Am mai scris despre Dr. Dan Siegel si cursurile pentru psihologi pe care le va face in Romania, in mod special in Baia Mare, insa recunosc ca nu am scris cat as fi vrut pe aceasta tema. Dupa cum se poate observa, nu reusesc nicicum sa mai fiu la fel de prezenta pe blog, nu pentru ca nu as avea ceva de spus, ci pentru ca pur si simplu nu gasesc timp.
Iar a scrie despre Siegel ar necesita timp la fel cum necesita a-l citi. Dovada ca orice alta carte o pot citi printre picaturi, cat timp copiii se joaca in nisip cu un buldozer, insa pe Siegel tot incerc sa-l termin de la inceputul verii...
Si din cauza ca l-am citit atat de greu, din cauza ca am simtit ca trebuie sa citesc un paragraf de mai multe ori ca sa-l inteleg, recunosc ca am ramas muta de admiratie cata lume din lista mea de prieteni de pe Facebook l-a citit, l-a inteles si a emis comentarii pertinente despre opera lui. [Deci dintr-o data m-am simtit cea mai putin inteligenta dintr-un grup de oameni, o senzatie extraordinara, mi-am dat seama ce binecuvantare este sa am o lista de prieteni atat de elevata, de la care am ce invata mereu!]
Postarea mea vine intr-un moment oportun sper, intre lansarea cartilor lui Siegel, din 17 septembrie, si conferintele (atelierele pentru parinti) din 27 septembrie din Bucuresti. Conferinte la care m-as duce cu entuziasm si curiozitate, in speranta ca m-ar ajuta si mai mult sa imi inteleg reactiile si trecutul.
In postarea de azi as vrea sa scriu despre cartea lui Dr. Siegel, Parentaj sensibil si inteligent. Ca sa putem trece repede la lucrurile bune, as vrea sa mentionez la inceput ce NU mi-a placut la aceasta carte.
1. As fi vrut sa fie mai usor de citit. Adica eu credeam ca detin vocabularul necesar ca sa inteleg o carte de parenting, chiar si o carte de neurobiologie sau de psihologie pentru parinti (nu ma refer la cele scrise pentru profesionisti). Iar daca eu am citit-o greu, atunci e posibil sa mai existe parinti ca mine. Eu i-as propune domnului Siegel sa faca o carte dedicata specialistilor si una cu exemple mai multe si cu exprimare mai usoara pentru parinti. Doar faptul ca speram ca intrebarile din carte sa ma ajute sa imi amintesc intamplari reprimate m-a facut sa trec (cu greu) peste o mare parte din carte, mai ales capitolele referitoare la memorie si la neurobiologie. Stiu insa sigur ca informatiile sunt de valoare, insa daca ar fi fost expuse mai colocvial as fi reusit sa tin minte tipurile de memorie si momentele in care fiecare apare. Sa nu mai vorbesc de cat ar fi de important ca orice om de rand sa afle ca modul in care ne purtam cu copiii nostri de la nastere (chiar daca ne bazam pe faptul ca "nu vor tine minte") ii modeleaza la nivel fizic, le structureaza pur si simplu creierul. ATAT e de important comportamentul nostru. Insa recunosc ca acum, la o luna de la citirea cartii, am in minte doar exemplele si modul in care m-am regasit in ele. Cat de usor putem interpreta un comportament al copiilor nostri (care apare ca reactie tocmai la lipsa noastra de prezenta) ca fiind rau. Cat de mult ii doare pe copii indiferenta noastra si lipsa noastra de conectare. Exemplele au fost dureros de citit, m-am regasit ca parinte in mult prea multe. As vrea mult ca Dr. Siegel sa scrie chiar si o brosura mica, un ghid scurt pentru parinti cu idei de reactie conjugata in diverse situatii, ca sa nu trebuiasca mereu sa rasfoiesc cartea pentru a gasi o situatie posibil asemanatoare cu cea pe care o doresc solutionata. Ii pot spune ca am inteles ideile ce stau la baza recomandarilor lui, nu trebuie sa-mi mai explice asta, ci strict practic exemple de raspunsuri bune sau raspunsuri rele si efectele nocive pe care le pot experimenta cei mici atunci cand le primesc de la noi. Caci vai cat de usor ii putem "strica", la un nivel atat de fin, incat nici noi, nici ei nu ne dam seama. Chiar si cu o simpla intrebare curioasa cand se intorc de la scoala, care lor le amplifica inhibarea, de exemplu. Deci chestiuni foarte fine, dincolo de abuzuri. Recitesc acum unele si imi dau seama ca am gresit in continuare, si dupa ce le-am citit si constientizat. Asa ca brosura-ghid, daca ar aparea, as citi-o de zeci de ori, pana cand as fi suficient de constienta de rezultatele actiunilor mele.
2. Spre surprinderea mea, nu am fost de acord doar cu doua-trei exemple din carte. Este vorba de exemplul medicului care e foarte stresat de plansul copilului lui si exemplul anxietatii de separare de copil (un exemplu la inceput si unul mai spre final, legat de lasarea copilului sa doarma in alta camera). Sunt de acord ca atunci cand reactiile sunt patologice, este vorba de ceva ascuns din copilaria noastra. Insa din exprimarea lui Siegel un parinte ar fi putut intelege ca oricand e stresat de plansul bebelusului sau de separarea de bebelus, acestea nu sunt reactii naturale si originale, ci sunt consecinte ale unor traume din copilarie. Nu sunt de acord cu aceasta insinuare. Animalic vorbind suntem creati sa reactionam cumva atunci cand puiul nostru plange sau atunci cand cineva sau ceva ne separa de copilul nostru. E normal si natural sa fii anxios. E normal si natural sa vrei sa dormi alaturi de bebelusul tau si sa te implineasca aceasta apropiere. De ce sa-ti refuzi si tie, si bebelusului aceata implinire, pentru ca apoi sa te analizezi de ce suferi? De ce ne complicam? Poate Dr. Siegel nu stie ca in Romania parintii nu sunt excesivi de protectivi, deci e posibil sa foloseasca aceste afirmatii ca niste scuze pentru ignorarea bebelusului ("daca si Siegel spune ca sunt stresat ca plange bebelusul din cauza ca am eu vreo trauma, inseamna ca nu trebuie sa reactionez la plansul lui").
3. Le-as propune celor de la editura sa lase locuri in carte pentru notite :D. Toata cartea mea e scrisa cu creionul, nu puteam sa imi iau si un caiet aproape pentru ca adeseori o citeam cand David dormea pe mine. La unele pagini am scris pe toate marginile si as fi avut nevoie de mai mult loc. Ideea e ca punandu-ti intrebarile din carte iti vin in minte niste amintiri cel putin interesante. Pe care daca nu le notezi, e posibil sa le pierzi acolo unde stateau si pana atunci.
Si acum sa trecem la cele bune.
Pe scurt, am aflat din aceasta carte doua notiuni de baza:
Momentul in care devii parinte te provoaca sa te repari. Nici nu m-as fi gandit cat de mult ma influenteaza ce mi s-a intamplat in copilarie, nici nu as fi avut intentia sa ma vindec, daca nu as fi fost nemultumita de modul in care ma comport cu copiii mei. Sa vezi la tine exact ce nu iti placea la parintii tai este dureros.
Cand comunicam afectuos cu copiii nostri, acestia dezvolta un sentiment de siguranta. Copiii devin increzatori si probabilitatea ca ei sa reuseasca in orice domeniu al vietii lor (cariera, relatii, ...) este mult mai mare. Nu asta ne dorim toti? Orice parinte intrebi cum ar vrea sa fie copilul lui cand va fi mare, iti va spune ca vrea sa fie implinit si fericit. Capacitatea noastra de a comunica afectuos tine de modul in care am inteles propria noastra copilarie. Nu ne putem schimba copilaria, dar asta nu inseamna ca nu putem schimba ce credem noi despre evenimentele ce ne-au marcat.
Este momentul sa amintesc un studiu publicat chiar in 10 septembrie 2014, care afirma ca modul in care o mama raspunde la plansul bebelusului ei depinde de propria copilarie. Mamele care au avut o copilarie fericita SI mamele care au inteles si au integrat experientele negative din copilaria lor raspund prompt, cu sensibilitate la plansul bebelusului lor. Mamele care au avut experiente negative in copilarie pe care inca nu le-au inteles, sau chiar de care nu stiu, au avut tendinta sa se concentreze asupra lor, nu asupra copiilor. S-au comportat egoist, considerand ca nevoile bebelusului nu sunt o prioritate. S-au simtit deranjate personal de plansul lui si s-au gandit doar la cat de neconvenabil pentru ele este copilul. De asemenea, tot aceste mame considerau ca bebelusul vrea sa le manipuleze, nu sa comunice ceva. Citind acest studiu tinzi sa propui guvernului Romaniei, daca vrea sa nu ne auto-distrugem in cateva generatii, sa ofere din oficiu consiliere psihologica viitorilor parinti. Pentru ca, privind in jurul meu real sau virtual, aproximativ 90% dintre parinti considera ca bebelusul este un diavol santajist ce trebuie pus la punct si nu o fiinta umana cu nevoi foarte importante. Vitale.
Asadar daca ne intelegem viata nu ne ajutam doar pe noi, ci si pe copiii nostri si viitoarele generatii. Noi suntem in masura sa rupem acest ciclu. Altfel le vom transmite si lor aceleasi modele nocive pe care noi le-am preluat de la parintii nostri.
Am invatat din carte sa fiu mai CONSTIENTA atunci cand relationez cu copiii mei in diverse moduri. Da, la inceput e posibil sa fii constient doar dupa ce ai tipat la ei, dar cu exercitiu ajungi sa fii constient in momentul in care apare impulsul de a reactiona necugetat. Sa fii prezent si conectat la copiii tai. Pentru copii conteaza foarte mult ca atunci cand suntem cu ei sa fim chiar prezenti, fara alte griji si ganduri. Si sa actionam mereu avand in minte confortul lor emotional.
Am invatat ce inseamna flexibilitatea - opusul reactiei necontrolate. Este capacitatea de a alege reactia dorita in orice situatie. Am invatat ce inseamna mindsight, o aptitudine ce ne permite sa ne concentram asupra sentimentelor celorlati, pe langa sentimentele noastre. Sa ne gandim ce a determinat o anumita actiune. Sa empatizam.
Ce experiente din copilarie ne influenteaza de obicei? Unele care ne-au dat un sentiment de neputinta, de disperare, de groaza sau tradare. Observati ca nu conteaza experienta, ci ce credem noi despre ea. Eu citind intrebarile care te ajuta sa iti dai seama in momentele impulsive ce te determina sa reactionezi asa, mi-am amintit la un moment dat o faza in care tatal meu m-a certat foarte urat in legatura cu dezordinea din camera mea si cu faptul ca nu sunt destul de harnica. Deci nu vorbim aici doar de abuzuri. Orice mica cearta poate insemna pentru un copil ceva foarte traumatizant, care sa-l afecteze apoi toata viata si mai ales sa il afecteze si pe copilul sau. De aceea e important sa nu avem si noi astfel de reactii si sa dezvoltam un atasament sigur cu copiii nostri. Eu mi-am dat seama astfel de ce reactionez exagerat cand David vrea sa "piarda vremea" urcand si coborand scarile casei ore intregi. Eu uit ca pentru el e o experienta importanta si sunt stresata doar ca "nu lucrez nimic". Ca sunt o lenesa si uite cate sunt de facut. Macar daca as fi chiar lenesa, as reusi sa ma relaxez cu un ceai si o carte sau sa ma distrez alaturi de copilul meu. Insa eu din prima clipa in care vad ca ma asteapta o ora de "nemuncit" imi creste tensiunea. Tatal meu poate fi multumit ca nu am ajuns o lenesa, insa cu ce pret?
Dau si un citat care explica ideea aceasta:
"Deseori, incercam sa controlam sentimentele si comportamente copiilor nostri cand, de fapt, propriile noastre experiente launtrice sunt cele care declanseaza senzatia noastra de insatisfactie in fata comportamentului lor."
Sunt foarte importante capitolele despre atasament. Ce inseamna ATASAMENT? Si mai ales ce inseamna ATASAMENT SIGUR? A nu se confunda cu "attachment parenting".
Bebelusii au nevoie de un adult care sa aiba grija de ei in mod special, care sa raspunda cu atentie nevoilor lor. Senzatia de siguranta ce provine din aceasta ingrijire este ceea ce renumitul cercetator John Bowlby a numit "baza sigura". Este dovedit si deja acceptat de orice om de stiinta ca atasamentul sigur le permite copiilor sa se dezvolte optim in toate domeniile vietii lor (social, emotional, cognitiv,...). Influenteaza in adolescenta si la maturitate optimismul, starea de bine, gradul de succes, increderea in sine. Atasamentul sigur se regaseste la copiii care au parte de o comunicare conjugata cu parintii lor. Copiii se simt astfel conectati, intelesi, protejati.
Gasiti in carte si teorie si exemple despre teoria atasamentului, despre atasamentul sigur si despre atasamentele nesigure: cel evitant, cel ambivalent si cel dezorganizat. Cred ca Siegel vrea atat de mult sa se separe de notiunile attachment parentingului, incat la paragraful atasamentului sigur alege un exemplu cu un tata care ii ofera fetitei lui un biberon dupa ce o ia din patutul situat in alta camera. Pot sa inteleg intentia lui, insa tot nu pot trece peste ceea ce stiu, peste ideea ca e mai simplu, mai sanatos si mai natural sa le indeplinim nevoile primare decat sa nu le indeplinim si apoi sa ii ajutam sa treaca peste aceste lipsuri. Asa cum spuneam mai sus despre acel studiu, parintii care reactioneaza cum trebuie sunt cei care au avut o copilarie implinita sau cei care si-au inteles copilaria neimplinita. Dar, la urma urmei, Siegel vrea sa ne arate cum in orice conditii putem sa le oferim copiilor nostri un atasament sigur, si ca acesta nu depinde de experientele negative prin care ei trec, ci cum ii ajutam sa le perceapa.
Mary Ainsworth, un cercetator in domeniul psihologiei, a conceput un sistem de masurare a atasamentului, numit "situatia necunoscuta". Copilul in varsta de un an este lasat intr-o camera cu jucarii, alaturi de un strain. Apoi parintele se intoarce la copil. Apoi atat parintele, cat si strainul pleaca. In final parintele se intoarce. Se evalueaza modul in care copilul reactioneaza atunci cand parintele se intoarce, de fiecare data. Bebelusii cu atasament sigur sunt suparati cand sunt separati de parinte, dar la intoarcerea acestuia se linistesc repede si revin la joaca. Cei cu atasament evitant par a nu fi afectati de lipsa parintelui, si se comporta la fel si cand el e in camera, si cand e plecat. Am spus "par" pentru ca sunt amintite studii care au demonstrat ca nivelul de cortizol (hormon al stresului) este crescut, doar ca acesti copii au invatat singuri sa isi reprime sentimentele si actiunile. Sa nu planga dupa parinte. Bebelusii cu atasament ambivalent sufera cand parintele e plecat, dar nu se linistesc atunci cand acesta revine. Acestia nu sunt siguri ca parintele are capacitatea de a-i proteja.
Mary Ainsworth a demonstrat ca acei copii care au parinti atenti care le indeplinesc prompt nevoile dezvolta un atasament sigur. Parintii neatenti sau care isi resping copiii "creeaza" un atasament evitant la copil. Parintii care erau aleatoriu disponibili copilului, care aveau un comportament imprevizibil, aveau copii cu atasament ambivalent. Sa nu uitati ca atasamentul sigur este corelat cu succesul in viata, cu implinirea ca adult.
Cum credeti ca ar reactiona copilul vostru la varsta de un an? De ce atunci cand ducem un copil la cresa, sau cand il lasam cu cineva, consideram un semn de ratare faptul ca acesta plange dupa noi?
Urmatorul capitol trateaza viitorul unui copil, in functie de atasamentul ce il simte. Cum va deveni el ca adult. Aici a fost momentul in care am trecut de la lecturarea din punctul de vedere al parintelui la cea din punctul de vedere al fostului copil. Am incercat sa-mi dau seama ce fel de atasament am simtit eu fata de parintii mei. De aici a devenit foarte interesant, din sentimentul de vina ce ma inconjura ca parinte am trecut la un fel de auto-psihanaliza, am incercat sa-mi dau seama ce imi cauzeaza unele sentimente sau reactii. De aici cartea mea incepe sa aiba notite pe toate locurile goale ce le-am gasit. Intrebari ce imi veneau spontan, concluzii clare cand ma regaseam pe mine sau pe sotul meu in unele descrieri. Amintiri parca din alta viata,...
Va las s-o descoperiti. Fiti blanzi cu voi si aveti rabdare sa treceti peste partile mai dificil de citit. Poate reusiti sa rezolvati problemele fara a merge la psiholog. Sau poate va ajuta sa va dati seama ca trebuie sa mergeti la psiholog. Oricare ar fi situatia, e evident ca dupa ce veti citi aceasta carte, sau dupa ce veti participa la atelierele lui Siegel, veti fi un parinte mai atent. Si copiii vostri vor avea sanse mai mari sa ajunga niste adulti fericiti, parinti prezenti la randul lor.
Iar a scrie despre Siegel ar necesita timp la fel cum necesita a-l citi. Dovada ca orice alta carte o pot citi printre picaturi, cat timp copiii se joaca in nisip cu un buldozer, insa pe Siegel tot incerc sa-l termin de la inceputul verii...
Si din cauza ca l-am citit atat de greu, din cauza ca am simtit ca trebuie sa citesc un paragraf de mai multe ori ca sa-l inteleg, recunosc ca am ramas muta de admiratie cata lume din lista mea de prieteni de pe Facebook l-a citit, l-a inteles si a emis comentarii pertinente despre opera lui. [Deci dintr-o data m-am simtit cea mai putin inteligenta dintr-un grup de oameni, o senzatie extraordinara, mi-am dat seama ce binecuvantare este sa am o lista de prieteni atat de elevata, de la care am ce invata mereu!]
Postarea mea vine intr-un moment oportun sper, intre lansarea cartilor lui Siegel, din 17 septembrie, si conferintele (atelierele pentru parinti) din 27 septembrie din Bucuresti. Conferinte la care m-as duce cu entuziasm si curiozitate, in speranta ca m-ar ajuta si mai mult sa imi inteleg reactiile si trecutul.
In postarea de azi as vrea sa scriu despre cartea lui Dr. Siegel, Parentaj sensibil si inteligent. Ca sa putem trece repede la lucrurile bune, as vrea sa mentionez la inceput ce NU mi-a placut la aceasta carte.
1. As fi vrut sa fie mai usor de citit. Adica eu credeam ca detin vocabularul necesar ca sa inteleg o carte de parenting, chiar si o carte de neurobiologie sau de psihologie pentru parinti (nu ma refer la cele scrise pentru profesionisti). Iar daca eu am citit-o greu, atunci e posibil sa mai existe parinti ca mine. Eu i-as propune domnului Siegel sa faca o carte dedicata specialistilor si una cu exemple mai multe si cu exprimare mai usoara pentru parinti. Doar faptul ca speram ca intrebarile din carte sa ma ajute sa imi amintesc intamplari reprimate m-a facut sa trec (cu greu) peste o mare parte din carte, mai ales capitolele referitoare la memorie si la neurobiologie. Stiu insa sigur ca informatiile sunt de valoare, insa daca ar fi fost expuse mai colocvial as fi reusit sa tin minte tipurile de memorie si momentele in care fiecare apare. Sa nu mai vorbesc de cat ar fi de important ca orice om de rand sa afle ca modul in care ne purtam cu copiii nostri de la nastere (chiar daca ne bazam pe faptul ca "nu vor tine minte") ii modeleaza la nivel fizic, le structureaza pur si simplu creierul. ATAT e de important comportamentul nostru. Insa recunosc ca acum, la o luna de la citirea cartii, am in minte doar exemplele si modul in care m-am regasit in ele. Cat de usor putem interpreta un comportament al copiilor nostri (care apare ca reactie tocmai la lipsa noastra de prezenta) ca fiind rau. Cat de mult ii doare pe copii indiferenta noastra si lipsa noastra de conectare. Exemplele au fost dureros de citit, m-am regasit ca parinte in mult prea multe. As vrea mult ca Dr. Siegel sa scrie chiar si o brosura mica, un ghid scurt pentru parinti cu idei de reactie conjugata in diverse situatii, ca sa nu trebuiasca mereu sa rasfoiesc cartea pentru a gasi o situatie posibil asemanatoare cu cea pe care o doresc solutionata. Ii pot spune ca am inteles ideile ce stau la baza recomandarilor lui, nu trebuie sa-mi mai explice asta, ci strict practic exemple de raspunsuri bune sau raspunsuri rele si efectele nocive pe care le pot experimenta cei mici atunci cand le primesc de la noi. Caci vai cat de usor ii putem "strica", la un nivel atat de fin, incat nici noi, nici ei nu ne dam seama. Chiar si cu o simpla intrebare curioasa cand se intorc de la scoala, care lor le amplifica inhibarea, de exemplu. Deci chestiuni foarte fine, dincolo de abuzuri. Recitesc acum unele si imi dau seama ca am gresit in continuare, si dupa ce le-am citit si constientizat. Asa ca brosura-ghid, daca ar aparea, as citi-o de zeci de ori, pana cand as fi suficient de constienta de rezultatele actiunilor mele.
2. Spre surprinderea mea, nu am fost de acord doar cu doua-trei exemple din carte. Este vorba de exemplul medicului care e foarte stresat de plansul copilului lui si exemplul anxietatii de separare de copil (un exemplu la inceput si unul mai spre final, legat de lasarea copilului sa doarma in alta camera). Sunt de acord ca atunci cand reactiile sunt patologice, este vorba de ceva ascuns din copilaria noastra. Insa din exprimarea lui Siegel un parinte ar fi putut intelege ca oricand e stresat de plansul bebelusului sau de separarea de bebelus, acestea nu sunt reactii naturale si originale, ci sunt consecinte ale unor traume din copilarie. Nu sunt de acord cu aceasta insinuare. Animalic vorbind suntem creati sa reactionam cumva atunci cand puiul nostru plange sau atunci cand cineva sau ceva ne separa de copilul nostru. E normal si natural sa fii anxios. E normal si natural sa vrei sa dormi alaturi de bebelusul tau si sa te implineasca aceasta apropiere. De ce sa-ti refuzi si tie, si bebelusului aceata implinire, pentru ca apoi sa te analizezi de ce suferi? De ce ne complicam? Poate Dr. Siegel nu stie ca in Romania parintii nu sunt excesivi de protectivi, deci e posibil sa foloseasca aceste afirmatii ca niste scuze pentru ignorarea bebelusului ("daca si Siegel spune ca sunt stresat ca plange bebelusul din cauza ca am eu vreo trauma, inseamna ca nu trebuie sa reactionez la plansul lui").
3. Le-as propune celor de la editura sa lase locuri in carte pentru notite :D. Toata cartea mea e scrisa cu creionul, nu puteam sa imi iau si un caiet aproape pentru ca adeseori o citeam cand David dormea pe mine. La unele pagini am scris pe toate marginile si as fi avut nevoie de mai mult loc. Ideea e ca punandu-ti intrebarile din carte iti vin in minte niste amintiri cel putin interesante. Pe care daca nu le notezi, e posibil sa le pierzi acolo unde stateau si pana atunci.
Si acum sa trecem la cele bune.
Pe scurt, am aflat din aceasta carte doua notiuni de baza:
- faptul ca nu e atat de important ce ti s-a intamplat in copilarie, cat modul in care ai inteles ce ti s-a intamplat.
- ideea ca impulsurile noastre, reactiile greu de controlat, sunt o consecinta a modului in care am fost influentati de copilaria noastra. Stiu, daca va bateti copilul zilnic acum veti rasufla usurati ca nu e vina voastra, ci a parintilor vostri. Insa sta in puterea voastra sa rupeti cercul vicios si aceasta carte va da instrumentele necesare. Daca nu va "repara" de tot, puteti oricand sa cautati un psihoterapeut care sa stie aceste teorii si sa va ajute.
Momentul in care devii parinte te provoaca sa te repari. Nici nu m-as fi gandit cat de mult ma influenteaza ce mi s-a intamplat in copilarie, nici nu as fi avut intentia sa ma vindec, daca nu as fi fost nemultumita de modul in care ma comport cu copiii mei. Sa vezi la tine exact ce nu iti placea la parintii tai este dureros.
Cand comunicam afectuos cu copiii nostri, acestia dezvolta un sentiment de siguranta. Copiii devin increzatori si probabilitatea ca ei sa reuseasca in orice domeniu al vietii lor (cariera, relatii, ...) este mult mai mare. Nu asta ne dorim toti? Orice parinte intrebi cum ar vrea sa fie copilul lui cand va fi mare, iti va spune ca vrea sa fie implinit si fericit. Capacitatea noastra de a comunica afectuos tine de modul in care am inteles propria noastra copilarie. Nu ne putem schimba copilaria, dar asta nu inseamna ca nu putem schimba ce credem noi despre evenimentele ce ne-au marcat.
Este momentul sa amintesc un studiu publicat chiar in 10 septembrie 2014, care afirma ca modul in care o mama raspunde la plansul bebelusului ei depinde de propria copilarie. Mamele care au avut o copilarie fericita SI mamele care au inteles si au integrat experientele negative din copilaria lor raspund prompt, cu sensibilitate la plansul bebelusului lor. Mamele care au avut experiente negative in copilarie pe care inca nu le-au inteles, sau chiar de care nu stiu, au avut tendinta sa se concentreze asupra lor, nu asupra copiilor. S-au comportat egoist, considerand ca nevoile bebelusului nu sunt o prioritate. S-au simtit deranjate personal de plansul lui si s-au gandit doar la cat de neconvenabil pentru ele este copilul. De asemenea, tot aceste mame considerau ca bebelusul vrea sa le manipuleze, nu sa comunice ceva. Citind acest studiu tinzi sa propui guvernului Romaniei, daca vrea sa nu ne auto-distrugem in cateva generatii, sa ofere din oficiu consiliere psihologica viitorilor parinti. Pentru ca, privind in jurul meu real sau virtual, aproximativ 90% dintre parinti considera ca bebelusul este un diavol santajist ce trebuie pus la punct si nu o fiinta umana cu nevoi foarte importante. Vitale.
Asadar daca ne intelegem viata nu ne ajutam doar pe noi, ci si pe copiii nostri si viitoarele generatii. Noi suntem in masura sa rupem acest ciclu. Altfel le vom transmite si lor aceleasi modele nocive pe care noi le-am preluat de la parintii nostri.
Am invatat din carte sa fiu mai CONSTIENTA atunci cand relationez cu copiii mei in diverse moduri. Da, la inceput e posibil sa fii constient doar dupa ce ai tipat la ei, dar cu exercitiu ajungi sa fii constient in momentul in care apare impulsul de a reactiona necugetat. Sa fii prezent si conectat la copiii tai. Pentru copii conteaza foarte mult ca atunci cand suntem cu ei sa fim chiar prezenti, fara alte griji si ganduri. Si sa actionam mereu avand in minte confortul lor emotional.
Am invatat ce inseamna flexibilitatea - opusul reactiei necontrolate. Este capacitatea de a alege reactia dorita in orice situatie. Am invatat ce inseamna mindsight, o aptitudine ce ne permite sa ne concentram asupra sentimentelor celorlati, pe langa sentimentele noastre. Sa ne gandim ce a determinat o anumita actiune. Sa empatizam.
Ce experiente din copilarie ne influenteaza de obicei? Unele care ne-au dat un sentiment de neputinta, de disperare, de groaza sau tradare. Observati ca nu conteaza experienta, ci ce credem noi despre ea. Eu citind intrebarile care te ajuta sa iti dai seama in momentele impulsive ce te determina sa reactionezi asa, mi-am amintit la un moment dat o faza in care tatal meu m-a certat foarte urat in legatura cu dezordinea din camera mea si cu faptul ca nu sunt destul de harnica. Deci nu vorbim aici doar de abuzuri. Orice mica cearta poate insemna pentru un copil ceva foarte traumatizant, care sa-l afecteze apoi toata viata si mai ales sa il afecteze si pe copilul sau. De aceea e important sa nu avem si noi astfel de reactii si sa dezvoltam un atasament sigur cu copiii nostri. Eu mi-am dat seama astfel de ce reactionez exagerat cand David vrea sa "piarda vremea" urcand si coborand scarile casei ore intregi. Eu uit ca pentru el e o experienta importanta si sunt stresata doar ca "nu lucrez nimic". Ca sunt o lenesa si uite cate sunt de facut. Macar daca as fi chiar lenesa, as reusi sa ma relaxez cu un ceai si o carte sau sa ma distrez alaturi de copilul meu. Insa eu din prima clipa in care vad ca ma asteapta o ora de "nemuncit" imi creste tensiunea. Tatal meu poate fi multumit ca nu am ajuns o lenesa, insa cu ce pret?
Dau si un citat care explica ideea aceasta:
"Deseori, incercam sa controlam sentimentele si comportamente copiilor nostri cand, de fapt, propriile noastre experiente launtrice sunt cele care declanseaza senzatia noastra de insatisfactie in fata comportamentului lor."
Sunt foarte importante capitolele despre atasament. Ce inseamna ATASAMENT? Si mai ales ce inseamna ATASAMENT SIGUR? A nu se confunda cu "attachment parenting".
Bebelusii au nevoie de un adult care sa aiba grija de ei in mod special, care sa raspunda cu atentie nevoilor lor. Senzatia de siguranta ce provine din aceasta ingrijire este ceea ce renumitul cercetator John Bowlby a numit "baza sigura". Este dovedit si deja acceptat de orice om de stiinta ca atasamentul sigur le permite copiilor sa se dezvolte optim in toate domeniile vietii lor (social, emotional, cognitiv,...). Influenteaza in adolescenta si la maturitate optimismul, starea de bine, gradul de succes, increderea in sine. Atasamentul sigur se regaseste la copiii care au parte de o comunicare conjugata cu parintii lor. Copiii se simt astfel conectati, intelesi, protejati.
Gasiti in carte si teorie si exemple despre teoria atasamentului, despre atasamentul sigur si despre atasamentele nesigure: cel evitant, cel ambivalent si cel dezorganizat. Cred ca Siegel vrea atat de mult sa se separe de notiunile attachment parentingului, incat la paragraful atasamentului sigur alege un exemplu cu un tata care ii ofera fetitei lui un biberon dupa ce o ia din patutul situat in alta camera. Pot sa inteleg intentia lui, insa tot nu pot trece peste ceea ce stiu, peste ideea ca e mai simplu, mai sanatos si mai natural sa le indeplinim nevoile primare decat sa nu le indeplinim si apoi sa ii ajutam sa treaca peste aceste lipsuri. Asa cum spuneam mai sus despre acel studiu, parintii care reactioneaza cum trebuie sunt cei care au avut o copilarie implinita sau cei care si-au inteles copilaria neimplinita. Dar, la urma urmei, Siegel vrea sa ne arate cum in orice conditii putem sa le oferim copiilor nostri un atasament sigur, si ca acesta nu depinde de experientele negative prin care ei trec, ci cum ii ajutam sa le perceapa.
Mary Ainsworth, un cercetator in domeniul psihologiei, a conceput un sistem de masurare a atasamentului, numit "situatia necunoscuta". Copilul in varsta de un an este lasat intr-o camera cu jucarii, alaturi de un strain. Apoi parintele se intoarce la copil. Apoi atat parintele, cat si strainul pleaca. In final parintele se intoarce. Se evalueaza modul in care copilul reactioneaza atunci cand parintele se intoarce, de fiecare data. Bebelusii cu atasament sigur sunt suparati cand sunt separati de parinte, dar la intoarcerea acestuia se linistesc repede si revin la joaca. Cei cu atasament evitant par a nu fi afectati de lipsa parintelui, si se comporta la fel si cand el e in camera, si cand e plecat. Am spus "par" pentru ca sunt amintite studii care au demonstrat ca nivelul de cortizol (hormon al stresului) este crescut, doar ca acesti copii au invatat singuri sa isi reprime sentimentele si actiunile. Sa nu planga dupa parinte. Bebelusii cu atasament ambivalent sufera cand parintele e plecat, dar nu se linistesc atunci cand acesta revine. Acestia nu sunt siguri ca parintele are capacitatea de a-i proteja.
Mary Ainsworth a demonstrat ca acei copii care au parinti atenti care le indeplinesc prompt nevoile dezvolta un atasament sigur. Parintii neatenti sau care isi resping copiii "creeaza" un atasament evitant la copil. Parintii care erau aleatoriu disponibili copilului, care aveau un comportament imprevizibil, aveau copii cu atasament ambivalent. Sa nu uitati ca atasamentul sigur este corelat cu succesul in viata, cu implinirea ca adult.
Cum credeti ca ar reactiona copilul vostru la varsta de un an? De ce atunci cand ducem un copil la cresa, sau cand il lasam cu cineva, consideram un semn de ratare faptul ca acesta plange dupa noi?
Urmatorul capitol trateaza viitorul unui copil, in functie de atasamentul ce il simte. Cum va deveni el ca adult. Aici a fost momentul in care am trecut de la lecturarea din punctul de vedere al parintelui la cea din punctul de vedere al fostului copil. Am incercat sa-mi dau seama ce fel de atasament am simtit eu fata de parintii mei. De aici a devenit foarte interesant, din sentimentul de vina ce ma inconjura ca parinte am trecut la un fel de auto-psihanaliza, am incercat sa-mi dau seama ce imi cauzeaza unele sentimente sau reactii. De aici cartea mea incepe sa aiba notite pe toate locurile goale ce le-am gasit. Intrebari ce imi veneau spontan, concluzii clare cand ma regaseam pe mine sau pe sotul meu in unele descrieri. Amintiri parca din alta viata,...
Va las s-o descoperiti. Fiti blanzi cu voi si aveti rabdare sa treceti peste partile mai dificil de citit. Poate reusiti sa rezolvati problemele fara a merge la psiholog. Sau poate va ajuta sa va dati seama ca trebuie sa mergeti la psiholog. Oricare ar fi situatia, e evident ca dupa ce veti citi aceasta carte, sau dupa ce veti participa la atelierele lui Siegel, veti fi un parinte mai atent. Si copiii vostri vor avea sanse mai mari sa ajunga niste adulti fericiti, parinti prezenti la randul lor.
Postări
