In urma cu un an, in 2 noiembrie 2012, am mers la Oradea ca sa astept declansarea nasterii. Am mers intr-o vineri cu Alex si cu Relu, urmand ca duminica sa vina mama mea sa stea cu noi pentru ca Relu sa mai mearga la serviciu cat de mult posibil, sa nu-si iroseasca zilele libere inainte de nastere.
Am fost stresata toata sarcina, de la
toxoplasmoza, la alegerea
locului unde sa nasc, la faptul ca nu eram sigura ca se deschide la timp (David a fost al treilea copil nascut acolo) si eu trebuia sa inchiriez o locuinta cu mult timp inainte. In momentul in care m-am vazut in Oradea, dupa un drum pe perna in masina ca sa nu simt hopurile, m-am linistit brusc. Nu a mai contat ca apartamentul inchiriat nu era perfect si din cand in cand se oprea de tot centrala :D. Stiu ca e important pentru un copil, o gravida, un nou-nascut sau o lauza sa aiba caldura si apa calda :D, dar in rest chiar am putut spune ca am avut un noroc incredibil si am inchiriat un apartament excelent. Care ne da si acum amintiri frumoase, emotionante. Tin minte cum ne plimbam zilnic si cat de aproape era de centru, si cat de bine ne-a prins pentru tricicleta ca se intra direct din strada pe niste scari doar ale apartamentului. Era de fapt un apartament central la etajul unei case, jos la parter fiind doua firme.
Chiar si Alex ne surprinde din cand in cand cu amintiri dragi de atunci. Cum ar fi altfel, din moment ce a fost ultima saptamana in care a fost copil unic la parintii lui? In acel prim weekend ne-am plimbat mult cu Relu prin oras, duminica si impreuna cu bunicii, iar apoi a urmat o saptamana memorabila cu mama mea si Alex. Ne gatea zilnic, faceam cumparaturi, ne plimbam zilnic mult de tot, uneori mancam la restaurant, sau macar ne rasfatam cu un ceai sau un suc proaspat stors. Am ramas surprinsa sa vad ca nu gasesc niciun restaurant in centru in care sa poti manca fara fum de tigara in jur. Am invatat liniile de tramvai si autobuz. Am hranit si fugarit porumbeii din piata de langa primarie. Am aflat ca parintii proprietarului apartamentului aveau o canisa si in curtea de langa noi era chiar locul de nastere si de crestere a puilor nou-nascuti :D. Am fugit sau am purtat copil peste burta (pentru ca Alex se plictisea mergand simplu pe jos, asa ca orice plimbare de 4-10 kilometri era facuta ori fugind la intrecere pe trotuarele inguste de vreun metru ale orasului, ori purtat in brate. Mama mea il putea duce foarte putin, asa ca in general il tineam eu pe burta :D. Sau fugeam, cum am mai spus. Ambele imagini mi se par acum haioase, eu cu burta de 9 luni, mama mea mai plinuta si nu chiar adolescenta, fugind dupa un copil razand in hohote, sau carand un copil pe burti :D. In prima seara a fugit fara oprire vreo 5 km, mi s-a parut ireal, eu cu Relu nu mai puteam si el nu voia sa se opreasca.
Tin minte cum ne opream la aprozarul din statie si eu ma aplecam la Alex sa ne pupam, el isi intindea mainile sa ma imbratiseze... Ar fi fost o scena uitata daca nu s-ar fi oprit mai multa lume sa ne admire, abia atunci mi-am dat seama ca poate nu e ceva ce vezi zilnic si am tinut-o minte. Alex cel iubit si adorat, care dupa ce a rasturnat pe jos un suc natural in restaurant a fost suparat cateva ore... N-am gasit niciun taxi si chiar daca eram uda pe pantaloni cu suc l-am dus in brate vreo 2 km pana acasa...
Tin minte cum mirosea lumanarea de pe frigider si asta pentru ca Alex imi aminteste din cand in cand de ea, spunandu-mi ca mirosea a vanilie si cafea. Tin minte baia in care imi admiram burta si in care am facut dus in travaliu si in care venea Alex dupa ce am nascut sa ma intrebe mereu daca ma doare rana. Tin minte dormitorul in care am dormit 3, 2, 3 si apoi 4. In prima dupa-amiaza "acasa" toti 3 baietii imi dormeau in aceeasi pozitie. Dormitorul in care la 12 noaptea, intre contractii, faceam puzzle cu Alex, care nu voia sa doarma. Nu am putut sa-l refuz stiind ca e ultimul nostru joc doar in doi pentru o lunga perioada. Dormitorul in care am intrat la ora 4 echipata pentru spital, doar sa-l mai pup o data pe puiul scump ce dormea fara sa stie ce-l asteapta. Tin minte camera de joaca in care ii citeam si ne jucam, si in care se juca cu bunica lui periindu-i parul. Tin minte cat era de stresata mami de cate ori ma auzea noaptea mergand la baie. Si cate emotii a avut cand, in dimineata nasterii, a trebuit sa-i spuna lui Alex ca mama si tata sunt la spital pentru ca mama a nascut. Si cat de mult s-a bucurat atunci micul fratior mai mare! Desi in alte dimineti era o tragedie daca nu eram langa el, in acea dimineata i-a spus vesel mamei mele ca trebuie sa stau un pic in spital pentru ca sunt slabita dupa nastere.
Tin minte scarile mici pe care statea sa ii leg sireturile, sa nu ma aplec tare. Tin minte geamantanul lui cu jucarii si carti, facut 100% de el, si noi permitandu-i aceasta dorinta pentru ca era prea simpatic sa il refuzi, chiar daca masina era plina inclusiv de haine de pat si detergenti. Tin minte care erau cartile lui preferate in acele zile (cele doua carti de "scoala ursilor", "ghici cat de mult te iubesc" si doua carti in engleza pe care i le citeam in romana, despre ce inseamna aparitia unui fratior) si jocurile si jucariile cele mai cerute. Alex tine minte mezelurile naturale pe care le-am gasit acolo si ne cere din cand in cand. Imi spune uneori de locurile de joaca ce erau cateodata pline de apa rece. Sau de strugurii cumparati de la alimentara de dupa colt. (Apropo, cat de distractiv e ca apartamentul apropiat de centru era la vreo 100 de metri de Scoala de Subofiteri pe care o frecventa Relu cand noi doi ne-am cuplat in 2000? De-ar fi stiut el atunci ca va reveni dupa mai mult de 10 ani ca sa i se nasca acolo al doilea baiat!)
Tin minte tot tot, de la ce am mancat in prima seara intr-un restaurant in mall, la ce a gatit mama mea, la modul in care mi-am aranjat hainele in dulap si unde imi tineam bagajele pentru spital, pufosenia covoraselor din baie, limuzina parcata pe strada in fata geamului, vecinii de peste drum ce faceau curatenie, modul in care ma tineam de balustrada sa nu ma dezechilibrez pe scarile abrupte, caldura de cand am ajuns si frigul din ultimele zile, locurile exacte din oras unde eram cand am vorbit la telefon cu doctorita neonatolog sau cu cea experta in toxoplasmoza, cum ieseam in frig pe balcon sa imi aleg niste mere bune aduse de acasa, butter oil din frigider, toate micile cumparaturi facute, floarea primita de Alex de la un vanzator la o florarie (cand l-a vazut cat de incantat le admira si le miroase fara sa indrazneasca sa le atinga), piata si locul de joaca de langa spital, vizita prietenei neonatoloage si vizita fostei mele colege din facultate, jucaria ce i-a adus-o cadou lui Alex, faptul ca in 2 noiembrie doar noi eram in tricou, restul oamenilor imbracati de iarna, ... mult prea multe detalii in mintea mea...
Am mai spus-o, daca pentru mine Budapesta a insemnat ultimul concediu cu Alex cel mai fericit (a fost fix inainte de a ramane insarcinata, deci inainte de pierderea laptelui si inainte de mine atat de stresata), Oradea imi va ramane mereu in suflet nu numai pentru ca acolo a venit pe lume David, dar si pentru ca acolo am trait cu Alex o ultima saptamana de vis in stadiul de mama cu un singur copil. Chiar daca am fost necajita ca nu pot sa imi petrec ultima perioada a sarcinii, cea de pregatire a cuibului, in intimitatea de acasa, acum privind inapoi imi pare bine ca am avut oportunitatea sa petrec cu Alex un mic concediu altfel decat daca am fi stat acasa, un timp mult mai special dedicat lui in totalitate.
Acum, la un an de cand facea ultimele ture de bazin in burtica, David a facut azi primii doi pasi singur inspre mine! Mai are mult pana sa poata umbla, nu merge bine nici tinut de o manuta, dar el e un ambitios neprecaut, cade mult si se enerveaza rau cand nu ii reuseste ceva pentru care inca nu e pregatit, asa ca a facut primii pasi fara sa fie inca sigur pe el :D. Dar tot mi s-a parut minunata coincidenta cu ziua in care
am mers la Oradea. Pentru ca, desi m-am macinat atat cu alegerea locului de nastere, dupa ce m-am decis pe Oradea toate au mers perfect, de la gasirea locuintei la faptul ca am nascut in noaptea de dupa revenirea lui Relu la noi (dupa o saptamana de munca a revenit la Oradea in urmatoarea vineri si eu am nascut in acea noapte - in urmatoarea dimineata la 6). Asa ca si acum ma bucur sa observ semne care sa imi confirme ca am facut alegerea ce trebuia facuta, David trebuia sa se nasca in Oradea.
(Imi cer mii de scuze celor care nu le-am raspuns la comentarii sau la mesaje. Pe casuta de mesaje nici nu am mai intrat de vreo luna, sper sa nu fi avut vreun mesaj urgent sau important. Nu reusesc sa tin pasul cu tot, am cam 30 de minute pe zi la calculator si e firma care mi-ar ocupa mai mult... Dar acum mi se pare ca ar fi prea dezechilibrata balanta intre cei doi daca nu as nota undeva macar primii pasi ai lui David, dupa ce la Alex in aceeasi perioada scriam zilnic si notam si filmam tot ce facea... si chiar si acum e dezechilibru pentru ca nu am poza cu primii pasi :D )
Postări
