Cer și eu ajutor celor ce cred în Dumnezeu

Credincioșii consideră că sunt din ce în ce mai mulți atei pentru că aceștia ne conving cumva pe noi, cei ce credem în Dumnezeu, să ne lepădăm credința. Ei bine, în cazul meu nu e adevărat. Chiar dacă ateii pe care îi cunosc sunt printre cele mai echilibrate și inteligente persoane pe care le cunosc, tolerante totuși cu cei din jurul lor, cărora mai că mi-e jenă să le spun că eu cred în ”povești cu zâne”. Cei ce mă fac să mă îndoiesc de credința mea sunt chiar credincioșii.

Și chiar acum nu mă refer la habotnicia care ucide

Și nici la acea convingere enervantă că dacă ți se întâmplă ceva rău înseamnă că ai păcătuit sau că nu te-ai rugat destul. Spune-le asta mamelor care au pierdut un copil după zile sau săptămâni de rugăciuni și încredere în Dumnezeu. 

Și nici la multe alte lucruri enervante legate de religie, de orele de religie, de preoții fără har (cam 99.99% din cei din țara noastră), de practica Botezului ortodox, de cum e tratată femeia în practicile bisericești, de îndoctrinarea copiilor, etc. 

Nu. Deci nu despre toate acestea vreau să scriu azi. Vreau să scriu cât mi-e de greu să mai cred în Dumnezeu când dau de oameni religioși. De aceea am scris în titlu că cer și eu ajutor de la oamenii credincioși, să știu cum pot să-L separ pe Dumnezeu de oamenii aceștia care pretind că vorbesc în numele Lui.   

Pe pagina KiddyShop am share-uit un articol în care la un moment dat se scrie despre un mecanism că este evoluționist. Blasfemie!!! Eu nici nu observasem, pentru că pentru mine e clar, ce e demonstrat științific chiar e real. Nu consider că dacă cred că au existat dinozauri înseamnă că nu cred în Dumnezeu. Jesus, de unde apar oamenii ăștia și cum reușește cineva să-i îndoctrineze așa în secolul informației? Cum poate cineva tânăr să spună că nu e adevărat că animalele s-au format în sute de milioane de ani? Cum poate cineva tânăr să afirme că dinozaurii au existat deodata cu oamenii? Cum poate cineva tânăr să nu înțeleagă că Biblia e o carte scrisă de oameni, și în cel mai bun caz e plină de metafore, de povestiri morale, nu e ceva ce luăm ad-litteram?

Când aud de părinți tineri care fac homeschooling pentru ca cei mici să nu afle de dinozauri, pentru că aceștia nu au existat, nefiind prezentați în Biblie, ma cutremur. Eu consider că pot să cred că Dumnezeu, o energie infinită de iubire și lumină, a creat lumea, în mii de milioane de ani. Acest gen de oameni vor să îmi spună că se poate spune că crezi în Dumnezeu doar dacă refuzi știința. Îmi amintesc de oamenii uciși de Biserica Catolică pentru că susțineau că pământul e rotund și că pământul se rotește în jurul soarelui.

Dumnezeule, cum să-mi păstrez credința astfel? Cum să fac să nu mă simt asociată cu astfel de fanatici, cum să fac să rezist tentației de a face parte din grupul ateiștilor, cei mai echilibrați și inteligenți oameni pe care îi cunosc?


(Știu că recent s-au postat pe un blog discuții dintr-un grup închis de pe Facebook și a fost considerat un gest foarte urât. Sper că, dat fiind faptul că vorbesc de o pagină publică, și în plus considerând și faptul că mi-am expus și acolo părerea, deci nu vorbesc pe la spate, să nu fie acum nelalocul ei această postare. Scopul nu e bârfa, ci e un strigăt de ajutor, pentru ca astfel de fanatici să nu mă îndepărteze de credință.)

Să adormi urlând – Obligațiile morale de a pune capăt metodei plânsului controlat

 

Traducerea celor două articole apărute în Philly Voice în 26 ianuarie 2015 și în 2 februarie 2015.

De Amy Wright Glenn

“Puțină vomă nu a rănit pe nimeni”

Când Gabriel a călătorit în Philadelphia cu niște afaceri, a trecut și pe la verișoara lui, Janet, în vizită.

“Ai reușit!” spune Janet cu bucurie. Îl îmbrățișează cu o mână doar. Fiul ei de 5 luni, Tyler, este pe celălalt braț.

Trec două ore. Gabriel, Janet și soțul ei, Keith, iau cina și povestesc. În diferite momente pe parcursul conversației, Gabriel se joacă cucu-bau cu salivatorul de 5 luni.

“OK, e 7:30”, spune brusc Janet. “E ora de culcare a lui Tyler”. Își ridică fiul din balansoarul colorat, locul unde și-a petrecut aproape toată seara. Îl duce în capătul coridorului, în camera lui decorată cu motive fotbalistice.

Gabriel și Keith își iau fiecare câte o bere proaspătă și se retrag în living. Keith pornește televizorul. În 5 minute, Janet îi acompaniază.  

“Ei bine, a fost ușor”, spune ea zâmbind. Janet se așează pe canapea lângă Keith și se întinde după telecomandă.

Brusc, Tyler începe să urle. Urlă. Urletele lui Tyler ar putea pătrunde prin zgomotul oricărei reclame. Ar putea sparge sticla. Gabriel se ridică brusc în picioare, cu inima bătându-i cu putere.

“Nu te speria”, bombăne Keith în timp ce își pune picioarele pe canapea. “Bine ai venit pe tărâmul ‘antrenamentului pentru somn’. Doctorul ne-a spus ca va dura puțin mai mult, dar Tyler trebuie să învețe. Mereu adoarme în cele din urmă”.

Gabriel se uită la Keith cu neîncredere. “Ce trebuie să învețe mai exact?” Urletele lui Tyler accentuează fiecare cuvânt.

“Trebuie să învețe că nu mergem la el de fiecare dată când plânge. Janet i-a făcut pe plac mereu în primele luni”, continuă Keith, “Dar noi suntem responsabili. Noi suntem părinții. Trebuie să învețe care îi este locul”.

“Se numește auto-liniștire”, adaugă Janet. “Uite, nu e ca și cum mi-ar face plăcere. Ba chiar urăsc când vomită. Dar pediatrul nostru ne-a asigurat că e o parte normală și necesară a creșterii copiilor”.

“Vomită?” întreabă îngrijorat Gabriel.

“Am investit în niște dopuri high-tech pentru urechi”, râde Keith. “În plus, puțină vomă n-a rănit pe nimeni niciodată”.

“OK, dar tu nu cureți după el niciodată…” spune Janet în timp ce îi dă soțului ei un ghiont cu cotul.

În timp ce Gabriel îi ascultă pe noii părinți justificându-și lipsa de acțiune la cel mai de bază impuls al naturii, nimic din această situație nu pare câtuși de puțin normal. “Vrei să spui că îl lăsați intenționat să plângă, știind că va voma de stres?” întreabă Gabriel privindu-și verișoara. Ea se întoarce în cealaltă parte. Obrajii i se înroșesc.

“Uită-te pur și simplu la emisiune, bine?” zice Keith dur și dă mai tare din nou televizorul.

Trec cincisprezece minute.

Tyler continuă să plângă, dar acum sunetele lui sunt pline de disperare. A renunțat la orice speranță că părinții îi vor răspunde. Tânguielile lui sună fără speranță, extenuate și demne de milă.

Gabriel nu se poate concentra. “Trebuie să plec”, spune el ridicându-se brusc. “Sunt obosit. Am o întâlnire mâine dimineață devreme”.

“Ne vedem mai târziu”, zice Keith senin, fără să își ia ochii de pe ecran.

Micuțul corp al lui Tyler, acoperit de transpirație și lacrimi, curând e epuizat de la plânsul necontenit în panică, furie și disperare. Datorită mecanismului de auto-conservare, corpul lui se închide și cade într-un somn forțat.

Janet își conduce vărul la ușă. “E totul în regula?” îl întreabă în șoaptă.

“Uite, Tyler nu e fiul meu și n-am adormit niciodată vreun bebeluș, dar nu mai pot să-l aud plângând niciun minut. Îmi pare rău”. Gabriel se întoarce înspre ea. “Te sun mâine”.

În timp ce Gabriel pornește mașina, micuțul corp al lui Tyler, acoperit de transpirație și lacrimi, curând e epuizat de la plânsul necontenit în panică, furie și disperare. Datorită mecanismului de auto-conservare, corpul lui se închide și cade într-un somn forțat.  

Ce este Cry-It-Out (CIO)?
(Nota mea: în România CIO mai este numită metoda Ferber, metoda plânsului controlat, antrenament pentru somn)

“Dacă bebelușului îi e rău, atunci ai ajuns în cel mai dificil punct al metodei plânsului controlat și va trebui să fii puternic să nu-l iei în brațe ca să-l alini. Dar încearcă să reziști pentru că altfel doar vei prelungi procesul și nefericirea lui. Încearcă să fii eficient și calm în timp ce-i schimbi cearșaful…  Nu vorbi cu bebelușul și fă totul cât poți de repede, astfel încât să nu-i dai speranțe și să nu ajungă să creadă că va fi îmbrățișat și hrănit.”

-- Dr. Caroline Fertleman și Simone Cave, “Your Baby Week by Week: The ultimate guide to caring for you new baby”

 Noi toți, ca o întreagă cultură, facem prea puțin pentru a sprijini noii părinți. Peste tot găsim, din abundență, chiar și în cercurile profesionale, concepții greșite majore despre ceea ce constituie modelele normale de somn ale bebelușilor și ale copiilor mici.

Noi toți, ca o întreagă cultură, facem prea puțin pentru a sprijini noii părinți. Peste tot găsim, din abundență, chiar și în cercurile profesionale, concepții greșite majore despre ceea ce constituie modelele normale de somn ale bebelușilor și ale copiilor mici. Nu avem concediu de maternitate (nici vorbă de concediu de paternitate) și întreaga noastră populație adultă este suprasolicitată de muncă și lipsită de somn. E atunci de mirare că “dresajul bebelușilor și copiilor pentru somn” a devenit un fenomen atât de popular? La fel ca discuțiile despre circumcizie, despre pedepsele corporale și vaccinări, întrebarea dacă e corect sau nu să lași un copil să plângă până la extenuare îi separă profund pe părinții americani.

CIO, metodă numită și “plâns controlat,” este o “metodă de exterminare”, de încheiere – “de distrugere” – a semnalizării pentru atenție, pentru ajutor, pentru hrănire, pentru hidratare, pentru sprijin, pentru dragoste și pentru alinare fizică, semnalizări care sunt programate în biologia noastră de pui de mamifere. Deși a fost popularizată de Dr. Richard Ferber în cartea lui din 1985, “Solve Your Child’s Sleep Problem,” adepții metodei plânsului până la epuizare au existat și înainte de Ferber. În cartea sa clasică din 1946, intitulată “Baby and Child Care”, Dr. Benjamin Spock îi sfătuiește pe părinți să "spună noapte bună afectuos dar ferm, să iasă din cameră și să nu se mai întoarcă".

Această abordare “să nu se mai întoarcă” descrie perfect metoda plânsului până la epuizare în forma sa “nemodificată”, forma de “exterminare totală”. Unii pediatri care sunt de acord cu această metodă de Cry It Out sfătuiesc părinții să închidă ușa de la camera bebelușului sau copilului lor și să n-o mai deschidă timp de 12 ore. Singura excepție la acest îndemn implică asumarea datoriilor părintești nocturne dacă cel mic este bolnav. Dar voma datorată stresului abandonului nocturn nu constituie un semn de boală fizică și părinții sunt sfătuiți de proponenții metodei CIO de “exterminare totală” să curețe voma repede, fără să atingă copilul și fără să-și arate sentimentele.

În forma sa de “exterminare modificată”, susținătorii CIO afirmă că părinții ar trebui să-și lase bebelușul sau copilul singur să plângă până adoarme. Dar este mai bine ca această experiență stresantă să fie practicată cu verificări intermitente ale îngrijitorului, din ce în ce mai rare. Intenția acestor vizite este de a-l convinge pe cel mic verbal, cu atingeri fizice minime, că exprimarea pe timp de noapte a supărării, a setei și/sau a panicii nu va duce la alinare din partea părinților.

În ambele metode de plâns controlat descrise mai sus, bebelușii și/sau copiii sunt lăsați singuri în mod repetat pentru a intra în cicluri de somn. În timp ei învață să nu le mai semnalizeze îngrjitorilor lor ce îi deranjează, pe măsură ce legăturile atașamentului se destramă. Proponenții metodelor CIO se referă în mod greșit la starea detașată rezultată ca fiind una în care copilul a învățat să se ”auto-liniștească”. Această afirmație este în mod evident falsă.

Studii recente conduse la University of North Texas arată în mod clar că valorile cortizolului bebelușilor lăsați singuri să plângă până la epuizare rămân la cote nenatural de mari chiar și la câteva zile după ce învață să înceteze să plângă / să semnalizeze că vor ajutorul părinților. Totuși, nivelul cortizolului mamelor – care înregistrează valori anormal de mari atunci când bebelușii plâng – revine la nivel normal atunci când se face liniște. În acest punct, mamele și bebelușii nu mai sunt sincronizați biologic. Mamele presupun că totul e bine; ele interpretează tăcerea bebelușilor lor ca fiind dovada că micuții au învățat să se aline singuri. Însă în mod fiziologic bebelușii nu pot să se aline singuri. În schimb, CIO îi învață să se panicheze în tăcere și să se detașeze de cei în care în mod natural trebuiau să aibă încredere.

Sarah Ockwell-Smith, doctor psihoterapeut, doula și autoarea britanică a cărții pe cale de publicare “The Gentle Sleep Book: A Guide for Calm Babies, Toddlers and Pre-Schoolers” afirmă că această preocupare eronată a bebelușului care se alină singur îi îndrumă profund greșit pe părinți. Ea scrie: “În mod categoric nu îți lași bebelușul să ‘se aline,’ îl lași să plângă, chiar și dacă e doar pentru perioade de două minute o dată … E posibil să dresezi un bebeluș sau un copil să nu își cheme părinții când are o nevoie? Da, dar acesta cu singuranță nu este un indicativ al unui bebeluș care e fericit, calm și liniștit.”

“Trei școli de gândire”

Un bebeluș uman se naște cu un creier care e doar 25% dezvoltat. Creierul bebelușului crește repede în primii doi ani de viață – până la 70% din dimensiunea lui adultă. Se stabilesc sute de miliarde de conexiuni neuronale și se dezvoltă miliarde de celule nervoase. Este o orchestrație biologică maiestuoasă ce are nevoie de mult somn de tip REM (nota mea: REM vine de la rapid eye movement și e somnul în care ochii se mișcă sub pleoape, somnul mai agitat și mai puțin adânc, cu vise). Bebelușii își petrec majoritatea orelor nopții în somn de tip REM (mult mai mult decât adulții) și acest fapt contribuie la trezirile lor frecvente nocturne și la modelele faimoase de somn sensibil. Deși e frustrant pentru părinți, aceste modele sunt de fapt sănătoase pentru bebeluși. În timpul somnului REM se produc proteine cheie importante pentru construcția celulelor nervoase și se dublează fluxul de sânge din creier. Luați în considerare că bebelușii prematuri își petrec 90% din timpul somnului în somn tip REM.

Dată fiind cultura noastră supra-extenuată și privată de somn care acceptă o viziune hiper-independentă a succesului, întrebarea cum e cel mai bine să răspundem modelelor normale de somn ale bebelușilor și copiilor este una dificilă. În blogul ei popular “Aha Parenting”, Dr. Laura Markham, psiholog pediatru din New York, autoare a cărții “Peaceful Parent, Happy Kids: How to Stop Yelling and Start Connecting”, explică cele “trei școli de gândire de bază” în privința aceasta. 

Prima abordare constă în “patul familial”. În acest caz, îngrijitorul principal (de obicei mama care alăptează) alege să doarmă lângă bebelușul sau copilul ei – ori în același pat, ori în aceeași cameră. Mama și copilul dorm suficient de aproape unul de celălalt în așa fel încât mama să poată răspunde repede și confortabil semnalelor nocturne ale bebelușului. Nu e nevoie să se plimbe pe un coridor după ce verifică somnoroasă un monitor de bebeluși la ora 3 dimineața, o mamă care doarme împreună cu bebelușul îl pune pur și simplu la sân pe bebelușul sau pe copilul care se trezește noaptea, și astfel amândoi pot adormi înapoi cu ușurință. Susținătorii acestei abordări afirmă că dormitul împreună, atunci când e practicat în siguranță, este cel mai natural și instinctiv mod în care dorm toate mamiferele care alăptează. La urma urmei, să nu uităm că suntem singurele mamifere care pot fi convinse să își separe intenționat puii de mamele lor în timpul nopții.

În cea de-a doua abordare găsim proponenți ai tehnicilor de antrenament blând pentru somn, cum ar fi cele propuse de însăși Markham, dar și de Elizabeth Pantley în cartea ei renumită “The No Cry Sleep Solution” (nota mea: părerea mea despre astfel de tehnici din păcate nu e chiar bună, deși sună bine, din cauză că din ceea ce am văzut în jurul meu, acestea nu dau rezultate rapid, dar îți induc ideea că trebuie să îi schimbi bebelușului somnul, deși acesta are un somn absolut natural, așa că majoritatea ajung la CIO după Elizabeth Pantley). În această școală de gândire copiii nu sunt lăsați să plângă singuri. Totuși ei sunt învățați, când se consideră că sunt suficient de dezvoltați, să doarmă, sau să adoarmă la loc, fără reasigurarea constantă la care tânjesc în mod natural. Aceasta poate implica și plânsul. Părinții ar trebui să plece când copilul plânge? “Niciodată, din punctul meu de vedere, dacă vrei un copil sănătos din punct de vedere emoțional”, răspunde  Markham. Ea continuă: “Plânsul e în regulă, atâta timp cât tu ești acolo”. E important de observat că aceste tehnici blânde nu sunt aplicate bebelușilor. La urma urmei, e natural și sănătos pentru bebeluși să adoarmă sugând la sân. “Să adormi copilul la sân este un ‘obicei greșit’ doar în măsura în care și să urinezi într-un scutec este la fel”, scrie Markham. Pe măsură ce copiii cresc, ei abandonează scutecele și alăptarea într-un mod natural și sprijiniți în acest demers.

85% din căile neuronale legate de modul în care răspundem stimulilor și cum interpretăm lumea sunt formate în primii ani ai dezvoltării noastre. Îngrijirea sensibilă, în mod deosebit în primii trei ani, este în strânsă legătură cu succesul profesional și social, cu fericirea din restul vieții.

La final, în contrast puternic cu co-sleeping-ul și cu susținătorii antrenamentului blând pentru somn, se găsesc proponenții metodelor plânsului până la epuizare. La fel ca Janet și Keith din povestea de la început, părinții care practică CIO aleg să își lase copiii să plângă singuri până când intră într-un somn extenuant, iar și iar, până când cei mici învață că e inutil să protesteze. Susținătorii metodelor plânsului controlat pot afirma că povestea lui Keith și a lui Janet este prea dură. “Nu mi-aș lăsa niciodată fiul să plângă până când vomită”, ar putea spune. Sau ar putea recunoaște deschis că un astfel de semn de suferință este normal. Să citim această postare recentă dintr-un grup de părinți de pe Facebook:

Tocmai am văzut o postare pe o altă pagină web de la o mamă care practica metoda plânsului controlat. Sărmanul bebeluș varsă de suferință și transpiră atât de tare încât trebuie să i se schimbe hainele – tot de suferință. Celelalte mame comentează – fii puternică, nu ceda, și micuțul meu a vărsat și devine mai ușor... Îți frânge inima.

Contează mult cum aleg părinții și îngrijitorii între aceste școli de gândire. Deși e posibil să nu ne aducem aminte în mod conștient cum am fost tratați în primii ani, primii trei ani de viață ai omului sunt vitali pentru dezvoltarea memoriei implicite, care servește drept fundație pentru modul în care relaționăm, în care avem încredere și în care iubim. De fapt, 85% din căile neuronale legate de modul în care răspundem stimulilor și cum interpretăm lumea sunt formate în primii ani ai dezvoltării noastre. Îngrijirea sensibilă, în mod deosebit în primii trei ani, este în strânsă legătură cu succesul profesional și social, cu fericirea din restul vieții. Da, modul în care ne comportăm cu bebelușii și cu copiii contează – chiar foarte mult.

Poate că are succes afirmația că cele trei școli de gândire descrise mai sus sunt opțiuni viabile egale de luat în considerare și de aplicat. În ediția din iulie 2014 a revistei Parents, cititorilor li s-a spus că “e foarte bine cu oricare metodă de antrenament de somn vi se pare mai potrivită”. Totuși, prăinții au responsabilitatea de a fi siguri că aceste metode pe care le aplică nu sunt nocive pentru copiii lor. O listă în creștere de studii științifice recunoscute afirmă limpede că metoda plânsului controlat dăunează dezvoltării normale a creierului și deteriorează capacitatea copilului de a dezvolta legături de atașament sigure – esențiale pentru cultivarea empatiei, pentru comportamentul pro-social și pentru relațiile viitoare sănătoase pe termen lung. CIO este oricum altfel decât “foarte bine”.

Răul pe termen lung

Îmi amintesc scena în amănunt.

Am în jur de 1 an și jumătate. Separată recent de mama mea, mă îngrijește bunica mea. Mă văd stând în pătuțul meu din casa bunicilor. E întuneric. Eu plâng și plâng. Nu știu ce am făcut de am greșit atât de tare. Sunt confuză, înnebunită complet. Așa că mă cațăr peste pătuț și merg prin casă. O găsesc pe bunica în bucătărie făcând curățenie. Mă agăț de piciorul ei plângând, implorând. Vreau să fiu luată în brațe. Îi spun “Sunt fetiță cuminte!”.

Câțiva ani mai târziu bunica mea îmi confirmă că povestea este adevărată. A spus că i s-a frânt inima ignorându-mi plânsul. A fost presată să mă lase să plâng până adorm de soțul ei, bunicul meu, și de fiul ei, tatăl meu biologic.

Îmi spune că îi pare rău.

-- Victoria Fedden, autoare a cărții “Amateur Night at the Bubblegum Kittikat”

“Pentru un bebeluș, să fie lăsat să plângă e ca o tortură”, afirmă Darcia Narvaez, profesor de psihologie la University of Notre Dame și editor executiv al revistei Journal of Moral Education.

Când bebelușii sunt separați fizic de îngrijitorii lor, se activează răspunsuri de durere. Acest fapt duce la “subdezvoltarea” receptorilor serotoninei, ai oxitocinei și ai opioizilor endogeni – substanțe chimice esențiale pentru ca noi să experimentăm fericirea. În mod particular, căile neuronale formate de oxitocina secretată în perioada când am fost bebeluși rămân cu noi și continuă să aibă impact asupra fiziologiei adulte. Când aceste căi sunt compromise, formarea unor relații de atașament sănătoase în viitor devine cel puțin dificilă.

Știind această realitate biologică, Narvaez este foarte îngrijorată de efectele pe care metodele de plâns controlat le au asupra copiilor și bebelușilor.

Ea ne avertizează: “Atunci când nevoile unui bebeluș sunt respinse sau ignorate, copilul dezvoltă un simț al neîncrederii în relații și în lume. Și încrederea în sine este subminată. Copilul își va petrece o viață întreagă încercând să umple vidul interior rezultat”.

Biologia unește mamele de copii, iar atunci când relația e sincronizată, nivelul cortizolului (asociat cu stresul), la fel ca nivelul oxitocinei (asociat cu conectarea), cresc sau scad împreună. CIO rupe această legătură.

Metoda plânsului până la epuizare este dureroasă de experimentat și pentru îngrijitorii conectați. Luați în considerare povestea unei noi mame care stătea sub duș cu mâinile peste urechi în așa fel încât să nu-și audă fiica țipând. Mulți părinți care încearcă CIO cedează în cele din urmă naturii lor mai bune și caută sfaturi înțelepte în metode care onorează funcțiile de bază ale fiziologiei umane. Biologia unește mamele de copii, iar atunci când relația e sincronizată, nivelul cortizolului (asociat cu stresul), la fel ca nivelul oxitocinei (asociat cu conectarea), cresc sau scad împreună. CIO rupe această legătură. Într-adevăr, părinții pot deveni indiferenți. La fel ca Janet și Keith, prezentați la începutul articolului, îngrijitorii copilului pot fi lămuriți să-și ignore impulsul fiziologic natural de a răspunde semnalelor de suferință ale copilului lor. Și, cum am văzut în gândurile Victoriei Fedden, îngrijitorii copilului pot fi presați să practice această metodă de a învăța copilul să ”adoarmă singur”.

Însă totul din fiziologia unui bebeluș îl conectează pe acesta la îngrijitorul său. Cercetările făcute de profesorul James McKenna de la University of Notre Dame analizează înregistrări video de cupluri de bebeluși alăptați și mamele lor cu care dorm împreună. Bebelușii se întorc în mod natural înspre mamele lor, nu numai pentru hrana oferită de alăptare, dar și pentru a-și regla respirația, ritmul inimii și starea totală fiziologică de bine.

“Dacă i se dă de ales, se pare că bebelușul uman preferă cu siguranță corpul mamei în locul contactului solitar cu o saltea învelită în bumbac”, scrie McKenna.

Să fii separat forțat de sunetele, mirosurile și prezența singurului habitat pe care tu, ca bebeluș, îl cunoști este suficient de înspăimântător. Să fii ignorat atunci când semnalizezi repetat că ești în suferință, până când corpul se oprește pur și simplu din punct de vedere fiziologic pentru a menține auto-conservarea este deja tortură.

De asemenea are efecte pe viață.

Anul trecut cercetătorii de la Princeton University, de la University of Bristol, Columbia University și London School of Economics and Political Science au muncit împreună să producă un raport intitulat “Baby Bonds: Parenting, attachment and a secure base for children” (Legăturile bebelușului: creșterea bebelușului, atașamentul și o bază de siguranță pentru copii). Sutton Trust, un institut de cercetare din Londra, a finanțat și a publicat raportul. Conform cercetărilor acestora, 40% din 14000 de copii născuți în 2001 suferă de o lipsă a legăturilor sigure de atașament, legături care în general se formează în “îngrijirea timpurie a copiilor”. Copiii cu vârste sub 3 ani care nu formează aceste legături vitale timpurii sunt ”mai predispuși să fie agresivi, sfidători și hiperactivi când devin adulți”. Toți cei îngrijorați de binele viitorului nostru apropiat ar trebui să ia în considerare acest studiu.

Cum se pot asigura părinții că cei mici dezvoltă un atașament sigur? E simplu. Atunci când un copil plânge, reasigură-l de sprijinul tău și ține-l în brațe. Atunci când un bebeluș plânge, ia-l în brațe.

Susan Campbell, profesor de psihologie la University of Pittsburgh, comentează pe marginea studiului de mai sus: "Când bebelușii neajutorați învață din timp că li se va răspunde atunci când plâng, învață și că nevoile le vor fi îndeplinite”.

Acest fapt construiește fundația necesară pentru dezvoltarea atașamentului sigur, de care depinde binele emoțional al viitorului adult. Și totuși, 40% din generația următoare de adulți a fost vătămată de neglijență din cauza îndrumărilor greșite și de la renunțarea la creșterea sensibilă și afectuoasă a copiilor.

Susținătorii metodelor CIO poartă mare parte din vină.

Presiunea de a lăsa bebelușul să plângă

“Lasă-l pur și simplu să plângă. Trebuie să învețe singur să adoarmă”.

“Nu-l lăsa pe bebeluș să te manipuleze”.

“Tura mea de muncă pe post de mamă se încheie la 8 p.m.fix”.

Mulți proaspeți părinți experimentează multă presiune să își lase bebelușii și copiii să plângă până la epuizare pentru a-i învăța să adoarmă singuri. Fie că aceste presiuni vin de la cadre medicale, de la cei dragi sau de la partenerul de viață, îți dau sentimentul confuz că sunt de neînduplecat. Mai citiți o dată următorul fragment de la începutul articolului:

“Trebuie să învețe că nu mergem la el de fiecare dată când plânge. Janet i-a făcut pe plac mereu în primele luni”, continuă Keith, “Dar noi suntem responsabili. Noi suntem părinții. Trebuie să învețe care îi este locul”.

“Se numește auto-liniștire”, adaugă Janet. “Uite, nu e ca și cum mi-ar face plăcere. Ba chiar urăsc când vomită. Dar pediatrul nostru ne-a asigurat că e o parte normală și necesară a creșterii copiilor”.

Dacă e să le găsim o scuză, doctorii care susțin metoda plânsului controlat o fac  pentru că funcționează. În timp, practica lăsatului bebelușului să plângă cu siguranță elimină plânsul (comportamentul de a semnaliza al) bebelușilor și copiilor. Dr. Jodi A. Mindell, profesor de psihologie la Saint Joseph’s University din Philadelphia, îi sfătuiește pe părinți să fie “consecvenți” când folosesc metoda plânsului controlat. “Trebuie să aleagă un plan pe care să-l poată urma în totalitate până la capăt”, spune ea.

Atunci când e practicată în mod consecvent, metoda plânsului controlat îi învață pe cei mici că nimeni nu le răspunde atunci când plâng. Ei învață să doarmă, sau să sufere, în tăcere.

Deși consistența și rutina sunt de lăudat atunci când vine vorba de practicile bune de creștere a copiilor, consistența în sine este neutră moral. La urma urmei, se poate să fii în mod consistent dur. Ceea ce contează cel mai mult este ca părinții să fie consistenți în îngrijirea copiilor lor, nu în ignorarea lor. Singura excepție este legată de stabilitatea emoțională a îngrijitorului. Într-un moment de frustrare profundă e înțelept să te retragi pentru un moment – chiar și de lângă un bebeluș care plânge – și să-ți recapeți calmul în așa fel încât să nu rănești copilul fără să-ți dai seama. Dar aceasta nu este CIO. Atunci când e practicată în mod consecvent, metoda plânsului controlat îi învață pe cei mici că nimeni nu le răspunde atunci când plâng. Ei învață să doarmă, sau să sufere, în tăcere.

 

Suntem singurele mamifere care pot fi convinse să despartă intenționat puii de mamele lor în timpul somnului și, mai mult, suntem singurele mamifere care pot fi convinse că e o idee bună să ignori chemările disperate ale bebelușilor pentru conectarea cu mama pe timpul nopții. Cum e posibil așa ceva? O scurtă trecere în revistă a două studii legate de dezvoltarea creierului ne ajută să răspundem la această întrebare.

În urmă cu zece ani, Michael J. Meaney, director științific al Ludmer Centre for Neuroinformatics and Mental Health al Douglas Mental Health University Institute, a studiat de ce unii cobai sunt mai anxioși decât alții. În primul rând, Meaney a împărțit mamele cobai în două categorii: cele care nu erau dedicate îngrijrii puilor și cele mai atente la puii lor. Apoi el a examinat “perioada critică” a primelor 10 zile de viață ale puilor de cobai – ceea ce în mare ar fi echivalentul primelor șase luni de dezvoltare umană. În această perioadă de timp genele responsabile de abilitatea cobaiului de a-și stăpâni anxietatea sunt pornite sau oprite. Cobaii cu mame mai puțin dedicate rămâneau anxioși când se confruntau cu situații noi pe tot parcursul vieții lor, dacă nu primeau medicație. De ce? Genele asociate stabilirii căilor neuronale de stăpânire a anxietății nu fuseseră niciodată pornite. Era nevoie de o mamă atentă la nevoile puiului pentru a porni acitivitatea genei.

Creierul oricărui mamifer funcționează în mod similar. Genele responsabile de comportamente cheie sunt pornite sau oprite (permanent) în stadiile incipiente ale dezvoltării creierului mamiferului. Studiind cobaii și alte mamifere putem afla multe lucruri despre propria noastră neurobiologie. Dacă o mamă-om este mai puțin atentă la nevoile copiilor ei, e posibil ca aceștia să nu își dezvolte circuitele neuronale necesare pentru a-și stăpâni viețile emoționale cu ușurință. Când vor deveni la rândul lor părinți, acești copii vor întâmpina greutăți în a interpreta semnalele bebelușului într-un mod corespunzător.

"Să răspunzi cu atenție la plânsul bebelușului este o sarcină dificilă dar importantă", scrie Esther M. Leerkes, profesor de studii familiale și dezvoltarea omului la University of North Carolina în Greensboro. În luna septembrie a anului trecut, cercetătorii conduși de Leerkes au încercat să determine de ce unele mame văd plânsul bebelușilor într-un mod “orientat înspre mame” (caz în care plânsul a fost văzut ca o nerușinare manipulatoare), iar alte mame văd plânsul bebelușilor lor într-o manieră “orientată înspre bebeluș” (caz în care plânsul primea conotații corecte ca fiind o nevoie a bebelușului de a fi îngrijit). Studiul lor, publicat în revista medicală Child Development, subliniază cum dificultatea mamei de a-și procesa propriile emoții și/sau experiența ei cu depresia au fost centrale în a diferenția cele două grupuri.

Așadar, de ce e susținută și practicată această metodă de a învăța copiii să adoarmă, când se știe că e contra naturii noastre sănătoase de mamifer? Circuitul nostru neuronal este deteriorat. Fie că studiem cobai axioși sau mame care își etichetează bebelușii ce plâng ca fiind “manipulatori”, răspunsul e același. Metodele CIO de abordare a somnului bebelușilor și copiilor susțin fie absența totală a oricărei îngrijiri sau o prezență foarte scăzută a atenției pe timp de noapte. Acest gen de comportament garantează că modelele de căi neuronale deteriorate se propagă mai departe la următoarea generație.

În ceea ce privește presiunea de care părinții au parte pentru a practica metoda plânsului controlat, mai ales din partea cadrelor medicale, Tracy Cassels, fondator și autor principal al paginii de internet Evolutionary Parenting, afirmă: “Nu știu ce s-a întâmplat în viețile lor, ce i-a determinat să promoveze niște practici atât de reci și egoiste … Să le sugerezi părinților că trebuie să își neglijeze copiii pentru a-i ‘ajuta’... Trebuie să fi trecut prin ceva oribil”.

Deși poate fi adevărat că unele cadre profesionale care susțin metodele de adormire a bebelușului prin plâns sunt indivizi traumatizați, prefer să îi consider pur și simplu prost informați. Datorită noilor descoperiri legate de știința creierului, practicile medicale s-au schimbat dramatic în legătură cu tratamentul comoțiilor. Azi e nevoie de același răspuns atunci când vine vorba de sfaturile date noilor părinți în ceea ce privește somnul bebelușilor și al copiilor. Este de neimaginat că un cadru medical ar continua să promoveze astfel de practici, o dată ce ar fi familiarizat cu modul de bază în care metodele plânsului controlat deteriorează creierul în devoltare al copiilor.

Obligația morală

Vestea bună este că bebelușii nu sunt creați să doarmă fără trezire toată noaptea, pentru că nu e sigur pentru ei. Vestea proastă este că bebelușii nu sunt creați să doarmă fără trezire toată noaptea, pentru că nu e sigur pentru ei. Așadar aveți aici adevărul dureros, să fii părinte e greu.

 -- Gena Kirby, co-fondator al The Progressive Parenting Network

Bebelușii și copiii umani se trezesc în mod natural în timpul nopții pentru hrănire, pentru hidratare, pentru alinare și pentru reasigurare cu atingeri drăgăstoase. De fapt, mulți adulți se trezesc în mod natural noaptea pentru a bea un pahar cu apă, pentru a merge la baie sau pentru a căuta alinare din partea persoanei iubite după un coșmar. Metoda Ferber promovează o experiență nocturnă la care adulții ar protesta dacă li s-ar impune. Nu ar trebui să fim mai atenți cu copiii noștri?

Când un copil e lăsat să plângă singur, nu învață “tehnica” somnului, explică Maté. Ci creierul său fuge de “durerea copleșitoare a abandonului” și se “oprește”.

Dr. Gabor Maté obișnuia să sfătuiască părinții să își lase bebelușii să plângă singuri pentru a adormi. În anul 2006, Maté, un pediatru canadian și co-autor al cărții “Hold On to Your Kids: Why Parents Need to Matter More Than Peers”, a scris un editorial convingător pentru The Globe and Mail intitulat: “Why I no longer believe babies should cry themselves to sleep” (De ce nu mai cred că bebelușii ar trebui să plângă până adorm).

În articolul său, Maté subliniază cum cercetările neuropsihologice l-au obligat să vorbească public împotriva unei practici pe care odinioară o promova ca doctor și pe care a practicat-o ca tată. Când un copil e lăsat să plângă singur, nu învață “tehnica” somnului, explică Maté. Ci creierul său fuge de “durerea copleșitoare a abandonului” și se “oprește”.  Deși o astfel de oprire oferă iluzii de liniște pentru părinții frustrați și extenuați, vine cu un preț piperat. Memoria implicită programată în structura creierului bebelușului dresat să adoarmă este aceea că lumea este un loc rece și nepăsător. “Acesta este motivul pentru care, dacă aș putea să-mi retrăiesc viața, mi-aș crește copiii altfel”, se plânge Maté.

Când mă gândesc cum ar fi să-mi las intenționat copilul singur să plângă până când intră într-un somn extenuat, mă cutremur. Reacția este viscerală. Nu am nevoie de o teorie morală care să mă convingă mai profund că o asemenea alegere ar fi contrară instinctului ghidat clar, care îmi dictează că trebuie să am grijă de copilul meu. Cu toate acestea, eu studiez etica și găsesc confirmare în faptul că sistemele etice din toată lumea insistă pe obligația noastră morală de “a nu face rău”.

Să nu faci rău

Uneori aceste cuvinte pot părea arhaice și idealiste fără speranță în căutarea știrilor senzațioanale. Când luăm în considerare miliardele cheltuite în războaie, e clar că multe instituții sunt implicate necruțător în a profita din făptuirea răului. Cu toate acestea, fiecare moment ne oferă o alegere. Putem să contribuim și noi la durerea colectivă, îngreunând familia umană, sau putem face ce ne stă în putință să o ușurăm. Deși putem ajunge să credem că unii oameni (cei etichetați drept teroriști, criminali, violatori etc.) merită să fie răniți, vătămarea intenționată a unor ființe inocente este în mod universal condamndată și respinsă moral.

După descoperirea daunelor pe care metodele plânsului controlat le fac, avem o obligație de a încheia aceste practici de neglijare intenționată a copiilor în timpul nopții. Chiar și Dr. Richard Ferber a recunoscut că a avut prea puține cunoștințe de psihologie infantilă. Deci de ce să îi iei în considerare metoda? După cum spune și sloganul popular de parenting, “Când știm mai bine, facem mai bine”. (Nota mea: e un citat din Maya Angelou.)

Cercetările sunt clare. Școala de gândire referitoare la somnul bebelușilor și copiilor cunoscută drept CIO (în toate formele sale) îi vătămează pe cei mai valoroși și mai inocenți dintre noi. Să le faci rău cu bună știință bebelușilor și copiilor este greșit. Punct. Fie ca într-o zi metodele CIO să fie privite la fel cum privim azi obiceiul antic chinezesc de legare a picioarelor: arhaic, nociv și arhivat în paginile istoriei.

Amy Wright Glenn



Nota mea finală: aici, la paragraful Somnul bebelușilor, găsiți mai multe despre somnul normal al bebelușilor (articolele traduse din revista Psychology Today, ale prof. Darcia Narvaez, articole despre efectele metodei CIO și mai pe larg despre No Cry Solution). 

Voi unde mergeți?

Mă așez noaptea în dormitorul cald, cu miros plăcut, între David și Alex, care dorm adânc. Îi privesc cât de liniștiți dorm, cât sunt de mici și frumoși, și mă gândesc cât sunt de fericită... Mă așez pe salteaua incredibil de comodă și simt cum mi se relaxează toți mușchii. Orice poziție îmi e confortabilă, perna și plapuma sunt exact cum ar trebui să fie ca să mă simt răsfățată. Îmi e bine.

Și mereu mă întreb dacă nu cumva sunt prea fericită. Mereu mă gândesc că probabil cândva mă voi gândi înapoi la aceste momente perfecte cu lacrimi în ochi. Mă speriu apoi de gândul meu și nu știu dacă am cumva premoniții, dacă cei mici se vor îmbolnăvi de ceva grav, dacă îi voi pierde cumva, dacă vom fi atacați în miez de noapte de oameni disperați. Aseară m-am gândit, citind articolul acesta, că poate toate temerile mele nu sunt datorate presimțirii unor boli teribile, ci a unui război de groază. Și victimele Holocaustului erau niște oameni fericiți înainte de război.

Când învățam la școală despre războaie credeam că doar pe vremuri se întâmpla așa ceva, când triburile luptau pentru teritorii mai mari. Nu credeam că într-o lume civilizată în care vorbim despre cum e mai bine să ne creștem copiii, în care povestim despre pericolele organismelor modificate genetic, în care discutăm care țesătură de wrap țesut e mai comodă, care e culoarea anului, cineva puternic poate decide să curme vieți de om, să încheie destine, să omoare copilul cuiva, tatăl cuiva, doar din orgoliu. Într-o lume în care ne ”batem” în oameni de știință sau în competiții sportive, cum pot aceștia să întoarcă apoi armele unii contra altora? Deși trebuia să cred în războaie moderne, dacă e să continui exemplul de mai sus cu Holocaustul, evreii erau în marea lor majoritate intelectuali, artiști, oameni importanți. Luați apoi pe sus și abuzați și omorâți. Dacă așa ceva a fost posibil în secolul XX, atunci e posibil orice și acum.

Când a fost războiul din Serbia nu m-am speriat atât de tare nu numai pentru că nu eram mamă, dar aveam impresia că e o bătălie închisă, a lor, eram egoistă. Însă acum, să mă gândesc că noi vom fi chiar câmpul de bătălie pentru al treilea război mondial, e teribil.

Voi aveți planuri? Ce veți face dacă începe războiul aici la noi? Vă mutați în Canada? Mergeți în Austria la prieteni? Mergeți la țară în speranța că nu vor trece trupele pe acolo, sau mai bine stați lângă o gară sau un aeroport să puteți fugi repede? În ce moment plecați? Când începe războiul sau doar când vă vor bombarda orașul? Aveți conserve și alte alimente neperisabile pregătite? Lanterne? Arme? Apă? Medicamente? Bani? Lei, euro, dolari? Aur? Plecați doar cu o pungă, ca cei din poza articolului? Sau vă cumpărați o rulotă? Vindeți din timp tot ce aveți, ca să faceți bani cash sau amânați până când nu vor valora nimic și va trebui să plecați lăsând ”averea” în lucruri ce nu le veți putea lua cu voi? Luați cu voi obiecte de suflet sau lucruri pentru supraviețuire? Ați discutat așa ceva cu soții voștri? Eu cred că ar trebui să avem această conversație din timp, pentru că ei nu vor fi aici cu noi atunci, vor fi pe front.

Renumita reclamă la lapte praf care unește toate mamele

Din moment ce văd în continuare acea reclamă share-uită la greu chiar și în grupuri de alăptare și purtare, simt nevoia să îmi spun și eu părerea.

”Chiar și în grupuri de alăptare și purtare”? Încep din start cu separatisme când mă refer la o reclamă care unește mamele? Mai mult ca sigur fac parte din tabăra breastfeeding police, o mare intolerantă. Nu cred că e așa, dar ceea ce vreau să vă demonstrez e că nu este vorba despre asta aici, în această reclamă.

Am citit câteva articole bune pe tema asta, dar în loc să vi le dau direct, vreau să extrag din ele aspectele cu care rezonez.


1. Sfaturile dintre mame sunt salvatoare, nu trebuie înăbușite. Companiile de formula și-ar dori să nu mai existe, într-adevar. Ele sunt cele care au inventat războiul dintre mame.

După cum afirmă și autoarea de caricaturi Hathor the Cowgodess, cândva mamele chiar erau unite, nu erau în război. Cărțile de puericultură erau și pe vremuri dăunătoare în cea mai mare parte, așa că sfaturile bune le primeai de la alte mame. Sfaturi nesolicitate. Hathor a aflat astfel, de la alte mame, de existența moașelor pentru naștere și de ideea de a alăpta. Sprijinul acesta de la mamă la mamă nu avea intenția să judece, deloc. Și nici percepția lui Hathor nu era că cineva i-ar da sfaturi ca să o judece. Sprijinul acesta dintre mame a făcut să ajungem până aici de fapt, în toată istoria omenirii mamele s-au ajutat între ele și și-au transmis informații de calitate despre creșterea copiilor.

Hathor spune că nu se știe dacă aceste războaie între mame au început de la prima mamă care a judecat sau de la prima care s-a simțit judecată. Eu am o părere pe temă, războaiele dintre mame au fost inventate de companiile de lapte praf. Știați că ele au inventat expresia ”breast is best”? Da, expresia perfectă,
- care arată că ele, companiile, ar fi cinstite,
- care însă face segregația, punându-le în defensivă pe mamele care își hrănesc copiii cu lapte praf, făcându-le să se simtă atacate,
- și care în același timp dă impresia că alăptarea este ceva atât de ”superior” (greșeală gramaticală intenționată) încât e imposibil de atins, și nu e musai să le dai copiilor tăi ceva ”perfect”, vor crește minunat și doar cu un lapte ”foarte bun”. Mda, nu generezi o industrie de 50 de miliarde de dolari fără să-ți înțelegi și fără să-ți manipulezi publicul țintă, după cum spune și Analytical Armadillo.

Revenind la Hathor, și ea spune că deși nu se știe cine a început războiul, e clar că acesta e inflamat de companiile de lapte praf, care se oferă să dea oricând sfaturi proaste și să ajute la desconsiderarea celor bune, pe motiv că sunt pline de judecată, companii care sunt acolo oricând să îți spună că ai depus eforturi suficiente ca să alăptezi, nu merită mai mult. Iar cei care îți spun cum să încerci să îți rezolvi problemele... sigur sunt niște intoleranți.

Îmi permit să traduc din articol:

Așadar sprijinul de la mamă la mamă aproape a dispărut - în afară de situația în care mama întreabă, și doar dacă reușești să vezi că într-adevăr vrea să știe, și doar dacă reușești să îți gândești răspunsul perfect, și cerându-ți scuze mereu pentru orice pas greșit - dar de fapt de ce ar mai întreba, când știe că urmează să fie judecată? 

Acum Similac vrea să ne spună că războaiele mamelor sunt prostești și că ar trebui doar să ne gândim la copii și să ne oprim. Să fim de acord că nu suntem de acord. Dar această soluție este aceeași tactică de a controla prin dezbinare (divide et impera). Ei câștigă bani dacă ne certăm și nu ne ajutăm. Ei câștigă bani dacă suntem de acord că suntem la fel și nu avem ajutor de oferit. Însă acesta tot nu e un sprijin de la mamă la mamă. Acțiunile nu sunt egale. Noi toți încă avem lucruri de învățat. Nu oprești războaiele dintre mame neoferind sprijin, ca să nu fie interpretat drept judecată. Aceasta e doar ideea pe care Similac vrea să ne-o inducă. 



2. Această reclamă nu ironizează toate taberele mamelor.

Am văzut în grupurile de Facebook afirmația că ce bine că acum avem această reclamă, să fie folosit drept răspuns la orice discuție în contradictoriu între mame. Pentru că ironizează TOATE războaiele dintre mame. Serios? Aș vrea să știu pe cine atacă în reclamă mamele cu formula. Aș vrea să știu cum sunt atacate în reclamă mamele care alăptează sau care își poartă copiii? Ce coincidență, fix părinții AP sunt personajele negative...  De aceea am afirmat și la început că mi se pare hilar că mamele care alăptează și care își poartă copiii s-au simțit înțelese prin această reclamă. CUM? Eu am fost ”atacată” de multe ori pentru alăptare și purtare, însă în film mamele ce alăptează sunt doar personaj negativ, nu sunt atacate, doar atacă. Care este grupul cel mai atacat, față de care simțim multă simpatie privind reclama? Mamele cu biberoane. Care e grupul care doar atacă, pe care am vrea să nu le întâlnim niciodată, și în niciun caz nu am vrea să fim identificate cu ele? Mamele care alăptează. Vorba vine, alăptează, pentru că, nu-i așa, trebuie să ne inducă așa subliminal și faptul că în public se alăptează doar asfixiind copilul cu un cearsaf. Din nou mă mir că o mamă care a alăptat vreodată, și care s-a simțit vreodată judecată pentru că alăptează în public, a putut să share-uiască o reclamă atât de plină de judecată și atât de intolerantă.

Am găsit un tată care a scris asemănător, despre modul în care au fost schițate taberele și despre lipsa totală din film a atacurilor pe care le suportă mamele care alăptează.



3. Reclama a reușit să inducă ideea că dacă ai probleme de alăptare, ar fi mai înțelept să ceri sfatul celor cu formula decât să întrebi o intolerantă care alăptează cum să depășești hopul. Deci putem spune că această reclamă a perpetuat războiul dintre mame mai mult decât orice altceva.


Am început cu articolul lui Heather din cauza cronologiei, pentru că ea amintește cum era pe vremuri. Însă de departe cea mai bună analiză a reclamei este articolul de pe evolutionaryparenting.com.

A scris și Tracy ce am simțit și eu: după ce privești această reclamă, rămâi cu sentimentul că atunci când îți va fi greu în primele zile/săptămâni de alăptare, mai bine apelezi la părinții care folosesc formula, care nu judecă pe nimeni și care îți oferă un umăr, și la minunata companie care ți-a scurs niște lacrimi la o reclamă, decât să pui o întrebare unui grup de consultanți în alăptare sau unui grup de mame ce alăptează, pentru că aceștia sigur vor fi intoleranți, breastfeeding police.

Astfel, după ce ai văzut această reclamă, vei plasa automat în contextul războiului dintre mame orice sfat binevoitor pe care îl vei primi referitor la alimentația bebelușului. Un mare câștig pentru companiile de lapte praf, nu? O citez din nou pe Tracy: ” E ca și cum ai spune: starea actuală funcționează, deci nu trebuie să facem valuri. Când noi știm că nu e bine, pentru că aproximativ 60% dintre femeile care NU VOR să își hrănească bebelușii cu lapte praf ajung la asta”. Și, adaug eu, nu pentru că nu au încercat. Și în niciun caz pentru că nu ar avea lapte sau laptele lor nu ar fi bun, așa cum li se induce din partea unei societăți patriarhale consumeriste, care vede corpul femeii util doar pentru bărbați, pentru a vinde sex, pentru a vinde produse. Corpul femeii e perfect, face lapte. Eșecul nu apare pentru că nu a încercat destul, pentru că nu a fost destul de ambițioasă, pentru că nu a răbdat știu eu ce. Nu. Eșecul apare pentru că mamele nu sunt sprijinite, eșecul apare pentru că mamele sunt păcălite și înșelate. Și această reclamă duce înșelăciunea la un nou nivel.




4. Reclama este extraordinar de bine realizată. Și chiar dacă nu îți dai seama că e o reclamă la lapte praf, fii sigură că și-a atins scopul cu vârf și îndesat.

Reclama este excelentă în primul rând pentru că nu pare a fi reclamă, e excepțional deci ceea ce nu vezi în reclamă. Suntem făcuți să credem că această companie chiar empatizează cu noi, ne înțelege. Ne fac să râdem și să plângem. Și în câteva secunde ne-au câștigat încrederea. Și ce se întâmplă când avem încredere în cineva? Ascultăm.

Când mi-am mai spus părerea despre reclamă, multe mame mi-au spus că nu e așa, că nu rămâi cu impresia că trebuie să cumperi Similac după ce vezi reclama. Vorba lui Tracy, ”pentru toți cei care încearcă să spună că oamenii sunt mai deștepți decât reclamele și că nu vor cădea pradă unui astfel de mesaj indus, vă rog să vă gândiți de ce industria publicitară este una multimiliardară. Nu pentru că ar fi transparentă, ci pentru că NU este transparentă. ... 

Reclamele acționează subtil. După ce ești expus unei reclame de mai multe ori, unele idei îți rămân în minte. Când ajungi într-o situație care îți declanșează anumite amintiri pe temă, aceste idei îți vor reveni. După această reclamă, amintirile ce rămân nu sunt legate de cooperare, ci de conflict. Aceasta e caracteristica reclamei, partea pe care ți-o vei aminti. 

Mai exista chestiunea recunoașterii brandului. Similac a făcut o treaba excelentă, creând o asociere foarte bună cu brandul. Există multe studii despre efectele reclamelor și vă recomand să citiți câteva dacă vă puneți întrebarea dacă această reclamă ar putea avea vreo influență asupra gândirii voastre.”

Mai adaug ceva. Nu le-a reușit doar creionarea unui brand călduros, prietenos, împăciuitor, dar au mai și determinat o lume întreaga să le share-uiască reclama. Omul care a creat-o ar trebui premiat.

După cum spune și analyticalarmadillo, chiar dacă nu puneau la final firma Similac, tot aveau de câștigat, pentru că în SUA Similac este mereu ba pe locul întâi, ba pe doi, așa că prin câștigarea unor noi clienți prin această nouă înșelăciune automat câștigă și ei, chiar dacă reclama nu le-ar afișa la final brandul. Orice gest prin care subminezi alăptarea îți aduce profit, și dacă nu îți faci reclamă direct la produs.  De fapt, e chiar mai bine să nu fie considerată o reclamă la lapte praf, altfel n-a fi fost share-uită și în grupurile de alăptare, nu?

Tot de la armadillo:

”Reclamele le spun mamelor "te descurci excelent", "noi te înțelegem", ignoră poliția alăptării pentru că oricum nu contează cum îți hrănești copilul. Iar mamele se simt mai bine. Chiar dacă aud asta de la cineva care vrea să le vândă ceva, le face să se simtă mai bine.

De fapt chiar mai hilar este că mamele de fapt plătesc ca să li se spună că ceea ce fac, fac bine. Pentru că cine credeți că plătește aceste reclame? Părinții care le cumpără marfa. Însă ironia cea mai importantă este aceea că dacă citești despre marketingul companiilor producătoare de lapte praf, vei vedea cum aceștia sabotează alăptarea din orice unghi posibil. (nota mea: eu am mai scris despre marketingul laptelui praf aici).

Știrile pot tot să transmită că în cutiile de lapte praf e prea mult aluminiu pentru bebeluși, sau că e prea mult fier în laptele de continuare (inventat doar pentru a evita restricțiile din unele țări pentru marketingul laptelui praf la nou-născuți) și că excesul e legat de întârzieri în dezvoltare. În continuare clienții loiali vor crede că acestor companii le pasă de altceva în afară de profitul de miliarde. Această empatie greșită creează încredere între client și furnizor, și crește separarea între părinți - care deja consideră că ”războaiele dintre mame” există. ”


Și, să nu uităm de la ce am pornit, tot ce trebuie să facem pentru ca aceste războaie să înceteze este... (conform reclamei) să nu mai vorbim despre alăptare. Să nu mai amintim beneficiile alăptării, nici soluții de ajutor la nevoie. Convenabil pentru companiile de lapte praf, nu? Orice critică adusă companiilor de lapte praf să fie etichetată drept intoleranță. Libertate de expresie să aibă doar companiile care au ceva de câștigat.

Las niște citate și în engleză de la Forbes:

”Baby formula has an image problem. And it’s been hotly debated around the world for decades.
So what’s an infant formula company to do?
[...]
The beauty of this video is that it insulates Similac from such scandal. The next time calamity befalls the infant formula industry, those who enjoyed this video will be less likely to lump Similac in with the bad actors.
[...]
This commercial — and it is a commercial — isn’t trying to coerce you into buying any if Similac’s products.

It’s selling Similac’s brand.

That’s it.

Best case scenario: You convert to buying the company’s baby formula. But at the very least, Similac hopes you walk away from this video with a better feeling about the company.

Similac’s plan seems to be working on this video’s viewers — even if they aren’t aware of it."



5. Alegerea lapte praf - alăptare nu e aceeași cu sling - cărucior sau alte chestiuni minore. 

Drept dovadă nu vei găsi nicio femeie care să-ți plângă pe umăr după (zeci de) ani că a folosit tetină de latex în loc de silicon, sau că a început diversificarea cu sucuri în loc de baby-led weaning, sau că a folosit scutece de unică folosință în locul celor textile. Însă vei găsi femei care au vrut să alăpteze, dar care au fost împiedicate, plângând pentru asta ani mai târziu. Nu este o alegere ca oricare alta, așa cum Similac vrea să ne facă să credem. Nu e lipsit de importanță ce alegi. Cele două opțiuni nu sunt egale, orice încearcă Similac să îți spună. Și nu, dacă nu ești de acord cu asta nu înseamnă că ești pornită pe războaie.

Mai traduc ceva de la armadillo:

”Dacă într-adevăr ajungem să credem că nu contează pentru mame cum aleg să își hrănească bebelușii, pentru că avem o alternativă ce ni se vinde a fi ”aproape la fel de bună”, ce se va întâmpla? Nu mai avem nevoie să ne luptăm să oferim în spitale sprijin real pentru a le ajuta pe mamele care vor să încerce, nu mai avem nevoie să tratăm frenurile linguale cât de repede, nu mai trebuie să îmbunătăţim situaţiile băncilor de lapte pentru ca mamele să aibă opţiunea laptelui uman la nevoie, nu trebuie să ne străduim să facem ceva diferit de cum e acum. Putem doar să ridicăm din umeri şi să acceptăm situaţia. Iar companiile de lapte praf să îşi numere mai departe profitul obţinut drept consecinţă.”

Și tocmai citesc cu plăcere părerea lui Mayim Bialik pe temă (Mayim nu e ”doar” actriță, e autor de cărți de parenting, e consilier certificat de alăptare, și mai ales e Doctor în Științe Neurologice):

”Reclama arată că alăptarea e ”doar o alegere, ca celelalte”, ignorând faptul că este modul recomandat din punct de vedere medical de hrănire a bebelușilor umani. Nu e același lucru cu a decide între scutece textile și scutece de unică folosință sau ce șampon să folosești. Această reclamă subminează fapte științifice și medicale sub aspectul înșelător că ”totul e la fel, nu judeca. Dacă judeci, ești mama cea rea.”
(înainte să vă simțiți atacate cumva, citiți articolul ei, și ea recomandă formula când e nevoie)

Sau, încă un citat dintr-o sursă amintită de Mayim în articol,

”Mesajul prezentat este acela de armonie. Dar cel analog aflat la bază este acela că este în regulă dacă alăptarea eșuează. Și că ”mamele care judecă” - adică toți oamenii aceia care vorbesc despre alăptare, oricine sunt aceștia - sunt doar unii care iau niște alegeri egale, cum sunt și cei care cumpără scutece. Dacă spun ceva împotriva laptelui praf, cu siguranță greșesc. ”



6. Nu are nimeni nimic cu mamele care își hrănesc bebelușii cu formula. Pasionatele de alăptare au ceva împotriva tehnicilor persuasive de marketing ale companiilor de formula, care păcălesc mamele să renunțe la alăptare. Însă companiile producătoare de lapte praf îți vor spune că avem ceva cu tine, mamă care folosești formula, doar pentru a te îndepărta de noi.

Da, avem ceva împotriva unei industrii. Nu împotriva laptelui pe care îl dai copilului tău. Poate a alegerea ta informată. Poate e alegerea ta bazată pe informații greșite, primite de tine de la aceste companii. Poate nici nu a fost alegerea ta, ci ai vrut să alăptezi și alăptarea ți-a fost sabotată de companiile de formula, direct sau prin cadrele medicale care te-au sfatuit prost. Nu avem niciun motiv să te judecăm pe tine, mamă care îți hrănești copilul cu lapte praf. Fie că ai vrut sau nu. Însă am toate motivele din lume să judec o industrie care înșeală pentru a-și crește vânzările, care plătește medici să te păcălească, căreia nu-i pasă că în țările subdezvoltate a ajuns să omoare bebeluși, pur și simplu, lămurind mamele că laptele matern nu e ok. 

Ei, dar lor nu le place când sunt criticați, și atunci, cum nu ne pot opri, trebuie să ne discrediteze. Să îți inducă ție, proaspătă mamă cu dileme de alăptare, ideea că cei care vor să te pună în gardă în legătură cu tehnicile lor înșelătoare, mai mult ca sigur sunt niște intolerante, niște îngâmfate, niște femei oribile care te vor judeca pentru slăbiciunea ta.

Ceva de gândit din postarea amintită de Mayim în articolul ei,

”Hai să ne gândim un pic la asta - părinții care folosesc formula ar trebui să fie primii care să se ridice și să critice fățiș lucrurile rele pe care companiile de formula le fac, ingredientele proaste pe care le vând, reclamele mincinoase pe care le folosesc. Nu să treacă peste lucrurile acestea cu un ”oooo, nu-i așa mare lucru”. Ar trebui să fie de-a dreptul nervoși că aceste companii le fac bebelușilor rău - cei care au nevoie de lapte praf ar trebui să pretindă produsele cele mai calitative și etică de afaceri de mare nivel. 

Însă această reclamă servește la a ascunde totul sub preș. Și provocările ”poliției alăptării”, și grijile părinților care folosesc lapte praf sunt ignorate dintr-o lovitură. Totul în timp ce ”ne emoționează” compania și reclama sa, și produsul ei, care au salvat bebelușul!

Creează războiul dintre mame pentru ca apoi să te poți preface că îl sfârșești. Fă asta reducând la tăcere pe toți cei care nu sunt de acord. 

Este cu adevărat genial. Și de asemenea lipsit complet de etică. ”

Chiar așa, de câte ori apare în presă un scandal cu un ingredient nociv din formula de lapte praf, de ce nu se sesizează mamele care o folosesc pentru copiii lor? N-am văzut share-uiri indignate pe Facebook niciodată. La fel cum ar face-o dacă ar afla că iaurtul pe care-l dau copilului are în el insecticid, de exemplu? Cum au reușit companiile de lapte praf să își loializeze în așa hal clienții încât aceștia să înghită orice, fără să pretindă schimbare?


Feminista australiană The Little Leaf își dă și ea cu părerea:

”‘Bine ați venit în comunitatea mamelor’, zice Similac. ‘E vremea să lași jos degetele și sugestiile subtile... Și, la fel ca sora care îți apără spatele, suntem aici să te ajutăm .... cu încredere — și fără nicio urmă de judecată.’

Ați înțeles bine, oameni buni. O industrie care face milioane de dolari profit nu vrea altceva decât să ajute. Pe bune! Și s-ar putea să nu te judece personal, dar să instige niște stereotipuri care să vă permită să vă judecați una pe alta până nu mai puteți. ”

 
 

7. Dacă nu-ți place reclama asta, mai mult ca sigur faci parte din grupul relelor.

O reclamă atât de veselă, care ne spune să fim drăguți unii cu alții... Dacă nu-ți place înseamnă că ești una din mamele ironizate, nu? Aleg să răspund cu cuvintele lui Tracy de la evolutionarypareting, din linkul dat mai sus.

”Urăsc toate formele de reclamă la țigări, dar sora mea fumează. Asta înseamnă că o urăsc? Sigur că nu... Normalizăm folosirea laptelui praf la un asemenea nivel încât nu mai vedem că pentru ca o femeie să poată alăpta cu succes are nevoie de mai mult sprijin. Am în familie mame care își hrănesc copiii cu lapte praf (din alegerea lor, sau din cauze medicale, sau din cauza doctorilor care le-au înșelat într-un mod oribil), am prietene care își hrănesc copiii cu lapte praf (din nou, din propria alegere, sau din ”eșecul” de a alăpta - acest termen nu e al meu și îl urăsc pentru că nu e eșecul lor, ci al unei societăți care pune piedici alăptării). Îi iubesc pe toți și consider că sunt niște părinți minunați. Însă tot am ceva cu companiile de lapte praf. Nu numai din cauza acestei reclame, ci mai ales din cauza copiilor care au murit din cauza practicilor lor de marketing din țările în curs de dezvoltare. Cele două sentimente pot să co-existe complet.”





8. Reclama e misogina

Ni se spune mereu cum să ne comportăm, dar apoi suntem criticate. Trebuie să ne aliniem unor standarde, și în această reclamă putem vedea clișeele cu care se luptă feministele de multă vreme. Să nu uităm că mamele sunt cele judecate, nu cele care judecă. Iar luarea deciziilor este ironizată într-o reclamă, pentru că mamele ar trebui să stea în banca lor, să nu aibă opinii.

Așa cum Susan Faludi a sesizat în cartea Backlash - The Undeclared War Against American Women – scrisă în urmă cu mai mult de 25 de ani  – așa numitele ”războaie între mame” au fost la început o construcție media. Ele au fost create pentru a îndeplini o anumită funcție. Mamele trebuie să pară că se urăsc – sau să creadă cu adevărat că această ură există – pentru că acest fapt ne face vulnerabile și ușor de manipulat. (de această informație cu Backlash am aflat de aici, unde veți găsi informații interesante, inclusiv cât de absurde sunt reclamele Dove care ne învață cică să ne iubim așa cum suntem și multe alte aspecte feministe legate de această reclamă).

M-am și distrat citind articolul amintit:

”Reprezentarea mamelor ca fiind niște Mumzilla de groază, gălăgioase, nu e ceva nou. Chiar și așa, de fiecare dată când întâlnim acest clișeu, ar trebui să gângurim la cât de proaspăt, explozic și cinstit e. Uite! Cineva care face o reclamă a scos în evidență, ca să ne ajute, faptul că suntem toate prea ocupate să ne judecăm una pe alta pentru a ține minte că suntem ”o comunitate de mame”! Ați auzit, fetelor? În sufletul nostru suntem toate la fel! Multmesc Domnului pentru asta. Eu, cel puțin, sunt atât de ușurată că ”brandul Similac al concernului Abbott l-a angajat pe Kaplan Thaler și grupul lui publicitar pentru a crea o campanie video care încearcă să readucă pacea la locul de joacă”. Pffff” Fără aceste companii la îndemână pentru a ne servi 2 minute și 39 de secunde pline de “calmați-vă, dragelor!”, noi mamele sigur am fi ajuns să ne mâncăm de vii. ”

Și finalul articolului e la fel de distractiv, merită citit. Ce s-a întâmplat cu celelalte cărucioare când toți părinții au fugit să salveze bebelușul din căruciorul care a luat-o la vale? :)


Mai scriu niște idei și de la feminista The Little Leaf:

”‘Dezvoltarea laptelui artificial pentru bebeluși a fost o poveste de marketing de succes,’ scrie Gabrielle Palmer în cartea The Politics of Breastfeeding: When Breasts Are Bad For Business, ‘nu numai datorită măiestriei cu care produsul competitiv a fost distrus. Femeile nu sunt plătite să producă lapte... cei care promovează [formule de lapte praf și accesorii] beneficiază financiar menținând alăptarea sub control.’[...]
 
Și care e unicul competitor al formulei de lapte praf?

Umilul sân uman.

Din fericire pentru producătorii de formule de lapte praf, patriarhatul a făcut o treabă excelentă în a convinge femeile că au corpuri defecte, că singurul lor scop în viață este sexul și că argumentele lor sunt înguste, copilărești și fără sens. 

Felicitări, patriarhatule! Prima dată creezi problema, apoi te retragi și faci să pară că femeile doar se ciondănesc între ele. 

Pentru orice femeie, a alăpta sau a nu alăpta este o experiență complexă a corpului, la nivel individual și emoțional.  Să reduci aceasta la o alegere cum ar fi între scutecele textile și cele de unică folosință este o insultă. Dar este de asemenea genial — pentru că permite continuarea ofensării de câte ori se vorbește despre alăptare și despre piedicile ei culturale des întâlnite sau cele fiziologice mai puțin întâlnite. Pe scurt, permite acuzarea de judecată! Vină! de câte ori cineva spune ‘Îmi pare rău că ai primit sfaturi greșite. Pot să te ajut?’

Nu, reclama Similac nu va inspira femeile să treacă de la alăptare la lapte praf. Dar e foarte posibil să le reducă la tăcere referitor la greutățile pe care le întâmpină sau referitor la faptul că nu vor să renunțe la alăptare — împreună cu umilirea spre tăcere a vocilor care ar fi putut să le ajute dacă ar fi vrut. 

În Australia, majoritatea femeilor care inițiază alăptarea o încheie sau introduc laptele praf înainte de a dori acest lucru. Nicio decizie nu e luată fără influență. Companiile care mențin disprețul și frica femeilor pentru corpul propriu fac profituri copleșitoare. Și toți spun că o fac pentru noi. Să ne facă viețile mai bune, mai fericite, mai ușoare. Industrii imense fac bani mulți atunci când femeile consideră că corpurile lor sunt defecte — inclusiv producătorii de lapte praf.

[...] 

Companiile de lapte praf au făcut o treabă excelentă convingând femeile că sânii lor nu funcționează. Aceasta nu e o chestiune măruntă de ”războaie între mame”, aceasta este o criză de sănătate mondială. 

[...]

Nu cădeți în capcană, nu există altruism în încurajarea încetării împărtășirii informației.‘Hai să ne jucăm de-a mămicile drăguțe și să ne înțelegem bine’ este pasiv agresiv și copilăresc. Nu există progres în desconsiderarea discursului adult drept ‘judecată’. Mai ales când e vorba de a sublinia în ce situații femeile sunt folosite și sunt dezamagite din nou și din nou. ”




9. Reclama este și misandră, nu? 

Sunt totuși prezentați și niște tați care par a fi îngrijitorii principali ai copiilor lor. Cam iresponsabili, se mai hlizesc la gândul unui sân... Iar la final, expresia sisterhood of motherhood îi exclude total.

Editez (tot în 4 februarie) pentru că am dat de părerea unui tată :D. Deci nu mi se părea când am zis că nu e fair-play cu tații.

”Dragă Companie de Lapte Praf,

Fuck you. Nu doar că ai pus gaz pe focul războaielor mamelor. Nu doar că a trebuit să îți deformezi marionetele victimizate chiar mai mult în așa fel încât să lăcrimeze și să se simtă acasă în rolurile lor de victime. Nu doar că a trebuit să confirmi că sânii sunt buni doar să vândă bere sau că locul lor e pe site-urile porno. Nu doar că ai divagat atenția de la discursurile rezonabile și necesare despre sănătatea bebelușilor. Nu doar că ai folosit cu nerușinare nesiguranțele feminine pentru profit.

Dar i-ai făcut pe bărbați să pară un grup de tați needucați, idioți și leneși, cărora nu le pasă de nimic și care cedează mamelor toate deciziile importante, de parcă nu am fi interesați de sănătatea și bunăstarea bebelușilor noștri. De parcă am fi incapabili să ne pese de ceva atât de important, cum ar fi ce mănâncă bebelușii. 

Din nou, pentru a face un ban, o companie a decis să ne caracterizeze ca fiind niște idioți împleticiți care nu pot fi deranjați să lupte pentru ce e important sau care ar prefera să facă un grătar  și să râdă despre sâni decât să stea drepți lângă femeile lor. Serios, locul important pe care îl primim în reclama ta de milioane de dolari este repertoriul ultra-utilizat al bărbaților care stau la o masă de picnic și care discută despre sânii femeilor?

 [...]

Multe mame au urmărit probabil reclama cu valuri de oxitocină în timp ce lacrimile le udau obrajii. Ura! Opresiunea! O, greutățile pe care ni le fac femeile rele cu sânii ce zboară peste tot! Ce minunat că o companie de formula a venit să salveze situația. Cu un cost. 

Puteai să te oprești acolo. Era suficient să iei ceva atât de important ca nutriția completă și dezvoltarea emoțională a bebelușilor și să le denigrezi până la nivelul unei opinii personale. Dar nu. Trebuia să adaugi tații. 

 [...]
 
Când soția mea învăța să alăpteze, am fost alături de ea. Când bebelușii se trezesc noaptea, sunt acolo să ajut. Am citit o bucată bună de literatură medicală sau două sau optzeci. Am făcut ce am putut pentru a sprijini, a încuraja și a aprecia relația de alăptare a soției mele cu copiii. 

Nu sunt un teleghidat stupid și fără minte care crede că sânii sunt jucării pentru mine sau sunt ceva de holbat pe un site porno. 

 [...]

Și mai mult ca sigur eu nu folosesc marsupii chilot. În numele organelor genitale, de ce a trebuit să arătați atâtea marsupii chilot?”



P.S. Vreți ceva lacrimogen care într-adevăr îmi dă impresia de unire, nu de învrăjbire (dar accept lămuriri dacă greșesc)? Citiți articolul acesta.