti :D.

         5.       Sambata il serbam pe Alex. Ziua lui e in 16, dar bunicii de la Cluj si nasii din Baia Mare vor veni sa-i ureze la multi ani sambata. Deci nu va fi nu stiu ce petrecere grandioasa, cu mari organizari, dar fiind acasa, azi aveam in plan sa fac ordine. Nu, inca nu am pe unde sa calc prin camera. Azi aveam in plan sa incep tortul raw preferat al lui Alex si sa-l pun la congelator pentru sambata. Nu, inca nu... Nici nu am apucat sa verific daca am toate ingredientele. Cel tarziu saptamana aceasta trebuia sa ajung si la medicul de familie. Musai. Am crezut ca voi merge azi, mi s-a aratat altceva. Maine sigur nu pot. Vineri nu va putea mami pentru ca va gati pentru masa de sambata (nu stiti povestea noastra, Alex e musai sa vina cu mine peste tot. Nu se poate altfel. Dar in locuri din astea super contagioase, cum am fost azi de exemplu la Spitalul de Boli Infectioase, il lamuresc sa ma astepte in masina, deci avem nevoie de o bunica libera pentru joaca si citit povesti...). Poate ar trebui intalnirea de familie de sambata sa o organizez drept munca voluntara in a ajuta o gravida sa-si faca ordine in cuib :))))). Problema e ca de cate ori imi vine acuma sa ascund bine ceva pentru aniversarea de sambata ma gandesc ca dupa ce trece va trebui sa scot tot pe unde am bagat ca sa organizez cuibul, dulapurile, bagajele de mers de acasa ca sa nasc... Deci am putea spune ca mai mult ma incurc cu “ordinea” ce trebuie s-o fac saptamana asta :)).

         6.       Comunicari zilnice cu synlab pentru screening-ul neonatal, cu Cord Blood Center pentru sange din placenta daca mai gasim stem pe acolo, cu doctori peste doctori, cu firme de curierat sa avem totul pus la punct cu trimiterea eprubetelor de analize, cu magazine virtuale cu care avem probleme la cumparaturi ca ne vin colete cu produse lipsa :D ...

         7.       Ma implic intr-o multime de proiecte virtuale, de drag, si apoi nu reusesc sa ma tin de ele. Nu apuc sa ajung la posta, nu apuc sa ajung la banci. Si nu-mi spuneti ca exista internet banking, pentru ca acesta exista doar cand ai salariu banuiesc :D.

         8.       In 1 octombrie trebuia sa trimit la Bucuresti sange pentru analiza de toxoplasmoza. Poate tineti minte din iulie ca voiam sa nu merg pe la Bucuresti tocmai ca sa testez ca se pot trimite de la Baia Mare? Si sa nu ma trezesc in pragul nasterii ca nu pot? :)) Well, asta s-a intamplat. Cu o saptamana inainte am contactat-o pe doamna doctor de la Infectioase de aici ca sa se intereseze daca poate ea, asa cum mi-a spus in iunie. Si sa-mi spuna din timp daca nu poate, ca sa incerc sa rezolv altfel, sa resun la curieri, etc. Dupa doua saptamani in care mi-a spus de cate ori am sunat-o ca se poate dar nu in acea zi :D, saptamana trecuta nu a fost in tara. Si fix saptamana trecuta a mers la Bucuresti masina cu care credea ca imi va trimite analiza... Detaliile sunt multe, demne de un film de comedie, incerc sa le uit asa ca nu mai scriu aici. Dar sa ma trezesc ieri ca sunt intrebata daca sigur trebuie la acel laborator, sau daca nu le pot face ei, sau daca nu se pot trimite simplu prin FanCurier, sau daca nu cumva IgG imi trebuie? Sau cate si mai cate... Sau azi sa astept nemancata pana la ora 11, in speranta ca se va rezolva, apoi sa mi se ia sange inainte sa se stie daca se va putea. Sange luat din ambele maini pentru ca asistenta nu a fost atenta ca trebuie in doua eprubete, asa ca a pus o eprubeta plina pana sus, in ideea ca e acolo sange cat pentru doua :D. Bun, hai sa intepam si dincolo pentru a doua eprubeta atunci (cine are acum o vanataie la a doua incheietura?)... Apoi hipoglicemica ametita cum sunt oricum daca nu mananc pana la ora aceea, (chiar si cand nu imi lipseste sange :))  ) sa conduc masina pana acasa :D. Comedia continua cand aflam ca la Eco-Para-Diagnostic de 2 luni nu mai au reactivi pentru analize. Si ca pana la finalul lunii octombrie sigur nu vor avea. Panica, s-o sun pe doctorita inainte sa porneasca sangele meu din Baia Mare, s-o intreb daca ea in aceste 3 luni si-a trimis pacientii pentru analize in alta parte. Panica pentru ca nu stiam acest lucru si deci nu e sigur ca la nastere voi sti unde sa trimitem sangele (sau cum :)))) ). Resemnare in momentul in care doctorita nu raspunde la telefon... Dupa vreo 3-4 mesaje de la mine si cateva ore in care am insistat cu sunatul, am reusit sa vorbesc cu doamna doctor... Stresul nu a trecut. Intre acele multe to-do-uri din capul meu in fiecare din zilele urmatoare, maine nu trebuie sa uit sa sun la Eco-Para-Diagnostic sa vad daca au ajuns cu bine si cum facem cu plata. V-am mai spus ca ma ruineaza toxoplasmoza asta? :)) E o boala de domni din cate observ, sub 5-10 milioane nu am scapat la nicio “intalnire” cu ea. Cu boala ma refer :D. Si tot incerc sa uit super cheltuiala din primavara cu ea,  cu avion si cazare in Bucuresti, dar nu reusesc :)).

       

          9.       Deci ura mea pentru toxoplasmoza asta nu reuseste sa se atenueze. Dupa ce mi-a stricat sarcina in sensul ca am avut luni intregi de plans zilnic, luni intregi in care singurele planuri ce le faceam erau legate de analize si abordari medicale, luni intregi in care am abandonat orice plan de sarcina, orice carte de citit, orice interactiune emotionala cu burta, imi distruge si planul de a naste cat mai natural. Si la cate piedici apar pentru nastere, revin mereu cu gandul “daca n-as fi avut toxoplasmoza, as fi rezolvat asa de usor asta...”.

         10.   Ah, si tot toxoplasmoza ma face sa studiez enorm de mult (si obositor si stresant) despre sangele din cordon si cel placentar. Am obosit :D. Am obosit sa caut daca nu pot sa-i iau analize si din sangele placentar, ca sa ii pot lasa cordonul sa pulseze. Am aflat ca e acelasi sange, dupa indelungi cautari medicale. Dar nu am aflat daca e suficient pentru doua eprubete. Nu stiu, la Alex nu am avut ce placenta sa-mi vad, din moment ce mi s-a facut automat chiuretaj, in urmatorul minut dupa expulzie, pentru ca se grabea medicul acasa. Deci daca as naste acum tot cu el, astfel l-as obliga sa-mi lase placenta sa se elimine intreaga :)))).

             

        11.   La final de septembrie trebuia sa imi fac analizele de sarcina. Din moment ce asteptam zilnic sa fiu chemata la Infectioase pentru analize de trimis la Bucuresti pentru toxo, nu am vrut sa imi iau sange in zile consecutive, asa ca am tot amanat analizele. Zi cu zi s-au adunat atat de repede incat imediat este o luna de cand trebuia sa le fac... Stiu ca e bine ca cele de coagulare sa fie cat mai aproape de nastere, dar parca daca nu sunt bune cele de tiroida mi-ar fi placut sa stiu mai din timp sa iau tratament. Si as aprecia daca as reusi sa le fac inainte sa nasc :D.

         12.   Dupa ce imi venea rezultatul de la analize trebuia sa mai merg la medicul ginecolog. Na, fara analize normal ca nu am mai fost.

     

         13.   Nu stiu inca unde nasc. Adica nu ca nu stiu medicul, nu stiu nici localitatea.

a.       In Baia Mare ma sperie orice gand de nastere la clinica, de cand mi s-a spus un NU hotarat la orice chestiune de bun simt ce am cerut-o. De bun simt si chestiuni recunoscute medical de Organizatia Mondiala a Sanatatii, nu aiureli hippioate de-ale mele. De exemplu nu voi fi lasata nici macar in travaliu (la travaliu ma refer la orele ce incep de la prima contractie, sau ma rog, de cand ajung in spital, nu la faza de impins) sa ma ridic din pat. Obligatoriu la orizontala, tintuita la aparatul de monitorizare, si medicul sa poata veni oricand sa imi faca un control. Sa fi indraznit sa le cer sa nasc, sa imping, in orice pozitie imi doresc? Nu, asta in niciun caz. Dar aberatia asta m-ar tenta sa stau acasa cat pot de mult, ca sa ma pot misca, sa ma pot plimba pe un hol. Si daca n-as fi avut tampita de toxoplasmoza asta as fi si facut, cu riscul sa nasc din greseala acasa, sa nu-mi dau seama cand deja e de mers la spital. Nu as fi mers la maternitate decat cand (daca) nu as mai fi putut. Nu mai vorbesc ca nu mi se permite clamparea intarziata a cordonului, sau sa imi fie dat bebelusul din prima zi in brate, cu mine in camera, nimic :(... Nastere naturala, da? La care in alte tari poti si sa te externezi in ziua nasterii... Si la o clinica particulara, sa ne intelegem, ca dincolo e si mai rau. Am incercat sa vorbesc cu conducerea, desi asta ar fi insemnat sa imi atrag ura doctorului, dar aici se pare ca nu se practica lamurirea unui plan de nastere concret si pus la punct, ce sa fie respectat, cum am vazut la Eva si la Isis. Cel mai tare ne doare aici la BM faptul ca nu ma lasa sa ma externez repede. Si nu-l lasa nici pe Alex cu mine acolo, sa doarma. Asa ca aspectul acesta cantareste foarte mult pentru noi. Ajunsesem la un moment dat la concluzia ca eu rabd orice, renunt la orice pretentii in ceea ce priveste nasterea pentru mine, daca ma lasa sa ma externez in aceeasi zi, sa merg la Alex...

b.      In Oradea e oferta cea mai tentanta din punct de vedere al dorintelor mele indeplinite. Am o prietena extraordinara ce are rabdare cu mine sa ma lamureasca una-alta, si care e neonatoloaga in Oradea. Deci pe partea ei sigur as obtine tot ce as cere si ar fi in interesul copilului. Pe partea de ginecologie nici nu sunt atat de pretentioasa, dar si acolo incearca tot ea sa ma ajute si cauta un medic cooperant. DAR exista o problema :D. Mai multe de fapt, dar una e nerezolvata, restul sunt stresuri de-ale mele :D. Cea nerezolvata e cazarea. Din moment ce am deja contractii, m-as duce din saptamana 37 sa fiu in Oradea, mai ales ca drumul e greu si lung. Si totusi sa nu uitam ca pot naste si in saptamana 40 sau mai mult. Asa ca nu ne permitem sa stam asa mult la un hotel, mai ales daca acolo voi naste la clinica particulara. In plus, la un hotel automat cheltuiesti mult si pe chestiunile adiacente: mancare si altele. Am cautat chirie, ca sa ne putem spala haine in saptamanile cat stam acolo (sa nu duc doua geamantane de haine pentru Alex), sa ne putem face de mancare, etc. Nu va spun ca ma apuca plansul de cate ori imi dau seama cat mi-as fi dorit sa stau pana in ultimul moment, si chiar in travaliu, in casa mea, in cuibul meu, sa mi-l pregatesc cum imi vine, sa ma pregatesc eu pe mine si fizic si pishic intr-o atmosfera cunoscuta. Sa am la indemana orice lucru de-al meu care mi s-ar nazari pe moment in travaliu sau inainte, si care sigur o sa-mi lipseasca de acolo. Este un stres in plus acesta, dar daca altfel nu se poate... Nici nu stiu ce inseamna asta din punct de vedere birocratic, bebe va avea certificatul de nastere facut la Oradea? Habar n-am. Nu stiu deci inca nici ce trebuie sa-mi duc cu mine, pentru saptamanile de asteptare, pentru nastere, pentru birocratia de dupa... Am gasit la un moment dat ceva chirie in regim hotelier cu vreo 20-25 de milioane pe 2 saptamani. Mda... (Sa reamintesc oare ca eu de un an sunt in concediu fara plata, sotul are un salariu de bugetar sub 2000 ron si in firma mea inca bag din banii lui in loc sa scot ceva? :D) Oricum, acum nu cred ca mai exista oferta asta. Acum singura oferta gasita repede de o prietena saritoare este o garsoniera in afara orasului, nu stiu cat de repede as ajunge la spital noaptea cu un taxi :D, neincalzita, fara apa calda, fara masina de spalat... Am zis de taxi pentru ca planul e sa merg eu cu Alex si cu mami, pentru ca Relu sa nu-si termine toate zilele libere inainte de nasterea mea. Si cand nasc sa vina si Relu. Si iar stres: unde dorm(im) toti intr-o garsoniera? Deci hai sa strig bolduit: caut chirie pentru luna noiembrie in Oradea, prefer oras, apartament cu 2 camere, masina de spalat, aragaz, oale de facut mancare :D! Stresurile mai mici? Daca pana la Real cand merg cu masina mi se intareste burta si ma doare, cum voi merge 3-4 ore pe un drum rau? (singurul tren catre Oradea e la 12:40 noaptea si face 5 ore! Altfel sigur as fi preferat trenul.) Cum venim inapoi 3-4 ore cu un bebe nou-nascut in masina? Ii fac cunostinta cu aerul conditionat atat de repede? :D Cum ne vom descurca acolo cand eu voi merge la nascut si voi merge singura? Din moment ce maica-mea va sta sa-l calmeze pe Alex? :| Cu ce viteza va veni Relu la noi cand va auzi ca eu am mers inspre spital?

c.       In Cluj-Napoca nu reusesc sa povestesc cu cineva la modul concret. Si vorba lui Relu, ce imi garanteaza ca isi vor tine promisiunile? Si doctorul meu din Baia Mare mi-a spus in sarcina cu Alex ca nu imi va da oxitocina si imi va lasa placenta sa se elimine natural, poate vreo jumatate de ora. Si doar dupa aceea va interveni. Si la nastere a trecut peste toate promisiunile si a facut cum a vrut el... Asa la Oradea as avea garantia ca prietena mea neonatoloaga s-ar lupta pentru drepturile mele si as avea incredere in ea. De cand m-am apucat sa scriu la postarea asta, fragmentat, am reusit sa vorbesc cu o doamna doctor din Cluj la telefon. Prima impresie buna: a raspuns la mobil, a avut rabdare sa ma prezint, si a vorbit cu mine la telefon mai mult de 10 minute (la medicul meu din BM nu m-as putea astepta la asa ceva :D). Partea proasta: nici la Gynia nu ma lasa sa doarma cineva cu mine (Alex in special, daca nu chiar Alex si Relu). Poti inchiria un salon doar pentru tine daca platesti inca 50% din pretul nasterii, dar numai ca sa poti sa stai singura in salon, fara alta mamica (saloanele sunt de 2 paturi). Nu iti da voie sa externezi bebelusul sub 72 de ore. Sunt curioasa daca ei cunosc legile, dar trecem peste asta, ca doar nu ai chef de lupte inainte sau dupa nastere... In rest, la telefon mi s-a parut mai ok decat medicul meu din BM, adica cel putin ma lasa sa cred ca daca totul decurge repede si usor nu intervine MULT. Ca au ei o gramada de protocoale, cum ar fi faptul ca oxitocina e din oficiu obligatorie, asta e alta treaba. Ca sa vad cat de mult o speriu, i-am trimis pe mail planul meu de nastere, sa vedem ce parere are, unde ne-am putea intalni la jumatatea drumului. Inca nu mi-a raspuns. Chiar daca am spus si mai sus ca sunt incredibil de trista si nervoasa ca trebuie sa-mi fac bagajele in astfel de momente si sa plec din casa mea si sa ma stresez cu gatit si spalat in loc strain, as prefera Clujul. Pentru ca il cunosc, pentru ca mi-e drag, pentru ca e mult mai aproape (facem vreo 2 ore cu masina), pentru ca acolo ar fi si ceilalti bunici ai lui Alex, sa ne ajute si cu mancare :D, si cu Alex in timp ce eu imping pe acolo :D. Dar daca alegerea Clujului inseamna ca alegem sa stau 3 zile internata fara Alex, si in plus sa nu fiu sigura ca mi se indeplinesc unele dorinte, atunci as alege Clujul doar ca sa incerc eventual o nastere “acasa”, urmata de mers la Gynia doar in caz de nevoie. De ce la Cluj ar fi mai ok nasterea acasa decat la Baia Mare? Pentru ca ar fi medici dispusi sa ma asiste. De ce n-ar fi ok? Pentru ca n-as fi acasa, in mediul meu intim si curat :D. 

          14.   Ma tem ca voi naste prematur. Am contractii dureroase de doua zile, am nevoie de absorbant zilnic, burta e tare aproape toata ziua. Mi se face bolovan si daca ma aplec dupa o jucarie (si am zis mai sus ca trebuie sa fac ordine, da? :D). Ma dor soldurile, incheieturile, coloana. Na, am imbatranit :)). Si de la frica nasterii premature ma apuca apoi din nou panica, de la capat: nu am apucat sa rezolv cutare si cutare, nu voi apuca sa ajung la Oradea sau la Cluj, sigur nu ma voi putea externa repede impreuna cu bebe, etc etc etc...

          15.   Aaaaaa si am uitat sa spun ca mi-e teama de nastere :)))))). Cand eram insarcinata mi-am intrebat o prietena ce nascuse un copil deja: „acum nu mai ti-e frica, nu? Acum daca stii cum e.“ (credeam ca teama imi e data doar de necunoscut). Si ea mi-a raspuns: “ba tocmai ca mi-e frica pentru ca stiu cum e” :)))). Stiu, stiu, ca sa am o nastere cat mai frumoasa si mai naturala si ecstatica nu ar trebui sa am astfel de ganduri. Dar recunosc ca mai mult decat teama de durere imi e teama de luptele cu medicii, cu sistemele, de vorbitul politicos in momente in care ai vrea sa stai singura, de reusita luarii sangelui pentru analiza aia de toxo, de perioada de acomodare in 4...

Pe final vreau sa spun ca nu mai consider asa grav ca am atatea ganduri, de cand am citit linkul acesta. Diferenta e ca ea e la al 4-lea copil. Si in plus, are si umor, eu doar ma panichez :D.